Anulare act. Sentința nr. 1210/2015. Judecătoria FĂLTICENI

Comentarii

0

Sentința nr. 1210/2015 pronunțată de Judecătoria FĂLTICENI la data de 27-05-2015 în dosarul nr. 1210/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA FĂLTICENI

SENTINȚA CIVILĂ Nr. 1210/2015

Ședința publică de la 27 Mai 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE M. R.

Grefier I. G.

Pe rol pronunțarea cauzei civile promovată de reclamanții G. G. L. și G. E. în contradictoriu cu pârâta B. C. ROMÂNĂ SA, având ca obiect - constatare nulitate clauze abuzive.

Dezbaterea cauzei pe fond a avut loc în ședința publică din data de 13 Mai 2015 susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată care face parte integrantă din prezenta când, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise la dosar, instanța a amânat pronunțarea pentru data de 20 mai 2015 și apoi, din lipsă de timp pentru deliberare pentru astăzi.

După deliberare,

INSTANȚA

Asupra cauzei de față, constată:

Prin cererea adresată acestei instanțe la data de 28.10.2014 și înregistrată sub nr._ reclamanții G. G. L. și G. E., au solicitat în contradictoriu cu pârâta B. C. Română SA, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate:

1) Caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art.9 lit. b) ce se referă la comision de administrare de 18 lei lunar și a celei prevăzută la art.9 lit.e), ce se referă la comisionul de urmărire riscuri în valoare de 61,2 lei, din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/15.07.2008;

2) Obligarea pârâtei să modifice contractul de credit, în sensul înlăturării acestor clauze abuzive;

3) Obligarea pârâtei să le restituie suma care a fost percepută în perioada 15.07.2008 și până la data formulării acțiunii și în continuare până la rămânerea definitivă a hotărârii, cu titlu de comision de administrare și cu titlu de comision de urmărire riscuri, în valoare totală de 5940 lei;

4) Obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data achitării efective a debitului;

5) Cu cheltuieli de judecată.

În fapt, arată că prin contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/15.07.2008 încheiat cu pârâta, li s-a acordat un credit în valoare de 36.000 lei pe o perioadă de 10 ani.

Potrivit art.9 din contract, pentru creditul pus la dispoziție, arată că pârâta percepe comisioane conform reglementărilor proprii, la lit. b) din acest articol fiind prevăzut un „comision de administrare de 18 lei lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1”, iar la lit. e) din acest articol fiind prevăzut un „comision de urmărire riscuri de 61,20 lei lunar, reprezentând un procent de 0,17% din valoarea creditului contractat prevăzut la pct.1”.

Se rată că potrivit condițiilor generale de creditare – anexa la contractul de credit, art.3.8, comisionul de urmărire riscuri „se calculează flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat de la pct.1 din contract, procent care rămâne fix pe toată perioada de rambursare. Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de urmărire riscuri se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună.”

Potrivit art.3.9. din condițiile generale de creditare, „comisionul de administrare este în sumă lunară și se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută la pct.1 din contract, procent care rămâne fix pe toată perioada de rambursare. Comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună.

Clauzele stipulate la art.3.8. și 3.9. din condițiile generale ale contractului de credit, clauzele stipulate la art.9 lit. b) și e) din contractul de credit au caracter abuziv în sensul art.4 din Legea nr. 193/2000 republicată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.1 din Legea nr. 193/2000 republicată, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

De asemenea, în conformitate cu disp.art.4 alin.1 din același act normativ, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit in mod expres competenta instanței de judecata de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând aceasta directiva, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit in cauza Oceano Grupo Editoriai SA. versus Rocio Muniano Quintero (C — 240/98) ca protectia conferita consumatorului de acest act normativ permite judecătorului national sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractual, in măsura în care este investit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Întrucât un asemenea examen presupune existenta în prealabil a unui contract semnat de către de doua parti care si-a produs integral sau partial efectele, este neîndoielnic ca executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului sau de către instanța de judecata.

Ca atare, faptul ca acest contract a fost executat ca atare sau partial de consumatori nu echivalează cu acceptarea in integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el contine clauze abuzive. Ratiunea acestui act normativ constă în poziția de inferioritate economica, juridică si tehnica a consumatorului in raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce privește puterea de negociere, cat și in ceea ce privește nivelul de informare. Aceasta situatie îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate de către comerciant fără a avea puterea de a influenta conținutul lor.

Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comercianților cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator.

Art. 4 si art. 13-14 din aceeași Lege 193/2000 permit judecătorului sa intervină in contract, pentru a-1 revizui sau reconstrui, după ce, in prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând sancțiunea nulității absolute a acestor clauze. Daca rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând fi executat in continuare, judecătorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe poziții echilibrate ale părților.

Conform prescripțiilor legale, pentru ca o clauza contractuală sa fie considerata abuziva, este necesar ca:

a)aceasta sa nu fi fost negociata direct cu consumatorul

b)aceasta sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părtilor, contrar cerințelor bunei-credințe.

Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabilește ca o clauza va fi considerata ca nefiind negociată direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale.

Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorității naționale pentru Protecția consumatorilor nr. 92/2007 (M.Of nr. 128/2007) ca fiind acel tip de contract redactat in întregime sau aproape in întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar abilitatea de a le accepta sau nu.

Prin urmare, lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalenta cu stabilirea clauzei in mod unilateral de către comerciant si imposibilitatea consumatorului de a influenta natura clauzei.

Clauzele ce formează obiectul prezentului studiu se circumscriu întocmai acestor prescriptii legale, deoarece contractele in discuție fac parte din categoria contractelor de adeziune si conditiilor generale de vânzare, fiind preformulate si bazate pe principiul „take it or leave it".

În materia protectiei consumatorilor, principiul autonomiei de voința (art. 969 C.civ.) este aplicat in mod diferit, ideea ca încheierea si conținutul contractului este rezultatul voinței părtilor fiind des contrazisa de realitățile sociale.

Se arată că trebuie subliniat în acest context faptul ca, în materia protectiei consumatorilor, principiul autonomiei de voința (art. 969 C.civ.) este aplicat în mod diferit, ideea ca încheierea și conținutul contractului este rezultatul voinței părților fiind des contrazisa de realitățile sociale(C. S., C. B., D. civil. Teoria generala a obligațiilor , ed. A a IX-a, Hamangiu 2008, p. 18).

Cea de-a doua condiție pentru calificarea unei clauze ca fiind abuziva se refera la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, contrar principiului bunei-credinte, la momentul semnării contractului, clauze care ii creează un avantaj in detrimentul consumatorului.

Principiul bunei-credințe a fost preluat din art. 3, pct. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE si

desemnează respectul reciproc al părtilor contractante, adoptarea unui comportament onest si rezonabil care sa aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului, fundamentând chiar o abordare obiectiva a dezechilibrului contractual ce poate fi apreciat ca rezultat al unui dezechilibru in puterea de negociere a părților.

Potrivit jurisprudentei constante a CJCE, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/l3 se bazează pe ideea ca un consumator se găsește într-o situatie de inferioritate fata de un vânzător sau un furnizor in ceea ce privește atât puterea de negociere, cat si nivelul de informare, situatie care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenta asupra conținutului acestora (Hotararea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial si Salvat Editores, C-240/98-C-244/98, R., p. 1-4941, punctual 25, precum si Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-168/05, R., p. 1-_, punctul 25).

Având în vedere o asemenea situatie de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede ca, clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator.

Astfel cum rezulta din jurisprudenta, este vorba despre o dispozitie imperativa care urmărește să substituie echilibrului formal pe care il instituie contractul intre drepturile si obligațiile contractanților un echilibru real, de natura sa restabilească egalitatea dintre aceste parti ( Hotărârea Mostaza Claro, citata anterior, punctul 36, si Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C-243/08, Rep., p. 1-4713, punctul 25).

Pentru a asigura protectia urmărita de Directiva 93/13, Curtea a subliniat de asemenea, în mai multe ocazii, ca situatia de inegalitate care exista intre consumator si vânzător sau furnizor nu poate fi compensata decât printr-o interventie pozitiva, exterioara pârtilor la contract. ( Hotărârea Oceano Gmpo Editorial si Salvat Editores, citata anterior, punctul 27, Hotărârea Mostaza Claro, citata anterior, punctul 26, precum si Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. 1-9579, punctul 31.)

In lumina acestor principii, Curtea a hotărât ca instanța naționala este obligata sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale (Hotărârea din 6 octombrie 2009. Asturcom Telecomunicaciones. C-4Q /08. Rep. p. 1-9579. punctul 32).

Posibilitatea instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezintă un mijloc adecvat atat pentru a atinge rezultatul prevăzut la art. 6 din Directiva 93/13, anume faptul ca respectivele clauze abuzive sa nu creeze obligații pentru un consumator individual, cat si pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la art. 7 din aceasta directiva, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive in contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii. ( Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis, C-473/00, R., p, 1-_, punctual 32, si Hotărârea Mostaza Claro, citata anterior, punctul 27).

Referitor la clauza stipulată la art. 3.8 și art.3.9. din contractul de credit si cele stipulate la art. 9 lit. b) și e) din condițiile speciale nu a fost negociata cu ea, reclamanții, ci i-au fost impuse de banca, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de împrumutător, fără a se acorda împrumutatului posibilitatea de a modifica sau înlătura clauza sus-menționată.

De asemenea, clauza în discuție nu îndeplinește cerințele prev. de art. 1 din contract întrucât în cuprinsul convenției nu se definește acel comision de administrate, fără a se detalia motivele pentru care comisionul este perceput, fără a se indica dacă respectivul comision poate fi modificat ori restituit și dacă da în ce condiții.

In acest context, fiind evident că aceste clauze privind comisionul de urmărire riscuri si comisionul de administrare, au caracter abuziv din momentul ce împrumutătorul are latitudinea exclusivă de a o interpreta și de a determina condițiile perceperii comisionului respectiv, nefiind stabilita . inteligibil.

Totodată clauza în discuție creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților contractante deoarece, pe de o parte, valoarea totală a comisionului de urmărire riscuri/administrare pe toată durata derulării contractului este una însemnată iar, pe de altă parte, acest comision nu are nici o acoperire.

Echilibrul contractului presupune ca drepturile fiecăreia din părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți ori un asemenea echilibru nu există în măsură în care clauzele contractuale dau dreptul unei părți să beneficieze de avantaje cate nu au corespondent într-o contraprestație din partea sa.

Prin anexa la Legea nr. 193/2000, lit r) sunt calificate ca fiind abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator în cazul neexecutarii sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în suma echivalentă și pentru consumator în cazul neexecutarii contractului de către comerciant.

Față de cele arătate, în temeiul art. 14 și art. 6 din Legea nr. 193/2000 republicată, reclamanta solicită constatarea caracterului abuziv al clauzei sus-menționate si a dispune obligarea pârâtei la restituirea sumelor ce i-au fost achitate cu acest titlu.

2) In virtutea principiului disponibilității, instanța trebuie să constate ca a solicitat echivalentul bănesc al îmbogățirii fără justă cauză a pârâtelor, reprezentat de dobânda legală, de precizat faptul că reclamanții împrumutați si banca există raporturi comerciale, iar în conformitate cu OG nr. 9/2000 ( la data nașterii raporturilor juridice între părți), dobânda legala se stabilește, materie comerciala, la rolul dobânzii de referința a Băncii Naționale a României".

3) In temeiul art. 453 Cod procedura civila, solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a făcut cu acest proces.

Având în vedere dispozițiile art. 29 lit, f) din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, prezenta acțiune este scutită de plata taxei de timbru, având în vedere că acțiunea este fundamentata pe dispoziții din art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004, art. 2 16 din OG nr. 21/1992, și prin raportare la art. 92 din O.U.G. 174/2008, la art 3 și 4 din Directiva 87/102/CEE a Consiliului Europei din 12 decembrie 1986, art. 6 din directiva /13/CEE, prejudiciul este adus unei persoane fizice, iar textul nu face distincție privind prejudiciul natură materială sau de natură morala.

In drept, și-a întemeiat acțiunea pe disp. art. 1 și urm. din Legea nr. 193/2000, art. 110 din OUG 113/2009. republicată, art. 453 din N.Cod proc.civ. OUG nr. 113/2009 privind serviciile de plată, cu modificările și completarile ulterioare; O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, cu modificările și completările ulterioare; Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, cu modificările și completările ulterioare.

In dovedirea acțiunii înțelege să se folosească de proba cu înscrisuri, jurisprudență relevantă.

În temeiul dispozițiilor art. 205-208 C.proc.civ, pârâta a formulat întâmpinare (f. 28-52 dosar), prin care solicită respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți ca efect al admiterii următoarelor excepții procesuale:

a) Excepția nulității capetelor 1 și 4 din cererea de chemare în judecată pentru neprecizarea obiectului;

b) Excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor din contractul de credit și de a solicita restituirea sumelor încasate de bancă în temeiul acestor clauze;

c) Excepția inadmisibilității capelor 3 și 4 din cererea de chemare în judecată privind restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor reclamante ca abuzive în cererea de chemare în judecată;

Solicită respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, pe cale de cerere reconvențională pârâta solicită să se dispună continuarea derulării contractului de credit bancar nr._/15.07.2008, prin aplicarea la sold a procentelor prevăzute la art.9 lit.b) și e) din Condițiile Speciale ale contractului de credit bancar pe toată perioada contractuală rămasă de parcurs, după cum urmează: comision de administrare cu un procent de 0,05% aplicat la soldul creditului, comision de urmărire a riscurilor, cu un procent de 0,17% aplicat la soldul creditului.

În fapt, pârâta arată că prin contractul de credit pentru persoane fizice nr._/15.07.2008 banca a acordat reclamanților un împrumut în cuantum de 36.000 RON, cu o durată de rambursare de 120 de luni.

Ulterior, ca urmare a adoptării OUG nr. 50/2010 banca a pus la dispoziția reclamanților un act adițional de aliniere la prevederile acestui act normativ, care însă nu a fost semnat de reclamanți. B. nu a aplicat acest act adițional întrucât, ca urmare a apariției Legii nr. 288/2010 de punere în aplicare a OUG nr. 50/2010 a denunțat acest contract, o dovadă în acest sens fiind notificările transmise reclamanților aflate ca anexă la prezenta întâmpinare.

Din condițiile „speciale" ale contractului de credit bancar încheiat cu reclamanții, rezultă, mai presus de orice dubiu, că, la momentul încheierii contractului - 15.07.2008 - conform negotium-ului negociat cu banca, și-au asumat să plătească un comision de administrare de 18 RON lunar și un comision de urmărire riscuri de 61,20 RON lunar.

Arată că fără a fi fost supuși vreunei presiuni sau captații din partea băncii, la propria lor inițiativă, reclamanții au considerat echilibrate prestațiile părților contractante, această apreciere fiind formată pe baza unei imagini clare și neechivoce a componentelor de cost.

Precizează că, de la data semnării contractului de credit și până la data introducerii acțiunii pe rolul Judecătoriei Fălticeni reclamanții au fost debitorii băncii timp de aproape 6 ani, timp în care nu a avut obiecțiuni referitoare la mecanismul agreat în luna iulie 2008, dovadă clară că au înțeles mecanismul contractual și că acceptaseră ca echilibrate, prestațiile părților din contract. Prin urmare, este evident că singurul scop al reclamanților urmărit prin cererea de chemare în judecată este diminuarea obligațiilor lor contractuale prin intermediul intervenției instanței peste acordul de voințe al părților.

Pârâta, pentru a-și putea exercita dreptul la apărare și pentru a putea verifica realitatea sumei solicitate de reclamanți, solicită să se pună în vedere reclamanților să indice cum au calculat această sumă și care sunt dovezile pe care se sprijină în susținerea acestei solicitări.

Pârâta invocă excepția nulității capetelor 1 și 4 din cererea de chemare în judecată pentru neprecizarea obiectului, respectiv reclamanții trebuie să precizeze obiectul cererii și să realizeze și o evaluare a acestuia, atunci când este evaluabil în bani, fiind obligatorie și precizarea modalității de calcul prin care s-a ajuns la determinarea unei astfel de valori.

Atât determinarea obiectului cererii, cât și determinarea valorii acestuia,

sunt obligații legale ale reclamanților, instituite cu scopul de a stabili competența materială a instanței sesizate de a da posibilitatea pârâtului să-și organizeze propria apărare și de a stabili cadrul procesual în limitele căruia „este ținut" să statueze judecătorul.

Față de condițiile pe care obiectul cererii de chemare în judecată ar trebui să le îndeplinească, doctrina a reținut următoarele elemente esențiale ale acestuia:

- obiectul trebuie să fie licit adică să nu contravină legii;

- obiectul trebuie să fie posibil adică să se refere la o prestație care să se poată realiza în mod efectiv;

- obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil.

Arată pârâta că în cauza de față obiectul nu numai că nu este determinat, dar nu este nici măcar determinabil întrucât reclamanții nu au indicat care este efectul patrimonial pentru viitor al constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de administrare și de urmărire riscuri. Reclamanții s-au limitat la a cuantifica efectul patrimonial pentru trecut al constatării caracterului abuziv al acestor clauze, indicând suma de 5.940 lei, fără însă a arăta nici din ce este formată această sumă și cum a fost ea calculată.

În plus, reclamanții nu au cuantificat nici dobânda legală solicitată prin capătul 4 din cererea de chemare în judecată, deși această obligație procesuală le revenea în exclusivitate.

Prin urmare, pârâta consideră că cererea de chemare în judecată a fost formulată cu nesocotirea dispozițiilor art. 194 lit. c) din NCPC și art. 196 alin. 1 din NCPC care prevăd că cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, în caz contrar cererea urmând a fi nulă.

Excepția lipsei obiectului reprezintă o excepție absolută deoarece este prevăzută în mod expres de către art. 196 alin. 1 din NCPC. Această excepție este, de asemenea, excepție de fond, deoarece privește însuși fondul dreptului la acțiune care nu se poate naște în lipsa determinării obiectului.

Excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor din contractul de credit și de a solicita restituirea sumelor încasate de bancă în temeiul acestor clauze.

Deși reclamanții solicită în cererea de chemare în judecată constatarea caracterului abuziv a clauzelor referitoare la comisionul de administrare și comisionul de urmărire riscuri, s-a statuat în doctrină, că sancțiunea ce intervine în cazul cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale, este nulitatea relativă, neexistând o ordine juridică de ordine publică, ci doar raporturi juridice individuale între un consumator și cocontractantul său.

Perioada în care o astfel de acțiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la o lipsă de claritate a exprimării consimțământului din momentul încheierii contractului, poate fi inițiată, este de maxim 3 ani, conform art. 3 alin. 1 din Decretul ar. 167/1958 (facem precizarea că potrivit art. 6 alin. 4 din Noul Cod Civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legii care le-au instituit, deci legii vechi).

În speță, contractul de credit a fost încheiat la data de 15.07.2008. Prin urmare, termenul de 3 ani a fost depășit, iar reclamanții nu pot invoca, la aproape 6 ani de la data semnării contractului faptul că acesta conține clauze abuzive.

Consideră că aceeași soluție se impune și cu privire la cererea reclamanților de restituire a sumelor achitate în temeiul dispozițiilor contractuale considerate de aceștia ca fiind abuzive. Chiar dacă modul de stabilire al acestor sume nu este precizat, considerăm că nu vor putea fi restituite acele sume care au fost achitate cu mai mult de 3 ani anterior înregistrării prezentei acțiuni.

Excepția inadmisibilității capetelor 3 și 4 din cererea de chemare în judecată privind restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor reclamate ca abuzive în cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat restituirea sumelor plătite anterior în temeiul prevederilor contractuale al căror caracter abuziv solicită a fi constatat. Instanța va observa că admiterea acțiunii formulate nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate.

Sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv, încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate.

Această sancțiune sui generis este consacrată în art. 6 alin. 1 coroborat cu art. 7 alin. 2 din Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, așa cum a fost modificată prin Directiva 20u/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului, din 25 octombrie 20U, privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului, interpretate în lumina considerentelor 20 și 23.

Pârâta apreciază că, clauzele contestate de reclamanți nu sunt abuzive, sens în care arată:

Legea 193/2000 prevede două condiții pozitive și două negative, a căror îndeplinire cumulativă poate conduce la constatarea existenței unei clauze abuzive:

- să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului,

- să fie contrară cerințelor bunei - credințe,

- să nu fi fost negociată,

- să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului.

Consideră că pentru a stabili caracterul abuziv al unor clauze contractuale, instanța trebuie să verifice îndeplinirea condițiilor în mod cumulativ, neîndeplinirea unei singure condiții conduce la calificarea clauzei ca nefiind abuzivă.

În speță, solicită a se observa faptul că niciuna dintre clauzele care reglementează comisioanele contestate de reclamanți nu îndeplinește aceste condiții.

Clauzele contestate de reclamanți sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Folosul practic pe care reclamanții 1-a avut în vedere prin redactarea cererii de chemare în judecată a fost fără îndoială micșorarea prețului creditului.

Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.

Clauzele privind comisionul de administrare, urmărire riscuri fac parte, în mod indubitabil, din "obiectul principal al contractului" pentru că sunt cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care ca atare, îl caracterizează (în redactarea paragrafului 50 din Hotărâre), în plus, comisioanele contestate de reclamanți sunt totuși, excluse de la analiza caracterului abuziv, pentru că sunt percepute în contrapartida unor servicii reale efectuate de Subscrisa, plățile făcute cu acest titlu având caracterul unor "remunerații" a serviciilor prestate.

Arată pârâta că prezenta cauză se află în aceeași situație de fapt cu cea a clauzei privind cursul de schimb din contractul de credit bancar încheiat de dl. Kasler. Clauzele din contractul de credit încheiat cu reclamanții, care consacră comisionul de administrare și urmărire riscuri, cuprind câte o "remunerație" al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător, nu poate face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alin. 2 din Directiva 93/13". (în redactarea paragrafului 58 din Hotărâre),

În concluzie, clauzele privind comisionul de administrare și urmărire riscuri intră conform criteriului obiectiv consacrat de CJUE, în obiectul principal al contractului de credit în considerarea faptului că fac parte. în mod intrinsec, dintre prestațiile care definesc contractul.

În lipsa comisioanelor contestate, contractul încheiat cu reclamanții, și-ar pierde caracteristici fundamentale, care disting subclasa contractelor de credit bancar, de cele de împrumut, în care împrumutător nu este o bancă / o instituție financiar -bancară.

Scoaterea clauzelor consacrând comisionul de administrare, urmărire riscuri, din instrumentum-ul semnat cu 6 ani înainte de formularea cererii de chemare în judecată, ar echivala, din perspectiva jurisprudenței Kasler a CJUE, cu lipsirea prestațiilor efectuate de bancă, de contrapartida lor / de prețul lor.

Precizează că aceste comisioane - văzute ca sumă de bani plătită separat de dobânda contractuală și evidențiate ca atare în contractul propriu-zis reprezintă, în mod indubitabil, "remunerații" ale serviciilor prestate efectiv de bancă.

Astfel, din moment ce comisioanele contestate stabilesc o prestație esențială a contractului de credit și reprezintă o remunerație a unui serviciu prestat de Subscrisa este evident că din perspectiva jurisprudenței CJUE fac parte din obiectul principal al contractului și nu pot face obiectul cercetării caracterului său abuziv.

Menționează pârâta că aceste clauzele contestate de reclamanți au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000:

„O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."

Doctrina a trasat limitele obligației pozitive de transparență și a obligației negative de a nu prevedea clauze abuzive astfel:

„Un potențial client al băncii, depunând diligentele minime impuse într-un asemenea caz, va accesa condițiile generale de bancă, va lua cunoștință de conținutul lor, și eventual va solicita băncii informațiile suplimentare, explicațiile și clarificările pe care le consideră necesare, astfel încât să cunoască și să înțeleagă regulile ce vor guverna noul contract. (...) Obligația (i.e. de informare a clientului) trebuie îndeplinită prin urmare prin remiterea către client a unui document scris, care cuprinde informațiile relevante, sau prin punerea lor la dispoziția clientului în alt mod, într-o manieră suficient de accesibilă (afișare la sediul băncii, postare pe web, etc)""

Faptul că în general contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu poate conduce în mod automat la concluzia că indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este și ipoteza că în astfel de situații consumatorul nu poate influența clauzele respective.

In prezenta cauză reclamanții au optat din oferta băncii pentru un contract de credit în care să conțină comision de administrare și comision de urmărire riscuri.

Contractul încheiat a fost circumstanțiat în funcție exclusiv de alegerile împrumutaților, banca neputând face altceva decât să prezinte clientului opțiunile existente.

Se arată că fără a fi supuși vreunei presiuni din partea băncii, reclamanții au optat pentru semnarea convenției de creditare cu banca, declarând că au înțeles clauzele contractuale și că și le însușesc în întregime, astfel cum reiese din ultimul paragraf al Condițiile speciale din contractul de credit: „Prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înțeles și mi-aufost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însușesc în întregime".

În plus, reclamanții nu erau opriți în niciun fel să inițieze negocieri cu banca, care eram oricând dispuși la adaptarea condițiilor în funcție de cerințele consumatorilor, fiind permanent sub presiunea concurenței cu ceilalți operatori de pe piață.

Lipsa oricărui demers de înțelegere/negociere a clauzelor referitoare la preț, în ciuda existenței unei astfel de posibilități, nu este imputabilă băncii, ci chiar împrumutaților. Pentru aceste motive consideră că în speță se impune respingerea acțiunii inclusiv ca urmare a aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Clauzele contestate de reclamanți nu sunt contrare bunei-credințe.

În acest sens se arată că banca nu a întreprins nicio acțiune de convingere a încheierii contractului de credit, ci s-a limitat la prezentarea unei oferte, în care modul de stabilire comisioanelor contestate este unul clar stipulat. Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanții nu aduc niciun argument pentru care clauzele contestate de aceștia ar fi contrare bunei - credințe, limitându-se la a invoca doar că Subscrisa nu am fi făcut dovada negocierii.

Clauzele contestate de reclamanți nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului

Astfel, s-a considerat că nu există dezechilibru contractual, și pe cale de consecință, clauza este licită, iar nu abuzivă, în următoarele situații:

- clauza privește limitarea dreptului consumatorului de a invoca excepția de neexecutare a contractului în cazul executării parțiale a contractului de către profesionist;

- clauza privește dreptul de a denunța unilateral contractul recunoscut atât consumatorului, cât și profesionistului.

Se mai arată că, comisionul de administrare se percepe pentru administrarea contului de credit și cuprinde costuri cu operațiuni bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului.

Astfel, nu se poate face confuzie între dobândă și comisionul de administrare întrucât dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a unei sume mari de bani pe o perioadă îndelungată de timp, iar comisionul de administrare pentru operațiunile realizate de Subscrisa în vederea administrării contului de credit și în vederea utilizării/rambursării creditului acordat.

Fiind un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeași valoare, constantă, pe întreaga perioadă.

Pe de altă parte, clauza referitoare la comisionul de administrare nu poate fi în niciun fel încadrată la pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000 întrucât nu permite perceperea unei sume de bani de la debitor în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta, ci prevede perceperea unei sume de bani pe perioada de existență a contractului pentru serviciile prestate în cursul derulării contractului.

In concluzie, având în vedere toate argumentele expuse mai sus și dată fiind valoarea relativ redusă și proporțională cu valoarea creditului acordat, perceperea unui asemenea comision nu prezintă în niciun mod premisele de a crea un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, așa cum se susține în mod neîntemeiat.

Clauza de la art. 9 lit. f) din Condițiile speciale și clauza 3.8 din Condițiile generale din contractul de credit referitoare la comisionul de urmărire riscuri nu sunt abuzive.

În speță, creditul acordat reclamanților nu este garantat cu niciun fel de garanție reală sau personală. Or, după cum reiese din adresa băncii depusă ca anexă la prezenta întâmpinare prin care explicăm fiecare comision, comisionul de urmărire riscuri este perceput exclusiv pentru creditele fără garanții reale mobiliare/imobiliare ori personale, în condiții de existență a riscului de credit.

Se arată că setul de operațiuni prestate de bancă în contul comisionului de urmărire a riscurilor:

- este necesar,

- este spre folosul împrumutaților, care, nefiind profesioniști, nu ar ști cum să se pună la adăpost,

- este proporțional și adecvat față de pericolul potențial repertorial pe piață și

- este fundamental diferit de setul de operațiuni prestate de bancă în contul comisionul de administrare.

Arată că acest risc trebuie urmărit atent, cu cea mai mare implicare și promptitudine posibile. Dintre părțile la contract, îi revine profesionistului să analizeze evoluția pieței interbancare, el prestează, astfel, o activitate, ce îi profită și împrumutatului, pentru că este și în interesul său să știe că își rambursează creditul într-o situație controlată pe cât posibil, și nu lăsată la voia întâmplării și a surprizelor neplăcute.

In plus, comisionul de urmărire riscuri nu poate fi considerat ca fiind o dobândă mascată întrucât între cele două noțiuni nu există echivalență. Astfel, dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a creditului acordat pe o perioadă mare de timp, care include și profitul băncii, iar comisionul de urmărire riscuri reprezintă plata serviciilor prestate de bancă constând în operațiuni care pun serviciul de plată al împrumutatului în legătură cu acele evenimente din piață bancară, ce pot impacta, grosso modo, capacitatea acestuia de rambursare a creditului.

Prin cererea reconvențională pârâta solicită instanței să dispună continuarea derulării contractului de credit bancar nr._/15.07.2008, prin aplicarea la SOLD a procentelor prevăzute la art. 9 lit. b) și e) din Condițiile Speciale ale contractului de credit bancar nr._/15.07.2008, pe toată perioada contractuală rămasă de parcurs, după cum urmează:

- comision de administrare, cu un procent de 0,05% aplicat la soldul creditului,

- comision de urmărire a riscurilor, cu un procent de 0,17%, aplicat la soldul creditului, pentru următoarele:

În motivare arată că, prin . Legii nr. 288/2010, câmpul de aplicare a OUG nr. 50/2010 a fost restrâns la contractele de credit încheiate după momentul intervenirii modificărilor legislative, fiind excluse în mod expres contractele aflate în derulare, inclusiv convenția de credit încheiată cu reclamantul - art. 95 din OUG nr. 50/2010.

Prin urmare, față de contractantul intervenient în prezenta cauză, băncii nu incumbă nicio obligație legală derivând din prevederile OUG nr. 50/2010.

În contextul în care instanța urmează a considera că poate interveni/adapta clauzele convenției, aceasta va trebui să mențină echilibrul contractual creat prin dispozițiile agreate la momentul încheierii contractului. Echilibrul nu poate fi păstrat decât prin reglementarea algoritmului propus de bancă.

O eventuală modificare a modului de reglementare a algoritmului de calcul al comisionului de administrare și de urmărire riscuri nu poate afecta întinderea drepturilor și obligațiilor părților în contract.

Având în vedere argumentele sus-menționate prin întâmpinare, pârâta solicită ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună:

(1) respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți ca efect al admiterii următoarelor excepții procesuale ordonate conform art. 248 din NCPC:

(a)excepția nulității capetelor 1 și 4 din cererea de chemare în judecată pentru neprecizarea obiectului;

(b)excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor din contractul de credit și de a solicita restituirea sumelor încasate de bancă în temeiul acestor clauze;

(c)excepția inadmisibilității capetelor 3 și 4 din cererea de chemare în judecată privind restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor reclamate ca abuzive în cererea de chemare în judecată;

(2)respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți ca neîntemeiată;

(3)obligarea reclamanților în temeiul art. 453 din NCPC la plata cheltuielilor de judecată ocazionate Subscrisei de soluționarea prezentului litigiu;

În subsidiar, pârâta solicită în măsura în care instanța va aprecia, totuși, ca oportună adaptarea dispozițiilor contractuale, pentru a se putea continua relația contractuală dintre părțile litigante pentru viitor, admiterea cererii reconvenționale așa cum a fost formulată.

În drept, au fost invocate disp. art. 969 din Vechiul cod civil, prevederile Legii nr. 193/2000, ale Directivei 93/13/CEE și principiile de drept în care își are sediul materia.

În probațiune, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, interogatoriul reclamantului G. G. L. și a reclamantei G. E., precum și orice altă probă a cărei necesitate ar reieși din dezbateri .

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanții G. G.-L. si G. E. solicită respingerea excepției nulității capetelor 1 si 4 din cererea de chemare in judecata pentru neprecizarea obiectului.

Arată că în ceea ce privește capătul 1) al cererii se refera la constatarea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 9 lit. b) ce se refera la comision de administrare de 18 lei lunar si a celei prevăzuta la art. 9 lit. e), ce se refera la comisionul de urmărire riscuri, în valoare de 61,2 lei, din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/15.07.2008, așadar acest capăt este exprimat mai mult decât clar, încat nu este data excepția invocata de către parata.

Cat privește capătul nr. 4) al cererii de chemare in judecata, arată că suma totala pe care o solicită ca banca sa le-o restituie în baza comisioanelor a căror nulitate au solicitat-o, este de 5940 lei.

Precizează modul de calcul a sumei pe care solicită ca parata sa le-o restituie, respectiv:

- De la data de 13.08.2008 (data achitării primei rate) si până la data de 13.09.2010 (data achitării ultimei rate în baza contractului de credit anterior încheierii Actului aditional din data de 20.09.2010), au fost un număr de 26 luni x 18 lei (comision de administrare) = 468 lei.

- De la data de 13.08.2008 (data achitării primei rate) si pana la data de 13.09.2010 (data achitării ultimei rate în baza contractului de credit anterior încheierii Actului adițional din data de 20.09.2010), au fost un număr de 26 luni x 61,20 lei (comision de urmărire riscuri) = 1591,2 lei.

-De la data de 13.10.2010 si până la data introducerii cererii de chemare în judecata (28.10.2014) au fost un număr de 49 luni x 79,2 lei (comisionul unic de administrare conform Actului adițional încheiat la data de 20.09.2010) = 3880,8 lei.

Total = 5940 lei (suma pe care au precizat-o în cererea de chemare în judecata), plus sumele ce le vor achita în continuare în temeiul acestor comisioane, până la data rămânerii definitive a hotărârii ce va fi pronunțată în acest dosar.

Solicită respingerea excepției prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor din contractul de credit si de a solicita restituirea sumelor încasate.

În acest sens arată că Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).

În același sens, în cauza Salvat Editores SA v Jose M. Sanchez Alcon Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract" arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică econotnică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele".

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, sa nu-și producă efectele, recunoscând judecătorulm național puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.

Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art.3 alin.l din Decretul nr.l67/1958, nulitatea absoluta putând fi invocată oricând.

In alta ordine de idei, arată că cererea de restituire a sumelor este o cerere accesorie cererii de constatare a nulității absolute a clauzelor abuzive.

Restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de risc/comision de administrare reprezintă repunerea părtilor în situația anterioara, în urma constatării nulității absolute a clauzelor abuzive vizând plata acestui comision. Cererea de restituire a acestor sume nu este o cerere independenta procesual, ci se afla în totala dependenta de modul de soluționare a petitului privind constatarea nulității absolute, cerere imprescriptibila extinctiv, soluție ce se impune si pentru petitul subsecvent accesoriu de restituire, motiv pentru care solicită respingerea exceptiei prescripției dreptului la actiune.

Consideră reclamanții că nu este dată în cauza exceptia inadmisibilității capetelor 3 si 4 din cererea de chemare în judecata.

Excepțiile de fond constituie mijloace de apărare specifice, caracterizate prin trăsături care le apropie și în același timp le deosebesc atât de apărările de fond, cât și de excepțiile de procedură. Prin intermediul lor, pârâta, fără a contesta direct dreptul invocat de adversarul său, se opune acțiunii acestuia, declarând-o inacceptabilă.

Pe fondul cauzei, arată că își mențin motivele arătate în cererea de chemare în judecata și solicită a fi înlăturate apărările formulate de către parata prin întâmpinare.

F. de cererea reconventionala ce a fost formulata în aceasta cauza, solicită instanței să pună în vedere paratei-reclamante să-și precizeze temeiul de drept al cererii reconventionale, întrucât din cuprinsul cererii nu rezulta pe ce temei isi întemeiază parata-reclamanta aceasta cerere.

Pe fondul cauzei, o astfel de cerere este nefondata întrucât în contractul de credit bancar nu este prevăzuta o astfel de posibilitate, în sensul ca aceste comisioane sa se calculeze la soldul creditului rămas. Pe de alta parte, nu este prevăzut în niciun act normativ sau în jurisprudența posibilitatea de a se modifica suma la care se calculează comisioanele, ci acestea țin strict de negocierea dintre parti la momentul încheierii contractului, conform art. 969 din vechiul Cod civil, astfel că solicită respingerea cererii ca nefondata.

In temeiul art. 204 alin. 2 pct. 2 Cod procedura civila, reclamanții formulează cerere de completare a cererii de chemare in judecata, în sensul ca solicită a se constata caracterul abuziv al clauzei prevăzuta la art. 6 alin. 1 lit. a) din Actul aditional la contractul de credit încheiat la data de 20.09.2010, ce se refera Ia perceperea de către banca a comisionului lunar de administrare in valoare de 79,2 lei, reprezentând însumarea comisioanelor lunare prevăzute in Contractul de credit încheiat intre împrumutat si banca.

Precizează că acest act aditional nu l-au semnat, nu l-au acceptat si au luat cunoștința de existenta sa în momentul în care li s-a înmânat prin apărător întâmpinarea formulata în cauza, la termenul de judecata din data de 20.01.2015.

Examinând cauza, prin prisma excepțiilor invocate, precum și asupra fondului, instanța constată următoarele:

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepțiile prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor din contractul de credit și de a solicita restituirea sumelor încasate de pârâtă în temeiul acestor clauze, a nulității capetelor de cerere 1 și 4 pentru neprecizarea obiectului( cererii), a inadmisibilității capetelor 3 și 4 din cererea de chemare în judecată privind restituirea sumelor încasare în temeiul clauzelor reclamate ca abuzive.

În acord cu dispozițiile art. 248 Cod de Procedură Civilă instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe noi ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Excepțiile procesuale sunt acele mijloace prin care, în cadrul procesului civil, partea interesată, procurorul sau instanța din oficiu invocă, în condițiile prescrise de lege și fără a pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, neregularități procedurale sau lipsuri privind exercițiul dreptului la acțiune, urmărind întârzierea sau împiedicarea judecății în fond.

În ceea ce privește excepția nulității capetelor de cerere pentru neprecizarea valorii acestuia, conform art. 194 lit. c, C.pr.civ. instanța nu o poate reține, întrucât, atât prin acțiune, cât și prin precizările ulterioare, reclamanții, prin apărător, au menționat în mod expres și punctual sumele de bani ce fac obiectul acțiunii, cu referire precisă pentru fiecărui contract.

Prin urmare instanța constată că nu suntem în prezența unei situații de neprecizare a obiectului cererii de chemare în judecată care să atragă nulitatea acesteia în condițiile art. 196 C.pr.civ., excepția urmând a fi respinsă ca nefondată.

Referitor la excepția inadmisibilității capătului de cerere privind restituirea sumelor achitate cu titlu de dobânzi și comisioane, fundamentată pe sancțiunea încetării producerii pentru viitor a efectelor clauzelor considerate ca fiind abuzive, fără a se pune în discuție prestațiile deja executate, instanța reține următoarele:

Având în vedere argumentele care stau la baza acestei excepții și care țin de sancțiunea care operează în situația declarării caracterului abuziv al unor clauze contractuale, instanța apreciază că natura juridică a acestei excepții procesuale este cea a unei apărări de fond, urmând a fi tratată în continuare odată cu analiza fondului acțiunii. Prin urmare excepția inadmisibilității capătului de cerere privind restituirea prestațiilor urmează a fi respinsă ca nefondată.

Asupra excepției prescripției extinctive, instanța reține următoarele:

Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, celelalte acte normative europene sau române, în materie, impun o anumită conduită instanțelor din perspectiva acestor dispoziții legislative.

Sub acest aspect, se reține posibilitatea( sau chiar) obligația instanțelor de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze din contractele cu consumatorii, stabilită în mai multe rânduri de Curtea de Justiție a U.E.

De altfel, ele pot face obiectul unor verificări din partea autorității avizate – Agenția Națională pentru Protecția Consumatorilor, cu consecința chiar a luării de măsuri sancționatorii împotriva comercianțiolr care înserează astfel de clauze.

După cum a susținut și pârâta, prin apărările, pe fond, din întâmpinare, intervenția statului în aceste probleme are, fără dubiu, un efect de ingerință în dreptul de proprietate și în dreptul la libertate economică a comercianților, conform OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Or, pentru a fi justificată sub aspectul drepturilor omului, o astfel de ingerință trebuie să aibă la bază un interes legitim, conform algoritmului promovat de instituțiile în materie – cea mai relevantă: practica CEDO.

Un astfel de interes legitim, care să justifice o ingerință într-un drept fundamental al unei persoane, nu poate să fie decât unul public, fiind exclus ca un interes privat să- l poată justifica și determina.

Cu privire la împrejurarea că dreptul de a cere restituirea sumelor de bani cu titlu de comision de gestionare a creditului, pe o perioadă ce depășește 3( trei) ani anteriori introducerii acțiunii este prescriptibil.

Această solicitare este întemeiată pe ideea că acea clauză contractuală în temeiul căreia a fost plătit comisionul este una abuzivă, iar o astfel de constatare ar atrage înlăturarea ei din cuprinsul contractului. Ca urmare, sumele plătite de - a lungul timpului în temeiul acelei clauze, sunt fără temei, nedatorate.

Argumentarea este dată de dispozițiile art. 8 alin.1 din Decretul 167/1958, potrivit căruia, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel ce răspunde de ea, iar potrivit alin. 2 din textul mai sus menționat, se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără cauză, a plății nedatorate.

În speță, restituirea plăților nedatorate este în realitate doar o consecință a anulării clauzei abuzive. Nulitatea pe care o presupune caracterul abuziv al clauzei este una absolută, dat fiind interesul general( al consumatorilor, ca și categorie socială) protejat prin instituirea normelor în materie, cu condiția existenței.

Conform art. 2 din Decretul 167/1958, acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă, regulă ca ar fi complet lipsită de efecte dacă s-ar considera că se poate cere anularea unei clauze indiferent de a fi timpul care s-ar fi scurs de la încheierea ei, dacă solicitarea de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul acelei clauze nule este prescriptibilă în termenul general de prescripție.

În aceste condiții și în accepțiunea art. 7 alin 1 din Decretul 167/1958, ori de câte ori o persoană solicită constatarea nulității absolute a unei clauze și, în subsidiar, restituirea prestațiilor efectuate în baza acesteia, nu se poate pune problema prescripției în ceea ce privește capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară.

Or, acțiunea reclamanților vizează aplicarea unei sancțiuni de lipsire de efecte juridice: nulitate, cât și a restituirii sumelor percepute în baza acestui contract, care, fiind imprescriptibile, caracter recunoscut și de practica ÎCCJ, care a stabilt că, consecința stabilirii caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative și, anume, anularea clauzei respective.

Cererea de restituire a sumelor de bani plătite cu titlu de comision de administrare și comision de urmărire riscuri, nu este o cerere independentă procesual, ci se află în totală dependență de modul de soluționare a petitului privind constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive vizând plata acestor comisioane.

Astfel, C.E.J. a observat în Cauza C-168/05 că “importanța protecției consumatorului a determinat în mod particular legislația comunitară să prevadă, în art. 6 paragraf. 1 al Directivei, că clauzele abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist nu sunt obligatorii pentru consumator. Aceasta este o dispoziție imperativă care, având în vedere poziția de inferioritate a unei părți a contractului, este menită să înlocuiască echilibrul formal pe care contractul îl stabilește între drepturile și obligațiile părților contractante, și are ca efect impunerea unui echilibru real, care restabilește egalitatea între părți”. De asemenea, se arată în decizia instanței europene că „natura și importanța interesului public pe care se bazează protecția conferită de directivă consumatorului justifică, mai mult, ca instanța națională să fie obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, compensând în felul acesta dezechilibrul care există între consumator și profesionist, vânzător sau furnizor.”

Concluzionând, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr._/CEE și, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică.

Pe baza argumentelor mai sus exprimate, instanța apreciază că interesul proteguit prin intermediul legislației în materie de clauze abuzive( și protecție a consumatorilor, în general) este unul public, astfel încât motivul invocat în prezenta cauză este unul de nulitate absolută, cu consecința respingerii excepției( art.2 din Decretul 167/1958, coroborat cu art. 246, 247 din Noul Cod de procedură civilă).

În ceea ce privește fondul, potrivit definiției din art. 2 din Legea nr. 193/2000, incidentă cauzei, fiind vorba de raporturi comerciale, sunt supuse acestor reglementări.

Astfel, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, clauza contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pe de altă parte, o clauză contractuală, conform alin.2 al aceluiași articol, va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Potrivit art. 1 din textul de lege sus menționat, referitor la clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, ,, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interprate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe.

Actul normativ menționat mai sus, transpune dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993. Astfel, potrivit reglementării comunitare, pentru a fi calificată ca abuzivă o clauză, trebuie să îndeplinească trei condiții, două negative și una pozitivă: să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și să nu se refere la obiectul principal al contractului.

În speță, între B. C. Română SA, în calitate de Bancă și reclamanți în calitate de împrumutați s-a încheiat Contractul de credit bancar pentru persoane fizice_/15.07.2008 având ca obiect acordarea unui împrumut bancar, în cuantum de_,00 RON( lei), acordat pentru o perioadă de 120 luni (filele 16-21 dosar).

Pentru creditul acordat, conform clauzelor prevăzute de art. 9 lit. b și e din contract, ce se referă la comisionul de administrare și la comisionul de urmărire riscuri, banca a perceput un comision din valoarea creditului, cu acest titlu, respectiv, de 18lei lunar( 0.05% din valoarea creditului) – comision de administrare și de 61,20 lei lunar (0,17% din valoarea creditului) – comision de urmărire riscuri, pentru care pârâta a întocmit un Grafic de rambursare credit în care sunt evidențiate sumele datorate lunar cu titlu de comisioane - fila 21.

Din însăși formularea lor, rezultă că aceste costuri sunt costuri condiție si deci impuse și nenegociabile.

În conformitate cu prevederile art. 1 al. 3 din Legea nr. 193/2000 se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în timp ce art. 4 al. 1 din aceeași lege prevede că, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în timp ce art. 4 al. 2 prevede că, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Instanța reține că toate prevederile contractuale ce vor fi analizate nu au fost negociate direct cu consumatorii, în sensul dispozițiilor legale de mai sus, având în vedere că, aceste contracte sunt preformulate, standard, iar eventualele diferențe dintre ele nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client în parte. Față de acest aspect, din textele sus-amintite reiese faptul că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Prin urmare, aceste din urma aspecte vor fi avute în vedere.

În cazul de față contractul de credit încheiat între părți este un contract standard, preformulat, cu clauze prestabilite de bancă, astfel că caracterul de contract de adeziune al convenției de credit rezultă din faptul că aceasta are un conținut standardizat, concretizat în condițiile generale care prevăd perceperea comisionului administrare și de urmărire riscuri(transformate ulterior în comision unic de administrare, pentru a se intra într-o legalitatea și legitimitate aparentă și care sunt aceleași pentru toate contractele similare încheiate cu alți consumatori ).

Potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Cum în cauză pârâta nu a probat în niciun mod că ar fi negociat cu reclamanții clauzele convenției, sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000 deoarece clauzele în discuție nu au fost negociate direct cu reclamantul ci au fost prestabilite prin Contractul de credit și preluate apoi în actele adiționale.

Raportat la dispozițiile art. 4 alin. 1 din actul normativ menționat, o clauză care nu a fost negociată direct este considerată abuzivă în măsura în care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța constată că și această cerință este îndeplinită în speță, dezechilibrul creat prin introducerea clauzelor contestate rezultând în primul rând din faptul că aceste clauze nu sunt clar definite în contract, dându-se astfel pârâtei posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral (pct. 1 lit. g din Anexa Legii 193/2000).

Sub acest aspect se reține doar că la art. 9 din Condițiile generale de creditare (f. 16 )se stipulează care sunt, precum și, pentru fiecare comision perceput în parte, modalitatea de calcul.

Se constată așadar, că sunt indicate doar cuantumul comisionului, modul de calcul și de plată, fără precizări suplimentare în legătură cu serviciile prestate de bancă în legătură cu aceste comisioane, cuantificarea acestor servicii, nu se face nicio referire concretă la ce fel de riscuri ar putea suporta pârâta și nici nu se indică modul în care ar putea fi cuantificate aceste riscuri în privința creditului acordat, deci nu vorbim de un limbaj ușor inteligibil conform art. 4, al. 6 din Legea 193/2000.

Se încalcă astfel dispozițiile art. 1 din Legea 193/2000, care arată imperativ că orice contract încheiat între comercianți și consumatori “va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”.

De asemenea, dezechilibrul creat în privința drepturilor și obligațiilor părților prin perceperea comisionului de risc rezultă și din faptul că aceste comisioane nu au o justificare obiectivă ele neavând corespondent într-o contraprestație a băncii, sau această eventuală contraprestație nu rezultă din documentația anexată, existența și întinderea sa nu poate fi determinată de instanță.

O altă dimensiune a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în opinia instanței o constituie valoarea finală însumată a acestor comisioane prin raportare la valoarea totală a creditului și a dobânzii, așa cum rezultă din Graficul de rambursare stabil de pârâtă( fila 21).

Prin urmare valoarea însumată a acestor comisioane + dobânzi este cu mult peste cea a ratei lunare a creditului, fără însă, a fi temeinic justificată de către bancă, respectiv, cu indicarea clară a contraprestațiilor ce se execută de către bancă în schimbul acestor comisioane. Nu este suficientă simpla denumire de comision de urmărire riscuri sau comision de administrare fără indicarea unor date concrete de determinare a acestor comisioane, în condițiile în care în mod normal, în cazul unui credit, dobânda este acoperirea riscurilor pe care le suportă banca și a serviciilor pe care aceasta le prestează.

În ceea ce privește includerea comisionului de administrare între comisioanele a căror percepere este permisă de OUG 50/2010, instanța are în vedere că, potrivit actelor adiționale la contractele de credit, banca a înțeles să instituie și să perceapă un comision unic de administrare rezultat din însumarea comisionului de urmărire riscuri și comisionului de administrare, însă, analizând natura comisionului unic de administrare se constată că ponderea in valoarea acestuia este dată de comisionul de urmărire riscuri. Cu titlu de exemplu poz. 36 din Grafic unde este prevăzut: 216, 74 lei/ lună rată credit; 315,48/ lună rată dobândă; 18.00 lei/ lună comision de administrare; 61,20 lei/ lună comision de risc.

În ultimul timp, practica instanței supreme cu privire la dobândă și comisioane este în sensul că, acestea nu reprezintă costurile unui credit, ele fiind abuzive, potrivit Legii 193/2000, prevăzute în Anexa legii.

Susține pârâta că, la data încheierii contractului de credit era în vigoare, aplicabilă, norma consacrată de dispozițiile art. 977 din vechiul Cod civil, prin raportare la voința reală a părților( negotium-ul) care au agreat plata acestui comision pentru demersurile necesare administrării creditului.

Însă, instanțele judecătorești au îndatorirea să interpreteze contractele nu după sensul lor literar al cuvintelor întrebuințate, ci după intenția comună a părților. Ele sunt astfel obligate să determine natura reală a contractului nu după denumirea pe care i-au dat-o părțile, ci după conținutul clauzelor ce le cuprinde, iar pe de altă parte, trebuie să stabilească înțelesul acestuia( art. 981 Cod civil).

Ca atare, instanța nu se poate mărgini, atunci când urmărește să determine care a fost intenția părților, numai la cercetarea actului scris, în care se constată încheierea convenției, ci trebuie să facă investigații, prin administrarea de probe, pentru a stabili obiectul convenției, adică drepturile și obligațiile corelative ale părților ce decurg din voința lor comună( Trib. Suprem, secția civilă, decizia nr. 549/1975).

Înt-adevăr, principiul forței obligatorii a contractului vizează, conform art. 969 Cod civil, convențiile legal făcute, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data realizării acordului de voință.

Însă, modalitatea de încheiere, modificare, adaptare a clauzelor contractuale este evident făcută în mod unilateral, motiv pentru care nu poate fi opusă reclamanților, întrucăt se încalcă principiul consesualismului ce stă la baza încheierii unui contract( C.S.J., secția civilă, dec. Nr. 1086/1996).

Nu poate fi reținut că, atât la încheierea contractelor, cât și ulterior, prin actele adiționale acestora, au fost negociate și reprezintă voința părților toate clauzele stipulate. De altfel, fiind vorba de contracte preformulate, clientul nu are nicio pârghie de intervenție.

Așadar, libertatea de voință a clientului se rezumă la a semna sau nu contractul pe care l-a ales în prealabil, alegere care este și ea cenzurată de bancă, ea fiind cea care stabilește datele contractuale(scoringul/ratingul), funcție de care indică clientului tipul de credit în care se încadrează.

ICCJ, a hotărât că, în situația în care clauza privind comisionul de risc dintr-un contract a fost declarată abuzivă, ca efect al constatării nulității absolute a acesteia, instanța de fond trebuie să dea eficiență principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum producit effectum și, prin urmare este necesar să dispună restituirea prestațiilor / sumelor încasate cu titlu de comision de rrisc, dreptul de a solicita restituirea acestor sume fiind imprescriptibil, îndiferend dacă provin din contracte finalizate sau în derulare( dec. 992/2014).

Coroborând dispozițiile legale menționate rezultă că sunt prohibite și deci nelegale, în raport de dispozițiile art. 948 pct. 4, 966 și 5 C.Civ, clauzele abuzive definite de Legea nr. 193/2000 incluse într-o convenție dintre un comerciant și consumator, ele neintrând sub incidența principiului forței obligatorii a contractului, deoarece acest principiu este aplicabil doar convențiilor legal făcute, va admite acțiunea și-n consecință:

Constată caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art.9 lit. b) referitoare la „comisionul de administrare” de 18 lei/lună și a celei prevăzută la art. 9 lit. e), ce se referă la ,, comisionul de risc”, în valoare de 61,2 lei/ lună din Contractul de credit pentru persoane fizice nr._/15.07.2008 și le înlătură din cuprinsul contractului menționat.

Obligă pârâta, să modifice contractul de credit, în sensul înlăturării acestor clauze abuzive.

Obligă pârâta să plătească reclamanților, suma de 5940 lei, percepută de aceasta, în perioada 15.07._14, în temeiul dispozițiilor cuprinse în contract, cu titlu de comision de administrare, respectiv, de risc și în continuare, până la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Obligă pârâta la plata dobânzii legale aferentă debitului, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data achitării efective a debitului.

Odată cu întâmpinarea, pârâta a formulat și cerere reconvențională ( fila 49, 50 dosar), prin care a solicitat ca instanța să dispună continuarea derulării contractului de credit nr._ din 15.07.2008.

Ori, instanța nu poate interveni în sensul modificării și implicit la obligarea executării ad literam a dispozițiilor contractuale, substituindu-se astfel acordului de voință al părților, aceste aspecte fiind rezultatul exclusiv al negocierii dintre acestea( părți). A se vedea cauza M. vs BCR; cauza G. vs BCR.

În temeiul art. 453 C.pr.civ., pârâta căzând în pretenții, va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE :

Respinge excepțiile nulității capetelor 1 și 4, a inadmisibilității capetelor 3 și 4 din cererea de chemare în judecată, precum și a prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor din contractul de credit și de a solicita restituirea sumelor încasate pârâtă, ca nefondate .

Admite acțiunea civilă având ca obiect ,, acțiune în constatare”, formulată de reclamanții: G. G. L. CNP_ și G. E. CNP_, ambii cu domiciliu în Municipiul Fălticeni, . 24, scara A, apartament 9, județul Suceava și procesual ales la Cabinet Avocat ,, F. R. I.", cu sediul în Municipiul Fălticeni, .( sediul Judecătoriei)., județul Suceava, în contradictoriu cu pârâta B. C. ROMÂNĂ S.A, cu sediul în Municipiul București, B- dul Regina E., nr. 5, sector III, județul Ilfov și-n consecință:

Constată caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art.9 lit. b) referitoare la „comisionul de administrare” de 18 lei/lună și a celei prevăzută la art. 9 lit. e), ce se referă la ,, comisionul de risc”, în valoare de 61,2 lei/ lună din Contractul de credit pentru persoane fizice nr._/15.07.2008 și le înlătură din cuprinsul contractului menționat.

Obligă pârâta, să modifice contractul de credit, în sensul înlăturării acestor clauze abuzive.

Obligă pârâta să plătească reclamanților, suma de 5940 lei, percepută de aceasta, în perioada 15.07._14, în temeiul dispozițiilor cuprinse în contract, cu titlu de comision de administrare, respectiv, de risc și în continuare, până la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Obligă pârâta la plata dobânzii legale aferentă debitului, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data achitării efective a debitului.

Respinge ca nefondată cererea reconvențională.

Obligă pe pârâtă să plătească reclamantului G. G. L. suma de 500 lei cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.

Cererea de apel se va depune la sediul Judecătoriei Fălticeni, județul Suceava, serviciul Arhivă.

Pronunțată în ședința publică din 27 mai 2015.

PREȘEDINTE,GREFIER,

R. M. G. I.

Red.R.M./Tehnored.I.M./5 ex/23.06.2015

OPERATOR DATE CU CARACTER PERSONAL 4304

← Fond funciar. Sentința nr. 1319/2015. Judecătoria FĂLTICENI		Partaj judiciar. Sentința nr. 1219/2015. Judecătoria FĂLTICENI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr. 1276/2015. Judecătoria FĂLTICENI Anulare act. Sentința nr. 1287/2015. Judecătoria FĂLTICENI Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr. 1301/2015. Judecătoria FĂLTICENI Fond funciar. Sentința nr. 1319/2015. Judecătoria FĂLTICENI Partaj judiciar. Sentința nr. 1219/2015. Judecătoria FĂLTICENI Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 2710/2015. Judecătoria FĂLTICENI Cereri. Sentința nr. 1027/2015. Judecătoria FĂLTICENI Revendicare imobiliară. Sentința nr. 2709/2015. Judecătoria FĂLTICENI