Acţiune în constatare. Sentința nr. 2123/2015. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2123/2015 pronunțată de Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN la data de 08-06-2015 în dosarul nr. 2123/2015
Dosar nr._ acțiune în constatare
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA DROBETA-T. S.
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2123/2015
Ședința publică de la 08 Iunie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. - G. U.
Grefier ședință A. - M. B.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamantul N. V. și pe pârâta B. C. ROMÂNĂ SA, având ca obiect acțiune în constatare.
Instanța ia act că dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 18.05.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 25.05.2015, apoi pentru data de 02.06.2015, apoi pentru data de 08.06.2015.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înaintată acestei instanțe la data de 24.09.2014 și înregistrată sub nr._, reclamantul N. V. a chemat în judecată pe pârâta B. Comerciala Româna S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate ca abuzive clauzele privind comisionul de acordare inserat la pct.9lit.a, comisionul de administrare, inserat la pct.9 lit. b, comisionul de rambursare anticipată, inserat la pct.9 alin 1 ca abuzive și anularea/eliminarea acestora; obligarea pârâtei la restituirea sumei totale de 1710 Euro, actualizată la data plății efective, cu dobânda legală, sumă ce reprezintă comision de acordare 390 Euro; 320 euro comision de administrare încasat de pârâtă în perioada 20.06._14, obligarea la restituirea oricărei sume încasate ulterior și nelegal; obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale pentru sumele achitate și nedatorate, calculată de la data achitării fiecărei rate, până la data plații efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare a arătata că între reclamant și pârâtă s-a încheiat Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 2021/31.05.2007, potrivit căreia reclamantul a împrumutat suma de 30.000 Euro.
Cu privire la primul petit a apreciat reclamantul că acele clauze inserate in contract sunt abuzive din următoarele motive:
a.Clauza înserată în contract -pct.9 lita- Comisionul de acordare - 390 Euro - 1,3% din valoarea totală a creditului- nu se justifică, neexistând un serviciu prestat de bancă și care să fie definit în așa fel încât să reprezinte o contraprestatie a pârâtei, motiv pentru care, această clauză poate fi considerată ca fiind clauză abuzivă, ce intră sub incidența prevederilor Legii nr. 193/2000.
b.Clauza inserată în contract la pct.9 lit.b - Comisionul de administrare – poate fi considerată ca fiind clauză abuzivă, având în vedere că:
- nu a fost definit în contract - nu se poate deduce care este prestația băncii pentru care trebuie plătit acest comision.
O astfel de clauză disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului, mai ales că acest comision a fost calculat și perceput lunar, la valoarea inițială a creditului, pentru toată perioada creditării.
A mai precizat faptul că B. și-a luat măsura creșterii costurilor creditului în caz de neplată la scadență a ratelor de credit și a dobânzilor aferente, prin aplicarea comisionului de penalizare și a unei rate de dobândă penalizatoare majorate, costuri care vor fi suportate de către debitor, până la data plății restanțelor, ceea ce nu mai justifică aplicarea altui comision pentru riscul de neplată sau a unui alt comision de administrare credit.
Pentru garantarea creditului s-au luat și alte măsuri, respectiv: s-a instituit o garanție reală imobiliară ( ipotecă rang II ) asupra imobilului (apartament două camere) situat în Drobeta T. S., ., B1.XE2, ., și totodată, pentru imobilul ipotecat s-a încheiat o poliță de asigurare a locuinței și a conținutului, cu acoperirea tuturor riscurilor, poliță cesionată în favoarea băncii.
In aceste condiții inserarea comisionului de administrare la punctul 9 lit.b din Contractul de credit poate fi considerată ca fiind clauză abuzivă ce intră sub incidența prevederilor Legii nr. 193/2000.
Comisionul de rambursare anticipată, inserat la pct.5.1 lit.d- in primul rând este peste limita legală de 1% și în al doilea rând nu-și justifică existența.
Potrivit art.l din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, tară echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar
In momentul în care a fost încheiată convenția, reclamantul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca, contractul încheiat fiind de adeziune, clauzele fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Astfel, consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, actele juridice fiindu-i impuse in forma respectivă de către bancă, ceea ce a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părții.
Potrivit lit.g din Anexa la lege, este considerată abuzivă și clauza care " dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale ".
Totodată, se practică în mod frecvent introducerea de clauze care dau dreptul unei părți (in speță, banca) să modifice, unilateral și fără motive temeinice, prevederile unei convenții pentru a obține un avantaj inechitabil.
Contractul de credit reprezintă un contract de credit bancar, ale cărei clauze intră sub incidența Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, intrucât părâta are calitate de comerciant, iar împrumutatul are calitate de consumator.
In Contractul de credit bancar nr. 2021/31.05.2007, comisioanele denumite " de acordare ", " de administrare " și cel "de rambursare anticipată ," nu au un echilibru într-o contraprestație a pârâtei ( nici măcar eventuală), astfel că perceperea lor nu poate fi apreciată drept o plată din punct de vedere juridic, situație în care dezechilibrul creat în detrimentul consumatorului este evident.
Prin urmare, rolul acestor comisioane nu a fost exprimat într-un mod clar în contract, au creat un puternic dezechilibru în detrimentul reclamantului, de unde rezultă că se poate analiza caracterul sau abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000, ce a transpus Directiva nr.93/13/CEE.
Cu privire la al doilea petit: obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1710 Euro, sumă ce reprezintă comision de acordare - 390 Euro comision de administrare încasat de pârâtă în perioada 20.06._14. și orice comision încasat ulterior și nelegal, reclamantul a invocat prevederile Art.1635-1638 din Noul Cod Civil, conform cărora „ Prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii".
Referitor la petitul " Obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale, calculată de la data achitării fiecărei rate, până la data plații efective ".
A menționat ca debitorul se află de drept in întârziere din momentul în care obligația devine exigibilă ( dies interpellat pro hominem) . In consecință, dobânzile legale curg de la data scadenței obligației.
Reclamantul a apreciat că sunt indeplinite condițiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzilor și anume: obligația constă in plata unei sume de bani, obligația este lichidă și exigibilă, iar prin incasarea fără drept a sumei de bani se prezumă că lipsa de folosință a acesteia a produs consumatorului un prejudiciu, ce se impune a fi reparat prin acordarea dobânzii legale potrivit OG 9/2000 si OG 13/2011, calculată de la data achitării fiecărei rate și până la data plății efective.
In concluzie, a solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În temeiul art. 29 lit. f) din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru a precizat că cererea introductivă este scutită de taxă judiciară de timbru.
În drept, și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 194 Cod.pr.civ raportat la legea nr. 193/2000, art.948, art.966, art.968, art. 1092 Cod.civ coroborat cu OG 9/2000 si OG.
În dovedirea cererii a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile anexate cererii introductive pentru dovedirea tuturor capetelor de cerere si a depus în copie certificată carte de identitate, Contractul de credit bancar nr. 2021/31.05.2007 ; Grafic de rambursare credit ; - Grafic de rambursare credit.
Instanța, având în vedere dispozițiile art. 201, alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă a comunicat pârâților un exemplar al cererii și înscrisurilor anexate, cu mențiunea că au obligația de a depune întâmpinare în termen de 25 zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe și de a mai invoca excepții, în afara celor de ordine publică.
La data de 21.11.2014 pârâta B. Comerciala Româna S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal, respingerea acțiunii, ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului și excepției inadmisibilității cererii privind modificarea obiectului material al raportului juridic, sau ca nefondată, în ambele cazuri cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Față de petitele cererii de chemare în judecată, a invocat excepția prescripției dreptului de a mai solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit.
Astfel cum s-a statuat în doctrină, nulitatea ce intervine în cazul cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este una relativă, având la bază viciile de consimțământ care sunt invocate de către clienții Băncii, considerate a fi existente în momentul încheierii contractelor de credit sau a actelor adiționale2, și care nu pot fi apreciate decât de la caz la caz, în funcție de situația particulară a fiecărui client.
Perioada în care o astfel de acțiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la o lipsă de claritate a exprimării consimțământului din momentul încheierii contractului, poate fi inițiată, este de maxim 3 ani, conform art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 (facem precizarea că potrivit art. 6 alin. 4 din Codul Civil actual, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legii care le-au instituit, deci legii vechi).
Acest termen este suficient de îndelungat pentru a permite consumatorului să sesizeze discrepanța dintre condițiile în care a crezut că a contractat, și condițiile pe care banca le aplică în fapt, fiind mai mult decât firesc ca pasivitatea consumatorului să fie sancționată prin aplicarea prescripției.
Această sancțiune este întru totul aplicabilă în prezenta cauză, având în vedere că reclamantul a înregistrat acțiunea la aproape 7 ani după încheierea contractului, timp în care au achitat lunar dobânda și comisioanele.
Raportat la data introducerii acțiunii (24.09.2014), legea oferă reclamantului posibilitatea teoretică de a revendica sume plătite către subscrisa doar ulterior datei de 24.09.2014. În consecința, sumele achitate în perioada 04.06._11 sunt prescrise.
Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de modificare a obiectului material al raportului juridic, a arătata pârâta că reclamantul tinde să revină asupra obligațiilor pe care și le-a asumat prin semnarea contractului de credit, urmărind să obțină o diminuare a prețului contractului de credit, cu evidenta încălcare a principiului pacta sunt servanda.
Atât din perspectiva Codului civil și a principiilor generale de drept, cât și din perspectiva dispozițiilor legale speciale invocate chiar de reclamant, cererea de modificare a obiectului material al raportului juridic este inadmisibilă.
Obligația esențială a împrumutatului este aceea de a restitui creditul acordat și de a plăti prețul acestuia (dobânda și comisioanele) agreat de părți prin încheierea contractului de credit, obiectul material al obligației împrumutatului, obiect principal al contractului de credit, fiind suma de bani pe care acesta s-a obligat să o plătească în temeiul contractului de credit.
Având în vedere faptul că prin cererea sa Reclamantul solicită eliminarea unei părți a prețului creditului, acesta încearcă practic să modifice în mod unilateral, fără acordul celeilalte părți contractante, cuantumul sumei datorate și deci obiectul material al obligației sale, cererea sa apărând astfel ca fiind inadmisibilă.
A precizat pârata că, în temeiul dispozițiilor Legii 193/2000 invocată de către Reclamant, instanța nu poate interveni asupra prețului contractului. Prețul contractului este principalul element pe care un consumator îl ia în calcul atunci când încheie un contract. A se înlătura din cuprinsul contractului clauze contractuale cum sunt cele invocate de reclamant și care se referă la prețul contractului ar echivala cu o eliminare a unei părți însăși a prețului contractual, agreat de părți la încheierea contractului, cu lipsirea deci a contractului de unul din elementele esențiale, prețul acestuia (obiect principal al contractului).
Instanța nu poate nesocoti principiul pacta sunt servanda și nu poate admite cererea unei părți contractante de a lipsi de efecte o clauză contractuală agreată de părți, cu atât mai puțin o clauză privind contraprestația caracteristică a uneia din părți - prețul contractului.
Contractul de credit bancar este supus unui regim juridic strict reglementat având în vedere importanța activității de creditare. Libertatea contractuală în sensul ce poate fi desprins din prevederile Codului Civil de la 1864 este circumscrisă în materia contractelor de credit bancare limitelor impuse de legiuitor și de BNR. în materia contractelor de credit, Avizul privind accesul la credite pentru consumatori și familii: practici abuzive redactat de Comitetul Economic și Social European stabilește că una dintre principalele soluții pentru crearea unei piețe transparente a creditelor este o și mai mare standardizare a produselor de credite .
Voința părților este însă suverană și nici o putere a statului nu se poate substitui consimțământului liber exprimat al părților. Nimeni și nimic nu poate interveni în sensul alterării acestei voințe, în caz contrar ajungându-se la situația în care persoanele ar fi captive într-o relație contractuală la care nu au convenit.
Contractul este legea părților, obligativitatea respectării acestei legi operând nu numai în persoana partenerilor contractuali, ci și în privința instanțelor de judecată, care numai în mod excepțional pot interveni în raporturile juridice dintre părți. Situațiile în care judecătorul poate interveni în sensul suplinirii voinței părților sunt expres și limitativ prevăzute de lege. Totuși, chiar și în aceste situații, rugăm instanța să observe că, în fapt, părțile își exprimaseră deja voința, rolul instanței fiind doar acela de a veghea la respectarea acordului inițial exprimat.
Prin urmare, dacă instanța ar da curs solicitărilor reclamantului, aceasta ar nesocoti principiul forței obligatorii a contractelor încheiate între particulari, permițând împrumutatului să se sustragă de la obligațiile asumate și să obțină modificarea în mod unilateral a obiectului principal al contractului de credit, respectiv prețul acestuia, compus din dobândă și comisioane. Or, în mod tradițional, stabilirea prețului contractului a constituit o prerogativă exclusivă a părților, ferită de orice imixtiune exterioară. Prețul are nu numai o dimensiune juridică, ci și una economică. într-o economie de piață liberă, cum este cea a României, prețul nu poate fi stabilit decât pe baza raportului dintre cerere și ofertă, el fiind un element de reglare a concurenței comerciale dintre agenții care operează pe piață. Nici legiuitorul nu ar putea să intervină în stabilirea prețului, intervenția acestuia în economie nefiind permisă. Normele de drept nu vin să răstoarne ordinea economică, ci să o protejeze, aspect care justifică excluderea prețului de la elementele asupra căruia s-ar putea interveni din afară.
Pe fondul cauzei a invocat netemeinicia cererii de chemare în judecată având în vedere că, clauzele sunt asociate cu obiectul contractului și sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, prin urmare cererea de chemare în judecata este inadmisibilă din perspectiva prevederilor Legii 193/2000.
Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".
Reclamantul a semnat în cunoștință de cauză clauzele referitoare la modificarea ratei dobânzii și nu poate susține că B. a ascuns această clauză în cuprinsul Condițiilor Generale, preformulate, deoarece ea se afla în cadrul Condițiilor Speciale. în cadrul special destinat determinării dobânzii.
Având în vedere că acesta a semnat Contractul de credit și au stabilit, împreună cu reprezentantul Băncii, Condițiile Speciale aferente fiecărui contract în parte, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți, reclamantul declarând la finalul Contractului de credit că „...am citit, înțeles și mi-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însușesc în întregime....".
De asemenea, cu ocazia încheierii contractului de ipotecă autentificat sub nr. 1526/31.05.2007, reclamantul a declarat „am luat cunoștință despre clauzele contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2021/31.03.2007" (art. 5) precum și că „la data semnării prezentului contract am luat la cunoștință de contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2021/31.03._, cu toate anexele acestuia" (art. 12).
În plus, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1.1.a din Condițiile Generale de creditare parte integrantă a contractului potrivit cărora: „în cazul creditelor de consum acordate persoanelor fizice, pentru analizarea oportunității creditului banca acordă împrumutatului un termen de reflectare ce reprezintă perioada dintre semnarea contractului de credit și data îndeplinirii condițiilor de tragere" coroborate cu dispozițiile art. 16 din contract potrivit cărora Reclamantul a avut la dispoziție un termen de 60 zile în care să efectueze tragerea creditului, deci după ce reclamantul s-a aflat în posesia contractului semnat, astfel încât în situația în care reclamantul ar fi apreciat că acesta nu corespunde nevoilor sale sau că nu este de acord cu vreuna dintre clauzele contractuale, acesta avea posibilitatea să nu efectueze tragerea creditului și astfel contractul să fie desființat, fără vreo obligație ulterioară în sarcina sa.
Nu numai că nu a procedat astfel, dar prin încheierea, după aproape 4 ani de executare benevolă a contractului, a actului adițional, act adițional necontestat de altfel de către Reclamant, acesta nu a făcut altceva decât să confirme faptul că a cunoscut, a înțeles și a fost de acord încă de la început cu instituirea obligației de plată a comisioanelor în cuantumul agreat de părți.
În analiza caracterului lizibil, clar al acestor clauze, instanța trebuie să ia în considerare și obligația consumatorului de a manifesta un nivel minim de conștientizare, el neputând profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț.
Astfel, trebuie avut în vedere faptul că reclamantul nici nu a invocat și nici nu a făcut vreo dovadă ca ar fi solicitat subscrisei la încheierea contractului lămuriri sau explicații suplimentare cu privire la înțelesul clauzelor contractuale și că Subscrisa ar fi refuzat oferirea unor astfel de răspunsuri. B. nu a impus clientului său să semneze o convenție de credit pe care nu o dorea, dimpotrivă acesta fiind cel care a avut inițiativa demarării raporturilor contractuale.
De asemenea, a apreciat că nu se poate reține în niciun sens culpa pârâtei, din punctul de vedere al clarității clauzelor contractuale, având în vedere că nu sunt incidente în cauză aspectele relevate de doctrină în ceea ce privește încălcarea obligației transparenței, dintre care amintim: redactarea clauzelor contractuale cu caractere microscopice, imposibil de descifrat cu ochiul liber sau imprimarea caracterelor de pe contract cu o cerneală foarte deschisă, care practic să se contopească cu suportul contractului etc.
In ceea ce privește susținerea reclamantului potrivit căreia pârâta ar fi trebuit să menționeze în contract o definiție, o justificare a perceperii acestor comisioane, vă învederăm faptul că legea nu impune includerea în conținutul clauzelor a unor definiții, explicații cu privire la prețul perceput fiind suficient ca acesta să fie clar exprimat, astfel încât împrumutatul să poată avea reprezentarea obligației de plată a respectivului preț.
Astfel, a arătat instanței că textul art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000 obligă la utilizarea unui limbaj clar, „pentru înțelegerea căruia nu este nevoie de cunoștințe de specialitate". Nici art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 sau art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 nu instituie obligația inserării în contracte a definiției sau justificărilor privind prețul contractului, ci doar obligativitatea exprimării clauzelor referitoare la prețul contractului într-un limbaj inteligibil, tocmai pentru ca debitorii consumatori să poată avea reprezentarea obligației lor de plată a prețului, obligație îndeplinită în cauza de față.
Faptul că un consumator nu cunoaște toate detaliile tehnice ale serviciilor pe care le achiziționează nu este de natură să influențeze cunoașterea de către consumator a așteptărilor pe care le are de la produsul sau serviciul respectiv. Achiziționarea unui produs, fie el material, sau bancar, nu poate cuprinde o explicație exhaustivă a tuturor datelor tehnice care au condus la apariția sa. Ceea ce însă nu poate fi considerat necunoscut de către consumator, fiind chiar scopul urmărit de acesta, este rezultatul, modul în care produsul sau serviciul respectiv satisface nevoia consumatorului.
Este astfel de necontestat faptul că pârâta a prezentat reclamantului contractul în formă scrisă, într-un limbaj obișnuit, comun, inteligibil omului obișnuit. Subscrisa nu am folosit manopere dolozive pentru a determina reclamantul să încheie contractul.
Omul abstract de înțelegere medie ar fi înțeles clauzele astfel cum au fost reglementate și cu atât mai mult Reclamantul titular al mai multor contracte de credit bancar, obișnuit astfel cu terminologia contractelor de credit, astfel încât, față de prezența unui limbaj ușor inteligibil, demersul reclamantului de a se constata caracterul abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului de credit, apare ca fiind un abuz de drept ce se impune a fi sancționat de instanța de judecată prin respingerea prezentei acțiuni
Legea nr. 193/2000 coroborată cu dispozițiile din Directivei 13/93/CEE (preambul și art. 4 (2)) nu permit cenzura instanței cu privire la adecvarea prețului, chiar dacă permit analiza altor clauze prin raportare la cele referitoare la preț.
Interpretarea corectă a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 este aceea că, în orice situație, analizând clauzele contractuale referitoare la preț, instanța ar putea interveni cel mult în vederea asigurării unei exprimări clare și inteligibile a acestor clauze, dacă această cerință nu este respectată de clauzele cercetate, iar NU în vederea asigurării unei așa-zise reechilibrări a prețului raportat la serviciile primite.
Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, or clauzele contractuale care reglementează comisioanele au o redactare clară și inteligibilă, fără utilizarea unor termeni ambivalenți sau echivoci, mai mult ele cuprind și cifre și procente exprimate matematic, în modul cel mai simplu și concis.
Ca atare, o instanță nu poate, sub pretextul analizei caracterului abuziv al contractului să verifice oportunitatea perceperii costului contractului sub forma divizării lui în dobândă și comisioane, nici nu poate să analizeze, sub același pretext, adecvarea nivelului comisioanelor fată de contravaloarea efectivă a serviciilor prestate.
Rolul instanței în raport de clauzele referitoare la preț este exclusiv acela de a asigura consumatorilor beneficiul unei exprimări clare și inteligibile a acestor clauze, iar NU costuri mai reduse pentru produsele contractate, instanța neputându-se substitui voinței părților.
Imposibilitatea analizării clauzelor referitoare la prețul contractului din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 a fost reținută și de înalta Curte de Casație și Justiție într-o speță similară: „Pe de altă parte, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil - așa cum rezultă în cauză în acest sens fiind dispozițiile Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin.6) care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE."
In același sens, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat și prin Decizia 1245 din data de 23.03.2011: „...se impune a fi amintite prevederile Directivei nr. 93/13 CE (art. 3 si art. 4) și ale Directivei 2008/48/CE (art. 19) care statuează valabilitatea clauzelor de modificare a dobânzilor în condițiile în care textul contractului de credit este clar, iar informarea consumatorului este efectivă, situații explicite în contractul supus analizei."
Așadar, în măsura în care clauzele din contracte, fie ele chiar și pre-formulate, sunt clar exprimate, consimțământul rămâne criteriul contractului. Legea nr. 193/2000 are ca scop protecția juridică a consumatorilor, iar nu protecția economică/ socială a consumatorilor, iar instanța nu trebuie să permită consumatorilor să deturneze această protecție spre cea economică/ socială.
Așa cum reiese din art. 6 din contractul de credit apartenența comisioanelor la D. (costul total al creditului) a fost stipulată în mod expres, fiind astfel în afara oricărui dubiu că aceste clauze contestate se referă la prețul contractului de credit, preț cunoscut și agreat încă de la început de către reclamant.
În consecință, clauzele referitoare la comisioane, ca parte a prețului contractului, nu pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive. Excluderea se explică prin faptul că, pe de o parte, controlul prețului este o chestiune ce ține de dreptul concurenței și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar pe de altă parte, prețul este elementul cel mai bine înțeles de către consumator, fiind imposibil ca acesta să nu fi fost avut în vedere la încheierea contractului.
Susținerile pârâtei referitoare la limitele controlului caracterului abuziv al clauzelor sunt confirmate și de cele reținute de înalta Curte în Decizia nr. 4685/27.11.2012:
„Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimatei...)"
Comisionul de risc ..constituie un element al prețului și, în speță, prevederea perceperii lui a fost clară și fără echivoc, fiind însușită de consumatori, prin semnarea contractului și a planului de rambursare care face parte integrantă din contract, devenind potrivit art. Q6Q cod civil lege între pârtii...)"
,,Atât comisionul de risc, cât și dobânda, ca și componentă a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului sunt exceptate în speță de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că la momentul acordului de voință, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice."
A mai precizat că în prezenta cauză nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile impuse de Legea nr. 193/2000 pentru calificarea clauzelor contestate ca fiind abuzive
Potrivit dispozițiilor legii 193/2000 condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o clauză pentru a fi considerată abuzivă sunt: (i) să nu se refere la obiectul principal al contractului (condiție analizată supra), (ii) să nu fi fost negociată, (iii) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a lipsei de negociere, (iv) dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credințe.
În măsura în care instanța ar considera că prețul contractului poate fi analizat din punct de vedere al caracterului abuziv al stabilirii lui, se va observa că acele clauze invocate de către reclamant au fost negociate și nu creează un dezechilibru semnificativ contrar bunei-credințe între drepturile și obligațiile părților.
Faptul că în general contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu duce la concluzia că indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este și ipoteza că în astfel de situații consumatorul nu poate influența clauzele respective. Prin urmare, deși protejat, consumatorul nu poate invoca grava sa neglijență în încercarea de a obține foloase ce nu i se cuvin, întrucât nemo auditur propria turpitudinem allegans.
Dacă orice clauză din Contractul de credit nu ar fi convenit reclamantului ori ar fi fost de nedeslușit, acesta avea ocazia să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia Contractul de credit. Comerciantul, deși obligat să ofere protecție consumatorilor, nu poate să se substituie cocontractantului său în analiza aprecierii oportunității contractării și chiar a negocierii. Libertatea de voință în asumarea de obligații implică și responsabilitatea alegerii.
Potrivit Legii nr. 193/2000, un consumator are dreptul la negocierea clauzelor contractului încheiat cu un comerciant, dar comerciantului nu îi revine obligația de a avea el inițiativa negocierii. Comerciantul își manifestă disponibilitatea de încheiere a contractului în anumite condiții prezentate consumatorului, urmând ca acesta din urmă, în măsura în care nu este mulțumit de condițiile propuse, să încerce negocierea clauzelor contractului ce urmează a fi încheiat. Practic, prin obligația comerciantului de a dovedi împrejurarea că acel contract a fost supus negocierii cu consumatorul trebuie să se înțeleagă că va reveni comerciantului sarcina de a proba faptul că a creat condițiile pentru consumator ca acesta să ia cunoștință de conținutul contractului pe care ar urma să-1 încheie, să-i înțeleagă consecințele și să-i asigure consumatorului posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract.
Este evident că ar fi excesiv să se ceară comerciantului să inițieze el negocierea contractului, atât timp cât consumatorul nu-și exprimă vreo nemulțumire cu privire la acesta.
Prin urmare, condiția lipsei negocierii nu poate fi considerată a fi îndeplinită în prezenta speță, dat fiind consimțământul liber exprimat de reclamant la încheierea contractului/actului adițional. Acesta a avut de la bun început cunoștință de prevederile contractuale și a fost de acord cu acestea, neexprimându-și în niciun fel dezacordul nici la momentul semnării contractului/actului adițional, dar nici ulterior.
Clauzele nu sunt contrare bunei-credințe deoarece, în mod tradițional și necontestat, pentru bancă, cauza unui contract de credit este aceea de a obține un profit ca urmare a desfășurării activității economice de creditare. Prin punerea la dispoziția împrumutatului a unei sume de bani, banca nu urmărește, și nici nu ar putea urmări o cauză ilicită, fiind ținută atât de specificul contractului de credit, cât și de specialitatea de folosință a persoanelor juridice, care nu pot încheia acte cu titlu gratuit.
De asemenea, cu privire la condiția bunei credințe, având în vedere și interpretarea corectă a celui de-al 16-lea considerent al Directivei 93/13/CEE vă rugăm să rețineți, că, raportat la situația de fapt dedusă judecății: (i) creditul a fost acordat doar la cererea expresă a reclamantului, (ii) prin punerea la dispoziție a draftului de contract, consumatorul a putut parcurge conținutul contractului pentru fiecare componentă de cost, (iii) reclamantul nu au fost convins să încheie contractul de credit pe baza unei erori sau ca urmare a întreprinderii de către bancă a oricăror manopere dolozive cu privire la oferta comercială a băncii, (iv) banca a luat în considerare interesele legitime ale împrumutatului raportând cuantumul sumei împrumutate la posibilitățile de rambursare ale acestuia, precum și cuantumul ratelor lunare.
Având în vedere, atât faptul că buna-credință se prezumă și o dovadă contrară nu a fost făcută în cauza de fată, cât și faptul că Subscrisa și-a îndeplinit obligațiile legale de informare a debitorului, a prezentat acestuia oferta sa de creditare inclusiv contractele de credit propuse chiar înainte de încheierea contractului de credit, i-a permis acestuia observarea tuturor condițiilor contractuale, neputându-se în vreun mod imputa băncii o eventuală lipsă de diligentă a reclamantului, se impune ca cererea de chemare în judecată să fie respinsă.
Clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților
Doctrina este unanimă în a considera existent „dezechilibrul semnificativ" numai în situația absenței unor prestații echivalente ca urmare a executării obligațiilor contractuale de către părți .
Partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-1 privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului. Or, în speță, Reclamantul nu susține lipsa utilității contractului, ci invocă dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu ca urmare a unui dezechilibru contractual, ci încearcă să profite de prevederile acestei legi în vederea obținerii în mod nejustificat a unei diminuării a prețului contractului.
Eliminarea clauzelor contestate înseamnă lăsarea contractului fără obiectul lor, fără contraprestația corespunzătoare, adică obligarea Subscrisei să realizeze acte de comerț în pierdere către reclamant, și este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii.
De asemenea, pentru a reține că un dezechilibru este semnificativ, trebuie identificate care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea trebuind analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
In același sens s-a pronunțat și instanța supremă, care în Decizia 2450/22.06.2011 a reținut: „Cât privește dezechilibrul semnificativ instanța de apel trebuia sa aibă în vedere obiectul contractului care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp în schimbul prețului, care în cauză este format din dobândă și comision".
Mai mult, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidență lipsa unei obligații/prestații a Subscrisei, față de obligația reclamantului de a achita comisioanele aspect care, așa cum vom demonstra mai jos, nu poate fi reținut în cauza de față.
Așa cum este și firesc, costurile activității de creditare, ca activitate financiar-bancară cu un caracter complex și care se prelungește pe o perioadă de timp îndelungată, cuprind și alte elemente în afară de dobândă (aceasta reprezentând numai echivalentul lipsei de folosință a capitalului). Pentru bănci, activitatea de creditare presupune punerea în mișcare a unui mecanism complex, care dă naștere unor costuri de natură extrem de variată, depinzând atât de factori interni, cât și de o . factori externi. Pentru a-și asigura resursele financiare necesare, instituțiile de credit instituie o . comisioane menite a compensa o parte din costurile activității de creditare, precum costurile de administrare a creditelor acordate sau cele de punere la adăpost în privința riscului de neplată a creditului.
Comisioanele nu reprezintă dobânzi mascate și nu afectează concurența dintre bănci cât timp adevăratul reper / punct de referință îl reprezintă valoarea D., or, așa cum am arătat, comisioanele contestate de către reclamant sunt incluse în D. potrivit art. 6 din contractul de credit.
Cu privire la comisioanele percepute de către pârâtă se poate observa cu ușurință că în Contract, fiecare comision este exprimat atât prin procent (comisionul de acordare și cel de rambursare anticipată) cât și prin sumă fixă și prin procent deopotrivă (comisionul de administrare), fiind îndeplinită condiția limbajului clar și inteligibil.
Prin contract s-au prevăzut comisioanele percepute de bancă pentru creditul pus la dispoziție, ca parte a costului creditului - „prețul contractului". Potrivit contractului, aceste comisioane se plătesc lunar, într-un anumit cuantum clar determinat în contract.
Comisioanele sunt recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, atât de legislația internă, cât și de cea europeană, și cad în mod uzual în sarcina împrumutatului.
În ceea ce privește cuantumul comisioanelor, și acesta se stabilește pe baza convenției părților, în funcție de aprecierea subiectivă a acestora. Prin semnarea contractului de credit reclamantul și-a asumat obligația de a suporta comisioanele, în cuantumul prevăzut în contract, neexistând nici o dispoziție legală care să interzică perceperea acestor comisioane sau care să permită instanței să modifice cuantumul lor.
Cu privire la clauza privind comisionul de acordare, potrivit contractului, comisionul de acordare credit s-a perceput o singură dată, la acordarea creditului contractului de credit, într-un anumit cuantum clar determinat în contract.
Comisionul de acordare credit, parte a prețului contractului, exprimat clar și inteligibil la art. 9 lit. (a) din contract „comision de acordare credit de 1,30%" se percepe pentru toate operațiunile de bancă care țin de momentul inițial al acordării creditului, cum ar fi deschiderea contului de credit, punerea la dispoziția clientului în contul curent a sumei de bani provenind din credit, punerea la dispoziția clientului a graficului de rambursare, ca și efectuarea transferului inter/intra bancar. în cazul creditelor refinantate (așa cum este și cazul contractului de față) sau a creditelor cu destinație.
Pe cale de consecință, acest comision, care nu este interzis de legislația aplicabilă contractului, care își găsește corespondentul într-o prestație a băncii, este unul justificat, acceptat de consumator, și care oricum nu ar mai putea fi contestat în prezent, la peste 7 ani de la data perceperii sale.
Referitor la clauza privind comisionul de administrare, arată că comisionul de administrare a fost prevăzut în contract/actul adițional în cuantum fix de 15 Euro lunar, fiind și de această dată îndeplinită condiția limbajului clar și inteligibil, acesta fiind de asemenea identificat și în graficul de rambursare parte integrantă a contractului/actului adițional, reclamantul cunoscând și fiind de acord cu valoarea acestuia atât la momentul încheierii contractului, cât și la momentul încheierii actului adițional.
Ca și celelalte comisioane, și comisionul de administrare, exprimat în mod clar și inteligibil în contract, face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, neexistând nicio dispoziție legală care să interzică perceperea acestui comision sau care să permită instanței să modifice cuantumul acestuia (fiind prevăzut chiar și de OUG 50/2010).
Vă învederăm și faptul că așa, cum rezultă și din exemplele de contracte depuse de către Subscrisa la dosarul cauzei, în oferta băncii au existat și produse bancare pentru care nu era instituită obligația de plată a comisionului de administrare, nimic neîmpiedicând reclamantul să opteze pentru contractarea unor astfel de produse bancare, dacă ar fi dorit-o.
Comisionul de administrare, așa cum rezultă din chiar denumirea acestuia, dar și din adresa BCR 6/2013, se percepe pentru administrarea contului de credit; el cuprinde costuri cu operațiunile bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea clientului cu privire la modificările costurilor creditului atât la inițiativa Băncii, cât și impuse de legislație.
De asemenea prin actul adițional s-a precizat în mod expres că acest comision se percepe pentru „monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către Bancă în scopul utilizării/rambursării creditului".
Prin urmare, clauza referitoare la comisionul de administrare nu este o clauză care ar putea crea un dezechilibru între prestațiile părților, ea reprezentând exclusiv un cost, or acoperirea unui cost nu poate fi considerată ca generând un dezechilibru între drepturile părților, ea fiind, din contră, un instrument de stabilire a echilibrului contractual.
Astfel, comisionul de administrare este exprimat în mod clar și inteligibil, atât în contract/actul adițional cât și în graficul de rambursare, împrumutatul având o viziune de ansamblu asupra valorii acestui comision pe toată perioadă de rambursare a creditului (a se vedea dispozițiile finale ale scadențarului remis la semnarea convenției/actului adițional).
Diligentele cu care banca se îngrijește ca rambursarea creditului să aibă loc în mod corect, (ratele să fie calculate corect, scadențele să fie respectate, notificările și raportările către cei abilitați și către instituțiile de reglementare competente în domeniu să fie făcute la timp etc.) sunt constante și presupun aceleași operațiuni. în concret, lucrătorii băncii care asigură pentru bancă prestația din spatele comisionului de administrare, nu muncesc mai puțin atent, sau, pur și simplu, mai puțin, atunci când „administrează" evoluția creditului, doar pentru că soldul scade permanent. Nici întreținerea sistemelor informatice nu costă mai puțin în funcție de soldul rămas de achitat de împrumutat, așa încât stabilirea unui cuantum fix al acestui comision raportat la valoarea creditului contractat prevăzut la pct.i nu poate constitui un abuz. Așadar, este firesc ca acest comision să fie prevăzut în cuantum fix, constant pe toată perioada de creditare.
Clauza cu privire la comisionul de rambursare anticipată este exprimată în mod clar și inteligibil în contract, se percepea pentru operațiunea de rambursare totală sau parțială anticipată a creditului și avea menirea de a compensa banca parțial ca urmare a neîncasării dobânzilor și comisioanelor conform graficului inițial de rambursare credit.
At. 67 din OUG 50/2010 (aplicabile în temeiul art. 95 și contractului în cauză) prevede „în cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptățit la o compensație echitabilă și justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiția ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care arta dobânzii aferente creditului este fixă", alin. 2 stabilind și care este nivelul maxim al acestei compensații. Așadar, nu poate fi reținută susținerea Reclamantului potrivit căreia plata unui astfel de comision ar fi nelegală, prin simplul fapt că plata anticipată are un caracter legal, legea însăși reglementând posibilitatea perceperii unui astfel de comision.
Pârâta a pus în aplicare dispozițiile OUG 50/2010 și a comunicat reclamantului odată cu notificarea de denunțare unilaterala a actului adițional de implementare a dispozițiilor OUG 50/2010, prin adresa datată 22.02.2011 faptul că, având în vedere caracterul variabil al dobânzii contractuale, comisionul de rambursare anticipată a fost eliminat.
În plus, părțile au confirmat încă o dată și prin dispozițiile art. 3 lit. b din Actul adițional din 29.06.2011, faptul că acest comision de rambursare anticipată nu se percepe în măsura în care rata dobânzii aferente creditului este variabilă, așa cum este și cazul creditului reclamantului, astfel încât se impune respingerea și a acestui capăt de cerere, cererea reclamanților apărând ca fiind lipsită de obiect.
A mai invocat, de asemenea, inadmisibilitatea capătului de cerere referitor la restituirea prestațiilor atât prin raportare la dispozițiile legale naționale cât și prin raportare la dispozițiile Directivei 93/13.
Astfel, pe de o parte pretențiile reclamantului de restituire a sumelor avansate în temeiul clauzelor pretins abuzive sunt paralizate de dispoziții legale exprese, care interzic împrumutatului promovarea unui asemenea demers.
Prevederile art. 1.588 C.civ., referitoare la contractul de împrumut de folosință stabilesc că dobânzile plătite, chiar nedatorate ori plătite în temeiul unei clauze nule, nu se mai restituie.
Potrivit textului de lege menționat: "împrumutatul care a apucat de a plăti dobânzi ce nu s-au stipulat, sau mai mari decât s-au stipulat, nu mai poate a le repeți, nici a le imputa asupra capitalului (subl.n.)".
Această soluție este firească și se fundamentează pe imposibilitatea obiectivă a împrumutatului de a returna împrumutătorului folosința asigurată de către acesta pe perioada desfășurării relațiilor contractuale, fiind o aplicație particulară a excepției de la principiul restitutio in integrum în cazul contractelor de împrumut, excepție pe deplin incidență în cauză, astfel cum se va demonstra în continuare
Pe de altă parte, anularea unor clauze din Contractul de credit, contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactiv.
Literatura de specialitate este unanimă în a caracteriza contractul de credit drept o convenție cu executare succesivă, din care izvorăsc obligațiile împrumutatului de a restitui suma acordată cu titlu de credit și de a plăti dobânda și celelalte costuri ale creditului. Aceste obligații, prin însăși natura lor, se execută în mod succesiv, prin plata ratelor lunare, în condițiile negociate și agreate în mod liber de către părțile contractante.
Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu produce efecte retroactive.
A apreciat pârâta că sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se pune în discuție prestațiile deja executate.
Această sancțiune este consacrată în art. 6 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii interpretate în lumina considerentelor 20 și 23.
Directiva 93/13 prevede: Considerentul 20: „întrucât statele membre ar trebui să se asigure că nu se includ clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către un vânzător sau furnizor și că, în cazul în care, cu toate acestea, se includ astfel de clauze, acestea nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să creeze obligații pentru părți prin acele clauze, în cazul în care poate continua să existe fără dispozițiile abuzive;"
Considerentul 23: „întrucât autoritățile judiciare sau administrative din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii;
Articolul 6 alin. 1: „Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-uncontract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive."
Articolul 7 alin. 2: „Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare"
Din aceste dispoziții rezultă că sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a repune în discuție prestațiile deja executate.
În consecință, a solicitata să se constate că cererea reclamantului vizând restituirea sumelor pretins achitate de acesta în temeiul clauzelor contestate este inadmisibilă în virtutea aplicării dreptului comunitar, ce se bucură de forță juridică superioară oricărei norme de drept național în baza art. 148 alin. (2) din Constituție și, pe cale de consecință, a solicitat respingerea acesteia.
În probațiune a solicitat încuviințarea administrării probei cu înscrisuri și interogatoriul reclamantului.
Prin rezoluția din data de 01.12.2014 s-a comunicat întâmpinarea către reclamant, cu mențiunea de a depune răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare.
La data de 15.12.2014 reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinarea depusa de B. Comerciala R. S.A prin care a solicitat respingerea excepțiilor și apărărilor formulate in cuprinsul intampinarii.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune reclamantul a solicitat respingerea având în vedere că prin acțiune s-a solicitat atât constatarea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la :pct9lita - privind comisionul de acordare ; pct9 litb - privind comisionul de administrare ; pct9 alin 1-privind comisionul de rambursare anticipată, cât și restituirea sumelor achitate în baza clauzelor abuzive din contract, iar prin raportare la natura juridică a acțiunii in constatare, față de caracterul patrimonial imprescriptibil al nulității absolute, sumele plătite in temeiul acestor clauze rămân fără suport contractual, efect ce se produce retroactiv, de la momentul încheierii contractului, deoarece clauza nu "devine" abuzivă la momentul constatării acesteia, ci a fost abuzivă încă de la momentul încheierii contractului.
Plata efectuată in acest sens devine o plată nedatorată, care este supusă restituirii (repetițiunii) . Astfel, dreptul material al reclamantului la acțiune, atât pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor mai sus-menționate, cât și pentru restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc și de administrare, nu s-a prescris, având in vedere și dispozițiile Art.8 din Decretul nr. 167/1958 republicat, care stipulează:
" Prescripția dreptului la acțiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, incepe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei. "
Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de modificare a obiectului material al raportului juridic a solicitat respingerea, având în vedere că prin acțiune nu s-a solicitat modificarea obiectului material al raportului juridic. Prin cerere nu se urmărește a se modifica suma împrumutată, sau costurile legale ale contractului, ci am solicitat să se constate existența unor clauze abuzive inserate în contract și să se dispună anularea acestora, cerere care este admisibilă.
A mai precizat reclamantul că clauzele contestate nu au fost exprimate într-un limbaj clar și ușor inteligibil, având în vedere că termenii contractuali nu au fost explicați în detaliu. Nu a cunoscut ș ce reprezintă concret niciunul din comisioanele contestate. În Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 2021/31.05.2007, comisioanele denumite "de acordare ", "de administrare credit " și " de rambursare anticipată" nu au un echilibru într-o contraprestație a pârâtei ( nici măcar eventuală), astfel că perceperea lor nu poate fi apreciată drept o plată din punct de vedere juridic, situație în care dezechilibrul creat în detrimentul consumatorului este evident.
Totodată, potrivit art.l din Legea nr. 193/2000: "orice contract încheiat intre comercianți si consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate."
Potrivit lit.g din Anexa la lege, este considerata abuziva clauza care "" dă dreptul exclusiv comerciantului sa interpreteze clauzele contractuale "".
Contractul de credit bancar intră sub incidență Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, întucât pârâta BCR are calitatea de comerciant, iar împrumutații au calitatea de consumatori
Dispozițiile Legii nr. 193/2000 transpun prevederile Directivei Consiliului European nr.93/13/CEE din 5.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu comsumatorii.
Conform art.4 (1) din Legea 193/2000 "" O clauză contractuală care nu a fost negociată cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea insăși sau impreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei - credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."
Deși pârâta susține că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale invocate de reclamanți să fie considerate abuzive, invocând faptul că "legea nu impune includerea în conținutul clauzelor a unor definiții, explicații cu privire la prețul perceput, fiind suficient ca acesta să fie clar exprimat " am arătat prin cererea de chemare în judecată că, din contră în cazul contractului încheiat cu BCR, clauzele criticate sunt unele abuzive .
Astfel, consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, actele juridice fiindu-i impuse in forma respectivă de către bancă, ceea ce a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părții.
In concluzie, a solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
Prin rezoluția din data de 22.12.2014 s-a fixat primul termen de judecată la data de 16.02.2015, cu citarea părților.
Prin încheierea de ședință din data de 16.02.2015 instanța a încuviințat proba cu înscrisuri și interogatoriul reclamantului și, de asemenea, a dispus emiterea unei adrese către pârâta B. C. ROMÂNĂ SA pentru a comunica detaliat cuantumul sumelor încasate până în prezent cu titlu de comision de acordare, comision de administrare și comision de rambursare anticipată, în baza contractului de credit nr.2021/31.05.2007.
La data de 13.03.2015 au fost înaintate de către pârâtă relațiile solicitate de instanță prin care s-a precizat cuantumul sumelor încasate până în prezent cu titlu de comision de acordare și comision de de administrare, în baza contractului de credit nr.2021/31.05.2007, astfel comision de acordare credit: 540 euro și comision de administrare: 1395 euro.
Având în vedere că răspunsul la adresă nu a fost complet, instanța a dispus, prin încheierea de ședință din 30.03.2015 revenirea cu adresă către pârâtă.
La data de 08.05.2015 pârâta a depus răspuns la adresa instanței
La termenul de judecată din 11.05.2015, instanța a procedat, în temeiul art. 352 C.p.civ coroborat cu art. 354 C.p.civ.., la administrarea interogatorului reclamantului propus de către pârâtă.
Prin încheierea de ședință din 18.05.2015, instanța, în temeiul art.397 C.proc.civ., a reținut cauza spre soluționare.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Prin cererea dedusă judecății, reclamantul a solicitat să se constate ca abuzive clauzele privind comisionul de acordare inserat la pct.9lit.a, comisionul de administrare, inserat la pct.9 lit. b, comisionul de rambursare anticipată, inserat la pct.9 alin 1 și anularea/eliminarea acestora; obligarea pârâtei la restituirea sumei totale de 1710 Euro, actualizată la data plății efective, cu dobânda legală, sumă ce reprezintă comision de acordare 390 Euro; 320 euro comision de administrare încasat de pârâtă în perioada 20.06._14, obligarea la restituirea oricărei sume încasate ulterior și nelegal; obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale pentru sumele achitate și nedatorate, calculată de la data achitării fiecărei rate, până la data plații efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 193/2000, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
Este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Astfel, în ceea ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară, strict determinată.
Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ori, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost" s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr. 50 s-a precizat ca „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică”.
În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule clauzele abuzive ale unui contract, arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele".
Așadar, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative și anume anularea clauzei respective.
În ceea ce privește nulitatea relativă și cea absolută, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 686 din data de 21.02.2013, prin care a hotărât că, în ceea ce privește stabilirea unor clauze abuzive din contract, este vorba despre nulitate absolută, prin urmare acțiunea este imprescriptibilă.
La data de 31.05.2007, între pârâtă, în calitate de creditoare și reclamant, în calitate de debitor, a fost încheiat contractul de credit nr. 2021/31.05.2007 prin care reclamantul a fost creditat cu suma de 30 000 euro, credit de nevoi personale cu ipotecă.
Conform art. 9 din contractul menționat, sunt prevăzute pentru creditul acordat mai multe comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare, printre care: comision de acordare credit de 1,30% flat, comision de administrare de 15 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat, comision de rambursare anticipată.
La data de 29.06.2011 s-a încheiat de părți actul aditional nr. 1 la contractul nr. 2012/31.05.2007. prin care a fost modificat prevederile art. privitor la costuri si comisioane conform art 3 din actul aditional.
În drept, instanța reține că raporturile contractuale dintre reclamantă și pârâtă intră sub incidența Legii 193/2000 fiind vorba de raporturi decurgând din contracte încheiate între un comerciant și consumatori așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din lege.
Legea 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către cumpărător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte”.
Art. 4 din Legea 193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților
Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei, rezultă că, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții:
(1) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată;
(2) prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
(3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.
În privința caracterului nenegociat al clauzelor contractuale instanța are în vedere, în primul rând, dispozițiile legale din legislația specială internă (art. 4 alineatele 2 și 3 din Legea 193/2000) potrivit cărora o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Prin urmare, prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară.
In cauză pârâta nu a produs o asemenea dovadă; imprejurarea că, in faza pre-contractuala, clientul a fost informat in legatura cu conditiile de creditare, nu reprezintă o dovadă a negocierii, negocierea fiind diferita de respectarea obligatiei de informare (negocierea este precedata de informare, dar nu se confunda cu aceasta).
Negocierea în esență presupune cerere și ofertă, convenția urmând să ia naștere prin determinarea fiecărei clauze în parte numai după ce părțile cad de acord asupra conținutului acestora, cerință cu privire la care pârâta nu a făcut dovada.
Astfel, negocierea directa cu consumatorul nu este echivalenta cu prezentarea pachetului de servicii de catre banca si cu obligatia de informare, negocierea presupunand ca partea- consumator sa aiba posibiliatea reală a modificarii clauzelor contractuale.
In lipsa unor probe concrete privind negocierea instanta constata ca parata nu a rasturnat prezumtia caracterului nenegociat al clauzelor standard.
Prin urmare, apararile paratei, sub acest aspect, nu pot fi reținute.
In analiza echilibrului contractual se au în vedere elemente precum conținutul drepturilor sau obligațiilor părților, valoarea la care acestea se raportează, precum și existența clauzelor prin care nu se acordă aceleași drepturi ambelor părți contractante.
O clauza, pentru a fi abuziva, trebuie sa producă un dezechilibru intre prestațiile partilor analizarea acestei condiții implicand o comparație între interesele celor doua părți ale contractului pentru a se verifica dacă interesul consumatorului a fost neglijat în raport cu cel al cocontractantului său.
Cu referire la buna credință instanța are în vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.
Prin urmare în cauză urmeaza a se analiza dacă, prin inserarea clauzelor contestate, au fost vătămate interesele legitime, patrimoniale ale reclamantei.
În privința clauzei 9 lit. a prevăzute în contractul de credit, referitoare la comisionul de acordare a creditului, instanța constată că acest comision este de 1,30 % flat, se calculează la valoarea inițială a creditului și se plătește o singura data la prima tragere (pct. 3.1 din Condițiile generale). Comisionul nu se justifică, întrucât obligația de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere, întrunește condițiile de creditare revine băncii, ca furnizor de servicii, deci costurile aferente acestor activități trebuie suportate de cel ce impune aceste verificări. Operațiunile realizate de angajații băncii sunt anterioare creditării efective, iar viitorul client nu are niciun control asupra activităților astfel desfășurate. Prestațiile băncii sunt anterioare întrunirii acordului de voință, consimțământul consumatorului intervenind după efectuarea acestora. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obțin creditul solicitat, deși aceleași resurse se consumă și în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit.
Prin urmare, suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului și în afara exprimării consimțământului, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar exigențele bunei-credințe nu sunt respectate, motiv pentru care va constata caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în Contractul de credit nr. 2021/31.05.2007 la pct. 9 litera a (referitoare la comisionul de acordare a creditului).
Referitor la clauza prevăzută la pct. 9 lit. b privind comisionul de administrare de 15 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1, instanța reține că, această clauză este cuprinsă ., lipsindu-i caracterul negociat.
Instanța reține că o clauză contractuală prin care se stabilește un comision de administrare a creditului nu este în sine abuzivă, în raport de scopul acestui comision recunoscut de către ambele părți – acela de monitorizare/înregistrare/efectuare de operațiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.
Cu toate acestea, instanța apreciază că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât comisionul lunar se raportează la valoarea întregului credit, iar nu la valoarea soldului la data plății, în condițiile în care scopul comisionului, declarat de către pârâtă este acela de a acoperi cheltuielile de monitorizare a creditului care, scad progresiv cu fiecare rată lunară achitată.
Instanța nu va reține apărările pârâtei potrivit cărora diligențele cu care banca se îngrijește ca rambursarea creditului să aibă loc în mod corect sunt aceleași indiferent de valoarea creditului rămas de achitat.
Or, deși în mod ipotetic, eforturile băncii în administrarea contului reclamantei ar fi aceleași și ar presupune costuri egale indiferent de valoarea rămasă de rambursat, în realitate costurile suportate de către reclamanta-consumatoare s-au majorat în mod unilateral și nejustificat de către bancă.
Față de cele de mai sus arătate, instanța va constata caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în Contractul de credit nr. 2021/31.05.2007 la pct. 9 litera b (referitoare la comisionul de administrare calculat la valoarea inițială a creditului).
Cu privire la comisionul de rambursare anticipată, raportat la susținerile reclamanților în sensul că odată cu adoptarea OUG nr. 50/2010, băncile aveau obligația de a aplica noile prevederi pentru viitor contractelor în derulare, ocazie în care trebuia să se încheiere acte adiționale prin care să fie eliminat comisionul de rambursare anticipată, instanța constată că prin actul adițional clauza privind comisionul de rambursare anticipată nu a fost eliminată din contractul de credit.
Instanța apreciază că sancțiunea aplicabilă în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este nulitatea absolută, câtă vreme dispozițiile Legii 193/2000 cuprind norme imperative, ce ocrotesc un interes general, acela de a proteja consumatorii, persoane fizice sau grupuri de persoane fizice ce acționează în scopuri personale împotriva clauzelor abuzive inserate în contracte de profesioniști care acționează în cadrul activității lor comerciale, industriale sau de producție.
Având în vedere constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de acordare a creditului, a comisionului de administrare și, instanța va dispune eliminarea acestora din Contractul de credit nr. 2021/31.05.2007.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite cererea având ca obiect acțiune în constatare formulată de reclamantul N. V., CNP_, cu domiciliul Drobeta T. S., ., B1.XE2, ., Județul M. în contradictoriu cu pârâta B. C. ROMÂNĂ SA, cu sediul in .. 5, sector 3, sector 3, București, înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr. J_, având CUI_ .
Constata caracterul abuziv al clauzei nr.9, lit. a din contractul de credit nr. 2021/31.05.2007 cu privire la perceperea unui comision de acordare credit.
Constata caracterul abuziv al clauzelor de la pct.9lit.b din contractul de credit nr. 2021/31.05.2007 referitor la perceperea unui comision de administrare
Constata abuziva clauza nr 9 alin1 referitor la perceperea unui comision de rambursare anticipată si dispune eliminarea din contractele de credit.
Obligă pârâtele să restituie reclamanților suma de 1935 euro reprezentând contravaloare comision de acordare credit, comision de administrarea percepute pentru perioada 20.07._14.
Obligă pârâtele la plata dobânzii legale calculată de la data achitării fiecărei rate până la data plății efective.
Cu apel in termen de 30 zile de la comunicare, la sediul Judecătoriei Dr. Tr. S..
Pronunțata in ședința publica azi, 08.06.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
M. G. U. A. M. B.
Pt. judecător delegat la penitenciar
semnază președintele instantei
Red. M.G.U./thred. A.M.B.
4 ex./2 .
Operator de date cu caracter personal
înregistrat sub numărul 6497
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 2117/2015.... | Reziliere contract. Sentința nr. 2173/2015. Judecătoria... → |
|---|
