Pretenţii. Sentința nr. 2162/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2162/2015 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 27-02-2015 în dosarul nr. 2162/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CLUJ-N.
SECȚIA CIVILĂ
Operator de date cu caracter personal 3185
Cluj-N., Calea Dorobanților nr. 2-4, cod poștal_
Tel.: 0264 – 431.057 / fax: 0264 – 431.033
Secția Civilă
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 2162/2015
Ședința publică de la 27 Februarie 2015
Completul constituit din:
Președinte: A. L.
Grefier: S. C. P.
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamanta . în contradictoriu cu pârâta ., având ca obiect pretenții.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că s-au depus la dosar la data de 26.02.2015, concluzii din partea pârâtei.
Instanța constată că dezbaterile au avut loc în ședința din 20.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea hotărârii în cauză pentru data de 27.02.2015.
INSTANȚA
Deliberând asupra prezentei cauze civile, reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-N. la data de 25 august 2014 sub nr._, reclamanta S.C. G. M. S.A. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâta .. ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea celei din urmă la plata în favoarea sa a sumei de 4.277,28 lei reprezentând debit principal, 6.150,02 lei cu titlu de penalități de întârziere în cuantum de 0,25% pe zi calculate de la data scadenței facturilor fiscale și până la data de 02.06.2014, a penalităților de întârziere calculate în continuare de la data de 03.06.2014 și până la data plății efective a debitului, a sumei de 2.173 lei reprezentând cheltuieli urmărire debit precum și a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual constând în taxa judiciară de timbru.
În motivare, reclamanta a arătat, în esență, că între părți s-au desfășurat relații comerciale în baza cărora a livrat pârâtei diferite cantități de produse. A susținut că pentru produsele livrate a emis în mod legal facturile fiscale nr._/22.11.2012 în valoare de 107.42 lei cu scadența la data de 22.12.2012, nr._/19.10.2012 în valoare de 642,23 lei cu scadența la data de 19.10.2012, nr._/15.10.2012 în valoare de 31.46 lei cu scadența la data de 15.10.2012, nr._/12.10.2012 în valoare de 62.98 lei cu scadența la data de 11.11.2012 și nr._/12.10.2012 în valoare de 3.483,66 lei cu scadența la data de 26.11.2012, rămase neachitate.
A menționat și că pârâta îi datorează penalități de întârziere de 0.25% pe zi de întârziere din debitul restant. Valoarea penalităților de întârziere calculate între data scadenței facturilor și data de 02.06.2014 este de 6.150,02 lei iar suma de 2173 lei reprezintă cheltuieli de urmărire debit.
În drept, a invocat dispozițiile art. 1270, art. 1719 alin. (2) C. civ., art. 194 și urm. C. pr.civ.
În probațiune, a solicitat încuviințarea și administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei, expertiză contabilă.
La cerere, a anexat, în copii certificate pentru conformitate cu originalul, documente clienți achitate/neachitate (f. 3), facturile fiscale nr._/22.11.2012 în valoare de 107.42 lei cu scadența la data de 22.12.2012 (f. 4), nr._/19.10.2012 în valoare de 642,23 lei cu scadența la data de 19.10.2012 (f. 5), nr._/15.10.2012 în valoare de 31.46 lei cu scadența la data de 15.10.2012 (f. 6), nr._/12.10.2012 în valoare de 62.98 lei cu scadența la data de 11.11.2012 (f. 7) și nr._/12.10.2012 în valoare de 3.483,66 lei cu scadența la data de 26.11.2012 (f. 8).
Cererea a fost legal timbrată cu suma de 874,02 lei astfel cum rezultă din chitanța de plată de la fila 16.
La data de 09 decembrie 2014, pârâta a depus întâmpinare (f. 25-29) prin care a solicitat respingerea cererii formulate împotriva sa ca nefondată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, pârâta a arătat în esență, că suma pretinsă de reclamantă reprezentând debit principal nu constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă pentru că între părți nu s-a încheiat un contract iar facturile fiscale depuse în probațiune nu au fost semnate de administratorul societății astfel că reprezintă manifestări unilaterale de voință ale reclamantei, fără valoare probatorie. De asemenea, a susținut că reclamanta nu a făcut dovada livrării produselor.
A învederat și că niciuna dintre facturile depuse în probațiune nu poartă ștampila societății iar factura cu nr._ din data de 12.10.2012 nu este semnată motiv pentru care contestă valabilitatea și opozabilitatea acestora.
În ce privește semnăturile de pe facturi, a arătat că sunt diferite și nu aparțin reprezentantului legal al societății sau vreunui alt reprezentant.
Cu privire la penalitățile de întârziere, a susținut că nu poate fi obligată la plata unor sume de bani ce decurg dintr-o obligație pe care nu și-a asumat-o.
Referitor la cheltuielile de urmărire a debitului în cuantum de 2.173 lei a invocat faptul că nu sunt dovedite nici sub aspectul existenței și nici al cuantumului.
Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.
La data de 23 decembrie 2014, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare (f. 35-36) prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate prin întâmpinare și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. A precizat că relațiile comerciale dintre părți sunt mai vechi și nu se rezumă doar la facturile ce compun soldul de 4.277,28 lei. A menționat că prin primirea produselor și prin înregistrarea în evidențele contabile a facturilor fiscale aferente acestora pârâta a recunoscut debitul ce face obiectul judecății.
A anexat înscrisuri (f. 37-40).
La termenul de judecată din data de 23 ianuarie 2015, instanța a încuviințat și a administrat proba cu înscrisurile depuse de părți la dosarul cauzei și a încuviințat proba interogatoriului propus a fi luat pârâtei (f. 18).
Prin notele scrise depuse la data de 05 februarie 2015, reclamanta a precizat că suma de 2.173 lei reprezintă cheltuielile pentru urmărirea debitului datorate mandatarului S.C. U. ȘI ASOCIAȚII CREDIT MANAGEMENT S.R.L. cu titlu de onorariu în baza contractului de mandat încheiat pentru recuperarea sumelor datorate de pârâtă.
La termenul de judecată din data de 20 februarie 2015, instanța a administrat proba cu interogatoriul luat pârâtei prin reprezentant legal (f. 50).
La data de 28 februarie 2015, pârâta a depus concluzii scrise (f. 51-52) prin care a reiterat solicitarea de respingere a cererii ca neîntemeiată prin prisma următoarelor aspecte: nu a recepționat niciodată marfa pentru care s-au emis facturile în cauză motiv pentru care a refuzat plata acestora; singura persoană care putea accepta la plată facturi în numele societății era administratorul acesteia, d-l R. R.; facturile depuse în probațiune nu poartă semnătura d-lui R. și nici a unui alt reprezentant al societății, împrejurare care rezultă din compararea semnăturii de pe interogatoriu cu cele de pe facturi; reclamanta nu a indicat persoanele care ar fi semnat acele facturi și nici nu a făcut dovada faptului că acestea aparțin unor persoane împuternicite să angajeze societatea; reclamanta a dat dovadă de rea-credință pe tot parcursul derulării litigiului întrucât nu a făcut în nici un fel dovada existenței unei înțelegeri între părți privind livrarea mărfii evidențiate în facturi prin documente justificative, respectiv comandă, ofertă de contractare, acceptare ofertă, aviz de expediție sau o dovadă privind transportul bunurilor din B. la sediul societății pârâte.
În ceea ce privește înregistrarea în contabilitate a facturilor, pe care și-a asumat-o prin interogatoriu, a subliniat că este o operațiune contabilă care nu este realizată de reprezentantul societății ci de contabil care nu l-a înștiințat cu privire la acest lucru. Or, singura persoană care putea să angajeze răspunderea societății față de terți era administratorul societății. Această operațiune poate avea începutul unui început de dovadă scrisă dar în absența altui element de fapt care să indice asumarea obligației de plată, nu poate sta la baza unei hotărâri de admitere a cererii astfel cum a subliniat și practica judiciară.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, reclamanta S.C. G. M. S.A. a emis în sarcina pârâtei .. facturile fiscale nr._/22.11.2012 în valoare de 107.42 lei cu scadența la data de 22.12.2012 (f. 4), nr._/19.10.2012 în valoare de 642,23 lei cu scadența la data de 19.10.2012 (f. 5), nr._/15.10.2012 în valoare de 31.46 lei cu scadența la data de 15.10.2012 (f. 6), nr._/12.10.2012 în valoare de 62.98 lei cu scadența la data de 11.11.2012 (f. 7) și nr._/12.10.2012 în valoare de 3.483,66 lei cu scadența la data de 26.11.2012 (f. 8) reprezentând contravaloarea produselor presupus livrate pârâtei.
Astfel cum rezultă din răspunsul la interogatoriul administrat prin reprezentantul legal al societății .. (întrebările 1,3,4 f. 50), pârâta a recunoscut că între părți s-au stabilit relații comerciale, a primit facturile fiscale anterior menționate și le-a înregistrat în evidențele contabile.
În ce privește faptul primirii mărfii menționate în facturile fiscale susmenționate, pârâta a contestat recepționarea produselor iar la interogatoriul administrat cu privire la această împrejurare (întrebarea 2, f. 50) administratorul societății a răspuns „nu știu”.
Niciuna dintre facturile fiscale depuse la dosarul cauzei nu poartă ștampila societății pârâte.
Instanța reține, prin compararea semnăturilor de pe facturile fiscale depuse în probațiune, că nr._/22.11.2012 (f. 4) și_/19.10.2012 (f. 5) sunt semnate de aceeași persoană fără însă a putea fi identificată.
Totodată, facturile fiscale nr._/15.10.2012 (f. 6) și nr._/12.10.2012 (f. 8) poartă semnătura aceleiași persoane, semnătura fiind însă distinctă de cea înscrisă pe cele două facturi fiscale arătate în rândul precedent.
Factura fiscală nr._/12.10.2012 (f. 7) nu este nici semnată și nici ștampilată de pârâtă.
Toate aceste facturi fiscale au fost primite și înregistrate în contabilitatea pârâtei, aspecte recunoscute prin intermediul interogatoriului administrat (f. 50) fiind însă contestată acceptarea lor la plată.
În drept, potrivit art. 1270 alin. 1 C. civ., Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.
În lumina dispozițiilor art. 1719 C.civ., Cumpărătorul are următoarele obligații principale: a) să preia bunul vândut; b) să plătească prețul vânzării.
În cauza dedusă judecății, instanța constată că reclamanta a emis pe numele pârâtei facturi fiscale succesive pretinzând că între părți s-au stabilit raporturi juridice între profesioniști specifice contractului de vânzare în forma ofertei (comenzii telefonice) urmată de executare. Astfel fiind, instanța pornește de la mențiunea că fiecare factură fiscală constată un alt raport juridic între părți și deci un alt contract în formă simplificată. În consecință, urmează să aprecieze, prin prisma probatoriului administrat dacă reclamanta a făcut dovada încheierii actelor juridice și a executării propriilor obligații, incumbându-i în calitatea de vânzător, de natură să justifice plata de către pârâtă a sumelor pretinse cu titlu de preț al produselor.
Instanța constată că reclamanta a emis facturile fiscale anterior menționate care au fost recepționate de către societatea pârâtă și, astfel cum a rezultat din interogatoriul administrat prin reprezentantul legal, au fost înregistrate în contabilitate. Deși a susținut că semnătura de pe facturile fiscale nu ar proveni de la administratorul pârâtei sau un alt reprezentant care să angajeze în mod legitim răspunderea sa contractuală, facturile fiscale au ajuns în posesia efectivă a pârâtei astfel că se naște presupunerea rezonabilă că semnăturile înscrise pe aceste documente justificative aparțin unui reprezentant care a acționat pentru societate. Astfel, instanța va înlătura ca neîntemeiată, critica vizând lipsa semnăturii reprezentantului legal de pe facturile depuse în probațiune având în vedere că prin răspunsul la interogatoriu acesta a recunoscut faptul primirii acestora.
Contrar susținerilor constante ale pârâtei, instanța apreciază că operațiunea contabilă are valența probatorie a acceptării facturii și face dovada recepționării mărfii deoarece de esența registrelor contabile este acuratețea mențiunilor înscrise, sub sancțiuni fiscale mult mai drastice decât cele specifice dreptului civil. Totodată, potrivit art. 280 alin. (1) C. pr. civ. Registrele profesioniștilor, întocmite și ținute cu respectarea dispozițiilor legale, pot face între aceștia deplină dovadă în justiție, pentru faptele și chestiunile legate de activitatea lor profesională iar conform alin. (2) Registrele prevăzute la alin. (1) chiar neținute cu respectarea dispozițiilor legale, fac dovada contra celor care le-au ținut.
D. urmare, semnătura oricărui prepus, care acționează în temeiul unui mandat tacit, angajează în mod valabil societatea comercială iar aceasta nu se poate exonera de răspunderea contractuală invocând depășirea de către mandatar a puterilor conferite decât dacă dovedește că terții cocontractanți cunoșteau întinderea dreptului de reprezentare. Așadar, instanța consideră că pârâta nu poate invoca eroarea sau reaua-credință a unui angajat al societății, în speță contabilul, de a înscrie facturile în evidența contabilă pentru a justifica exonerarea de la plata contravalorii produselor menționate în cuprinsul acestora.
Mai mult, pârâta nu a făcut dovada protestului față de facturile emise de reclamantă în mod succesiv în perioada 12.10.2012 – 22.11.2012 dimpotrivă, le-a recepționat și le-a evidențiat în propriile registre contabile cu titlu de cheltuieli.
Faptul primirii acestor facturi de către pârâtă, înregistrarea lor în evidențele contabile și atitudinea echivocă a administratorului sub aspectul primirii mărfii (răspunsul la întrebarea nr. 2 din interogatoriu, f. 50 „nu știu”) fac dovada livrării mărfii evidențiate în cuprinsul lor, așadar a îndeplinirii obligației vânzătoarei reclamante de a pune la dispoziția cumpărătoarei mărfurile asupra cărora părțile au convenit.
Prin urmare, instanța constată că reclamanta a dovedit executarea propriilor obligații asumate prin convențiile succesive dintre părți, respectiv livrarea către pârâtă a produselor comandate și cuprinse în facturile fiscale nr._/22.11.2012 în valoare de 107.42 lei cu scadența la data de 22.12.2012, nr._/19.10.2012 în valoare de 642,23 lei cu scadența la data de 19.10.2012, nr._/15.10.2012 în valoare de 31.46 lei cu scadența la data de 15.10.2012, nr._/12.10.2012 în valoare de 62.98 lei cu scadența la data de 11.11.2012 și nr._/12.10.2012 în valoare de 3.483,66 lei cu scadența la data de 26.11.2012.
Instanța arată că în materia răspunderii civile contractuale debitorului îi incumbă sarcina dovedirii îndeplinirii propriilor obligații întrucât potrivit art. 1548 C. civ., culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.
În speță, pârâta nu a administrat nici o probă din care să rezulte că acesta și-a respectat obligațiile contractuale. Prin urmare, instanța va admite cererea în ce privește capătul principal și va obliga pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 4.277,28 lei reprezentând contravaloarea mărfii livrate.
Cu privire la al doilea capăt la cererii de chemare în judecată reprezentat de obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantei a sumei de 6.150,02 lei cu titlu de penalități de întârziere în cuantum de 0,25% pe zi calculate de la data scadenței facturilor fiscale și până la data de 02.06.2014 precum și a penalităților de întârziere calculate în continuare de la data de 03.06.2014 și până la data plății efective a debitului, instanța consideră că simpla mențiune în cuprinsul facturii că în cazul nerespectării obligației de plată la scadență, cumpărătorul datorează penalități de întârziere nu constituie o veritabilă clauză penală convenită de părți ci o manifestare unilaterală de voință a reclamantei neasumată ca și obligație de către pârâtă. Acceptarea la plată a acestor facturi nu echivalează cu acordul celeilalte părți cu privire la pretinsele penalități de întârziere, aspect confirmat atât de doctrină cât și de jurisprudența în materie.
Așadar, instanța va respinge acest capăt de cerere accesoriu, ca neîntemeiat.
În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata sumei de 2.173 lei reprezentând onorariul datorat mandatarului S.C. U. și ASOCIAȚII în baza contractului de mandat încheiat cu aceasta pentru recuperarea debitului datorat de pârâtă, instanța constată că reclamanta nu a furnizat dovada existenței și întinderii acestei cheltuieli. În consecință, cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca neîntemeiată și în această privință.
În temeiul art. 453 C. civ., instanța reține culpa procesuală comună a părților în ocazionarea prezentului litigiu astfel încât, în măsura capătului de cerere ce va fi admis, va obliga pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 304,41 lei reprezentând taxa judiciară de timbru achitată conform chitanței de plată de la fila 16, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Într-o măsură corespunzătoare petitelor ce vor fi respinse, instanța va respinge cererea reclamatei de obligare a pârâtei la plata sumei de 569,61 lei reprezentând taxa judiciară de timbru, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. G. M. S.A., cu sediul procesual ales în București, Preciziei Business Center, ., ., la „U. și Asociații S.R.L.” C.U.I. RO_, înregistrată la O.R.C. sub nr. J_ în contradictoriu cu pârâta .., cu sediul procesual ales în Cluj-N., . nr. 24, jud. Cluj, înregistrată la O.R.C. sub nr. J_, C.U.I._.
Obligă pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 4.277,28 lei reprezentând debit principal restant – contravaloare marfă.
Obligă pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 304,41 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Respinge cererea în rest, ca neîntemeiată.
Cu drept de apel în 30 de zile de la comunicare.
Cererea de apel se va depune, sub sancțiunea nulității, la Judecătoria Cluj-N..
Pronunțată în ședință publică, astăzi, data de 27.02.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
A. LITEANCOSMINA S. P.
Red. LA./Dact. L.A./4 ex/02.03.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 2158/2015.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 2139/2015.... → |
|---|
