Pretenţii. Sentința nr. 1317/2015. Judecătoria CRAIOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1317/2015 pronunțată de Judecătoria CRAIOVA la data de 03-02-2015 în dosarul nr. 1317/2015
- pretenții -
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CRAIOVA
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 1317
Ședința publică de la data de 03 februarie 2015
Instanța constituită din:
Președinte: Cătălina-Maria Bran
Grefier: S. A. G.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamantul G. M. S. și pe pârâtul Z. M. S., având ca obiect pretenții.
Dezbaterile în fond asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 27.01.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată și care face parte integrantă din prezenta hotărâre și pentru când, pentru ca părțile să depună concluzii scrise, în conformitate cu dispozițiile art. 396 NCPC, instanța a amânat pronunțarea pentru data de 03.02.2015.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 04.06.2014, pe rolul Judecătoriei C. sub nr._, reclamantul G. M. S., a chemat în judecată pe pârâtul Z. M. S., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 6348,5 EURO (echivalent în lei ) și suma de 5000 lei reprezentând împrumuturi acordate acestuia în perioada 30.09._10 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că între el și pârât există o relație de rudenie, acesta fiindu-i văr primar și pentru o perioadă de timp au lucrat împreună în Italia. Arată reclamantul că ulterior, în anul 2008, pârâtul a indicat că dorește să deschidă o afacere în domeniul panificației pe raza Comunei L., ., sens în care a indicat faptul că nu deține resurse financiare și i-a solicitat un împrumut în vederea deschiderii afacerii, astfel că i-a împrumutat pârâtului o sumă de bani, acesta din urmă obligându-se să restituie împrumutul în anul 2012 cu ocazia căsătoriei. Arată reclamantul că în baza acordului survenit între ei a procedat la remiterea sumelor de bani către pârât care în anul 2009 și-a înființata societatea comercială, însă ulterior nu și-a respectat angajamentele luate, fiind restituiți doar 1000 euro din totalul sumei împrumutate. Mai arată reclamantul că a formulat plângere penală la P. de pe lângă Judecătoria C., fiind constituit dosarul nr. 5723/P/2013, fiind audiat la data de 17.01.2014 și pârâtul care a susținut că lui i-ar fi datorat 4000 euro, că i-ar fi sustras mai multe bunuri.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. art. 969 și art. 97 Cod Civil.
În dovedirea cererii a solicitat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul pârâtului și proba testimonială în care să fie audiați martorii Stârcu I. D., P. R. și F. G. V..
La dosarul cauzei au fost depuse următoarele înscrisuri: extras Western Union.
La solicitarea instanței în conformitate cu prevederile art. 200 NCPC reclamantul a depus adresa nr_/04.07.2014 la care a anexat dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 1612 lei.
Cererea a fost timbrată cu taxă de timbru în cuantum de 1612 lei la valoarea de conform art. 2,3 din OUG 80/2013.
La data de 22.09.2014 pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumei de 6348,5 euro și 5000 lei având în vedere faptul că de la data la care au fost acordate aceste sume a trecut mai mult de 3 ani, ultima plată fiind făcută în data de 6.03.2010. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată întrucât susținerile reclamantului nu sunt fondate, nefiindu-i împrumutată nicio sumă de bani.
Arată pârâtul că în perioada 2004-2009 a lucrat cu reclamantul în Italia, iar din 2009 a beneficiat de indemnizație de șomaj. În 2009 el s-a reîntors în România, iar reclamantul a rămas în Italia. Mai arată pârâtul că fiind în România și neputând ridicat șomajul de la statul Italian, a încheiat o procură cu reclamantul și l-a împuternicit să îi ridice banii și să îi trimită prin transfer bancar în România, astfel că suma de 4688 euro reprezintă indemnizația sa de șomaj. În ce privește suma de 5000 lei reclamantul nu face dovada că i-ar fi împrumutat această sumă de bani.
Pârâtul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și probei testimoniale în care să fie audiați martorii F. G. V. și Iangu I..
La data de 15.10.2015 reclamantul a depus răspuns la întâmpinare prin care a reiterat cele menționate în cererea de chemare în judecată și a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului de a solicita restituirea sumei de 6348,5 euro și a sumei de 5000 lei motivat de faptul că data de la care se calculează termenul de prescripție nu este data ultimei plăți 06.03.2010 ci data scadenței împrumutului care este anul 2012 an în care pârâtul și-a luat angajamentul restituirii sumelor împrumutate. În ce privește indemnizația de șomaj, arată reclamantul că faptul că pârâtul a beneficiat de această indemnizație este irelevant în cauză și că aceasta ii era virată direct în contul său.
La termenul de judecată din data de 25.11.214 instanța a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul pârâtului și proba testimonială în care să fie audiați martorii Stârcu I. D., P. R. și F. G. V. și pentru pârât cu înscrisuri și probei testimoniale în care să fie audiați martorii F. G. V. și Iangu I..
La termenul de judecată de azi instanța a administrat proba cu înscrisurile de la dosar, proba cu interogatoriul pârâtului și proba testimonială în care au fost audiați martorii S. I. D., P. R., F. G. V..
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța constată următoarele:
Asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune ce se analizează cu prioritate, instanța reține că este neîntemeiată.
Reclamantul a susținut că în perioada 2008-2010 l-a împrumutat pe pârât cu diverse sume de bani, termenul restituirii fiind în anul 2012, iar potrivit martorului S. I. D., momentul restituirii este legat de cel al nunții reclamantului, când acesta ar fi avut nevoie de bani pentru pregătirea evenimentului.
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 969 și art. 970 cod civil din 1864, referitoare la răspunderea civilă contractuală rezultată din încheierea unui contract de împrumut de consumație având ca obiect o sumă de bani, cu termen de restituire în anul 2012.
Față de data încheierii contractului și a remiterii sumelor de bani, sunt aplicabile în ce privește prescripția extinctivă dispozițiile art.3 alin.1 și art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958, conform cărora termenul de prescripție este de 3 ani și curge nu de la data nașterii raportului de drept, cum greșit a apreciat pârâtul, ci de la data expirării termenului convenit de părți pentru executarea obligației de restituire a sumei împrumutate.
Din declarația martorului S. I. D. instanța reține că pârâtul trebuia să îi restituie reclamantului suma împrumutată înainte de nunta reclamantului ce a avut loc în august 2012, aspect pe care reclamantul i l-a spus la sfârșitul lunii iulie 2012 când a venit în țară. Și martorul P. R. a declarat același aspect privitor la termenul de restituire, martorul fiind prezent la discuția reclamantului cu pârâtul ce a avut loc chiar în locuința martorului în anul 2010 când pârâtul a venit în Italia. Cu acea ocazie pârâtul i-a spus reclamantului că banii pe care i-a trimis reclamantul o să îi restituie înainte de nunta reclamantului ce a avut loc pe 25.08.2012. Potrivit declarației acestui martor, reclamantul a avut inițial stabilită nunta în anul 2011, dar întrucât soția sa a rămas însărcinată, a amânat nunta pentru august 2012, iar discuția de la data vizitei pârâtului în Italia se referea la prima dată stabilită pentru organizarea nunții. Faptul că pârâtul se referea, în discuția purtată cu reclamantul în locuința martorului P. R., la prima nuntă ca termen de restituire este logic întrucât în anul 2010 nici nu avea cum să cunoască când va avea loc nunta și nici că aceasta va fi stabilită pentru 2011 și apoi amânată pentru anul 2012 ca urmare a sarcinii soției reclamantului.
Pârâtul a susținut că, referindu-se ca moment al restituirii la data primei nunți stabilite de reclamant în 2011, de la această dată s-ar fi împlinit termenul de 3 ani de prescripție. Însă, instanța reține că părțile au stabilit de la început ca termen de restituire data când va avea loc, efectiv, nunta reclamantului, această dată fiind esențială pentru reclamant în considerarea faptului că banii împrumutați îi erau necesari pentru organizarea petrecerii de nuntă. Amânarea nunții, inițial stabilite pentru anul 2011, a produs o amânare a termenului de plată întrucât termenul era stabilit în legătură cu un eveniment viitor și sigur ca producere, respectiv momentul la care avea loc efectiv nunta reclamantului.
Prin urmare, este vorba de încheierea unui contract de împrumut în care părțile au stabilit ca termen al restituirii data la care va avea loc nunta reclamantului.
Cum data nunții reclamantului a fost la 25.08.2012, rezultă că termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit, motiv pentru care instanța va respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, ca neîntemeiată.
Pe fond, instanța reține că reclamantul G. M. S. a solicitat în prezenta cauză ca pârâtul Z. Mihaița S. să îi restituie suma de 6348,5 euro și suma de 5000 lei pe care i le-a împrumutat în perioada 30.09._10, sume de care pârâtul, vărul său, avea nevoie pentru a-și începe o afacere în România, respectiv de a-și deschide o brutărie.
Pentru a dovedi încheierea acestui contract, reclamantul a susținut că nu a putut preconstitui un înscris, data fiind legătura de rudenie pe care o are cu pârâtul, aspect necontestat de pârât și cunoscut și de martorul S. I. D..
Conform art. 1567 C.civ. din 1864 (aplicabil ca lege în vigoare la data încheierii contractului), împrumutul este un contract prin care una din părți dă celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorirea pentru dânsa de a restitui tot atâtea lucruri, de aceeași specie și calitate, iar conform art. 1578 obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică. Prin urmare în cazul contractului de împrumut se aplică principiul consensualismului, contractul fiind valabil încheiat prin acordul de voință al părților, nefiind necesară întocmirea unui înscris pentru nașterea valabilă a contractului.
Însă, în ce privește dovedirea acestuia, atunci când una din părți își întemeiază pretențiile pe obligațiile născute din contract, potrivit art. 1191 C.civ. din 1864 dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei nu se poate face decât prin înscris autentic sau sub semnătură privată, dar părțile pot conveni ca și în acest caz să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta privește drepturi de care ele pot să dispună.
În cauză, pârâtul nu și-a manifestat voința în sens contrar, ci chiar a propus la rândul său un martor. Această atitudine este prezumată de instanță ca fiind un acord tacit pentru administrarea probei cu martori nu doar pentru a dovedi imposibilitatea preconstituirii înscrisului, ci și pentru a se dovedi încheierea și cuprinsul contractului de împrumut.
Totodată, art. 1198 C.civ. din 1864 permite ca în cazul în care creditorului nu i-a fost cu putință a-și procura o dovadă scrisă a obligației pretinse să probeze acest aspect cu martori.
Instanța reține că pârâtul nu a recunoscut nici la interogatoriu și nici prin întâmpinare existența contractului, ci a făcut o recunoaștere calificată, susținând că a primit diverse sume de bani de la reclamant, dar nu cu titlul de împrumut, ci cu alt titlu, acestea reprezentând fie ajutorul de șomaj de care beneficia pârâtul în Italia, fie salariul său pentru munca prestată în Italia (răspuns la întrebările 5 și 7 de la interogatoriul luat pârâtului).
Ca situație de fapt, se reține din coroborarea atât a susținerilor părților, cât și a declarațiilor martorilor (S. I. D., P. R.), că reclamantul și pârâtul au locuit în Italia o perioadă de timp (2007-2009) unde au lucrat la același angajator, pârâtul revenind în anul 2009 în țară unde a cumpărat un spațiu pentru a-și deschide o brutărie.
Deși pârâtul a negat încheierea contractului de împrumut cu reclamantul, din coroborarea tuturor probelor administrate, a susținerilor părților și folosind prezumțiile simple permise judecătorului conform art. 1203 C.civ. din 1864 (ca urmare a admisibilității probei cu martori pentru considerentele arătate anterior), instanța apreciază că în cauză reclamantul a dovedit în parte pretențiile deduse judecății.
Martorul P. R. a fost prezent când reclamantul aflat în Italia îi trimitea pârâtului aflat în România, diverse sume de bani prin serviciul Western Union, pârâtul urmând să-i folosească la brutăria pe care o avea în țară. Acești bani pe care îi trimitea reclamantul erau din salariul acestuia. Martorul S. I. D., ce a locuit cu reclamantul în aceeași casă în Italia și a lucrat împreună cu acesta cunoaște că în perioada ianuarie-februarie 2010 reclamantul a încasat de la angajator aproximativ 2800-3000 euro cu titlul de lichidare și l-a însoțit pe reclamant când i-a trimis în țară pârâtului, prin Western Union, o sumă de bani la începutul anului 2010, banii provenind din suma obținută în urma lichidării. Reclamantul i-a spus martorului că îl ajută pe pârât întrucât acesta avea nevoie în legătură cu brutăria.
Aceste declarații ale martorilor se coroborează cu extrasele Western Union depuse de reclamant (7-10) și din care rezultă expedierea în ianuarie 2010 a sumelor de 723 euro și 2784 euro, în februarie 2010 a sumelor de 212 euro și 267 euro, iar în martie 2010 a sumei de 108 euro.
O altă modalitate prin care reclamantul i-a trimis bani pârâtului este prin intermediul martorului F. G. V. ce se ocupa cu transport pe ruta România-Italia. În toamna anului 2009 reclamantul i-a înmânat martorului F. G. V. o sumă de 700-1000 euro pentru a o da pârâtului, aspect constatat personal și de martorul S. I. D. care l-a văzut pe reclamant când i-a dat intermediarului suma de 1000 euro spunându-i să îi dea pârâtului pentru că are nevoie de ei. Și martorul P. R. a fost prezent când reclamantul i-a trimis pârâtului, printr-un domn care făcea transport, suma de 1000 euro.
Trimiterea din Italia, unde reclamantul avea un salariu de peste 1200 euro și încasase și o lichidare de aproximativ 3000 euro, a unor sume de bani, necesare pârâtului pentru a-și desfășura activitatea economică la brutăria deschisă în acea perioadă, în lipsa dovedirii de către pârât a primirii sumelor de bani cu alt titlu, are putere de a naște probabilitatea faptului pretins de reclamant, ca o consecință pe care instanța o deduce dintr-un fapt cunoscut, cel al trimiterii banilor, la un fapt necunoscut, cel al existenței contractului de împrumut. Din acest motiv, instanța prezumă trimiterea banilor prin intermediul Western Union sau prin intermediul martorului F. G. V., ca fiind făcută cu titlul de împrumut.
Această concluzie la care ajunge instanța se datorează și împrejurării că pârâtul nu a dovedit prin probele administrate singurul argument invocat pentru a justifica primirea banilor expediați. Astfel, pârâtul nu a dovedit că sumele de bani ce i-au fost trimise ar fi reprezentat fie salariul său fie ajutorul de șomaj pe care reclamantul l-ar fi încasat în numele pârâtului, în temeiul unei împuterniciri pe cont dată de pârât sau ca urmare a ridicării de către reclamant a salariului pârâtului. Din contră, din declarația martorului P. R. rezultă că în anul 2010 pârâtul a venit în Italia și și-a ridicat de la bancă toți banii reprezentând ajutor de șomaj. Pârâtul a locuit în casa martorului cu această ocazie, astfel că martorul a avut posibilitatea de a constata personal că acesta și-a ridicat toți banii. Chiar pârâtul i-a spus acest aspect martorului. Pârâtul a fost însoțit de reclamant, ocazie cu care i-a promis acestuia că banii pe care reclamantul i-i trimisese anterior îi va restitui înainte de nunta reclamantului.
Tot în prezența martorului pârâtul i-a spus reclamantului că, din banii primiți pentru șomaj, nu îi restituie sumele trimise, întrucât aceștia urmează să îi investească pentru achiziționarea unui autoturism Dacia papuc.
Prin urmare, instanța apreciază că reclamantul a dovedit încheierea unui contract de împrumut executat prin prestații succesive, în sensul că în temeiul aceleiași înțelegeri și în scopul ajutării pârâtului să înceapă și să desfășoare activitatea economică la brutărie, reclamantul i-a împrumutat sume de bani la diferite intervale de timp.
În privința cuantumului sumelor împrumutate, instanța reține caracterul cert al sumelor trimise prin intermediul sistemului Western Union, în total 4688,5 euro și al sumei de 1000 euro trimise prin intermediul martorului F. G. V..
Reclamantul a susținut că i-a mai împrumutat pârâtului și suma de 1550 euro în perioada în care ambii locuiau în Italia, dar și suma de 110 euro pentru a-și achiziționa biletul de avion când s-a întors în țară, ori suma de 5000 lei pentru a-și achiziționa mai multe bunuri, respectiv un autoturism Dacia papuc, un ceas pentru cuptorul de pâine și făină, însă aceste susțineri nu au fost dovedite prin probele administrate. Faptul că martorul S. I. D. cunoaște din spusele reclamantului că în 2010, de Paști, reclamantul a venit în țară și a cumpărat o Dacia P. pentru pârât necesară distribuirii pâinii de la brutărie, nu se coroborează cu nicio altă probă. În plus, martorul P. R. l-a auzit personal pe pârât când i-a spus reclamantului că din banii încasați ca ajutor de șomaj își va cumpăra un autoturism Dacia papuc, acesta fiind și motivul pentru care nu îi restituia încă banii împrumutați anterior.
Prin urmare, reclamantul a dovedit că l-a împrumutat pe pârât cu suma totală de 5688,5 euro.
Întrucât cererea ce face obiectul cauzei de față, este întemeiată pe principiile răspunderii civile contractuale, izvorâte din dispozițiile art. 969 și urm. C. Civil, instanța reține faptul că, în materie contractuală, neexecutarea se prezumă, fiind necesar doar ca reclamantul creditor să dovedească existența raportului juridic și a drepturilor și obligațiilor care rezultă din acesta, revenind în sarcina pârâtului debitor să probeze eventuala îndeplinire a obligației asumate.
În ceea ce privește executarea obligației asumate de pârât, instanța constată că aceasta nu a dovedit prin chitanță liberatorie restituirea la data scadentă a sumelor împrumutate, motiv pentru care instanța va admite în parte acțiunea și va obliga pârâtul să plătească reclamantului suma de 5688,5 euro în echivalentul în lei calculat la cursul BNR de la data plății efective.
Având în vedere proporția admiteri pretențiilor reclamantului (aproximativ_,25 lei), respectiv de 2/3 din totalul sumei pretinse prin acțiune (aproximativ_,25 lei), se impune reducerea, în limita pierderii procesului de către reclamant, a cheltuielilor de judecată efectuate de acesta, în cuantum total de 3112 lei (1612 lei taxă timbru și 1500 lei onorariu avocat). Reducând aceste cheltuieli cu 1/3, rezultă că reclamantul este îndreptățit să recupereze de la pârât suma de 2334 lei.
Instanța apreciază ca neîntemeiată solicitarea pârâtului de a fi cenzurate cheltuielile făcute de reclamant pentru plata onorariului de avocat, având în vedere activitatea concretă a avocatului de a redacta acțiunea, răspunsul la întâmpinare și interogatoriul, de a fi prezent la toate termenele de judecată inclusiv la cel la care au fost administrate probele cu interogatoriul pârâtului și audierea a trei martori, dar și complexitatea cauzei având ca obiect executarea obligației de restituire a unui împrumut. Suma de 1500 lei este apreciată de instanță ca fiind rezonabilă în raport de toate aceste criterii, iar nu excesivă cum a considerat pârâtul.
Prin urmare, în baza art. 451 și urm N.C.p.c.., instanța va admite în parte cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată și va obliga pârâtul să achite reclamantului suma de 2334 lei cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, ca neîntemeiată.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul G. M. S. cu domiciliul procesual ales în C., .. 48, județul D. în contradictoriu cu pârâtul Z. M. S. în comuna L., ..
Obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 5688,5 euro în echivalentul în lei calculat la cursul BNR de la data plății efective.
Admite în parte cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Obligă pârâtul să achite reclamantului suma de 2334 lei cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, apel care se depune la Judecătoria C..
Pronunțată în ședință publică azi, 03 februarie 2015.
PREȘEDINTE GREFIER
C. M. B. S. A. G.
Red. jud. C.M.B.
Tehnored. gref. S.A.G.
15.04.2015, 4 ex.
| ← Revendicare imobiliară. Sentința nr. 1301/2015. Judecătoria... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 1375/2015.... → |
|---|
