Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u.. Sentința nr. 18/2015. Judecătoria CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 18/2015 pronunțată de Judecătoria CONSTANŢA la data de 18-12-2015 în dosarul nr. 15462/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C. – SECȚIA CIVILĂ
Operator de date cu caracter personal nr. 3047
SENTINȚA CIVILĂ NR._
Ședința publică din data de 18.12.2015
COMPLETUL CONSTITUIT DIN:
PREȘEDINTE: M. TIMOAȘCĂ
GREFIER: F. S.
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe creditor . PRIN MANDATAR TOP FACTORING SRL și pe debitor S. R., având ca obiect
ordonanță de plată - OUG 119/2007 / art.1013 C. ș.u.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 15.12.2015 și au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 18.12.2015, dată la care s-a pronunțat.
I N S T A N T A
Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 15.10.2015 sub nr._, reclamanta . a solicitat obligarea pârâtului S. R. la plata sumei de 3478,32 lei compusă din 1.056,30 lei reprezentând contravaloarea serviciilor prestate, a sumei de 135,83 lei cu titlu de penalități de întârziere și a taxei de reziliere în cuantum de 2,286.19 lei cu cheltuielile de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că între O. România S.A. și pârâtul S. R. s-au încheiat contractele nr._/19.01.2015,_/15.01.2015 și_/15.01.2015, în temeiul cărora pârâtului i-au fost prestate serviciile menționate în contract, sens în care au fost emise facturile fiscale anexate la dosar.
A mai precizat reclamanta că, față de neîndeplinirea la scadență a obligației de plată a debitului principal, au fost calculate penalități de întârziere în sumă de 135,83 conform condițiilor generale ale contractelor, până la concurența debitului principal, acestea având natura juridică a prejudiciului efectiv suferit de către reclamantă.
Referitor la suma de 2,286.19 lei, reclamanta a învederat că reprezintă daune percepute pentru rezilierea contractelor înainte de expirarea perioadei minime contractuale pentru fiecare abonament în parte, modul de calcul fiind detaliat în cuprinsul facturilor.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 1013 și urm. C. pr. civ,
În dovedirea acțiunii, reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Cererea a fost legal timbrată cu suma de 200 lei taxă judiciară de timbru potrivit art. 6 alin. 1 din OUG 80/2013.
Pârâtul, deși legal citat, nu a formulat întâmpinare.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța constată următoarele:
Între reclamanta S.C. O. ROMÂNIA S.A., în calitate de prestator de servicii de telecomunicații și pârâtul S. R., în calitate de beneficiar de servicii de telecomunicații, s-au încheiat contractele nr._/19.01.2015,_/15.01.2015 și_/15.01.2015în temeiul cărora prestatorul de servicii s-a obligat să îi asigure pârâtului serviciile menționate în contracte, acesta din urmă asumându-și obligația corelativă de a plăti prețul serviciilor furnizate în termen de 30 zile de la data emiterii facturii de către acesta. În considerarea raporturilor contractuale stabilite, reclamanta a emis către pârât facturile fiscale anexate la dosar.
Procedura ordonanței de plată reglementată de 1013 și urm. c.pr.civ. se întemeiază pe o aparență a dreptului de creanță a creditorului, în cadrul acesteia nefiind posibilă cercetarea pe fond a raportului juridic născut între creditor și debitor. Potrivit art. 1013 alin. 1 c.pr.civ., procedura emiterii ordonanței de plată este aplicabilă numai creanțelor certe, lichide și exigibile, reprezentând obligații de plată a unor sume de bani, care izvorăsc dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist și o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însușit de părți prin semnătură ori alt mod admis de lege.
Prin urmare, admisibilitatea unei cereri întemeiate pe prevederile art. 1013 și urm. c.pr.civ. este supusă dovedirii de către creditor a următoarelor condiții cumulative: formularea unei cereri care să aibă ca obiect plata unei sume de bani, obligația care are ca obiect plata unei sume de bani să rezulte dintr-un contract civil constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însușit de părți prin semnătură ori alt mod admis de lege, iar din actul în cauză, să rezulte o creanță certă, lichidă și exigibilă.
Cercetând actele dosarului sub aspectul condițiilor de admisibilitate mai sus invocate, instanța constată că acestea sunt îndeplinite numai cu privire la contravaloarea serviciilor furnizate în baza contractelor de servicii menționate, respectiv 1056,30 lei
Astfel, obligația a cărei executare se solicită are ca obiect o sumă de bani și este născută din contracte civile.
Potrivit art. 662 alin.2 C. pr. civ., creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși titlul executoriu. Prin urmare, ceea ce conferă caracter cert unei creanțe este constatarea acesteia într-un act scris semnat de debitor. În speța de față, instanța constată că suma solicitată rezultă din facturile emise în baza contractelor menționate, semnate de ambele părți.
În ceea ce privește caracterul lichid al creanței de 1056,30 lei, instanța constată că art. 662 alin. 3 C.pr.civ., dispune ca o creanță este lichidă când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui. Analizând înscrisurile de la dosar, instanța constată că suma pe care pârâtul o datorează reclamantei cu titlu de contravaloare a serviciilor prestate este determinată în facturile emise de reclamanta, precum și în contractele de servicii încheiate.
Referitor la ultima condiție, respectiv aceea a exigibilității obligației, instanța reține că exigibilitatea unei obligații echivalează cu ajungerea ei la termen, respectiv cu momentul în care un creditor poate să solicite debitorului executarea acesteia de bunăvoie, putând, însă, să apeleze, în caz de nevoie, la forța de constrângere a statului prin intermediul formulării unei acțiuni în justiție. Analizând facturile depuse de creditoare la dosarul cauzei cu privire la suma de 1056,30 lei, instanța constată că, la data introducerii acțiunii, termenul de scadență al acestora era deja împlinit, fără ca facturile să fie achitate integral.
Totodată, instanța constată că pârâtul, cu toate că a avut posibilitatea de a depune la dosar înscrisuri din care să rezulte că a achitat în termen aceste obligații, nu a administrat niciun înscris care să justifice stingerea obligațiilor între cele două părți, deși îi revenea aceasta sarcina, iar reclamanta, prin înscrisurile administrate la dosar, a făcut dovada existenței unui contract valabil și executarea propriilor obligații, afirmând în același timp neexecutarea obligațiilor de către pârât.
De asemenea, împrejurarea nedepunerii de către pârât a întâmpinării - obligatorie în prezenta cauză -, constituie o atitudine procesuală pe care instanța urmează a o califica drept o recunoaștere a pretenției reclamantei, în conformitate cu dispozițiile art. 1018 alin. 3 C.pr.civ.
Cu privire la celelalte sume solicitate, instanța constată că cererea privind emiterea ordonanței de plată este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, întrucât din înscrisurile depuse nu a rezultat caracterul cert al creanțelor pretinse.
Astfel, referitor capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor pentru de rezilierea contractului înainte de expirarea perioadei minime contractuale în sumă de 2.286,19 lei, instanța reține că părțile au prevăzut în art. 1.16 alin. 1 pct.i din Termeni și condiții generale că în cea de-a 25-a zi calendaristică de la data emiterii facturii, în cazul în care clientul nu a plătit integral sumele datorate, O. România este îndreptățită să rezilieze contractul potrivit art. 1.16 alin. 1, în conformitate cu care contractul poate înceta, prin reziliere, la inițiativa O. România, fără punere în întârziere, fără preaviz, fără intervenția instanței judecătorești și fără îndeplinirea vreunei alte formalități la data menționată în notificarea scrisă de reziliere trimisă de către O. România, în situația în care aceasta transmite clientului o solicitare de plată a sumelor datorate.
Totodată, părțile contractante au prevăzut, în cuprinsul aceleiași clauze, efectele rezilierii contractului înainte de termenul minim contractul, stabilind anticipat clauza penală la care va fi obligat clientul în cazul rezilierii contractului înainte de termen. În acest sens, s-a stipulat că beneficiarul serviciilor datorează O. România despăgubiri în valoare egală cu prejudiciul cauzat, în plus, în ipoteza în care rezilierea are loc înainte de împlinirea duratei contractuale minime, acesta este ținut să plătească și o despăgubire egală cu valoarea abonamentului înmulțită cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale.
Pentru a putea examina pretențiile reclamantei relative la taxa de reziliere, instanța ar trebui să constate mai întâi dacă a intervenit rezilierea contractului încheiat între părți or, instanța nu a fost învestită cu o asemenea solicitare. Din acest motiv și, totodată, în considerarea faptului că reclamanta nu a probat transmiterea notificării către pârât conform art. 1.16 alin. 1 din contract, pârâtul nu poate fi obligat la plata sumei reprezentând despăgubiri pricinuite de rezilierea contractului anterior expirării perioadei contractuale, sens în care va respinge acest capăt de cerere, ca neîntemeiat.
Referitor la capătul de cerere privind plata sumei de 135,83 lei reprezentând penalități de întârziere, instanța reține că sunt aplicabile dispozițiile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive încheiate cu consumatorii, care a fost transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, având în vedere calitatea părților (comerciant, respectiv consumator, astfel cum sunt definite noțiunile prin Legea nr. 193/2000).
Astfel, din datele speței reiese că pârâtul, care este o persoană fizică, nu a fost animată de un scop lucrativ când a încheiat convențiile cu reclamanta, iar reclamanta reprezintă o persoană juridică ce urmărește un scop patrimonial .
Curtea europeană de justiție a consacrat principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre (C. vs. Enel din 15.7.1964). Așadar, normele comunitare primează asupra tuturor normelor naționale, chiar ulterioare,indiferent de natura sau rangul textului național în cauză (constituție, lege, decret, hotărâre) ori ale textului comunitar (tratat, regulament, directivă, decizie).
În consecință, aplicarea jurisprudenței CEJ este obligatorie pentru judecătorul național.
În cauza C 243/08 (Pannon GSM Zrt.), Curtea a hotărât:„Articolul 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator și că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză.
Instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul nu se opune. În acest sens, în cauzele reunite C-240/98 – C-244/98, Curtea Europeană de Justiție a stabilit obligativitatea instanței naționale de a examina din oficiu caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate între consumatori și comercianți.
Clauza penală prevăzută în contract cu privire la penalitățile de întârziere reprezintă o clauză abuzivă, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Anexa 1 lit. i din Legea nr. 193/2000 prevede cu titlu exemplificativ că sunt considerate abuzive clauzele care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.
Art. 1.9 alin. 4 din contract și 6.1 din Termenii și condițiile generale pentru persoane fizice nu au fost negociate direct cu consumatorul, contractele încheiate între părți fiind contracte standard preformulate. Sarcina probei privind negocierea clauzelor revenea reclamantei, care nu a dovedit că aceste clauze au fost negociate direct cu consumatorul. Semnarea contractului de consumator nu implică dovada faptului că respectivele clauze au fost negociate.
Clauza penală prin care reclamanta solicită plata unor penalități de întârziere în valoare de 0,5% pe zi (aproximativ 182,5% pe an) se află într-o flagrantă opoziție cu orice prejudiciu rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanței.
Consecința constatării caracterului abuziv al clauzelor menționate o reprezintă lipsirea de efecte conform art. 6 din Legea nr. 193/200 și art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993.
Nu se poate considera că numai pe calea procedurii reglementate de art. 8 și urm. din Legea nr. 193/2000 se poate constata caracterul abuziv al unei clauze înscrise într-un contract încheiat între un comerciant și un consumator. Astfel, procedura respectivă constituie un mijloc suplimentar, instituționalizat, de protecție, care prezintă avantajul că instanța poate obliga comerciantul să modifice condițiile sale generale de afaceri, cu repercusiuni asupra tuturor raporturilor juridice derulate de acesta. Ea nu înlătură însă sancțiunea lipsei de efecte a clauzei abuzive, caracterul absolut decurgând din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecția consumatorilor, care poate fi invocată chiar din oficiu de instanță în situația, mult mai frecventă, în care comerciantul formulează acțiuni în justiție pentru executarea obligațiilor decurgând din contractele cu consumatorii care cuprind clauze abuzive.
Pentru considerentele mai sus expuse, instanța, constatând caracterul abuziv al clauzei menționate inserate in condițiile generale va constata ineficacitatea acesteia și drept consecință va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 135,83 lei reprezentând penalități de întârziere.
Prin urmare, instanța, constatând în speță îndeplinirea tuturor condițiilor cumulative de admisibilitate a unei ordonanțe de plată cu privire doar la suma de 1.056,30 lei care reprezintă contravaloarea serviciilor furnizate în baza contractelor de servicii menționate, va admite în parte cererea reclamantei și va obliga pe pârâtul la plata către reclamanta a sumei de 1.056,30 lei reprezentând contravaloarea serviciilor prestate.
În temeiul art. 1021 C.pr.civ., instanța consideră că un termen de 30 zile de la data comunicării prezentei ordonanțe este suficient pentru a acorda pârâtului posibilitatea efectuării plăților aferente sumei de 1056,30 lei, fără a crea prejudicii suplimentare reclamantei.
Având în vedere dispozițiile art. 453 alin.1 C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, față de soluția la care a ajuns cu privire la cererea introductivă, în temeiul art. 1031 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pârâtul la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă, în cuantum de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea de emitere a ordonanței de plată formulată de reclamanta ., cu sediul in sector 2, București, T. A., nr. 21, . cu pârâtul S. R., cu sediul in CONSTANTA, MORTILOR, nr. 67, ., .> Obligă pârâtul la plata sumei de 1056,30 lei reprezentând contravaloarea serviciilor prestate, în termen de 30 de zile de la data comunicării prezentei ordonanțe.
Respinge cererea de emitere a ordonanței de plată cu privire la suma de 135,83 lei reprezentând penalități de întârziere și la suma de 2286,19 lei cu titlu de daune, ca neîntemeiată.
Obligă pârâtul la plata către reclamanta a sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.
Executorie.
Cu drept de cerere în anulare în termen de 10 zile de la data comunicării prezentei ordonanțe. Cererea se va depune la Judecătoria C..
Pronunțată în ședință publică, azi 18.12.2015.
P. GREFIER
M. TIMOAȘCĂ F. S.
Red jud. MT
Tehnored gref SF
Data redactării: 13.01.2016/4 ex
Comunicat gref SF/.
| ← Uzucapiune. Sentința nr. 18/2015. Judecătoria CONSTANŢA | Pretenţii. Sentința nr. 17/2015. Judecătoria CONSTANŢA → |
|---|
