Plângere contravenţională. Sentința nr. 31/2013. Judecătoria CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 31/2013 pronunțată de Judecătoria CONSTANŢA la data de 31-10-2013 în dosarul nr. 8671/212/2013
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C.
SECTIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR._
Ședința publică din data de 31 octombrie 2013
Instanța de judecată constituită din:
Președinte: B. A. D.
Grefier: S. P.
Pe rol soluționarea cauzei civile privind pe contestatoarea . în contradictoriu cu intimatul C. G. AL GĂRZII FINANCIARE – GARDA FINANCIARĂ C. având ca obiect plângere contravențională.
Dezbaterile și susținerile părților asupra fondului au avut loc în cadrul ședinței de judecată din data de 18 octombrie 2013, fiind consemnate în încheierea de amânare a pronunțării de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, instanța, având nevoie de timp în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la data de 25 octombrie 2013, când, pentru aceleași considerente, a amânat pronunțarea pentru astăzi, când, în aceeași compunere a deliberat următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față constată următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. sub nr._ la data de 29.03.2013, petenta S.c. E. T. S.r.l, cu sediul în C., ., ., înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului cu nr. J/_, C.U.I._ a solicitat în contradictoriu cu Garda Financiară C. anularea procesului-verbal de contravenție . nr._ încheiat la data de 23.03.2013 și implicit exonerarea de plata amenzii precum și înlăturarea sancțiunilor complementare.
În motivarea cererii, petenta a arătat, că a fost sancționată cu avertisment în mod eronat de către comisarii Gărzii Financiare, în temeiul art. 5-7 din O.G.2/2001, considerându-se că societatea avea un plus monetar în casa de marcat care nu putea fi justificat prin bonuri fiscale. Petenta a susținut că plusul monetar de 66 lei nu provine din vânzarea de produse comerciale și poate fi justificată după cum urmează: pentru 60 de lei s-a făcut o dispoziție de plată cu o zi anterioară cu scopul de a da rest eventualilor cumpărători la începutul activității din data de 23.03.2013, iar suma de 6 lei îl reprezintă restul lăsat de cienți, motiv pentru care consideră procesul verbal ca fiind neîntemeiat motiv pentru care solicită anularea procesului verbal.
În subsidiar a solicitat înlocuirea sancțiunii complementarea a suspendării activității pe o perioadă de trei luni cu cea a avertismentului.
Prin înscrisul depus la data de 08.04.2013 (f.7) petenta și-a completat acțiunea arătând că prin procesul verbal constesta i-a fost aplicată si sancțiunea amenzii în cuantum de 2.000 de lei reținându-se în sarcina sa săvârșirea contravenției prevăzute de art. 10 lit. e din O.U.G. nr. 28/1999, respectiv nu a afișat un anunț de atenționare a clienților asupra obligației de a solicita și păstra bonul fiscal, sancțiune pe care o consideră, de asemenea, neîntemeiată. În continuare petenta arată că au fost efectuate lucrări de amenajarea a spațiului comercial în data de vineri 22.03.2013, astfel încât în ziua următoare, când a fost efectuat și controlul, din cauza împrejurării că singura imprimantă se află în biroul contabilei, ce nu se afla la muncă, nu a putut fi afișat o nouă atenționare în timp util. Pentru aceste motive solicită înlăturarea amenzii aplicate sau înlocuirea sancțiunii cu ea a avertismentului.
În dovedirea acțiunii, petenta a depus la dosarul cauzei, în copie următoarele acte: procesul – verbal contestat (f.6), certificat ONRC (f.10-11), dispoziție de plată (f.30-31).
În probarea plângerii petenta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și cea testimonială cu un martor.
În drept plângerea a fost motivată prin dispozițiile O.G. 2/2001.
În conformitate cu prevederile art. 15 lit. i din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și art. 36 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, plângerea împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției este scutită de taxa judiciară de timbru, iar conform art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/1995, este scutită și de plata timbrului judiciar.
Intimata a depus la dosar întâmpinare (f.49) prin care solicita respingerea acțiunii ca neîntemeiată întrucât procesul verbal încheiat este legal și temeinic situația de fapt reținută fiind conformă cu realitatea. În continuare a precizat că o reindividualizare a sancținunii nu este oportună având în vedere comportamentul petentei atât anterior, cât și ulterior comiterii faptei. Totodată învederează instanței că dacă într-adevăr suma de 60 de era destinată restituirii restului către clienți aceasta trebuia înregistrată în evidențele contabile, lucru care nu s-a întâmplat.
Instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri ca fiind pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei, iar pentru petentă proba testimonială cu martorul Saloukhaa Abdul Nasser.
Analizând plângerea contravențională prin prisma dispozițiilor legale incidente și a înscrisurilor administrate în cauză, instanța reține următoarele:
Petenta a fost sancționată contravențional cu avertisment, în temeiul art. 5-7 din O.G. 2/2001, dispunându-se în același timp confiscarea sumei de 66 lei ce nu a putut fi justificată precum și suspendarea activității acesteia pentru o perioadă de trei luni. În fapt s-a reținut că, la data de 23.03.2013, petenta S.c. Extravaxanta T. S.r.l. ce desfășura activități comerciale tip fast food, avea în casa de marcat o sumă mai mare decât ceea ce era înregistrată pe bonurile fiscale, respectiv o diferență de 66 lei. Totodată aceasta a fost sancționată în temeiul art. 11 lit. b din OUG 28/1999 deoarece nu a afișat un anunț de atenționare a clienților asupra obligației de a solicita și păstra bonul fiscal cu amendă în cuantum de 2.000 de lei.
În drept, având în vedere dispozițiile art. 34 alin. 1 din OG nr. 2/2001, instanța este datoare să verifice legalitatea și temeinicia procesului-verbal de contravenție.
În ceea ce privește legalitatea procesului-verbal invocat, instanța reține că acesta a fost legal întocmit, fiind evidențiate în cuprinsul său, toate elementele prevăzute de art. 17 alin. din OG nr. 2/2001, care pot fi analizate și din oficiu, și pe cale de consecință instanța constată că în cauză nu este incident nici unul dintre motivele de nulitate absolută prevăzute limitativ de art. 17 din OG nr. 2/2001, astfel cum s-a statuat prin decizia de recurs în interesul legii nr. XXII/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Referitor la îndeplinirea condițiilor de fond, instanța constată că încadrarea juridică dată faptei (art. 10 alin. 1 lit. b și e, din O.U.G. nr. 28/1999 republicată), prin raportare la situația de fapt descrisă de agentul constatator, este corectă, iar sancțiunea aplicată se încadrează în limitele prevăzute de textul incriminator.
Examinând temeinicia procesului verbal instanța reține că în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, contravențiile sunt încadrate în sfera ”acuzațiilor în materie penală” la care se referă primul paragraf al art. 6 din Convenție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit prin hotărârile sale (Cauza Maszini c. României – hotărârea din 21.09.2006, Eanady c. Slovaciei, Ziliberberg c. Moldovei) că normele juridice ce sancționează astfel de comportamente antisociale au caracter general, urmărind un scop preventiv și represiv, aceste criterii fiind suficiente pentru a stabili că fapta în discuție are, în sensul art. 6 din Convenție, caracter penal. Ca o consecință a aplicării în cauză a dispozițiilor art. 6 din Convenție prezentul litigiu trebuie să ofere petentei drepturile procesuale recunoscute și garantate de acest articol inclusiv cele specifice în materie penală, printre care și prezumția de nevinovăție. În ceea ce privește reglementarea în cadrul legislației interne a plângerii contravenționale ca procedură administrativă, Curtea arată în mod clar și constant că, indiferent de distincțiile care se fac în dreptul intern între contravenții și infracțiuni, persoana căreia i se impută de comiterea unei fapte calificate în dreptul intern ca fiind contravenție trebuie sã beneficieze de garanțiile specifice procedurii penale dacă acesta a fost calificată drept „acuzație în materie penală” în virtutea art. 6 din Convenție (A. împotriva României).
Față de cele expuse mai sus, instanța concluzionează că fapta antisocială ce i se impută petentei este o acuzație penală în sensul Convenției iar acesta beneficiază de toate garanțiile prevăzute de aceasta inclusiv de prezumția de nevinovăție, principiu prin care se evită eventualele abuzuri din partea autorităților. Astfel, ca o consecință, sarcina probei în procedura contravențională desfășurată în fața instanței de judecată revine în primul rând organului constatator, iar petenta trebuie să facă dovada contrară doar în situația în care probele administrate de organul constatator pot convinge instanța în privința vinovăției „acuzatului” dincolo de orice îndoială rezonabilă.
În ceea ce privește constatarea în mod direct a faptei de către agentul constatator, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în cauza A. c. României faptul că în orice sistem legal operează prezumții de fapt sau de drept, iar Convenția nu interzice, în principiu, astfel de prezumții, dar acestea trebuie să respecte anumite limite rezonabile, în funcție de gravitatea sancțiunii la care este expus petentul. Astfel prezumția de nevinovăție nu este una absolută, ca de altfel nici obligația acuzării de a suporta întreaga sarcină a probei, motiv pentru care instanța trebuie să găsească un echilibru între scopul urmărit de autorități de a nu lăsa nepedepsite astfel de fapte, cât și cel principiului aflării adevărului, ce are la bază respectarea dreptului la apărare a celui sancționat.
Forța probantă a rapoartelor sau a proceselor-verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, putându-se reglementa importanța fiecărui mijloc de probă în condițiile în care persoana sancționată are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor.
Astfel procesele verbale încheiate de pe baza constatărilor personale ale agentului constatator se bucură de o prezumție de legalitate și temeinicie, o interpretare contrară fiind de natură să face excesiv de oneroasă obligația statului de proba veridicitatea celor reținute în sarcina contravenientului.
Cu privire la procesul verbal încheiat de către lucrătorii Gărzii Finaciare la data de 06.03.2013 și contestat de petentă, instanța reține că în genere, fiind întocmit de un agent al statului aflat în exercițiul funcției pe baza unor constatări personale, trebuie sa i se recunoască valoare probatorie sub aspectul constatării stării de fapt dând efect unei prezumții relative în ceea ce privește legalitatea și temeinicia celor sancționate.
Pentru aceste motive, instanța consideră că organul constatator a răsturnat sarcina probei, astfel încât petenta trebuie să facă dovada contrarie situației de fapt reținute în procesul verbal, motiv pentru care instanța va analiza dacă S.c. Extravacanța T. S.r.l a îndeplinit obligația ce îi revenea.
Astfel prin plângerea contravențională petenta a afirmat că plusul monetar nu provine din vânzarea de produse comerciale, suma de 60 de a fost introdusă în casa de marcat în baza dispoziției de plată atașată la dosar scopul de a da rest eventualilor cumpărători la începutul activității din data de 23.03.2013, iar suma de 6 lei îl reprezintă restul lăsat de clienți.
Într-adevăr prin înscrisul depus la fila 21 petenta dorește să dovedească faptul că prin dispoziția numitului Saloukhaa Abdul Nasser, ce ocupă funcția de bucătar a fost efectuată o plată internă de 60 de lei. Instanța constată că acest înscris nu este înseriat si nici datat în mod corespunzător astfel încât să nu planeze nicio suspiciune cu privire la corectitudinea situației de fapt pe care o denotă. Totodată petenta avea obligația de a insera operațiunea în Registrul de casă, document de înregistrare operativa a încasărilor si a plaților in numerar efectuate prin casieria unitatii, pe baza documentelor justificative ce se completează zilnic, in ordinea efectuarii operatiilor, iar sumele rămase în casa de marcat din ziua precedentă se reportează, după caz, pe primul rând al registrului de casă pentru ziua în curs. În același timp, administratorul societății, prin completarea notei explicative (f. 54) nu a menținonat de existenața vreunei dispoziții de încasare internă, recunoscând și împrejurarea că la momentul controlului nu era afișat anunțul privind obligația cumpărătorilor de a solicita bon fiscal.
Totodată instanța a încuviințat proba testimonială cu martorul Saloukhaa Abdul Nasser declarația acestuia fiind anexată la dosar.
Ca regulă, fiecare declarație a unui martor trebuie analizată separat de instanța de judecată care o va aprecia pentru a-i determina puterea probantă în soluționarea cauzei. În primul rând, instanța trebuie să stabilească în ce măsură declarația reflectă realitatea, prin efectuarea unui examen asupra facultăților fizico-psihice ale martorului. Astfel, instanța trebuie să se raporteze la cele trei momente ale mărturiei respectiv: perceperea faptului, memorizarea acestuia, reproducerea faptului perceput și memorizat, toate aceste împrejurări urmând a fi analizate în funcție de vârsta, profesia, inteligența martorului, gradul său de cultură, obișnuința de a se exprima, intervalul de timp care a trecut de la data producerii evenimentului relatat. În speță, instanța consideră că martorul audiat în cauză are aptitudinea de a relata cu exactitate cele întâmplate. Cu privire la al doilea element al aprecierii, respectiv aspectul sincerității martorului, instanța îl va aprecia ținând cont de anumite elemente precum interesul martorului în proces, afecțiunea sau dușmănia dintre martor și una din părți, gradul de rudenie sau afinitate, izvorul informațiilor martorului, dar și prin confruntarea depoziției martorului cu împrejurările de fapt ale cauzei stabilite suficient de precis prin alte mijloace de probă.
Numitul Saloukhaa Abdul Nasser a afirmat că într-adevăr că a emis dispoziția internă de plată și că anunțul privind privind obligația cumpărătorilor de a solicita bon fiscal a fost dat jos cu o zi înainte de efectuarea controlului când au fost efectuate activități de amenajare a punctului de lucru iar din cauza împrejurării că singura imprimantă se află în biroul contabilei, ce nu era pezentă la muncă, nu a putut fi afișat o nouă atenționare în timp util. Instanța reține că martorul este angajat al societății, după cum susține chiar el fiind persoana de încredere a administatorului petentei, fapt ce denotă o împrejurare care ridică un semn de întrebare asupra sincerității celor declarate.
Astfel instanța constată că prin probele administrate, petenta nu a putut contura o altă situație de fapt decât cea reținută prin procesul verbal contestat, culpa excusivă a pârâtei fiind atât în ceea ce privește neînregistrarea vânzărilor efectuate, cât și în ceea ce privește neafișarea atenționărilor cumpărătorilor în ceea ce privește obligativitatea solicitării și păstrării bonului fiscal.
În continuare instanța va analiza proporționalitatea dintre gravitatea faptelor comise și sancțiunea aplicată, respectiv cea că nu a înregistra sumele de bani în casa de marcat și de nu afișa anunțul privind obligația cilenților de a solicita bon fiscal.
Principiul enunțat mai sus este prezent atât de Constituția României, cât și în jurisprudența CEDO stabilindu-se clar că orice măsură punitivă luată împotriva unui particular trebuie să fie necesară într-o societate democratică și proporțională cu gradul de periculozitate a faptei comise. Analizarea acestuia are loc atât în momentul aplicării sancțiunii fiind făcută de agentul constatator, cât și în fața instanței, atunci când se contestă temeinicia sau legalitatea unui proces verbal. În aprecierea gravității faptei trebuie avute în vedere atât circumstanțele personale ale contravenientei, cât și cele reale astfel încât raportat la cazul de fața instanța constată că normele încălcate au un caracter represiv, în sensul în care sancționează neîncheierea de contract individuale de muncă. Contravențiile săvârșite sunt deci unele de rezultat dar au totodată și un puternic caracter preventiv prin care s-a dorit disciplinarea comercianților.
Astfel în ceea ce privește sancționarea cu amendă în cuantum de 2.000 de lei pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 10, lit. e din O.U.G. 28/1999 este justificată. Instanța observă că pententului i-a fost aplicată sancțiunea minimă reținându-se în sarcina acestuia culpa exclusivă sub forma neglijenței, împrejurarea că anterior controlului au fost efectuate lucrări de amenajare neavând niciun fel de relevață juridică.
Totodată potrivit art. 11 alin. 3 din O.U.G. nr. 28/1999 sumele găsite la punctele de prestare a serviciilor aparținând agenților economici prevăzuți la art. 1 alin. 1, care nu pot fi justificate prin datele înscrise în documentele emise cu aparate de marcat electronice fiscale, în registrul special, menționat la art. 1 alin. 4, ori prin facturi fiscale, după caz, sunt considerate fără proveniență și se confiscă, făcându-se venit la bugetul de stat.
Suma de 66 lei care nu a putut fi justificată de petentă a fost ridicată cu ocazia controlului de agenții constatatori și a fost luată măsura complementară a confiscării prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor. Această măsură reprezintă o sancțiune complementară conform art. 5 alin. 3 lit. a din O.G. nr. 2/2001 și a fost luată cu respectarea alin. 6 al aceluiași articol, în funcție de natura și de gravitatea faptei, având în vedere că aceasta este considerată de lege fără proveniență fiind obținută de agentul economic prin încălcarea obligațiilor sale legale.
De asemenea conform art. 14 alin. 2 din O.U.G. nr. 28/1999 nerespectarea de către agenții economici a prevederilor art. 10 lit. b), referitoare la neemiterea bonurilor fiscale pentru toate serviciile prestate ori emiterea de bonuri cu o valoare inferioară celei reale atrage și suspendarea activității unității pe o perioadă de 3 luni.
Sancțiunile complementare se aplică în funcție de natura și de gravitatea faptei, în temeiul art. 5 alin. 6 raportat la art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001, conform căruia sancțiunea (principală sau complementară – conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) se aplică în limitele prevăzute de actul normativ și trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal.
Potrivit art. 50 din O.G. nr. 2/2001, dreptul comun în materie contravențională, actele normative prin care se stabilesc contravenții, în vigoare la data publicării prezentei ordonanțe în Monitorul Oficial al României, Partea I, vor fi modificate sau completate, dacă este cazul, în termen de 3 luni, potrivit prevederilor acesteia. Acest text reprezintă o excepție de la principiul că legea specială derogă de la legea generală, excepție impusă de interpretarea istorico-teleologică, având în vedere finalitatea urmărită de legiuitor prin introducerea art. 50 din O.G. nr. 2/2001.
Prin urmare, având în vedere că legea specială, O.U.G. nr. 28/1999, este anterioară dreptului comun și nu conține dispoziții clare referitoare la modul de aplicare al sancțiunii complementare a suspendării activității („atrage și suspendarea activității unității pe o perioadă de 3 luni”), instanța reține că la aplicarea acesteia trebuie avute în vedere dispozițiile O.G. nr. 2/2001, care indică elementele în funcție de care se apreciază oportunitatea aplicării sancțiunii.
La acest argument se adaugă interpretarea textului special prin metoda reducerii la absurd. Astfel, dacă sancțiunea complementară s-ar aplica de drept, în cazul în care s-ar constata neemiterea unui bon fiscal în valoare de 1 leu, deși s-ar putea aplica sancțiunea principală a avertismentului raportat la lipsa de pericol social a contravenției, nu s-ar putea aprecia oportunitatea aplicării sancțiunii complementare, ceea ce ar duce, spre exemplu, la suspendarea activității unei societăți cu profit anual de milioane de euro. Această ipoteză nu este compatibilă cu principiile economiei de piață și ar reprezenta un abuz de neacceptat al statului, cu încălcarea legislației internaționale în materie.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în analiza art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, interesele economice legate de gestiunea unei afaceri constituie „bun” în sensul Convenției (cauza Tre Traktorer c. Suediei), iar suspendarea activității are consecințe negative asupra fondului de comerț și a valorii întreprinderii, astfel că, deși măsurile luate de autoritățile statului care aduc atingere acestui drept pot fi necesare într-o societate democratică, pentru prevenirea faptelor penale, bunăstarea economică a țării sau pentru protejarea drepturilor și libertăților altora, nu este și suficient ca acestea să fie justificate, ci trebuie să fie și proporționale, iar accesul la instanță nu poate fi lipsit de un remediu adecvat, constând în obligația instanței de a aprecia cu privire la oportunitatea acestei măsuri.
Clientela și vadul comercial (elemente incorporale ale fondului de comerț) sunt afectate în mod direct de sancțiunea complementară a suspendării activității, fiind evident că, în măsura în care activitatea unei societăți comerciale încetează, numărul persoanelor care apelau în mod obișnuit la serviciile societății va scădea, ca și capacitatea comerciantului de a atrage aceste persoane.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că goodwill-ul se încadrează în noțiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1, spre deosebire de profitul viitor și a analizat proporționalitatea ingerinței statului în dreptul de proprietate al reclamantului (cauza Ian E. (Liverpool) Limited c. Marii Britanii, cauza Denimark Limited și alții c. Marii Britanii).
În cauza Hoerner Bank GmbH c. Germaniei Curtea de la Strasbourg a reținut că dreptul invocat de reclamantă poate fi asimilat dreptului de proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul 1. Datorită activității sale timp de aproape 150 de ani în domeniul genealogiei și dezbaterii succesiunilor, reclamanta a reușit să își constituie o clientelă. Îmbrăcând sub multe aspecte caracterul unui drept privat, clientela se analizează ca o valoare patrimonială, deci ca un bun în sensul primei teze a art. 1, cu referire la hotărârea pronunțată în cauza V. Marle și alții c. Olandei, paragraful 41.
Având în vedere jurisprudența Curții europene, instanța apreciază că o astfel de măsură este oportună în cazul petentei, însă durata de 3 luni nu respectă condițiile de proporționalitate.
O interpretare a art. 14 alin. 2 din O.U.G. nr. 28/1999 în sensul că sancțiunea se aplică de drept (ope legis) și că în cadrul soluționării plângerii contravenționale nu se poate analiza oportunitatea aplicării acesteia contravine prevederilor art. 1 din Protocolul 1 și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin aceea că poate fi afectat dreptul de proprietate al comerciantului, dar și dreptul de acces la o instanță de judecată și la un proces echitabil.
Deși Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor membre fixarea unor limite minime sau maxime ale sancțiunilor contravenționale, este lipsit de echivoc că o sancțiune fixă (mai ales de gravitatea acesteia) afectează balanța proporționalității ingerinței în dreptul de proprietate, în defavoarea contravenientului.
Având în vedere faptul că petenta este o întreprindere mică, cu un obiect de activitate care nu îi asigură un profit foarte mare, dar care prezintă și un interes economic ridicat (comercializarea de produse de panificație într-o zonă intens populată), aplicarea unei măsuri complementare de această natură ar putea conduce la pierderea clientelei sau chiar la închiderea definitivă a punctului de lucru, pentru o faptă care nu prezintă un pericol social ridicat (suma de 66 lei fără proveniență).
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 34 din OG. nr. 2/2001, instanța va admite în parte plângerea contestatoarei S.c. E. T. S.r.l. și va dispune înlăturarea sancțiunii contravenționale complementare a suspendării activității agentului economic aplicate în baza art. 14 alin. 2 din O.U.G. nr. 28/1999, de 3 luni, cu menținerea celorlalte dispoziții ale procesului-verbal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte plângerea contravențională formulată de petenta S.C. E. T. S.R.L, cu sediul în C., ., ., ., înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului cu nr. J/_, C.U.I._ formulată în contradictoriu cu intimata Garda Financiară, cu sediul în C., ., județul C. împotriva procesului verbal H nr._ încheiat la data de 23.03.2013 de intimată.
Dispune înlăturarea sancțiunii complementare a suspendării activității pe o perioadă de trei luni.
Cu drept de apel în 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 31.10.2013.
Președinte,Grefier,
D. B. A. S. P.
Red. și tehnored. Jud. B.A.D.
Gref. S.P.
Ex. 4/31.10.2013
| ← Reexaminare sanctiune contraventionala. Sentința nr. 11/2013.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 28/2013.... → |
|---|
