Acţiune în constatare. Sentința nr. 8813/2015. Judecătoria CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 8813/2015 pronunțată de Judecătoria CONSTANŢA la data de 12-08-2015 în dosarul nr. 8813/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C.
Operator de date cu caracter personal nr. 3047
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR.8813
Ședința publică din data de 12.08.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: M. V.
GREFIER: D. Ș.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamantul M. S. în contradictoriu cu pârâta S.C. P. B. ROMANIA S.A., având ca obiect acțiune în constatare constatarea caracterului abuziv.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru reclamant avocat S. A. I., conform împuternicirii avocațiale aflată la dosarul cauzei, pentru pârâtă avocat L. S., conform împuternicirii avocațiale depusă la dosarul cauzei.
Instanța reține că procedura de citare cu părțile este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Instanța reține faptul că reclamantul și-a completat cererea, în sensul de a se constata că este clauză abuzivă și cea cu privire la alegerea competenței. Instanța va avea în vedere aceste precizări cu privire la acțiune, ca un element subsecvent necompetenței teritoriale a Judecătoriei C. pe care o pune în discuția părților:
Apărătorul pârâtei solicită admiterea excepției astfel cum a fost invocată. A detaliat pe larg, prin întâmpinare, motivele pentru care consideră că, competența aparține Judecătoriei Sectorului 1 București, acolo unde pârâta își are sediul.
Apărătorul reclamantului solicită respingerea excepției și reținerea cauzei spre soluționare, având în vedere că în speță, sunt în cazul prevăzut de art.113 pct.8 din Noul Cod de procedură civilă, care se referă la competența alternativă în acțiunile având ca obiect protecția consumatorilor. Pe de altă parte, practica și literatura au statuat oarecum destul de covârșitor în favoarea clauzei nescrise cu privire la competența obligatorie ingerată în contractele de credit. În acest sens, invocă și jurisprudența Curții Europene, inclusiv jurisprudența dată de ÎCCJ, Decizia 1719/2014, pe care o depune la dosarul cauzei. În concluzie, solicită respingerea excepției invocate.
Instanța rămâne în pronunțare asupra excepției necompetenței teritoriale a Judecătoriei C.:
INSTANȚA
Prin acțiunea înregistrata pe rolul acestei instanțe la data de 31.03.2015 sub nr._ reclamantul M. S. a chemat in judecata pe parata . pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța sa se constate caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit nr._26738/12.05.2008 privind dobânda variabilă și revizuibilă, privind modificarea unilaterală a dobânzii, privind comisionul de acordare și comisionul de rambursare în avans, privind dobânzile penalizatoare de 8%, precum și cea privind cuantumul penalităților care poate depăși valoarea sumelor asupra cărora sunt calculate, privind rezilierea și declararea scadenței anticipate, privind asumarea riscului în mod unilateral de către împrumutat, privind modificarea unilaterală de către bancă a graficului de rambursare. A mai solicitat reclamantul obligarea pârâtei la înghețarea cursului de schimb valutar CHF/leu la valoarea de la data încheierii și semnării contractului de împrumut și obligarea acesteia la emiterea unui nou grafic de rambursare.
In motivarea acțiunii reclamantul au arătat ca a încheiat cu parata S.C. P. B. SA., contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr._26738/12.05.2008 prin care au convenit imprumutarea sumei de_ RON.
La momentul încheierii contractului de creditare potrivit clauzei art.4. din contractul de creditare i s-a impus plata unui comision de acordare a creditului calculat ca procent aplicat la suma solicitată, minim 60 EUR sau echivalentul în RON și a unui comision de rambursare în avans calculat ca procent aplicat la suma rambursată în avans.
Totodată, cu privire la cuantumul dobânzii stabilite li s-a impus in cadrul disp. art.3.2. ca dobânda este variabila, calculata in funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii, prima modificare având loc la 3 luni de la data tragerii creditului
In legătura cu caracterul abuziv al acestor clauze precizeaza faptul ca acest contract este unul cadru, impus de către parata, fara ca reclamantul sa fi avut posibilitatea de negociere.
Potrivit Curții Europene de Justiție, protecția instituita consumatorilor si cuprinsa la nivel comunitar in Directiva Comunității europene nr. 13 din anul 1993 presupune ca instanța naționala sa poată verifica din oficiu daca o clauza a contractului incheiat de consumator are sau nu caracter abuziv.
Prin Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate cu consumatorii, legiuitorul roman a transpus in dreptul nostru intern prevederile Directivei 93/13 a CE.
Potrivit art. 4 al.l din Legea nr. 193/2000 o clauza contractuala care nu a fost negociata cu consumatorul va fi considerata abuziva daca prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza in detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile partilor.
O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a se da posibilitatea consumatorului sa influențeze natura ei cum ar fi contractele standard.
Astfel, potrivit acestui articol de lege, pentru a se interpreta caracterul abuziv al clauzei contractuale existente intre un contract incheiat intre un consumator si profesionist, trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
-clauza sa fi intervenit . un consumator si un profesionist;
-clauza sa nu fi fost negociata direct cu consumatorul, clauza fiind stabilita in contract fara a da posibilitatea consumatorului sa influențeze natura ei;
-clauza sa creeze un dezechilibru semnificativ in detrimentul consumatorului in ceea ce privește drepturile si obligațiile partilor.
Cu privire la comisionul de acordare a creditului, arata, ca potrivit prev. art. 37 din OUG 50/2010 acesta nu este considerat ca facand parte din comisioanele la care băncile au dreptul sa le insereze in cuprinsul contractelor de creditare, fiind dealtfel un mod mascat de a creste povara creditarii, imputata de banca asupra sa.
Dealtfel, aceasta clauza nu a fost negociata cu reclamantul, fiindu-i impus ca si condiție de acordare a creditului.
Cu privire la cuantumul ratei dobânzii, considera ca teza prevăzuta de art.3.2. din contractul de creditare referitor la modul de calcul al dobânzii variabile cuprinde elemente abuzive in sensul ca lasa la dispoziția băncii manifestarea de voința la modul de calcul al ratei dobânzii, fara a-i da posibilitatea efectiva de a interveni, banca in mod unilateral si discreționar având dreptul de a modifica rata dobânzii.
In drept au fost invocate dispozițiile legii 193/2000, Directiva CE 93/13/CEE, Directiva 2008/48/CE, OUG nr.50/2010.
S-au depus la dosar de către reclamant in dovedirea acțiunii înscrisuri și s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și expertiza financiar contabilă.
Parata legal citata a depus întâmpinare prin care a invocat in principal excepția necompetentei teritoriale a Judecătoriei Constanta.
Se arata in argumentarea excepției ca in concret, in considerarea prevederilor art. 19 C.proc.civ. 1865 [corespundent al art. 126 alin. (1) NCPC], părțile, la data incheierii Contractului de credit au stabilit o competenta teritoriala convenționala, in cazul apariției oricărui litigiu. Astfel, potrivit dispozițiilor art.13.5 din Contractul de credit „Orice litigiu in legătura cu prezentul Contract care nu s-a putut soluționa amiabil intre parti, va fi soluționat de instanțele judecătorești din București."
Prin urmare, prin Contractul de credit, părțile, având in vedere prevederile art. 19 C.proc.civ. 1865 (in vigoare la data incherii Contractului de credit), in baza acordului de voința exprimat, au incheiat o convenție atributiva de competenta prin care au convenit o prorogare convenționala de competenta teritoriala. Astfel, prin convenția atributiva de competenta, părțile au stabilit ca in cazul declanșării oricărui litigiu, in legatuta cu contractul de credit, instanța care va avea competenta teritoriala sa judece litigiul sa fie instanța (competenta din punct de vedere material) din București.
In concluzie, având in vedere considerentele expuse supra, solicita sa se constatate ca fiind întemeiata excepta invocata si, in consecința, sa fie admisa excepția de necompetenta teritoriala a Judecătoriei Constanta, urmând sa fie declinata cauza către instanța competenta, respectiv Judecătoria Sectorului 1 București.
Pentru termenul de judecată din data de 17.06.2015 reclamantul a depus precizări în legătură cu caracterul abuziv al clauzei atributive de competență inserate la punctul 13.5 al contractului de credit.
Cu privire la excepția de necompetenta teritoriala instanța retine următoarele:
Potrivit art. 248 alin 1 instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Conform art. 131alin 1 la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.
Conform art. 107 alin 1 C. cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.
In considerarea prevederilor art.19 C.proc.civ. [corespundent al art. 126 alin. (1) NCPC], părțile, la data incheierii contractului de credit au stabilit o competenta teritoriala convenționala, in cazul apariției oricărui litigiu. Astfel, potrivit dispozițiilor art.13.5 din Contractul de credit „Orice litigiu in legătura cu prezentul Contract care nu s-a putut soluționa amiabil intre parti, va fi soluționat de instanțele judecătorești din București."
Prin urmare, prin contractul de credit, părțile, având in vedere prevederile art. 19 C.proc.civ. 1865 (in vigoare la data incherii Contractului de credit), in baza acordului de voința exprimat, au incheiat o convenție atributiva de competenta prin care au convenit o prorogare convenționala de competenta teritoriala. Astfel, prin convenția atributiva de competenta, părțile au stabilit ca in cazul declanșării oricărui litigiu, in legatura cu contractul de credit, instanța care va avea competenta teritoriala sa judece litigiul sa fie instanța (competenta din punct de vedere material si teritorial) din București.
Potrivit prevederilor art. 107 alin. (1) NCPC, regula generala o constituie competenta de la sediul paratului. Or, sediul (social) al paratei este in București, Sector 1 astfel incat competenta teritoriala de drept comun este cea de la sediul paratei P. B. Romania S.A..
Mai mult, in ceea ce privește competenta convenționala, dispozițiile art. 126 alin. (1) NCPC (corespondent al art. 19 C.proc.civ. 1865), prevad ca, in litigiile privitoare la bunuri, părțile pot sa dispună sa fie judecate si de alte instanțe (decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial sa judece).
Evident că pentru a statua asupra competenței, instanța are în vedere și solicitarea reclamantului de a analiza caracterul abuziv al clauzei atributive de competență.
Abilitarea instanțelor învestite cu
asemenea litigii de a analiza aceste aspecte chiar în procedura de verificare a
competenței potrivit art. 131 Cod procedură civilă adoptat prin Legea nr.
134/2010 rezultă din reglementarea art. 4 din Legea nr. 193/2000, care
reprezintă transpunerea în plan național a Directivei: nr. 93/13/CEE din 5 aprilie
1993, precum și din concluzia Curții de Justiție a Uniunii Europene cuprinsă în
hotărârea pronunțată în procedura hotărârii preliminare, în cauza CI 137/08,
privind pe VB Penzugyi Lizing Zrt. vs. Perene Schneide, în care s-a arătat că,
instanța națională trebuie să dispună chiar din oficiu măsuri de cercetare
judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie o competență
jurisdicțională exclusivă inserată în contractul dintre furnizor și consumator,
intră în domeniul de aplicare al Directivei nr. 93/13/CEE și, în caz afirmativ, să
aprecieze, eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.
Potrivit art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000 o clauză poate fi calificată
drept abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul ȘI dacă prin ea
însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul
consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 din
Codul civil de la 1864, aplicabil în speță în temeiul art. 223 din Legea 71/2011,
conferă putere de lege doar convențiilor legal tăcute, Legea nr. 193/2000
reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin
asumarea contractului nu au caracter lezai, fiind abuzive.
Principiul exprimat prin adagiul latin pacta sunt servanda (forța
obligatorie a contractului sau convențiile trebuie respectate) este în acord nu
numai cu voința fiecărei părți contractante, dar și cu cerințele de ordine publică
(de ordin general) ale societății -climatul de securitate a raporturilor juridice
contractuale.
În materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda recunoscând forța juridică deplină numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe si cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 C.civ. nu are o existență de sine
stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil de la 1864, ci el este
inseparabil de art. 970 alin.l C.civ., executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne lege
părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună
credință a prestațiilor.
Nu poate fi reținută încălcarea principiului libertății contractuale deoarece
această libertate contractuală nu este una absolută, fiind limitată de legiuitor în
unele cazuri cum este cel al Legii 193/2000, care are ca scop instituirea unor
măsuri de protecție a consumatorilor priviți ca parte slabă în contractele încheiate cu profesioniști.
Având în vedere aspectele mai sus evocate, în opinia instanței, analiza
cțauzei prevăzută la pct 13.5 din contract nu atrage concluzia că s-a creat în defavoarea reclamantului și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției.
Instanța reține că, prin clauza sus indicată - pct 13.5 din contract- se specifică în mod clar de către banca-împrumutător, care este instanța
competentă teritorial să soluționeze eventualele litigii ivite între părți. Or, la
momentul redactării și întocmirii contractului pe rolul instanțelor de judecată nu
erau înregistrate litigii de natura celui de față și nici dispozițiile cuprinse în
vechiul Cod de procedură civilă de la 1865 nu instituiau norme de procedură
favorabile consumatorului sub aspectul competenței teritoriale. Astfel de norme
au fost consacrate doar de Noul cod de procedură civilă, însă acestea nu pot fi
avute în vedere cu ocazia analizării caracterului abuziv al clauzei atributive de
competență ce face obiectul prezentului litigiu, întrucât această analiză trebuie
reportată la normele legale în vigoare la data încheierii contractului, respectiv la dispozițiile cuprinse în vechiul cod de procedură civilă și legislația specială.
În acest sens și în susținerea faptului că nu este abuzivă clauza atributivă de competență consacrată de art. 13.5 din contractul de împrumut, instanța are în vedere faptul că, însăși la art. 14 din Legea nr.193/2000, în forma în vigoare
la data încheierii contractului se prevede:,.Consumatorii prejudiciați
prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă
In acest context, instanța apreciază că nu se poate susține că s-a urmărit de către bancă obținerea unui avantaj în raport cu cealaltă parte contractantă/
consumator, or eludarea anumitor prevederi legale, prin inserarea în contract a
unei clauze atributive de competență.
Având în vedere momentul încheierii contractului de împrumut și normele procesuale care reglementau competența instanțelor la data perfectării acestuia, iar nu dispozițiile inserate în noul Cod de procedură civilă (care evident instituie
norme mai favorabile în favoarea consumatorilor, dar care, așa cum am arătat
mai sus, nu sunt incidente decât în privința contractelor încheiate după data
intrării în vigoare a acestora), nu se poate susține că alegerea competenței
instanței din București, de la sediul băncii, poate provoca un dezechilibru
semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în
detrimentul consumatorului, mai ales că această clauză atributivă de competență
este inteligibilă și a fost precis determinată cu ocazia încheierii contractului.
A valida un raționament contrar ar însemnă și anihilarea principiilor
consacrate de legiuitorul român de-a lungul timpului pentru stabilirea regulii
generale de drept comun privind competența teritorială actor sequitur forum
rei,,, consacrată atât de prev. art. 5, art. 7 din vechiul Cod de procedură civilă,
cât și de art. 107 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, cunoscut fiind că,
scopul acestei reguli generale în materia competenței teritoriale este acela de a
proteja pe pârât, prezumat până la finalizarea procesului, că nu datorează nimic
reclamantului.
Ca atare, instanța consideră că nu sunt elemente care să atragă concluzia
că a fost abuziv inserată în contract clauza atributivă de competență, întrucât nici
chiar în reglementarea actuală nu există o prevedere care să instituie o
competență teritorială exclusivă în privința instanțelor abilitate să soluționeze
litigiile de natura celui de față, or, dacă s-ar fi dorit o astfel de reglementare
aceasta cu siguranță putea fi adoptată de către legiuitor.
Nici motivele invocate în cauză legate de cheltuielile de deplasare, nu sunt
de natură să atragă concluzia producerii unui dezechilibru semnificativ între
drepturile și obligațiile părților mai ales că, astfel de cheltuieli intră în categoria
cheltuielilor de judecată, iar ulterior pot fi recuperate de către partea reclamantă.
Dacă s-ar aprecia altfel, s-ar consacra o discriminare între reclamantul din
prezenta cauză și restul reclamanților din litigiile de drept comun, care sunt
nevoiți a efectua cheltuieli de deplasare la instanțele de la sediile pârâților,
indiferent de locația acestora din țară.
Instanța conchide că nu există elemente care să justifice prezumția de
abuz ca planând asupra clauzei atributive de competență inserată în contractul ce face obiectul litigiului, ci, în acord cu dispozițiile procedurale și materiale în vigoare la data încheierii contractului a fost inclusă acesta clauză în contract.
Chiar dacă reclamantul invocă lipsa de negociere, nu se poate reține că prin această clauză au fost încălcate normele referitoare la buna-credință ori că
s-a creat unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, condiție necesar a fi îndeplinite cumulativ pentru ca această clauză să poată fi declarați,
abuzivă .
Pentru aceste motive solicitările reclamantului de a se constata caracterul abuziv al acestei clauze atributive de competență inserată la pct.13.5 din contract sunt vădit nefondate.
Față de ansamblul considerentelor prezentate și considerând că, față de circumstanțele de fapt și de drept existente la data încheierii contractului, nu
este abuzivă clauza inserată la pct.13.5 din contractul încheiat între părți, în,
temeiul art.132, alin.3 C.pr.civ., instanța va admite excepția necompetenței
teritoriale a Judecătoriei C. invocată în cauză de pârâtă și va declina cauze spre competentă soluționare în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei C. invocată de pârât prin întâmpinare.
Declină competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul M. S., domiciliat în oraș Techirghiol, ..1, ., . în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMANIA SA, cu sediul procesual în București, ..29-31, ssector 1,în favoarea Judecătoriei 1 București.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.08.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
M. V. D. Ș.
Red.jud.M.V./28.09.2015.
Tehnoredact.D.Ș.
4 ex./10.09.2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C.
SECTIA CIVILĂ
Operator de date cu caracter personal nr.3047
Dosar nr._
C Ă T R E,
JUDECĂTORIA SECTOR 1 BUCUREȘTI
Vă facem cunoscut că prin sentința civilă nr.8813 pronunțată la data de 12.08.2015 a Judecătoriei C., în dosarul sus menționat având ca obiect acțiune în constatare, acțiune formulată de reclamantul M. S. în contradictoriu cu pârâta S.C. P. B. ROMANIA S.A., s-a dispus înaintarea dosarului în favoarea dvs .
PREȘEDINTE, GREFIER,
M. V. D. Ș.
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 8816/2015. Judecătoria... | Autorizarea intrării în încăperi. Art. 384 ind.1 al. 2... → |
|---|
