Acţiune în constatare. Sentința nr. 949/2015. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN
| Comentarii |
|
Sentința nr. 949/2015 pronunțată de Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN la data de 03-03-2015 în dosarul nr. 949/2015
Dosar nr._ - acțiune în constatare -
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA DROBETA-T. S.
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 949
Ședința publică de la 03.03.2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE – I. C. G.
Grefier ședință – L. B.
Pe rol pronunțarea asupra dezbaterilor ce au avut loc în cauza civilă privind pe reclamanții M. V. și M. M. și pe pârâtele . și . – Sucursala Dr. Tr. S. având ca obiect acțiune în constatare, dezbateri ce au fost consemnate în încheierea din 24.02.2015, încheiere ce face parte integrantă din prezenta sentință.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la această instanță la data de 09.09.2014 sub nr. de dosar_ reclamanții M. V. și M. M. au chemat în judecată pe pârâtele . și . – Sucursala Dr. Tr. S., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate existența clauzei abuzive privind comisionul de risc inserată la pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale coroborat cu art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/30.11.2006; să se dispună anularea clauzei prevăzute la pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale coroborat cu art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/30.11.2006; să se constate existența clauzei abuzive privind comisionul de administrare credit prevăzută la ari. 5.1 lit. b) din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/30.11.2006, astfel cum a fost modificată unilateral prin actul adițional nr. 2 / (nedatat) la Convenția de credit nr._/30.11.2006; să se dispună anularea clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. (a) din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/30.11.2006, astfel cum a fost modificată unilateral prin actul adițional nr. 2 / (nedatat) la Convenția de credit nr._/30.11.2006, privind comisionul de administrare credit; să fie obligate pârâtele, să le restituie suma de 875,85 euro reprezentând comisionul de risc, achitat de reclamanți în perioada 28.12._10 și suma de 746,26 euro reprezentând contravaloarea comisionului de administrare credit achitat pe perioada 28.10._14, respectiv la restituirea în integralitate a tuturor sumelor încasate de către pârâte în contul acestui comision până la data rămânerii definitive a hotărârii, sau echivalentul în lei, la data plății efective ; să fie obligate pârâtele la plata dobânzii legale, calculate de la data achitării fiecărei rate până la data plații efective; să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu prezentul proces.
În motivarea cererii au arătat că au încheiat cu pârâtele Convenția de credit nr._/30.11.2006, în baza căreia le-a fost acordat un credit în valoare de 20.000 euro, garantând restituirea acestuia prin constituirea unei garanții reale imobiliare (Ipotecă) de rang I asupra locuinței proprietatea reclamanților, în speță a imobilului -APARTAMENT- situat în municipiul Drobeta T. S., ., ., ., județul M. și încheierea poliței de asigurare a imobilului în cauză, PRM_ cedată în caz de daună, de asemenea în favoarea pârâtelor.
Au arătat că din lecturarea convenției încheiate se poate observa faptul că de partea reclamanților au trecut toate riscurile, iar de partea băncii toate drepturile, situație care creează un real și total dezechilibru.
Referitor la comisionul de risc, nicăieri în convenția de credit nu se explică motivul pentru care a fost inclus acest comision de risc, scopul lui, destinația sumelor încasate cu titlu de comision de risc și riscul pe care banca a vrut să-l acopere sau orice alt element de fapt determinant în stabilirea existenței respectiv al cuantumului acestui comision.
Comisionul de risc nu reprezintă contravaloarea unui serviciu bancar oferit de bancă odată cu împrumutul acordat, ori un cost aferent contractului pentru acordarea unor servicii suplimentare, ci în realitate reprezintă un plus de dobânda contractuală, fiind menit să aducă băncii profit cu orice preț.
Motivul pentru care banca pârâtă a perceput acest comision, declarat în convenție, este acela al punerii la dispoziție a creditului, or un astfel de motiv nu are nicio legătura cu un eventual risc pe care acesta ar dori să-l asigure prin încasarea comisionului respectiv, în acest context clauza având un caracter evaziv și echivoc.
De asemenea, au arătat că acest comision de risc este perceput de bancă pentru același motiv pentru care banca încasează dobânda, respectiv pentru acordarea creditului, fără ca distincția dintre acestea (comision de risc și dobândă) să fie făcută în mod clar și inteligibil, așa cum prevăd dispozițiile Legii nr. 193/2000.
Modul echivoc în care a fost definit comisionul de risc și modul de calcul al acestuia au condus la majorarea dobânzii contractuale, acest comision fiind în realitate o dobândă mascată menită să majoreze în mod considerabil veniturile băncii.
Aceasta clauză oferă băncii dreptul discreționar de a încasa sume de bani în afara debitului principal și dobânzilor și costurilor aferente percepute separat, fără ca banca să indice în mod clar și explicit, condițiile și împrejurările care ar genera și justifica acesta existență și cuantumul acestui comision.
Potrivit pct. 5 lit. a) din Condițiile Speciale, comisionul de risc este definit ca fiind un procent aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției, iar art. 3.5 din Condițiile generale menționează că cităm :„pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicabil la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toata perioada creditului. "încheiat citatul.
Motivația perceperii acestui comision, nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor generale, nici în cel al condițiilor speciale, din clauzele stipulate rezultând că acesta se percepe indiferent dacă clientul este bun sau rău-platnic și nu se prevede dacă, la încetarea/finalitatea convenției, acesta se va restitui.
La încheierea convenției de credit, reclamanții nu am avut posibilitatea să refuze stipularea vreunei clauze contractuale, toate clauzele fund preformulate de către bancă și mai ales nici nu li s-a comunicat sau adus la cunoștință faptul că ar putea negocia convenția în cauză.
Totodată la convenția de credit nr._/30.11.2006 există și actul adițional nr. 2 / nedatat, care nu este semnat și însușit de către reclamanți, aspect comunicat și adus la cunoștință băncii prin adresa înregistrată la sediul acesteia sub număr 349 din 26.10.2010.
Banca a încasat și încasează, în locul comisionului de risc un comision de administrare credit, însă solicită ase observa că între reclamanți și bancă nu s-a încheiat vreun acord de schimbare a denumirii comisionului, iar din actul adițional mai sus-amintit, potrivit art. 3, pct. 5.1 lit. (a), se prevede plata unui comision de administrare credit, acest comision păstrând natura, valoarea și substanța comisionului de risc, singura diferența fiind aceea a denumirii.
De altfel, prin O.U.G nr. 50 / 2010 privind contractele de credit pentru consumatori, banca nu mai are dreptul de a încasa un astfel de comision, ceea ce a și determinat banca să schimbe denumirea comisionului, păstrând însă aceeași valoare, natură și substanța cu cea a comisionului de risc.
Modificarea unilaterală a clauzelor contractuale constituie în mod evident, un abuz din partea băncii, deoarece O.U.G nr. 50/2010 nu prevede modificarea contractului în sensul în care a procedai banca.
Conform celor stipulate în art. 7 pct. 11.2 din actul adițional, nr. 2 / nedatat: ,,Nesemnarea de către împrumutat a actului adițional anterior menționat este considerată acceptare tacită"". Acceptarea tacită, se referă numai la modificările impuse prin legislație, nu la orice modificări aduse de către bancă, prin acte adiționale impuse abuziv.
Pentru modificarea contractului era necesară o acceptare expresă a actului adițional, respectiv semnarea de către reclamanți a acestuia (art. 948 pct. 3 cod civil).
Modificarea unilaterală a contractului de credit în ceea ce privește înlocuirea comisionului de risc cu comisionul de administrare credit, contravine art. 969 cod civil și dispozițiilor O. U.G nr. 50/2010.
Potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz penalități și un comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor.
Există o distincție între noțiunea de comision de risc și comision de administrare credit, iar comisionul de administrare credit impus de către bancă, reprezintă în mod cert comisionul de risc redenumit.
Art. 40 alin. (3) din O.U.G nr. 50/2010 arată că, ,, În cazul modificărilor impuse prin legislație, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (1), este considerată acceptare tacită. în acest caz se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele impuse prin legislație. Introducerea în actele adiționale a oricăror alte prevederi decât cele impuse prin legislație sunt nule de drept."".
Prin impunerea actului adițional, în condițiile anterior arătate, banca a încălcat prevederile legale, cât și condițiile de ea însăși impuse la art. 13.1 din condițiile generale, privind modificarea convenției doar cu acordul ambelor părți.
De altfel, prin Decizia nr. C - 602 /10, Curtea Europeană de Justiție a decis că limitarea comisioanelor percepute la credit prin O.U.G nr. 50/2010 nu încalcă prevederile directivelor europene, Curtea considerând limitarea comisioanelor ca o măsură a protecției consumatorilor. Implicit decizia susține eliminarea comisionului de risc, conform prevederilor legale de la acea dată.
Prin încasarea comisionului de risc de către bancă, atât în formă inițială cât și în forma redenumită, în condițiile mai sus-arătate, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe, fiind astfel încălcate dispozițiile imperative ale Legii nr. 193/2000.
Dezechilibrul contractual indus de aceste clauze și lipsa bunei-credințe urmează a fi analizate în funcție de justețea acestui comision față de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea de acordare a creditului.
Banca nu a explicat în mod concret ce reprezintă comisionul de risc, respectiv de administrare credit, o cheltuială sau un venit al băncii, din felul cum este acesta definit în actul adițional rezultând că acesta reprezintă o asigurare pe care, și-o ia banca împotriva intrării consumatorului în incapacitate de plată. Or, în aceasta situație în care comisionul de risc reprezintă o garanție și nu o plată, aceasta prevedere trebuia dublată de o alta, care să prevadă restituirea comisionului în cazul restituirii integrale a creditului, prevedere care nu se regăsește în convenția de credit.
Din analiza convenției de credit și a actului adițional aferent acesteia, se poate observa că rolul comisionului de risc nu a fost exprimat în mod clar și inteligibil în contract, existând o contradicție vădită între interpretarea comisionului de risc făcută de bancă în convenția inițială și interpretarea făcută ulterior de bancă, atât în adresele emise cât și în actul adițional.
Astfel, în convenția inițială comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, de unde rezultă că obligația reclamanților de a achita comisionul are ca și obligație corelativă a băncii punerea la dispoziție a creditului.
În varianta clauzei cuprinse în actul adițional (act în care se prevede perceperea de către bancă a comisionului de administrare credit), acest comision este definit ca procent aplicat la Soldul creditului datorat și plătibil de către împrumutat băncii, lunar, pe toată durata creditului, la data scadentă stabilită la pct. 6, pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către acesta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului, în termenii și în condițiile prevăzute în convenție.
Din simpla lecturare a ansamblului prevederilor contractuale se deduce cu ușurință că ponderea obligațiilor noastre este mult mai mare față de ponderea pe care o au obligațiile corelative ale băncii, banca nesuportând practic niciun risc toate riscurile fiind puse în sarcina exclusivă a noastră în speță a consumatorului.
Este evident că reclamanții au fost obligați să plătească băncii o suma arbitrară, fără nicio explicație/motivație concretă, sumă care aduce băncii un venit nejustificat și necuvenit, aceasta sumă fiind plătită separat de plata dobânzii, a taxelor și comisioanelor de acordare și rambursare a creditului.
Prin transferarea tuturor riscurilor în sarcina exclusivă a consumatorului se creează un dezechilibru contractual evident, banca realizând câștiguri imense pentru neperformanța băncii suferind clienții buni-platnici și nu banca.
Clauza ce prevede plata unui comision de risc, de administrare credit ulterior, impusă în condițiile mai sus arătate este o clauza abuzivă, fiind interzisă de Legea 193/2000.
Astfel potrivit ari. 1 din Legea 193/2000 orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare studii de specialitate.
Potrivii alin. (3) al art. 1 se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
De asemenea, conform art. 4 alin. (I) din Legea nr. 193/2000,: „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei”.
De altfel, și Curtea Europeana de Justiție a reținut în cauza C - 168 / 05, că: ,,Importanța protecției consumatorului a determinat în mod particular legislația comunitară să prevadă în art. 6 paragraf 1 al Directivei că, clauzele abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist nu sunt obligatorii pentru consumator. Aceasta este o dispoziție imperativă care, având în vedere poziția de inferioritate a unei părți a contractului, este menită să înlocuiască echilibrul formal pe care contractul îl stabilește între drepturile și obligațiile părților contractante și are ca efect impunerea unui echilibru real care restabilește egalitatea între părți."" Totodată în aceasta decizie a instanței europene se arată că,: „natura și importanța interesului public pe care se bazează protecția conferită de directive consumatorului, justifică mai mult ca instanța națională să fie obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale compensând în felul acesta dezechilibrul care există între consumator și profesionist, vânzător sau furnizor".
Reclamanții reiterează faptul că, au notificat banca, în data de 07.10.2010 depunând o adresa înregistrată sub nr. 349, prin care își exprima dezacordul cu privire la actul adițional, în sensul că, au arătat că nu sunt de acord cu acesta, respectiv cu faptul că au fost introduse clauze abuzive, solicitând prin aceasta notificare ca banca să procedeze la redactarea unui nou act adițional cu respectarea actelor normative în vigoare respectiv a prevederile O.U.G. nr. 50/2010, dar aceasta nu s-a conformat.
Totodată, așa cum prevăd normele și legislația în vigoare, cuantificând avantajele și beneficiile medierii, au apelat și la serviciile unui mediator, pentru a încerca rezolvarea pe cale amiabila a acestui conflict, însă cu toate că pârâtele au fost invitate la ședința de informare / acceptare a medierii, acestea nu s-au prezentat, în acest sens fiind eliberat Procesul - Verbal nr. 58/29.07.2014.
Consideră că redenumirea comisionului de risc în comision de administrare este abuzivă din perspectiva prevederilor alin. 1 literele a și b din Anexa la Legea 193/2000 - LISTA cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive: Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract; obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștința la data semnării contractului.
Totodată, potrivit dispozițiilor lit. g din anexa la Legea 193/2000, este considerată abuzivă clauza care dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale.
În drept, invocă, în principal dispozițiile Legii 193/2000 și dispozițiile cod civil în materie de convenții cu referire și la art. 998 - 999 c.civ.
În scop probator au depus la dosar: Convenția de credit care la art. 5 Ui. a) conține clauza abuzivă privind comisionul de risc; Actul adițional nr. 1 la Convenția de credit în cauză. ^ Actul adițional nr. 2 la Convenția de credit în cauză, Planul de rambursare aferent convenției de credit cu mențiunea conform căreia comisionul de risc este denumit după implementarea O.U.G nr. 50/2010, „comision de administrare credit, Corespondența cu banca, respectiv adresa nr. 877 /17.09.2010, Împuternicire avocațială în original, Procesul- Verbal nr. 58 /29.07.2014 eliberat de mediator, Factura și chitanța privind onorariu avocat.
Reclamanții au arătat că prin depunerea expresă a convenției mai sus-menționată înțeleg să dovedească existența clauzei abuzive privind comisionul de risc în condițiile în care ulterior banca a încercat să-l redenumească pe acesta în comision de administrare, care era prevăzut la pct.3.6 din condițiile generale ale contractelor ce făceau trimitere la condițiile speciale, însă în cadrul acestora comisionul de administrare nu se mai regăsește.
Față de toate acestea, consideră că, atât convenția de credit, cât și actul adițional nr. 2 încheiat la aceasta, sunt încheiate cu încălcarea legii și impun reguli cămătărești proprii în condițiile în care cămătăria constituie o activitate ilegală, iar normele legale în materie nu fac distincție între cămătarii persoane fizice și bănci.
Consideră că în convenția de credit încheiată cu pârâtele, clauza privind comisionul de risc respectiv cea privind comisionul de administrare credit, așa cum a fost redenumit comisionul de risc, sunt clauze abuzive, motiv pentru care se impune ca acestea sa fie anulate și eliminate din convenția de credit a reclamanților, care urmează să se deruleze în continuare, după eliminarea acestor clauzelor abuzive.
Odată cu constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de risc / de administrare credit, sumele plătite în temeiul acestor clauze rămân fără suport contractual, deoarece clauzele abuzive nu produc niciun efect asupra consumatorului (art.6 din Legea 193/2000).
Având în vedere că existența clauzelor abuzive are ca efect nulitatea acestora, se consideră că aceste clauze nu au existat încă de la început respectiv de la încheierea convenției, această situație având ca efect, repunerea părților în situația anterioară inserării clauzelor abuzive, respectiv restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzelor afectate de nulitate.
Dreptul la acțiune în restituirea prestațiilor în temeiul unui act lovit de nulitate intervine și în temeiul unuia din principiile efectelor nulității actului juridic civil respectiv principiul ,,Restitutio in integrum"potrivit acestuia „....tot ceea ce s-a executat în baza unui act lovit de nulitate trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat". Or repunerea părților în situația anterioara presupune restituirea sumelor de bani reținute de pârâte cu titlu de comision de risc, indiferent de denumirea sub care au fost încasate aceste sume.
Pe cale de consecință, pentru toate aceste considerente solicită admiterea acțiunii, anularea clauzelor abuzive de la pct. 5 lit. (a) din contract privind comisionul de risc și comisionul de administrare (act adițional nr.2) și obligarea băncii la restituirea în integralitate, la zi, a sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive anulate, respectiv așa cum am solicitat în preambulul prezentei cereri de chemare în judecată.
Pârâtelor le-au fost comunicate cererea de chemare în judecată și înscrisurile anexate, cu mențiunea că au obligația de a formula întâmpinare, în termen de 25 de zile, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții.
La data de 05.11.2014 pârâta . a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanți ca neîntemeiată.
A arătat că în cauza dedusă judecății reclamanții își întemeiază cererea prin raportare la convenția de credit nr._/30.11.2006, având ca obiect acordarea de către V. a unui împrumut bancar către reclamanți. Ulterior semnării Convenției de credit, după mai bine de 6 ani, în contextul generat de OUG nr. 50/2010, reclamanții înțeleg să nege obligațiile asumate în speranța unei scutiri nejustificate a obligațiilor de plată.
Inițiativa încheierii Convenției de credit a aparținut în exclusivitate și în totalitate reclamanților, care s-au adresat pârâtei în urmă cu mai bine de 7 ani pentru a obține un credit în condițiile comerciale oferite în mod curent de către V..
De asemenea, pârâta a arătat că dacă, în cursul discuțiilor legate de perfectarea Convenției de credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamanții aveau ocazia să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție cu pârâta. Cu toate acestea, Convenția de credit a fost încheiată, iar reclamanții, în mod tendențios, au înțeles să conteste legalitatea unor clauze după mai bine de 7 ani de la momentul când au contractat creditul și s-au folosit de banii împrumutați.
Pârâta, prin întâmpinarea formulată a arătat că înțelege să invoce excepția lipsei capacității procesuale a . –Sucursala Dr. Tr. S., excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale, și excepția prescripției dreptului de a cere înlăturarea clauzelor din Contractul de credit.
În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale a . – Sucursala Dr. Tr. S., a arătat că pentru ca această persoană chemată în judecată în calitate de pârâtă să poată sta în judecată, aceasta trebuie să aibă capacitate procesuală, atât capacitate procesuală de folosință, cât și capacitate procesuală de exercițiu.
În cazul unei persoane juridice, pentru ca aceasta să aibă atât aptitudinea de a avea drepturi și obligații în plan procesual, cât și aptitudinea de a-și valorifica singură drepturile procedurale și de a-și îndeplini singură obligațiile procedurale, este necesar să aibă înainte de toate personalitate juridică.
În cazul de față, persoana pe care reclamanții au înțeles să o cheme în judecată, respectiv ., Sucursala Drobeta - T. S., nu are personalitate juridică și pe cale de consecință nici capacitate procesuală.
Relevante în cauză sunt dispozițiile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale (denumită în continuare „Legea societăților comerciale") potrivit cărora „Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale și se înregistrează, înainte de începerea activității lor, în registrul comerțului din județul în care vor funcționa".
Corect a reținut jurisprudența ( Curtea de Apel București - Secția a VI-a Comercială, decizia nr. 178 din 07.02.2003), că din interpretarea art. 43 din Legea societăților comerciale rezultă că „sucursalele, agențiile, reprezentanțele etc., fiind dezmembrăminte fără personalitate juridică, nu pot sta în instanță în calitate de reclamantă sau pârâtă decât prin intermediul societății-mamă, singura care, alături de eventuale filiale ale societății, beneficiază de personalitate juridică".
Este irelevant din acest punct de vedere faptul că . - Sucursala Drobeta-T. S. este înregistrată în Registrul Comerțului, deoarece prin aceasta înregistrare sucursala nu dobândește personalitate juridică, înregistrarea având în cazul sucursalei doar efect de asigurare a publicității față de terți, dispozițiile ar. 41 alin. (1) din Legea societăților comerciale referitoare la societatea comercială fiind de strictă interpretare și aplicare.
Mai mult decât atât, având în vedere faptul că în cauza de față pârâta este o instituție de credit, relevante sunt și dispozițiile art. 7 alin. (1) pct. (I. 31) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului potrivit cărora sucursala este „orice unitate operațională dependentă din punct de vedere juridic de o instituție de credit sau de o instituție financiară, care efectuează in mod direct toate sau unele dintre activitățile acesteia".
Rezultă astfel în mod evident că sucursala unei instituții de credit, în cazul de față Sucursala Drobeta-T. S. a S.C. V. R. S.A., este o simplă unitate executivă („operațională"), dependentă juridic de societatea-mamă, singura care de altfel se bucură de capacitate procesuală.
De asemenea, a arătat că prin excepție de la regula menționată, așa cum a reținut și jurisprudența (Curtea de Apel București, Secția a VI-a Comercială, Decizia nr. 612 din 11.04.2003), în virtutea caracteristicilor lor și a statutelor sau regulamentelor de organizare, sucursalele pot avea anumite drepturi de reprezentare în raporturile cu terții, în virtutea unei delegări de atribuții de reprezentare date de societatea mamă. Ca atare, capacitate de folosință și de exercițiu are societatea mamă, iar aceasta poate delega exercițiul drepturilor reprezentanților sucursalelor, pentru apărarea drepturilor și intereselor acestora, condiție însă neîndeplinită în prezenta cauză.
Cu privire la excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor considerate ca fiind încasate ilegal a arătat că dreptul de a solicita restituirea anumitor prestații, în baza anulării actelor care au stat la baza primirii acestora, se prescriu într-un termen de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil.
Acțiunea de a cere restituirea prestațiilor este o acțiune separată de cea care tinde la anularea contractului. Întrucât, în urma anulării unor clauze contractuale, plata sumelor nu mai are temei legal, acțiunea în restituirea prestațiilor este asimilată acțiunii pentru îmbogățire fără justă cauză.
În cauza de față, prescripția dreptului la acțiune pentru restituirea fiecărei sume plătite în baza Convențiilor de credit încep să curgă de la data achitării sumei respective.
Cu titlu prealabil, a arătat că disp. art. 13 alin. 1 din Legea 193/2000 prevăd posibilitatea instanțelor de a „dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune interese, după caz”.
Astfel, din interpretarea acestui text de lege rezultă fără echivoc, că sancțiunea modificării clauzelor contractuale nu poate fi dispusă decât pentru viitor prin înlăturarea acestora din contracte.
Din analiza Legii nr. 193/2000 rezultă că aceasta nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, niciunul din articolele acestui act normativ neputând constitui temeiul de drept al aplicării de către instanță a unei astfel de sancțiuni legale.
În aceste condiții, deci în lipsa unei mențiuni exprese în Legea nr. 193/2000 privitoare la nulitatea clauzelor abuzive, instanța va aplica dreptul comun în materia nulităților, motivele invocate de reclamanți trebuind a fi încadrate în cazurile generale de nulitate a actului juridic reglementate de legislația actuală.
Întrucât, „de lege lata, nu există o reglementare compacta a nulității actului juridic civil", iar „normele care alcătuiesc această instituție se regăsesc răspândite în tot Codul Civil și în alte acte normative ce constituie izvoare ale dreptului civil", instanța va aprecia asupra calificării nulității virtuale a clauzei comisionului de risc în raport de interpretările, definițiile, clasificările și diferențierile unanim admise în doctrina de drept civil român pentru această instituție și regăsite în mod unitar în întreaga jurisprudență în materie.
În acest sens, instanța urmează a observa că, atât în funcție de (i) definițiile doctrinare ale celor doua nulități cât și în raport de (ii) cauzele distincte ce atrag aceste sancțiuni și, nu în ultimul rând, chiar în funcție de (iii) regimul lor juridic distinct, nulitatea clauzei comisionului de risc este una relativa, iar nu una absolută.
(i) Natura interesului protejat este privată
Astfel, cum unanim s-a statuat în doctrină, diferența dintre nulitatea absolută a actului juridic și cea relativă constă în natura interesului ocrotit, prima fiind definită ca „nulitatea care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește un interes general, obștesc", iar cea de a doua fiind sancțiunea atrasă de „încălcarea unei norme ce ocrotește un interes particular, individual ori personal".
Normele de drept invocate de către reclamanți ca fiind presupus a fi încălcate la încheierea contractului de credit cu subscrisa sunt unele ce protejează, astfel cum rezultă din întregul context al actului normativ, un interes privat, individual, al persoanei consumatorului.
În acest sens, din chiar definiția noțiunii de „consumator", acesta fiind „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care încheie un contract în afara activității lor autorizate, profesionale sau comerciale" rezultă fără echivoc intenția legiuitorului de a-1 proteja, în mod individual, de la caz la caz, pe fiecare consumator în parte, de posibila viciere a consimțământului său la contractarea unor produse sau servicii de la comercianți.
Aceeași concluzie este atrasă și din analiza dispozițiilor Art. 1. din Lege, din care rezultă fără niciun echivoc, că scopul pentru care a fost edictata legea este acela de a asigura consumatorului care dorește achiziționarea produselor sau serviciilor comerciantului, posibilitatea de a-și manifesta, în relațiile cu acesta din urmă, voința reală, neafectată de vreun viciu de consimțământ cauzat de neînțelegerea sau de necunoașterea exactă a tuturor elementelor actului juridic pe care îl încheie.
Ori, în condițiile în care normele instituite prin Legea 193/2000 reglementează o veritabilă modalitate de cenzurare a posibilității comercianților de a vicia consimțământul consumatorilor prin inserarea în contracte a unor clauze cu un conținut echivoc, iar viciul de consimțământ este un element ce poate afecta, prin natura sa, doar un interes privat, este evident că dispozițiile actului normativ invocat sunt edictate pentru protejarea acestui interes privat, al consumatorului.
Totodată, legea stabilește că natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; toți factorii care au determinat încheierea contractului; alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde (art. 4 alin. 5 din Legea 193/2000).
Întrucât, o clauza, pentru a fi abuzivă trebuie sa producă un dezechilibru între prestațiile părților, analizarea acestei condiții implică o comparație între interesele celor doua părți, pentru a se verifica dacă interesul consumatorului nu a fost neglijat în raport cu cel al cocontractantului său, interesul urmărit fiind încă odată unul personal, al consumatorului.
Din analiza dispozițiilor legale mai sus menționate rezultă în mod evident că, în condițiile în care caracterul abuziv al unei clauze se analizează din perspectiva unor factori pur subiectivi, care au determinat încheierea contractului, deci care sunt strict legați de individ și de persoana acestuia precum și de nevoile sau interesele personale ale acestuia este, mai mult decât evident, că interesul protejat prin normele ce sancționează clauzele abuzive este unul privat, iar nu unul obștesc.
Prin urmare, chiar dacă s-ar putea aprecia că, la momentul încheierii convenției de credit contestate parțial în această cauză, ar fi fost încălcate dispozițiile Legii 193/2000, este mai mult decât evident, că această presupusă încălcare ar putea atrage cel mult sancțiunea nulității relative a clauzelor inserate în contract, întrucât s-ar fi adus atingere unui interes privat, al cocontractantului care face dovada unei vătămări.
Un alt criteriu în funcție de care instanța este rugată să constate că, în speță este vorba de nulitate relativă este reprezentat de faptul că, astfel cum unanim s-a statuat în doctrina și jurisprudența în materie, motivele ce pot atrage una dintre cele doua sancțiuni, a nulității relative sau a celei absolute sunt complet diferite.
Astfel, plecând tot de la natura interesului ocrotit, practica judecătoreasca a stabilit în mod constant că viciile de consimțământ la încheierea unui act, atrag nulitatea relativă a acestuia după cum este cazul și în ceea ce privește lipsa discernământului, lipsa capacității de exercițiu etc.
În ansamblul său, regimul juridic al clauzelor abuzive conduce la concluzia că motivul esențial pentru care a fost instituit acest cadru legal sancționator, constă în prevenirea vicierii consimțământului consumatorului de către comerciant.
Ideea că voința legiuitorului a fost aceea de a-l proteja pe consumator de vicierea consimțământului său, împotriva inserării de clauze abuzive în contracte de către comercianți, rezulta implicit din faptul că, una dintre condițiile esențiale ale calificării unei clauze drept abuzive este ca aceasta să nu fi fost negociată.
Această lipsă a negocierii ar echivala cu existența unei false reprezentări asupra calităților esențiale ale obiectului actului juridic. Prin urmare, prin această normă este sancționată în realitate vicierea consimțământului consumatorului la încheierea contractului.
Sub un alt aspect, clauza abuzivă ar putea fi asimilata, atât datorita laturii sale obiective - a faptului că se sancționează disproporția dintre cele doua prestații, cât și sub aspectul elementului subiectiv - o categorie de persoane despre care se prezumă că ar fi ușor de influențat și de defavorizat prin conținutul actului, prin inserarea în conținutul acestuia a unei clauze lezionare, leziunea fiind un viciu de consimțământ ce atrage de asemenea nulitatea relativa a actului juridic (Ghe. B., D. Civil Român, Editura Universul Juridic, București, 2007, pag. 100).
Totodată, și în situația în care instanța va aprecia că dispozițiile art. 6 din Legea 193/2000, singurul text care lipsește de efecte clauzele abuzive, consacră de fapt o nulitate virtuala a clauzelor cu acest caracter, aceasta nulitate nu poate fi decât una relativă, pentru motive care se regăsesc atât în cuprinsul aceluiași art. 6 cât și în celelalte dispoziții ale Legii nr. 193/2000.
în acest sens, instanța este rugată să aibă în vedere premisele cerute de legiuitor, respectiv:
Caracterul abuziv al clauzei se evaluează, ceea ce nu ar fi fost necesar și nici posibil în cazul unor motive de nulitate absoluta, când legea este cea care dispune cu privire la nulitate.
Mai mult, evaluarea caracterului abuziv se face în raport de criterii foarte permisive, precum toți factorii care au condus la încheierea contractului.
Ori, aceste împrejurări pur subiective, nu există în cazul nulităților absolute care se pronunță fără a se evalua varii motive subiective, ci strict dacă suntem sau nu în situația unei încălcări a unei norme ce ocrotește un interes public.
Diferențierea celor două tipuri de sancțiuni legale, a nulității absolute de cea a nulității relative este esențială, întrucât regimul juridic al celor doua instituții, deci regulile cărora le sunt supuse sunt total diferite.
Astfel, cum unanim s-a statuat în doctrina și practica judiciară, regimul juridic al nulităților „privește trei aspecte: 1) cine poate invoca nulitatea; 2) daca poate fi sau nu acoperită nulitatea, prin confirmare și 3) cât timp poate fi invocata nulitatea, fiecare dintre aceste trei aspecte fiind total diferite.
În ceea ce privește primul aspect, al persoanei care are calitatea de a invoca nulitatea, în cazul nulității absolute, aceasta poate fi invocată de oricine are interes, respectiv de părțile actului, de avânzii-cauză ai părților,de procuror, de instanță din oficiu, sau orice altă persoană ce se consideră interesată de actul respectiv.
Or, în cazul dedus judecații, în conformitate cu dispozițiile legale invocate de partea adversă, respectiv Legea 193/2000, constatarea caracterului abuziv al clauzelor poate fi solicitată doar de parte (de consumator) sau de un reprezentant legal al acestuia (ANPC având calitatea prin lege de a apară interesul consumatorului) însa, sub nici o formă o astfel de acțiune nu poate fi promovată de o alta persoană pentru că așa dispune chiar actul normativ citat.
Din această perspectivă este evident că, în condițiile în care legiuitorul a limitat în mod expres sfera persoanelor care pot contesta actul și nu a permis ca acesta sa fie atacat de altcineva decât de parte, este evident că sancțiunea avută în vedere de către legiuitor este cea a nulității relative, pentru că altfel, în cazul nulității absolute, orice persoană interesată ar fi putut repudia actul.
Prin prisma regimului juridic al nulităților și în ceea ce privește aspectul referitor la posibilitatea părților de a acoperi sau nu lipsa validității actului, în mod unanim s-a statuat o alta diferență esențială între nulitatea absoluta și cea relativă.
Astfel, în cazul nulităților absolute, acestea nu pot fi acoperite prin confirmare, nici expresă nici tacită, această regulă fiind impusă tocmai de natura obștească a interesului ocrotit. Or, în cazul nulității relative, aceasta poate fi confirmată, în mod expres, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în art. 1190 Cod civil, în vigoare la data emiterii actului normativ arătat, sau în mod tacit prin executarea actului anulabil.
Prin urmare, având în vedere intenția legiuitorului de a proteja întrutotul interesul individual al consumatorului, motiv pentru care a și lăsat la îndemâna acestuia posibilitatea de a alege între a executa contractul, de a-1 contesta solicitând modificarea sa, sau de a-l rezilia în măsura în care consideră că acesta nu mai poate continua, este evident că regimul juridic aplicabil nulității clauzelor abuzive este cel al nulității relative.
Având în vedere cele menționate anterior, termenul de prescripție aplicabil acțiunii în restituirea prestațiilor este cel instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul general de 3 ani.
Subliniază că dreptul de a solicita restituirea anumitor prestații, în baza anulării actelor care stau la baza primirii acestora, se prescrie într-un termen de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil.
Prin urmare, prescripția dreptului la acțiune, potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958 pentru restituirea fiecărei sume, va începe să curgă de la data la care aceasta s-a plătit.
În consecință, solicită instanței să constate prescripția dreptului la acțiune al reclamantului pentru restituirea oricăror sume achitate de acesta cu mai mult de 3 ani înainte de data formulării acțiunii.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a cere înlăturarea clauzelor din contractul de credit a arătat că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat înlăturarea clauzei contractuale referitoare la comisionul de risc / administrare, iar din lecturarea argumentelor susținute reiese că acțiunea tinde la anularea acestei clauze pe motivul presupusului său caracter abuziv.
Pârâta, având în vedere considerentele dezvoltate prin actul introductiv, apreciază că acțiunea este prescrisă. Astfel cum s-a statuat în doctrină, sancțiunea unei clauze abuzive este nulitatea relativă, deoarece interesul protejat în fiecare caz în parte este cel al fiecărui consumator în parte, caracterul abuziv urmând a se aprecia în persoana fiecăruia. Această nulitate are la bază viciile de consimțământ care sunt invocate de către clienții băncii, considerate a fi existente în momentul încheierii contractului de credit.
Perioada în care o astfel de acțiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la o lipsă de claritate a exprimării consimțământului din momentul încheierii contractului, poate fi inițiată, este de maxim 3 ani.
Conform art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 „ în caz de viclenie, eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu până la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”.
Contractul de credit încheiat cu reclamanții a fost semnat la data de 30.11.2006, prin urmare, având în vedere că reclamanții au cunoscut o potențială cauză de anulare încă din momentul încheierii contractului, acesta fiind și momentul la care s-a făcut prima plată a comisionului de risc, o eventuală acțiune în anulare ar fi trebuit demarată, cel mai târziu la data de 30.11.2009.
Având în vedere că acțiunea a fost introdusă în luna septembrie 2014, solicită a se constata că prezenta acțiune este prescrisă.
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Definiția dată de legea română clauzei abuzive reprezintă o transpunere a definiției cuprinse în art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13.
Atât prevederea națională, cât și cea comunitară stabilesc trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie contrară bunei-credințe; și prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului .
În explicitarea conceptului de „clauză care nu a fost negociată" menționat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic „fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."
Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă în sensul că o clauză va fi considerată a nu fi fost negociată în mod individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia. Această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei . În consecință, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă .
Cu privire la condiția clauzei contrare bunei - credinte și condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ, arată că în aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.
Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a subscrisei trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul șl efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ" depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de supremație la încheierea contractului.
Doctrina a enumerat o . criterii care ar trebui să stea la baza analizei pe care instanța urmează să o facă în aprecierea bunei/relei-credințe a băncii, precum și în analiza existenței unui dezechilibru contractual. Atare criterii au fost denumite totodată și teorii remediu în cadrul sistemului de drept românesc, astfel încât, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privitoare la clauzele abuzive, să poată fi identificat și atins un echilibru cu principiul libertății contractuale șl al libertății de voință.
Pornind de la textul consacrat în art. 970 C. civ., buna credință a fost conturată ca fiind acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive. Art. 4-7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000. Instanța urmează a analiza conduita subscrisei prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ". Fiind inovatoare în blocul de legalitate național, doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală". Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.
Contractele de credit au fost asimilate în literatură noțiunii doctrinare de „contract de adeziune" sau „contract standard preformulat astfel cum menționează actele comunitare în materia protecției consumatorului și cum a fost preluată expresia și de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale invocate de reclamanți să fie considerate abuzive.
Riscul este generat prin simpla acordare a unui credit și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului.
Creditul bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziție sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenței unei datorii, în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă precum comisioanele de angajament, de neutralizare a creditului, de urmărire sau de gestionare a respectării dispozițiilor contractuale sau orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță.
Riscul bancar este o noțiune inerentă activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune. Prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul.
Astfel, noțiunii de risc bancar i s-au rezervat varii semnificații, în funcție de diferite criterii de clasificare și pornind de la noțiunea de risc care în contextul comercial îmbracă forma unui pericol potențial asupra unei operații comerciale ce se întinde în timp, susceptibil să genereze anumite inconveniente imprevizibile pentru debitorul unei obligații comerciale.
Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii naționale Române („BNR") nr. 17/18.12.2003, riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia. De asemenea, există si alte categorii de risc pe care o bancă trebuie să le ia în calcul
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. În situația dedusă judecății, reclamanții invocă tocmai lipsa unei obligații/prestații corelative subscrisei față de obligația acesteia de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părți.
Astfel cum s-a precizat în doctrină, de regulă dezechilibrul trebuie să fie in rem. Potriviți legii, trebuie să existe un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă. De exemplu profitul obținut de comerciant este considerat justificat, dat fiind că scopul activității oricărui comerciant este profitul -finis mercatorum est lucrum.
Nu se pot reține afirmațiile conform cărora toate riscurile V. sunt acoperite de garanțiile reale imobiliare, deoarece noțiunea de risc în înțelesul reglementărilor din cuprinsul contractului de credit trebuie să fie acoperit prin derularea normală a contractului. Or, executarea garanțiilor se poate face numai în contextul unei neexecutări a contractului de către împrumutat.
Riscul de credit este asumat în urma analizei económico-financiare a solicitantului de credit și se află în strânsă corelație cu riscul de diminuarea a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art. 126 alin. (1) din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.
Pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc, care se regăsește în prețul creditului. Administrarea riscului este esențială în contractele de credit, astfel că acest efort suplimentar depus de creditor se regăsește într-un cost transparent asumat de consumator sub forma comisionului de risc.
Costul creditului suportat de împrumutat este format din două componente: dobânda și comisionul. La acestea se poate adăuga, în caz de neîndeplinire culpabilă a obligațiilor, penalizarea pentru întârzierea rambursării ratelor de credit.
Asemeni celorlalte comisioane, comisionul de risc este un element al prețului creditului. Astfel cum am subliniat anterior, riscul bancar este un element de care subscrisa este obligată să țină cont. Costurile aferente gestionarii riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului.
Tocmai de aceea, prin preluarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind prețului contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6), după cum urmează: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."
La rândul său, prevederea art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE are următorul conținut: „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, fată de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil" [subl. ns.].
Prin această dispoziție se urmărește evitarea situației ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat.
În plus, trebuie luate în considerare mai multe aspecte din care rezultă fără niciun dubiu netemeinicia solicitării de anulare a clauzei cu privire la comisionul de risc: comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte. Astfel, comisionul de risc este perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată, și anume: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat de subscrisa;
Convențiile de credit nu au caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părți, iar asumarea riscului de către subscrisa a șanselor unui câștig sau pierdere contravine chiar esenței unor astfel de contracte de împrumut, care sunt contracte comutative. Astfel, părțile cunosc de la data încheierii Convențiilor de credit întinderea obligațiilor proprii, chiar dacă obligația reclamanților este una cu executare succesivă.
Prevederea perceperii comisionului de risc este clară și fără echivoc și a fost însușită de reclamanți prin semnarea Convențiilor de credit, devenind astfel lege între părțile contractante. Pe de altă parte, comisionul de risc a fost avut în vedere de subscrisa la data acordării creditelor, constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.
Astfel, consideră că în speța de față se impune respingerea ca neîntemeiată a susținerilor reclamanților cu privire la lipsa timpului necesar studierii contractului de credit anterior semnării sale, precum și cele referitoare la lipsa de claritate a exprimării, precum și a conținutului acestei clauze - fără să detalieze dacă acest comision reprezintă o cheltuială sau un venit al băncii, pentru a dovedi caracterul abuziv al unor clauze susținut a fi abuzive, deoarece reclamanții aveau atât obligația cât și posibilitatea să studieze actul juridic pe care urmau să îl încheie, pentru a-și angaja în cunoștință de cauză voința juridică. Din comportamentul său ulterior încheierii contractului, respectiv faptul că nu au contestat clauzele acestei convenții imediat după ce au intrat în posesia unui exemplar al acesteia, introducând prezenta acțiune dupa mai bine de 4 ani de la încheierea contractului, reiese dezinteresul reclamanților pentru clauzele contractuale, deci lipsa unei vătămări în acest sens.
De altfel, existența comisionului de risc, precum și condițiile principale în care urma să se încheie convenția au fost stipulate într-o maniera accesibila în primele 4 pagini ale condițiilor speciale din contract, putând fi luate la cunoștință cu un minim de diligentă din partea reclamanților.
Nici invocarea lipsei explicațiilor din partea reprezentanților băncii a unor termeni din contract, în cazul de față a comisionului de risc, nu poate fi reținută deoarece această sintagmă, dacă o analizăm în particular, nu necesită cunoștințe de specialitate pentru a fi înțeleasă, având semnificația obișnuită din limbajul comun, accesibil oricărei persoane diligente, care intră în relații contractuale cu o altă entitate.
În conformitate cu prevederile cuprinse în art. 1 din Legea 193/2000 acest cadru legal stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, într-un limbaj inteligibil al clauzelor contractuale, nu și necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori dobânzilor.
În ceea ce privește comisionul de risc, acesta este menit a acoperii eventualele pagube suferite de bancă, deoarece valorificarea garanției reale, în cazul în care se ajunge la o astfel de situație, nu acoperă pierderile înregistrate de bancă prin riscul devalorizării imobilelor dincolo de marja de 25% avută în vedere la constituirea garanției reale imobiliare, datorita unei crize imobiliare - situație în care ne aflăm în prezent, sau prin pieirea bunului ipotecat în perioada dintre momentul expirării poliței de asigurare a imobilului și încheierea unui noi polițe de către împrumutat, de exemplu. Pentru toate aceste riscuri șl costuri posibile, banca a introdus un comision de risc.
În consecință, perceperea comisionului de risc (i) a fost reglementată și consimțită contractual de către părțile Convențiilor de credit, fără existența vreunei constrângeri, și (ii) se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 C.civ. (art. 1270 NCC), conform căruia "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante".
De asemenea, V. a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul său (acționând în baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului-lege nr. 31/1954, persoanelor juridice), cât și solvabilitatea sa. Comisionul de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului în calculul dobânzii anuale efective - D., fiind cunoscut reclamantului.
Potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (ex-articolul 249 TCE), ,,Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele."
Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE") a consacrat în jurisprudența sa aplicabilitatea directă a directivelor în legislația internă: persoanele private se pot prevala de prevederile acestora în fața instanțelor naționale și pot contesta prevederile legale naționale neconforme. Condițiile impuse sunt ca directivele să fie clare, precise șl necondiționale, condiții stabilite de CJUE în cauzele 41/74 V. Duyn v Home Office [1974], CJ 1337 și 148/78 Pubblico Ministero v Tullio Ratti [1979] CJ 1629.
O data efectul direct al unei directive deja stabilit, instanța are obligația de a aplica prevederile directivei, în detrimentul dreptului național contrar. Această concluzie este foarte clar statuată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-184/89 Nlmz v City of Hamburg[1991] CJ I-297, 321: "o instanță națională care este chemată, în limitele jurisdicției sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar este obligată să dea efecte depline acelor prevederi, dacă este necesar, refuzând, din oficiu, să aplice orice prevedere națională contrară, nefiind necesar ca instanța să solicite sau să aștepte întâi anularea prevederilor naționale prin mijloace legislative sau constituționale".
O altă componentă a aplicării prevederilor directivei în dreptul intern este realizată de jurisprudența CJUE în dezvoltarea principiului interpretării armonioase a dreptului intern cu dreptul comunitar (denumit și efectul Indirect al directivelor). Acest principiu impune ca dreptul național să fie interpretat în lumina directivelor, acestea putând fi invocate indirect de persoanele private în fața instanțelor naționale împotriva unui organ de stat sau a unei persoane de drept privat, în scopul de a asigura o interpretare a dreptului național în conformitate cu prevederile acestora. Procedând astfel, CJUE a căutat să se asigure că directivele vor avea efect în sistemul juridic național, în ciuda unei implementări inadecvate prin legislația națională. în cauza de referință Von Colson c land Nordhrein-Westfalen 14/83 Curtea a identificat expres instanțele naționale ca organe ale statului responsabile cu îndeplinirea obligațiilor comunitare, obligând o instanță germană să suplinească legislația internă deficitară prin aplicarea acesteia în lumina directivei comunitare.
În cauze ulterioare precum Marleasing SA c La Comercial Internacionale de Alimentación SA C-106/89 CJUE a stabilit că efectul indirect sau interpretarea armonioasa impune în sarcina instanței naționale să interpreteze dreptul național în lumina unei directive neimplementate sau implementate necorespunzător chiar și într-o cauză împotriva unei persoane private. Cauza Marleasing viza o situație orizontală, un litigiu între două persoane private în fața unei instanțe interne în care interpretarea dreptului național în lumina unei directive nepuse în aplicare era de natură să afecteze în mod negativ poziția juridică a uneia dintre ele.
Astfel, par. 8 al textului hotărârii spune foarte clar:"/...] în aplicarea dreptului național, indiferent dacă este vorba de prevederi anterioare sau ulterioare directivei, instanța națională chemată să îl interpreteze trebuie să facă aceasta, în lumina textului și a scopului directivei, pentru a se atinge rezultatul urmărit de aceasta din urmă".
Transpunerea ambiguă a directivei 93/13/CEE în dreptul național prin Legea 193/2000 echivalează cu transpunerea incorectă a acesteia.
Consideră relevantă, pentru situația din speță, hotărârea CJUE din cauza C-144/99 Comisia c Regatul Olandei referitoare la implementarea Directivei 93/13/CEE de către Regatul Olandei. Prin această hotărâre, Curtea s-a pronunțat cu privire la caracterul imperativ al art. 4 alin. (2) din directivă, afirmând că „în scopul garantării obiectivelor [...] urmărite de directivă, orice transpunere a respectivului articol 4 alineatul (2) trebuia să fie completă, astfel încât interdicția de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor să se refere exclusiv la cele care sunt redactate în mod clar și inteligibil." Mai mult, în cauza C-365/93 Comisia c G. [1995] ECR I-499, paragraful 9, CJUE reține că „este esențial ca dreptul național să garanteze că autoritățile naționale vor aplica efectiv și deplin directiva, că terminologia juridică a dreptului național să fie suficient de precisă și clară astfel încât indivizii să fie deplin conștienți de drepturile lor și să le poată folosi în fața instanțelor naționale. [...]"
În încercarea de a transpune Directiva 93/13/CEE în legislația din R. s-a realizat o traducere eronată a alineatului 2 al articolului 4 al directivei, în această situație, instanța trebuie să dea prioritate textului directivei.
Din analiza comparativă a celor două prevederi normative se observă că prețul unui serviciu, așa cum sunt dobânda și comisioanele percepute de către subscrisa nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.
Astfel, art. 4 al Directivei 1993/13 CEE a fost detaliat în Considerentul 19, astfel: "[...] în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; [...] acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze [subl. ns.]".
Or, în conformitate cu art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48, dobânda anuală efectivă - D. - reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor [subl. ns.]".
Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a subscrisei (reliefată de o fracțiune din rata dobânzii), formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit de consum . Netranspunerea acestor prevederi în dreptul intern a fost sancționată de către CJUE în Decizia Comisia c. Regatul Olandei din 10 mai 2001 (C-144/99), prin care CJUE a statuat că „neadoptarea legislației naționale, actelor și măsurilor normative și administrative necesare pentru transpunerea integrală a dispozițiilor art. 4 alin. (2] și 5 din Directiva 93/13, reprezintă o încălcare a obligațiilor din această Directivă de către Regatul Olandei [subl. ns.]" - par. 22. Din considerentele acestei hotărâri reiese în mod neechivoc faptul că, în opinia CJUE este necesară o aplicare unitară a prevederilor acestui articol, atât la nivelul legislativ-normativ, cât și la cel judiciar.
Dacă în cauza referitoare la Regatul Olandei, o jurisprudență constantă care face aplicarea art. 4 alin. (2) nu este suficientă pentru a fi considerată o transpunere efectivă în lipsa unei dispoziții legislative exprese, nici în R. nu se va putea considera că acest articol este implementat corespunzător cu principiul securității juridice, în măsura în care, deși legislația a preluat prevederile articolului într-o manieră improprie, instanțele judecătorești procedează la analiza caracterului abuziv al unor clauze care fac parte din obiectul contractului.
De asemenea, prin decizia nr. 577/25.04.1996, Curtea Supremă de Justiție a decis că prețul legal datorat este cel stabilit de părți prin contract și nu cel reținut de instanța de apel din cauza respectivă, instanță „care nu putea conduce la modificarea de drept a înțelegerii intervenite între părți sub acest aspect". în consecință, cât timp contractul dintre părți nu a fost modificat, prețul legal datorat de pârâți este cel stabilit inițial prin consensul părților.
În cauza de față, redactarea clauzelor din Convențiile de credit referitoare atât la dobândă, cât și la comisionul de risc, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadențar din care reiese cu claritate atât costul lunar, cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate.
Așadar, rata dobânzii împreună cu comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al Convențiilor de credit, motiv pentru care solicităm instanței să aplice prevederile Legii nr. 193/2000 și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale D..
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea clauzei referitoare la comisionul de risc, solicitând instanței și restituirea sumelor plătite în contul acesteia, fără a le preciza însă în mod concret, însă admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate.
Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.
Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.
Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de V.. Astfel cum un chiriaș nu poate restitui folosința de care s-a bucurat a unui bun, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în schimbul clauzei referitoare la comisionul de risc.
În situația în care numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților. De altfel, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, prevăzut în art. 13, este „modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese".
Deoarece reclamanții nu au solicitat desființarea Convențiilor de credit (probabil din cauza efectului imediat al necesității rambursării în totalitate a creditului, în caz de reziliere), în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea pentru viitor a acestora.
În consecință, instanța învestită cu soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată este competentă doar să stabilească limitele unui nou cadru contractual, pe care ambele părți au libertatea să îl accepte sau nu, cu consecința posibilității V. de a solicita ulterior rezilierea Convențiilor de credit și, implicit, restituirea sumei acordate cu titlu credit.
Noțiunea de „consumator" fusese clarificată, legal, doctrinar și jurisprudențial anterior intrării în vigoare a Directivei nr. 2008/48/CEE care în cuprinsul art. 3 lit. a) preia definiția consumatorului deja implementată prin dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE.
Prevederea amintită mai sus particularizată la contractele de credit de consum definește consumatorul ca fiind: „persoana fizică care, in cadrul operațiunilor reglementate de prezenta directivă acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale".
De tradiție mai veche în privința reglementărilor protective pentru consumatori, sistemul francez a arătat și o preocupare mai intensă pentru noțiunea de consumator excluzându-se prin jurisprudența Curții de Casație de sub protecția legii pe aceia care deși neprofesioniști, desfășoară o activitate aflată în strânsă legături cu obiectul contractului sau ale cărui cunoștințe tehnice și instruire nu justifică măsuri de protecție.
Or, în cazul dedus judecății se impune concepția restrictiv obiectivă cu privire la noțiunea de consumator ținând cont de pregătirea reclamanților și de istoricul de creditare din partea altor unități bancare, care le-ar fi permis mai mult decât oricărui alt consumator o cunoaștere aprofundată a clauzelor contractuale reglementate și a înțelesului acestora.
Prin urmare, și în raport de protecția oferită subiectiv, in personam, analiza instanței de judecată va trebui făcută în acest caz distinct, particularizat la calitatea reclamantului printr-o aplicare a legii in concrete la cazul dedus judecății.
În acest sens, relevant s-a exprimat în doctrină: Totul este deci, după cum se reține în Raportul Curții de Casație pe 1987 „o chestiune de speță" notând totodată că aceasta face dificilă definirea criteriilor generale, însă avansează două direcții, în care pot fi căutate tehnicitatea și nivelul de instruire și cultură".
Solicită, prin urmare, instanței de judecată să constate că în speța dedusă judecății activitatea profesională desfășurată de reclamant prin care acesta se îndepărtează de la conceptul de consumator/debitor profan impune lipsirea acestuia de beneficiul protecției și inaplicabilitatea dispozițiilor cuprinse în actele normative cu obiect de reglementare protecția consumatorilor citate și invocate, ca temei al cererii de chemare în judecată.
În situația în care s-ar da curs solicitărilor reclamantului și s-ar interpreta dispozițiile din OUG 50/2010 și din Legea 193/2000, ca ducând la înlăturarea clauzelor referitoare la comisionul de risc, efectele pe care le-ar produce această interpretare, ar nesocoti dreptul la proprietate privată al băncii, dar și dreptul la exercitarea activității economice.
Implicațiile economice ale anulării clauzelor identificate ar conduce la spolierea speranței legitime de câștig a Băncii, constând în dobânzile și comisioanele legale la momentul acceptării lor de către clienți. Mai mult, anularea retroactivă a acestora ar conduce la pierderi semnificative ale Băncii, care, din perspectiva dreptului european al CEDO reprezintă exproprieri de fapt.
Aceste câștiguri nu au fost niciodată ipotetice, ci clar determinate, sau cel puțin determinabile, la momentul agreării lor, părțile manifestându-și voințele juridice în deplină libertate și cunoaștere a legii. De aceea lipsirea băncilor de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu ezită să condamne statul român pe acest tip de contencios. Aceste drepturi de creanță sunt asimilate, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu noțiunea de bun.
Ori suprimarea acestor drepturi de creanță, prin efectul OUG nr. 50/2010, reprezintă o privare de un câștig cert, o veritabilă atingere adusă drepturilor noastre, născute pe bază contractuală, în mod legal, pentru care instituțiile bancare sunt în drept să obțină satisfacție la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Pe lângă prevederile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, anularea acestor clauze ar determina și o nesocotire a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care prevede la art. 16, că: "Libertatea de a desfășura o activitate comerciala este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale".
Legislația națională cuprinde dreptul la libertatea exercitării activității comerciale, în chiar art 45 din Constituție, acesta prevăzând „accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativa și exercitarea acestora în condițiile legii".
Chiar dacă OUG 50/2010, sau Legea 193/2000, pot fi considerate legi în baza cărora se exercită libertatea economică, acestea nu trebuie să fie de natură să restrângă exercitarea acesteia. Prin Decizia nr. 230/2007, Curtea Constituțională a stabilit că "în scopul creării cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, statul trebuie să susțină o politică concurențială corectă, aceasta jucând un rol esențial în facilitarea liberei circulații a mărfurilor, în stimularea inițiativei participanților la activitatea de comerț, realizând și funcția de garanție a unei economii de piață."
Însă, prin restrângerea activității Băncii, plecând de la motivația existenței unui comision în contractele de credit încheiate care nu se regăsește nominal în OUG 50/2010, statul se transformă într-un factor prin care se avantajează acei agenți economici care au avut denumiri mai „norocoase".
Libera exercitare a activității economice nu poate fi restrânsă decât în condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție, în ipotezele prevăzute de acest articol și sub condiția proporționalității. Nici una dintre aceste două condiții nu este îndeplinită în cauză, argumentele care ar putea susține aceste restrângeri, referitoare la protecția consumatorilor fiind contrazise de practică: campania mediatica cauzată de aceste măsuri a determinat Banca să suspende activitatea de acordare de credite.
Pentru toate motivele de mai sus, solicită instanței să dispună respingerea cererii de chemare în jucată ca neîntemeiată.
De asemenea, reținând culpa procesuală a reclamanților, solicită instanței să dispună obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată provocate de prezentul demers procedural.
În drept, au fost invocate prev. art. 205 - 208 N.C. pr. civ., principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Decretul 167/1958, Decretul 31/1954, precum și celelalte prevederi legale la care am făcut referire în cuprinsul prezentei întâmpinări.
Întâmpinarea a fost comunicată reclamanților, potrivit dovezilor aflate la filele 149 și 150 dosar, cu mențiunea că au obligația de a depune răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicarea întâmpinării.
La data de 24.11.2014, reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepțiilor invocate de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiate.
Cu privire la excepția prescripției dreptului de a solicita înlăturarea clauzelor abuzive, au arătat că pârâta este în eroare cu privire la calificarea nulității care afectează clauzele abuzive inserate în contractele dintre consumatori și comercianți, normele legale care vizează protecția consumatorilor fiind norme imperative, de ordine publică.
Au mai arătat că raporturile dintre aceștia și bancă intră sub incidența Legii nr. 193/2000 fiind vorba de raporturi ce decurg dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori, iar această lege interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
De asemenea, faptul că o instanță de judecată este autorizată de lege să invoce din oficiu caracterul abuziv al unei clauze, precum și faptul că introducerea unor clauze abuzive este sancționată contravențional de legiuitor (art. 13 și art. 16 din Legea nr. 193/2000), constituie tot
atâtea argumente în sensul că interesul ocrotit prin aceste dispoziții legale este unul de ordine publică, iar sancțiunea care se aplică unor astfel de clauze pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 este nulitatea absolută. Unul dintre efectele constatării caracterului abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator este acela că respectiva clauza abuzivă nu va produce efecte asupra consumatorului, aspect care rezultă din prevederile art. 6 din Legea 193/2000, care transpune prevederile Directivei 93/13/CEE, potrivit căreia ,,clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului... ", astfel că, se impune ca părțile să fie repuse în situația anterioară inserării clauzelor abuzive.
Au arătat că excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins abuzive, este de asemenea neîntemeiată.
Unul dintre efectele constatării caracterului abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator este acela că, respectiva clauză abuzivă nu va produce efecte asupra consumatorului, aspect care rezultă din prevederile art. 6 din Legea 193/2000, care transpune prevederile Directivei 93/13/CEE, potrivit căreia, „clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului... ", astfel că se impune ca părțile să fie repuse în situația anterioară inserării clauzelor abuzive.
Totodată, prin constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc/de administrare credit, dispare fundamentul executării obligației respective, astfel că plata efectuată cu acest titlu devine o plata nedatorată, care este supusă restituirii, conform dispozițiilor legale de la data la care se constată caracterul abuziv al clauzei.
În același timp, dreptul la acțiune în restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive așa cum s-a stabilit deja în practică și în jurisprudență, este supus unui termen de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data când titularul dreptului poate solicita restituirea, respectiv data anulării clauzelor.
Repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea sumelor de bani încasate în baza clauzelor nule, nu reprezintă un efect direct al contractului ci un efect al constatării nulității, care nu se poate produce înainte de acest eveniment. Anterior pronunțării hotărârii judecătorești prin care se anulează sau se constată nulitatea unui contract, nu ar fi posibil să se solicite restituirea prestațiilor, având în vedere că până la data pronunțării hotărârii judecătorești, contractul este considerat ca fiind valabil încheiat și produce toate efectele.
Referitor la susținerea că, anularea clauzelor nu poate produce efecte retroactive ca urmare a faptului ca respectivul contract de credit este un contract cu executare succesivă și aceasta susținere solicită să fie respinsă ca neîntemeiată.
Convenția de credit încheiată cu pârâta, este un contract cu executare imediată, fiind finalizat la momentul la care banca a împrumutat suma de bani care constituie împrumutul. Prin restituirea împrumutului în mai multe rate, se stabilește doar scadența obligației de a restitui împrumutul, ceea ce nu afectează sub nicio formă natura juridica a contractului. Dar chiar și în cazul contractelor cu executare succesivă, excepția de la principiul retroactivității efectelor nulității privind menținerea efectelor produse prin aceste contracte și nu de la principiul restitution in integrum, cum susține pârâta este aplicabil doar în cazul în care există o imposibilitate obiectivă de restabilire a situației anterioare, fapt care se verifică în speța pendinte, deoarece sumele de bani plătite fără temei contractual pot fi restituite.
Totodată solicită respingerea și a excepției privind lipsa calității procesuale pasive a S.C V. S.A. R. - Sucursala Drobeta T. S. invocată de pârâta S. C. V. R. S.A. deoarece toate documentele, convențiile au fost încheiate de consumatori cu S.C. V. S.A. R. - Sucursala Drobeta T. S., motiv pentru care și aceasta pârâta are calitate procesuală pasivă.
Excepțiile invocate fiind neîntemeiate, solicită să fie respinse de către instanță.
Pe fondul cauzei reclamanții considerăm că susținerile pârâtei nu pot fi nici acestea reținute de către instanța și reiterează susținerile din cererea de chemare în judecată.
Prin rezoluția din 27.11.2014, aflată la fila 217 dosar, instanța a fixat primul termen de judecată la data de 20.01.2014 și a dispus citarea părților.
Instanța, în conformitate cu disp. art. 248 al. 4 c.p.civ., a unit excepțiile invocate de . cu fondul cauzei.
În temeiul art. 258 al. 1 c.p.civ. raportat la disp. art. 255 c.p.civ., instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, iar pentru pârâtă a încuviințat și proba cu interogatoriul reclamanților.
Analizând cu prioritate, potrivit art.248 cp.civ., excepțiile invocate prin întâmpinare, instanța reține următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei S.C. V. R. S.A.- Sucursala Drobeta T. S., instanța reține că una din condițiile necesare pentru a fi parte în procesul civil, alături de existenta calității procesuale, a interesului și a formulării unei pretenții, este existenta capacității procesuale de folosință, aceasta fiind de altfel si premisa celorlalte trei cerințe. Ca si celelalte condiții, capacitatea procesuala de folosință, înțeleasă ca aptitudine a subiectului de drept de a avea drepturi si obligații in cadrul procesului civil, trebuie sa subziste pe întreg parcursul derulării procesului, iar capacitatea procesuala de exercițiu implică capacitatea procesuală a persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații prin săvârșirea de acte juridice.
Astfel, convenția de credit nr._/20.06.2007 a fost încheiată de consumatori cu . București, prin Sucursala Drobeta T. S., contractul fiind semnat de reprezentanții Sucursalei Drobeta T. S..
Este adevărat ca art.43 alin.1 din Legea nr.31/1990 prevede ca sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale și se înregistrează, înainte de începerea activității lor, în registrul comerțului din județul în care vor funcționa, însa in cauza devin aplicabile prevederile art.56 din C.Proc.Civ. care reglementează ca excepție faptul ca asociațiile, societățile sau alte entități care nu au personalitate juridica pot sta in judecata, daca au organe proprii de conducere.
În condițiile în care însăși legea recunoaște sucursalei aptitudinea de a avea drepturi și obligații, în limitele autonomiei funcționale stabilite de societatea al cărei dezmembrământ este, aceasta poate sta în instanță cu scopul de a-și apăra drepturile conferite și obligațiile asumate în aceste limite și implicit de a-și exercita drepturile procesuale, motiv pentru care instanța apreciază ca fiind neîntemeiată excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei S.C. V. R. S.A.- Sucursala Drobeta T. S., invocată de pârâta S.C. V. R. S.A.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a cere înlăturarea clauzelor și excepția prescripției dreptului la acțiune pentru restituirea sumelor achitate de reclamanți, instanța reține că raporturile contractuale dintre părți intră sub incidența Legii 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din nr. 193/2000, ce interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Fiind o dispoziție imperativă a legii, încălcarea ei deschide consumatorului calea acțiunii în constatarea nulității absolute a clauzei respective.
Mai mult, instanța reține că, o dată ce se solicită și constatarea caracterului abuziv al clauzelor în litigiu, prin raportare la natura juridică a acțiunii în constatare față de caracterul patrimonial imprescriptibil al nulității absolute, sumele plătite în temeiul acestei clauze rămân fără suport contractual, efect ce se produce retroactiv, de la momentul încheierii contractului, deoarece clauza nu „devine” abuzivă la momentul constatării acesteia, ci a fost abuzivă încă de la momentul încheierii contractului, instanța doar constatând acest aspect.
Prin urmare, dat fiind faptul că sumele de bani achitate cu titlu de comision de risc/administrare credit, rămân fără suport contractual, plata efectuată în acest sens devine o plată nedatorată care este supusă restituirii (repetițiunii).
Astfel, dreptul material la acțiune al reclamanților, atât pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor pretins abuzive, cât și pentru restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare credit, nu s-a prescris având în vedere disp. art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, considerente pentru care excepția dreptului de a cere înlăturarea clauzelor și excepția prescripției dreptului la acțiune pentru restituirea sumelor achitate de reclamanți urmează a fi respinse ca neîntemeiate.
Pe fondul cauzei, în considerarea probelor de la dosar și prin raportare la dispozițiile legale incidente, instanța constată și reține următoarele:
Între părți s-a încheiat convenția de credit nr._/30.11.2006 pentru suma de 20.000 euro (f.13-24), creditul fiind asigurat de o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang II asupra imobilului situat în municipiul Drobeta T. S., ., ., .. În cuprinsul convenției precizate, la art. 5 lit. a) s-a inserat o clauză care prevede perceperea unui comision de risc în cuantum de 0,1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit. De asemenea, în actul adițional nr. 2/nedatat la convenția de credit nr._/30.11.2006, la art. 3 pct. 5.1, lit. b, a fost inserată o clauză care prevede perceperea unui comision de administrare credit în procent de 0,1% pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către împrumutat băncii, lunar, pe toată durata creditului, la data de scadență stabilită la pct. 6 „Rambursări și Plăți”.
Cu privire la caracterul abuziv al acestei clauze, instanța urmează să analizeze care sunt condițiile prevăzute de lege pentru a declara o clauză ca având caracter abuziv, care este conținutul concret al clauzei stipulate la art. 5 lit. a) și dacă această clauză are caracter abuziv prin raportare la condițiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Din interpretarea dispozițiilor normative citate anterior rezultă faptul că, pentru incidența acestora și constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale existentă într-un contract intervenit între un comerciant și un consumator este necesar să fie îndeplinite cumulativ trei condiții, respectiv: clauza respectivă să fie conținută într-un contract intervenit între un comerciant și un consumator, în accepțiunea dată de lege acestor termeni; clauza respectivă să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, înțelegând prin aceasta faptul că respectiva clauză a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei (cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv); clauza respectivă să creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 alin. (5) și (6) mai prevăd că: „Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
În cauză sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din convenția în litigiu.
În ceea ce privește calitatea de comerciant și, respectiv, de consumator a părților contractante, instanța reține că, potrivit definițiilor date de Legea nr. 193/2000 termenilor de comerciant și consumator:Art. 2 din Legea nr. 193/2000 - (1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. (2) Prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.
Prin urmare, având în vedere faptul că, la momentul încheierii contractului de credit pârâta . o societate comercială care a acționat în scopul comercializării serviciilor sale de creditare, iar împrumutatul este persoană fizică ce a acționat în scopuri personale (necomerciale), cele două părți au calitatea de comerciant și, respectiv, consumator, fiindu-le aplicabile în consecință dispozițiile Legii nr. 193/2000.
În ceea ce privește lipsa negocierii directe a clauzelor respective cu consumatorul, potrivit dispozițiilor normative (art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000) o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
În speță instanța constată că această condiție este îndeplinită cu privire la toate clauzele contractuale stipulate în contractele intervenite între părți, deoarece aceste contracte reprezintă contracte tipizate cu clauze nenegociabile, contracte standard, preformulate, existența și cuantumul comisionului de risc fiind expresia voinței unilaterale a băncii, deoarece consumatorului nu i s-a dat posibilitatea de a influența în vreun fel acest comision.
În acest sens, instanța reține și dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens (probă care nu a fost făcută în cauză).
În urma interogatoriilor administrate rezultă că reclamanții au semnat un contract standard preformulat și nu au avut ocazia de a negocia efectiv vreuna din clauzele contractuale.
Sub aspectul dezechilibrului semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, este de observat că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză poate fi abuzivă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract.
Analizând valențele juridice ale comisionului denumit „de risc”, prin raportare la aceste dispoziții normative, instanța constată că în cauza dedusă judecății, clauza stipulată la art. 5 lit. a) din contractul în litigiu (plata unui comision de risc în cuantum de 0,1 % din soldul creditului lunar) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.
În acest sens se constată că între părți a intervenit o convenție de credit care din punct de vedere juridic reprezintă un contract comutativ, nu unul aleatoriu. În consecință părțile nu urmăresc un câștig eventual, în funcție de un eveniment viitor și incert, ci întinderea obligațiilor este cunoscută încă de la semnarea convenției.
În aceste condiții comisionul denumit „de risc” nu are un echivalent într-o contraprestație a pârâtei (nici măcar eventuală), astfel că perceperea sa nu poate fi apreciată drept o plată din punct de vedere juridic, situație în care dezechilibrul creat în detrimentul consumatorului este evident deoarece i s-a perceput lunar echivalentul a 0,1 % din soldul creditului, fără a primi în schimb un bun sau serviciu și fără a exista nici măcar eventualitatea unei astfel de contraprestații pe parcursul derulării creditului.
Instanța mai constată că art.5 lit. a) din convenția de credit a impus plata unui comision de risc de 0,1 % aplicat la soldul creditului, în condițiile în care împrumutul este garantat cu un bun mobil a cărui valoare acoperă valoarea creditului contractat.
Se mai impune analizarea acestui comision ca fiind o garanție în favoarea băncii, pentru că există posibilitatea ca banca sa sufere în viitor o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment, cum ar fi de exemplu, riscul de neplată, riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a valorii asigurării si orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat, motiv pentru care s-a apreciat că acest comision de risc nu este un echivalent al garanției reale.
În consecință comisionul de risc este menit în opinia băncii să garanteze atât riscul de neplată (adică restituirea creditului), cât și riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a valorii asigurării (adică imposibilitatea de a trece la executarea garanțiilor deja instituite).
În ceea ce privește nerestituirea creditului (riscul de neplată), instanța constată că împrumutul este garantat cu un bun imobil, iar acesta depășește valoarea creditului acordat, astfel că nu se justifică o a doua garanție pentru restituirea creditului.
În ceea ce privește garantarea imobilului ipotecat, se constată de asemenea că imobilul este asigurat la o societate de asigurări agreată de bancă, iar polița de asigurare pentru acoperirea riscurilor este cesionată în favoarea băncii, conform art.7 din convenție, astfel că nici din această perspectivă nu se justifică această dublă garanție pe care ar constitui-o comisionul de risc.
Trecând peste aceste aspecte însă, ceea ce conferă un profund caracter abuziv acestei clauze contractuale este faptul că, atâta vreme cât ea reprezintă numai o „garanție” și nu o „plată”, așa cum s-a concluzionat anterior), această clauză trebuia să fie dublată de o alta prin care să se prevadă restituirea comisionului către împrumutat, o dată cu plata integrală a ratelor de către aceștia.
Garantarea obligației constituie numai o măsură de asigurare a executării acesteia care nu se poate transforma într-o obligație de plată suplimentară. O dată executată obligația contractuală (în speță restituirea creditului acordat), sumele de bani plătite numai cu destinația de a garanta executarea acestei obligații trebuie restituite debitorului.
Aceste sume de bani nu pot rămâne la creditor pentru că nu sunt parte a creditului (sau a accesoriilor acestuia) și nici nu reprezintă, așa cum s-a arătat anterior, contravaloarea unei alte prestații a creditorului.
Pentru aceste considerente și din această perspectivă clauza stipulată la art. 5 lit. a) din contract privind comisionul de risc creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, deoarece această clauză nu este dublată de o alta prin care să se prevadă restituirea comisionului către împrumutat, o dată cu plata integrală a ratelor de către acesta.
Concluzionând, având în vedere că sunt întrunite cele trei condiții enumerate anterior, instanța constată caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5 lit. a) din convenția de credit în litigiu, în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, motiv pentru care o va anula.
Referitor la actul nr.2/nedatat la convenția de credit nr._/30.11.2006, instanta constata ca parata a modificat unilateral contractul de credit încheiate de părți, modificând printre altele comisionul de risc.
Potrivit art.35 din OUG nr.50/2010 (1) fără a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului de credit: a) se interzice majorarea nivelului comisioanelor, tarifelor și spezelor bancare, cu excepția costurilor impuse prin legislație; b) se interzic introducerea și perceperea de noi comisioane, tarife sau a oricăror alte speze bancare, cu excepția costurilor specifice unor produse și servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiționale acceptate de consumator. Sunt exceptate costurile impuse prin legislație.
Prin urmare, introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept.
Nu se consideră acceptare tacită nesemnarea actelor adiționale în cazul în care consumatorii au obiecțiuni, iar acceptarea tacită se referă numai la modificările impuse prin legislație, nu la orice modificări aduse de bănci prin actele adiționale.
Modificarea unilaterală adusă prin actul adițional nr.2/nedatat la contractul de credit în ceea ce privește înlocuirea comisionului de risc cu cel de administrare contravine art. 969 cod civil și dispozițiilor OUG 50/2010, iar instanța reține că actul adițional nu a fost semnat de către reclamanți, astfel încât față de aceștia nu produce nici un efect.
Potrivit art. 3, pct.5.1, lit.b din actul adițional perceperea comisionul de administrare de 0,1 % pe lună, are ca scop acoperirea diverselor riscuri, rezultând astfel că de fapt este vorba de comisionul de risc din contractul de credit inițial, redenumit comision de administrare.
Potrivit art. 36 din OUG nr.50/2010, pentru creditul acordat creditorul poate percepe comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, aceste comisioane fiind noțiuni distincte față de comisionul de risc. În speță, pârâta a modificat doar denumirea comisionului de administrare, acesta fiind în continuare comision de risc.
Potrivit art. 95 alin 4 din OUG nr.50/2010, se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență, introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență fiind considerate nule de drept.
În speță, se reține că reclamanții au notificat V. R. SA în sensul că nu sunt de acord ca în actul adițional comisionul de risc să fie redenumit comision de administrare și au solicitat renunțarea la acest comision (fila nr. 55).
Față de aceste considerente, instanța constată caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare inserată la art.3, pct.5.1, lit.b din actul aditional nr. 2/nedatat la conventia de credit nr._/30.11.2006, motiv pentru care o va anula.
În ceea ce privește capătul privitor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/comision de administrare credit, față de prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, instanța constată că, o dată cu constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 5 lit. a) din contract, sumele plătite în temeiul acestor clauze rămân fără suport contractual, deoarece o clauză abuzivă nu produce efecte asupra consumatorului.
Acest efect se produce retroactiv, de la momentul încheierii contractului, deoarece clauza nu „devine” abuzivă la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, ci a fost abuzivă încă de la momentul încheierii contractului.
Prin urmare, dat fiind faptul că sumele de bani achitate cu titlu de comision de risc/administrare credit, nu au suport contractual, plata efectuată în acest sens devine o plată nedatorată care este supusă restituirii conform dispozițiilor art. 1092 C. civ., potrivit cărora „orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii.”
Pe cale de consecință, instanța urmează să admită și acest capăt de cerere, urmând a obliga pârâta să restituie reclamantului suma de 875,85 euro, reprezentând contravaloare comision de risc achitat de reclamanți în perioada 28.12._10, sau echivalentul în lei la data plății efective și suma de 746,26 euro, reprezentând contravaloare comision de administrare achitat de reclamanți în perioada 28.10._14, sau echivalentul în lei.
În ceea ce privește petitul privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, instanța reține că debitorul se afla de drept în întârziere din momentul in care obligația devine exigibila (dies interpellat pro hominem). În consecință, dobânzile legale curg de la data scadentei obligației. În spetă, instanța constata ca sunt pe deplin îndeplinite condițiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzilor și anume: obligația constă în plata unei sume de bani, obligația este lichidă si exigibilă, iar prin încasarea fără drept a sumei de bani se prezuma ca lipsa de folosință a acesteia a produs consumatorului un prejudiciu, ce se impune a fi reparat prin acordarea dobânzii legale potrivit OG 13/2011, calculată de la data achitării fiecărei rate reprezentând comision de risc/ comision de administrare credit în parte pe perioada cuprinsă între data achitării ratei respective și data plății efective.
Față de considerentele expuse, instanța va admite acțiunea, va constata existența clauzei abuzive privind comisionul de risc, inserată la pct. 5 lit. a din Condițiile speciale coroborat cu art.3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/30.11.2006, încheiată între părți, va constata existența clauzei abuzive privind comisionul de administrare credit, clauză inserată la art. 3 pct. 5.1. lit. a din actul adițional nr.2/nedatat la convenția de credit nr._/30.11.2006, va dispune anularea clauzelor prevăzute la pct. 5 lit. a din Condițiile speciale coroborat cu art.3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/30.11.2006 și art. 3 pct. 5.1. lit. a din actul adițional nr.2/nedatat la convenția de credit nr._/30.11.2006și va obliga pârâta să restituie reclamantului suma de 875,85 euro, reprezentând contravaloare comision de risc achitat de reclamanți în perioada 28.12._10, sau echivalentul în lei la data plății efective și suma de 746,26 euro, reprezentând contravaloare comision de administrare achitat de reclamanți în perioada 28.10._14, sau echivalentul în lei și la plata dobânzii legale pentru sumele acordate calculată de la data achitării fiecărei rate până la data plății efective.
În temeiul art.453 alin.1 C pr civ, va obliga pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 1150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat în cuantum de 1000 lei (fila 240) și 150 de lei, cheltuieli de deplasare ale reclamanților în vederea prezentării la interogatoriu, dovedite potrivit înscrisurilor depuse la filele 237-239 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei ..A. Sucursala Drobeta T. S., ca neîntemeiată.
Respinge excepția prescripției dreptului de a cere înlăturarea clauzelor din contract și excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate, invocate de pârâta S.C. V. R. S.A. ca neîntemeiate.
Admite acțiunea formulată de reclamanții M. V. și M. M., cu domiciliul în Drobeta T. S.,., ., ., jud-. M., în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. S.A., cu sediul în București, Sector 2, ., . 10 și S.C. V. R. S.A.- Sucursala Drobeta T. S., cu sediul în Drobeta T. S., .. 113 A, județul M. .
Constată existența clauzei abuzive privind comisionul de risc inserată la pct. 5.1 lit. a din Condițiile speciale coroborat cu art.3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/30.11.2006, încheiată între părți.
Dispune anularea clauzei prevăzute la pct. 5.1 lit. a din Condițiile speciale coroborat cu art.3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/30.11.2006, privind comisionul de risc.
Constată existența clauzei abuzive privind comisionul de administrare inserată la art.3, pct.5.1, lit.b din actul aditional nr. 2/nedatat la conventia de credit nr._/30.11.2006.
Dispune anularea clauzei prevăzute la art.3, pct.5.1, lit.b din actul aditional nr. 2/nedatat la conventia de credit nr._/30.11.2006.
Obligă pârâtele să restituie reclamanților suma de 875,85 Euro reprezentând contravaloare comision de risc achitat de reclamanți pe perioada 28.12._10, sau echivalentul în lei la data plății efective, și suma de 746,26 Euro reprezentând contravaloare comision de administrare credit achitat de reclamanți pe perioada 28.10._14, sau echivalentul în lei la data plății efective.
Obligă pârâtele la plata dobânzii legale pentru sumele acordate calculată de la data achitării fiecărei rate până la data plății efective.
Obligă pârâtele la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1150 lei.
Cu apel în 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică azi 03.03.2015, la sediul Judecătoriei Drobeta Tr. S..
PREȘEDINTE, GREFIER,
I. C. G. L. B.
Red. I.C.G./Tehnored L.B.
6 ex./16.04.2015
Cod operator 6497
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 962/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 956/2015. Judecătoria DROBETA-TURNU... → |
|---|
