Pretenţii. Sentința nr. 5357/2013. Judecătoria CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5357/2013 pronunțată de Judecătoria CONSTANŢA la data de 11-04-2013 în dosarul nr. 19330/212/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C.
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5357
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 11.04.2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: V. M. A.
GREFIER: M. O.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamant . PRIN SUCURSALA E. CONSTANTA și pe pârât ., având ca obiect pretenții.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 05.04.2013 si au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, pentru când instanța, pentru a da părților posibilitatea de a depune concluzii scrise, a dispus amânarea pronunțării la data de 11.04.2013.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 30.07.2012, sub nr._ și precizată ulterior, reclamanta . PRIN SUCURSALA E. CONSTANTA în contradictoriu cu pârâta .. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1271,79 lei, reprezentând prejudiciu produs ca urmare a livrării de energie termică în perioada 01 ianuarie 2007- 31 martie 2007 și 01 noiembrie 2007 - 31 martie 2008 la un preț mai mic decât prețul de producție.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta un contract în baza căruia a furnizat pârâtei energiei termică contra cost. Contractul a avut la bază un contract cadru aprobat de către ANRE, prețul de vânzare a energiei termice stipulat în contract era prețul stabilit de către ANRE, iar acest preț era sub prețul de producere a energiei termice. Reclamanta a mai arătat că, constatându-se că a vândut energie termică către alți consumatori în afara populației la un preț stabilit prin decizie de către ANRE mai mic decât cel de producție, prin pct. 1 al Deciziei nr. 2/31.07.2009 a Curții de Conturi și pct. 12 al Deciziei nr. 16/2012 a Curții de Conturi s-a stabilit în sarcina sa obligația de a recupera de la alți consumatori decât populația diferența de preț dintre prețul de producție și prețul stabilit prin decizia ANRE. De asemenea, reclamanta a susținut că pârâta a primit energie termică la un preț sub prețul de producție, producând reclamantei un prejudiciu constând în diferența de preț dintre prețul stabilit pentru populație și prețul de producție. A mai precizat faptul că începând cu luna iulie 2008 pârâta a încheiat un nou contract având ca preț de vânzare prețul de producție, nu cel stabilit de către ANRE pentru populație. Totodată, a susținut că obligația de a acționa în judecată anumiți consumatori pentru a recupera diferența de preț dintre prețul de producție și prețul de facturare derivă din cele două decizii ale Curții de Conturi, acesta fiind izvorul obligațional, nu contractul de furnizare a energiei termice. Reclamanta a apreciat că termenul de prescripție începe să curgă de la data pronunțării Deciziei nr. 2/31.07.2009 a Curții de Conturi.
În drept, reclamanta a invocat art. 1345, art. 1349 Cod civ.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, în temeiul art. 7201 cod procedură civilă și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii reclamantei.
Reclamanta a combătut cele două excepții, arătând pe de o parte că temeiul juridic este îmbogățirea fără justă cauză potrivit Vechiului Cod Civil, iar termenul de prescripție începe să curgă de la data deciziei nr. 2/31.07.2009 a Curții de Conturi, iar pe de altă parte nu este necesară nici o procedură a concilierii directe întrucât pretențiile nu derivă din contract.
Excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă de instanță la termenul de judecată din data de 05.04.2013.
În cauză, instanța a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt,
Reclamanta, în calitate de vânzător, și pârâta, în calitate de cumpărător, au încheiat contractul de vânzare-cumpărare a energiei termice din sisteme de alimentare centralizată nr. 184/01.11.2004, prelungit succesiv prin actele adiționale nr. 1/2006, nr. 1/2007 și nr. 1/2008.
Obiectul acestui contract l-a constituit vânzarea de către reclamantă și achiziția de către pârâtă a energiei termice din sistemul de alimentare centralizată cu energie termică din localitatea C. și reglementarea raporturilor dintre părți privind vânzarea-cumpărarea energiei termice, facturarea, plata și condițiile de livrare ale acesteia. De asemenea, contractul părților cuprinde definirea noțiunilor folosite.
În ceea ce privește tariful pentru energia termică, modalitățile și condițiile de plată, în contract s-a prevăzut că tarifele de decontare a energiei termice, a agenților termici nereturnați și a energiei termice conținute în aceștia sunt cele în vigoare la data livrării, aprobate prin reglementările legale (art. 9). Prin urmare, sarcina determinării tarifului era numai a reclamantei, pârâtul urmând să fie apărat de un eventual abuz prin „prevederile legale”.
În baza acestui contract, reclamanta a vândut către pârât energie termică și a emis facturi fiscale către pârât în perioada 31.01.2007 – 31.03.2008. În fiecare din facturile fiscale sunt indicate deciziile ANRE avute în vedere pentru stabilirea prețului energiei termice.
Ulterior, Curtea de Conturi a emis Decizia nr. 2/31.07.2009. Conform pct. 1 al Deciziei nr. 2/31.07.2009, Curtea de Conturi a constatat nerespectarea de către reclamant a condițiilor privind vânzarea de energie termică asociate Licenței nr. 559/12.03.2003 acordate de Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE). S-a reținut că reclamanta a livrat către alți consumatori decât populația energie termică la prețuri sub costul mediu de producție înregistrat în aceeași perioadă. Curtea de Conturi a apreciat că livrarea de energie termică destinată altor consumatori decât populația nu s-a efectuat pe principii de eficiență economică, contrar condițiilor de la pct. 30 asociate Licenței nr. 559/12.03.2003 pentru producerea de energie termică.
Potrivit procesului-verbal de constatare din 19.06.2009, Curtea de Conturi a constatat cine este persoana cu atribuții în stabilirea prețului de livrare a energiei termice, această persoană având ca atribuție asigurarea politicii de tarifare pentru energia livrată în scopul eficientizării societății și aducând la îndeplinire atribuțiile și sarcinile stabilite prin regulamentul de organizare și funcționare al conducerii societății reclamante. În opinia Curții de Conturi, lămuririle date de această persoană nu au adus elemente noi care să modifice abaterea săvârșită de reclamant.
Reclamanta a depus la dosarul cauzei și decizia civilă nr. 1543/07 07 2011 a Curții de Apel București – Secția VIII C. Administrativ și Fiscal, din care rezultă că împotriva deciziei nr. 2 a Curții de Conturi s-a formulat contestație, ce a fost respinsă.
Se reține în cuprinsul acestei decizii civile că Tribunalul București prin sentința civilă nr. 490/11 02 2010 pronunțată în dosarul nr._/3/2009 s-a respins ca nefondată cererea reclamantei din prezenta cauză în contradictoriu cu Curtea de Conturi relativ la decizia nr. 2/31 07 2009.
Important de reținut din hotărârea Curții de Apel București sunt considerentele preluate din hotărârea Tribunalului București, pe care le cităm:
„Cu privire la pct. 1.2 din decizia nr. 2/2009 emisă de Curtea de Conturi în data de 31 07 2009, instanța reține că potrivit art. 30 din Condițiile asociate Licenței nr. 559/12 03 2003 pentru producerea de energie termică, reclamanta(aceeași ca și prezenta cauză) are obligația de a desfășura activitatea autorizată cu respectarea principiilor de eficiență, ceea ce presupune că energia termică livrată altor consumatori decât populația să se facă la preț negociat, ANRE putând stabili numai prețul la care se livrează populației energia termică produsă de reclamantă.
Împrejurarea că o persoană din cadrul ANRE, fără a emite un ordin obligatoriu pentru reclamantă a apreciat că prețul energiei termice livrată altor consumatori decât populația este identic cu cel al energiei termice livrate populației nu a putut fi reținută de instanță deoarece adresele invocate, cele cu nr._/04 08 2008 și nr. 7340/18 07 2007 nu îmbracă forma ordinului sau deciziei emise de către președintele ANRE, singurele acte obligatorii, în temeiul art. 4 din Regulamentul de Organizare și funcționare a ANRE, aprobat prin HG nr. 410/04 05 2007 pentru reclamantă.”
Potrivit considerentelor decizorii ale deciziei civile ale Curții de Apel București:
„Referitor la cea de a doua critică adusă sentinței atacate cu privire la prețul de vânzare a energiei termice se constată că este neîntemeiată.
Instanța de fond a reținut corect că reclamanta are obligația de a desfășura activitatea autorizată cu respectarea principiilor de eficiență și că aceasta presupune ca energia termică livrată altor consumatori decât populația să se facă la preț negociat.
ANRE reglementează prețul pentru energia termică livrată populației nu și în privința energiei termice livrată altor consumatori.
Din adresa nr._/04 08 2008(fila 178 dosar recurs) rezultă că ANRE a comunicat un răspuns la numeroasele intervenții ale recurentei, însă din această adresă nu rezultă că există un ordin emis de Președintele ANRE cu privire la stabilirea prețului energiei termice livrată sub formă de apă fierbinte către alți consumatori decât populația Municipiului București sau C..
În adresă se menționează Legea energiei electrice, art. 11e) care se referă la aprobarea prețului pentru activitatea de producere energie termică în cogenerare destinată exclusiv populației și nu pentru alți consumatori.
Pentru aceste motive Curtea constată că sentința atacată este legală și sub acest aspect cu privire la pct. 1.2 din decizia nr. 2/2009 a Curții de Conturi a României”.
În data de 06.07.2012, Curtea de Conturi a emis o nouă decizie (Decizia nr. 16/06.07.2012), conform căreia pentru energia termică livrată în perioada 2007-2008 către RADET București și RADET C., destinată altor consumatori decât populația, nu au fost determinate diferențe între prețul de facturare și costul de producție înregistrat în acea perioadă, nu s-a procedat la stabilirea întinderii prejudiciului produs ca urmare a livrării energiei termice la prețuri situate sub costul de producție înregistrat, nu au fost înregistrate în contabilitate astfel de diferențe, nu au fost recuperate sume și nici nu au fost corectate rezultatele financiare înregistrate.
Prin urmare, în sarcina reclamantei s-a prevăzut obligația de stabili întinderea prejudiciului produs ca urmare a livrării de energie termică în perioada 2007-2008, destinată altor consumatori decât populația, la prețuri situate sub costul de producție înregistrat, și obligația de a dispune măsuri pentru recuperarea prejudiciului.
Având în vedere că pârâta nu este un consumator din categoria populație, instanța reține că reclamanta nu trebuia să îi livreze energie termică la prețul pentru populație stabilit de ANRE, ci la un preț negociat ce nu putea fi mai mic decât costul de producție, întrucât pentru respectarea principiului eficienței din Licența nr. 559/12.03.2003 prețul de livrare nu putea fi mai mic decât costul de producție.
După emiterea celor două decizii ale Curții de Conturi, reclamanta a calculat diferența de preț rezultată ca urmare a livrării de energie termică către pârât în perioada 01 ianuarie 2007- 31 martie 2007 și 01 noiembrie 2007 - 31 martie 2008 la un preț mai mic decât prețul de producție, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1271,79 lei, reprezentând prejudiciu, în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză.
Analizând cu prioritate, potrivit art. 137 alin. 1 C. P. Civ., excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocat de pârâtă, instanța reține următoarele:
Excepția prescripției este o excepție de fond, absolută și peremptorie. În speță, excepția invocată a fost unită de instanță cu fondul cauzei, fiind necesară stabilirea situației de fapt deduse judecății, astfel cum s-a reținut mai sus.
În drept,
Prin îmbogățire fără justă cauză se înțelege faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.
De esența acestei instituiții este absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia adică să nu existe un temei pentru aceasta, legal, contractual sau delictual.
Față de temeiul juridic invocat de reclamant, în speță sunt incidente disp. art. 8 din Decretul nr. 167/ 1958, care stipulează: „ (1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. (2) Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei.”
Reclamanta susține, având la bază ipoteza temeiului invocat – faptul juridic licit - că nu a cunoscut despre micșorarea patrimoniului său decât abia prin decizia nr. 2/31.07.2009 a Curții de Conturi.
Instanța înlătură această apărare, deoarece decizia invocată nu dă naștere la drepturi materiale la acțiune și în nici un caz nu poate avea în vedere „prejudiciul” entității controlate ca atare, decât dacă acesta se traduce în prejudiciu adus bugetului statului. În acest context luarea măsurilor în vederea recuperării „prejudiciului” nu are în vedere decât ceea ce se poate constitui ca prejudiciu adus statului.
Față de situația de fapt reținută, instanța constată că reclamanta nu a aplicat prețul pe care trebuia să îl practice potrivit principiului eficienței economice și reglementărilor legale, astfel că suma cerută de la pârât nu reprezintă un prejudiciu în sensul principiului îmbogățirii fără justă cauză, astfel că reclamanta nu are un drept la acțiune care să se poată prescrie, pentru recuperarea pretinsului prejudiciu. De altfel, pierdea suportată de entitatea economică se regăsește în indicatorii contabili ca o pierdere asumată de organele de conducere ale reclamantei, în condițiile unui piețe liberalizate. Deși reclamanta operează pe o piață reglementată sau parțial reglementată, cel puțin în ce privește tarifele ce urmează a se percepe de la unele categorii de consumatori, serviciul este prestat în temei convențional, consensual, mai ales în ce privește pe agenții economici.
Prin urmare, față de aspectele învederate, instanța va respinge excepția prescripției invocată de pârât pentru recuperarea pretinsului prejudiciu, care, așa cum s-a arătat nu este un prejudiciul în sensul principiului îmbogățirii fără temei, ci doar o pierdere pe care și-a generat-o și asumat-o prin propria acțiune economică.
Cu privire la fondul cauzei, instanța constată că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, deoarece raportul juridic dintre părți s-a derulat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare a energiei termice din sisteme de alimentare centralizată nr. 22/19.06.2000, prelungit succesiv.
Instanța reține că prejudiciul pe care pretinde reclamanta că l-a suferit reprezintă de fapt diferența între prețul pe care ar fi trebuit să îl practice în raporturile juridice cu pârâta și costul energiei termice furnizate de către acesta conform obligațiilor contractuale. Este vorba de o diferență dintre prețul de producție care ar respecta prevederile licenței și prețul de facturare. În condițiile în care obligația de a furniza energia termică și de a plăti prețul acesteia au fost prevăzute în contractul încheiat între părți, prețul urmând să fie determinat de către reclamant conform prevederilor legale (potrivit art. 9 din contractul părților), iar prețul facturat a fost nelegal calculat de către reclamant, fiind mai mic decât costul de producție, instanța reține că devine incidentă răspunderea contractuală a reclamantei.
În consecință, instanța apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile juridice ale intentării acțiunii în restituire.
În acest sens, instanța mai reține faptul că, deși reclamanta a susținut că izvorul obligațional de plată a diferenței de preț îl constituie cele două decizii ale Curții de Conturi, nu contractul părților, în fapt, cele două decizii ale Curții de Conturi reprezintă rezultatele auditării contractelor încheiate de reclamant cu alți consumatori decât populația, modului de derulare a acestor contracte și nerespectării de către reclamant a prevederilor legale în executarea obligațiilor sale contractuale.
Motivul pentru care reclamanta a formulat o cerere întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză îl reprezintă, probabil, acela de a evita incidența răspunderii civile contractuale, întrucât dacă reclamanta ar fi invocat prevederile contractului părților, aceasta ar fi însemnat de fapt să își invoce propria culpă în neexecutarea obligațiilor contractuale și legale ce îi revin. Or, nimeni nu poate invoca în
susținerea intereselor sale propria sa culpa (Nemo auditur propriam turpitudinem allegans).
Este vorba de o culpă ce decurge din nerespectarea legii (întrucât potrivit condițiilor asociate licenței, reclamanta trebuia să își desfășoare activitățile autorizate prin licență pe baza principiilor de eficiență economică), dar și de o culpă contractuală, câtă vreme reclamanta avea obligația de a calcula prețul (conform tarifelor în vigoare la data livrării energiei termice, aprobate prin reglementările legale) și de a factura corespunzător energia termică vândută. În acest sens, sunt prevederile art. 9, 10, 11, 12 din contractul de vânzare-cumpărare a energiei termice din sisteme de alimentare centralizată nr. 207/24.03.2004. În aceste condiții, măsurile pentru recuperarea prejudiciului (impuse de Curtea de Conturi) nu pot fi luate de reclamant împotriva consumatorilor cocontractanți, ci împotriva propriilor prepuși, care aveau atribuții în stabilirea prețului de livrare a energiei termice. De altfel, în procesului-verbal de constatare din 19.06.2009, Curtea de Conturi a indicat faptul că există angajați ai reclamantei care au atribuții în stabilirea prețului de livrare a energiei termice și că aceste persoane asigură politica de tarifare pentru energia livrată în scopul eficientizării societății și aduc la îndeplinire atribuțiile și sarcinile stabilite prin regulamentul de organizare și funcționare al conducerii societății reclamante (fila 40, 43).
Conform art. 1169 Cod civ., cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. De asemenea, instanța are in vedere și disp. art. 129 alin. 1 Cod proc. civ., potrivit cărora părțile au obligația de a-și proba pretențiile și apărările.
Raportând situația de fapt la prevederile legale anterior menționate, instanța apreciază că probele administrate în cauză nu au fost de natură să formeze convingerea instanței asupra veridicității și temeiniciei pretențiilor reclamantei, aceasta nedovedind îndeplinirea condițiilor juridice ale intentării acțiunii în restituire și îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei.
În consecință, pentru considerentele mai sus expuse, instanța va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamant ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Respinge cererea formulată de reclamanta S.C. E. B. S.A. cu sediul in CONSTANTA, .. 123, J. C. prin SUCURSALA E. C. în contradictoriu cu pârâta .., cu sediul in COSTINESTI, TINERETULUI, nr. 65, J. C., ca neîntemeiată.
Respinge cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.04.2013.
PREȘEDINTE GREFIER
A. M. V. M. O.
Semnează conf. Art.261 al.2 C.
Grefierul Șef M. Tăranu
red.jud.A.M.V. 26.06.2013
thn.red. M.O. 10.04.2013
| ← Reprezentativitate sindicat. Sentința nr. 07/2013. Judecătoria... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 2013/2013.... → |
|---|
