Obligaţie de a face. Sentința nr. 9535/2014. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9535/2014 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 04-07-2014 în dosarul nr. 41950/245/2013
Cod operator: 3171
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 9535
Ședința publică de la 04 Iulie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE G. C. M.
Grefier D. B.
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamant D. M. R., reclamant D. S. C. și pe pârât ., având ca obiect acțiune în constatare constatare caracter abuziv și nul absolut clauză; obligația de a face-restituire sumă; repunerea părților în situația anterioară.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 23.06.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta sentință civilă, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea cauzei la 30.06.2014, când, pentru același motiv, a amânat pronunțarea pentru astăzi, când, în aceeași compunere, a hotărât:
INSTANȚA,
Deliberând asupra prezentei acțiuni civile instanta reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 30.12.2013, sub numarul de dosar_ , reclamanții D. M.-R. si D. S. C., în contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. a solicitat instanței de judecată constatarea nulitatii clauzei nr. 5 lit. a din convenția de creditare nr._/09.05.2008, ca urmare a caracterului abuziv al acesteia, restituirea sumei de 6921 CHF (în echivalent lei la data plății) reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat până la data intrarii in vigoare a actului aditional nr. 2/25.11.2010, precum și la plata dobanzii legale aferente calculata de la data introducerii actiunii, si pana la data platii efective, precum și acordarea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată s-a arătat că la data de 09.05.2008, între părți a intervenit convenția de credit nr._, prin care reclamantii au contractat un credit cu garanție reală imobiliară în valoare de 95 000 CHF, pe o perioada de 300 de luni, garantat cu o ipoteca de rang I, cu o dobândă fixă de 3,99 % pe an si ca potrivit clauzeri de la pct. 5 lit. a din conventie, banca percepe un comision de risc in cuantum de 0,22 %, aplicat la soldul creditului, platibil lunar in zilelel de scadenta, pe toata perioada de relurae a contractului, iar prin actele aditionale din 25.11.2010, clauza a fost modificata ca urmare a intrarii in vigoare a OUG nr. 50/2010, comisionul de risc fiind inlocuit cu comisionul de administrare in cuantum de 0,04 % .
Reclamantii au precizat că potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza abuziva reprezeinta acea clauza inserata in contract care, nefiind direct negociata cu consumatorul, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei credinte un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor .
S-a mai arata ca aceasta clauza, ca dealtfel intreaga conventie a fost prestabilita de catre banca, fara ca ei sa fi avut posibilitatea reala de a negoia sau de a influenta in vreun fel existenta sau continutul acesteia, fiind un contract standard, preformulat, nenegociabil, astfel ca in speta devin aplicabile dispoz. art. 4 alin. 2 si 3 din acelasi act normativ care reglementeaza practic o prezumtie a lipsei negocierii in favoarea consumatorilor .
Reclamantii au mai sustinut ca la momentul incheierii conventiei nu au avut posibilitatea de a schimba sau de a exclude acest comision, nici macar nu li s-a adus la cunostinta scopul sau modalitatea in care a fost stabilit cuantumul sau raportat la situatia lor financiara si nici conventia de credit nu ofera informatii in acest sens, astfel incat se incalca dispozitiile legale care prevad ca redactarea trebuie sa fie clara si precisa .
Cu privire la comisionul de risc, reclamantii au mai precizat că acesta creaza un dezechilibru semnificativ intre obligatiile contractuale, in detrimentul lor, din moment ce imprumutul este deja garantat cu o ipoteca imobiliara si este si asigurat impotriva tuturor riscurilor, iar polita de asigurare a fost cesionata bancii .
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 193/2000, codul civil, Directiva CEE nr. 13/93, jurisprudenta ICCJ si CJUE .
Actiunea este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru, in conformitate cu dispoz. art. 29 lit. f din OUG nr. 80/2013, fiind vorba de o acțiune promovată de un consumator, în apărarea intereselor sale și invocarea unor pretinse clauze abuzive.
Au fost anexate cererii următoarele înscrisuri, in copii certificate pentru conformitate cu originalul: împuternicire avocațială, copie contract de credit, condiții generale, acte adiționale si extrase de cont .
La data de 28 ianuarie 2014, prin serviciul Registratură, pârâta a formulat și depus întâmpinare, prin care a solicitat instanței respingerea acțiunii și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea pârâta a arătat că perceperea comisionului de administrare nu este supusa controlului privind caracterul abuziv al clauzei, avand in vedere dispoz. art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 .Comisionul de risc/de administrare face parte din costul total al creditului, alături de dobândă, fiind un element al prețului contractului plătit de către cel împrumutat și prin urmare nu este supus controlului instanței, atât timp cât clauzele sunt clar și inteligibil exprimate.
De asemenea, pârâta a arătat că la încheirea convenției de credit a existat o formă specifică de negociere, deși părțile nu au fost pe poziții echivalente și a constat în explicarea pentru reclamanți a ceea ce înseamnă un contract de credit, în prezentarea ofertei, în posibilitatea pentru aceștia de a căuta și compara și oferte de la alte bănci, în trecerea unui inteval de timp suficient pentru formarea unei opinii între discuția preliminară și semanrea contractului, toate acestea finalizate cu completarea particularizată la reclamanți a unui model generic de contract.
Negocierea, in acceptiunea paratei, are un continut cuprinzator si variabil ce presupune libera formare a vointei juridice, cu posibilitatea de informare, gandire, razgandire si alegere a furnizotrului, cu existenta unui interval minim de timp care sa permita o reflectie constienta asupra chestiunii, cu posibilitatea oricareia dintre parti de a nu accepta sau refuza semnarea .Pe toată perioada negocierilor reclamanții au avut posibilitatea de a cere lămuriri și opțiunea de a nu semna contractul, iar după semnare de a nu retrage banii. În plus, pârâta arată că reclamanții au avut posibilitatea să ceară modificarea unor prevederi din proiectul de contract, dar nu au făcut-o.
Totodată, pârâta a arătat prin întâmpinare că prin comisionul de administrare nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimientul consumatorului. Dobânda anuală și comisioanele intră în sfera noțiunii de preț al contractului, deoarece reprezintă contraprestații lunare ale creditului acordat de către bancă, iar prețul dacă este cunoscut de la început nu poate crea un dezechilibru. Comisionul de administrare există tocmai pentru a permite băncii să-și continue activitatea de creditare în condiții economice de piață ostile.
Cu privire la garantarea cu ipotecă a creditului, pârâta arată că din prespectivă economică aceasta este complementară comisionului de administrare și nu o alternativă. Astfel, sumele obținute din comisionul de administrare permit băncii să activeze chiar și în cazul unui procent mai mare de credite neplătite, să acopre pierderile pentru insolvabili, să aibă sumele pentru demersurile legale de a-și recupera datoriile, iar prin ipotecă se încearcă recuperarea unei datorii punctuale, deci se remediază o pagubă după producerea sa.
Reclamantii au formulat raspuns la intampinare la data de 20.02.2014, prin care au solicitat respingerea apararilor paratei .
In cursul cercetarilor judecatoresti a fost administrata proba cu inscrisuri, precum si interogatoriul reclamantilor, raspunsurile acestora fiind consemnate si atasate la dosarul cauzei .
Analizând materialul probatoriu administrat în prezenta cauză, precum și motivele și argumentele părților, instanța reține următoarele:
La data de 09.05.2008, între părți a intervenit convenția de credit nr._, prin care reclamanta a contractat un credit, cu garanție reală imobiliară, în valoare de 95 000 CHF, cu o perioadă de rambursare de 300 luni și o dobândă fixă de 3,99 % pe an. În același sens, prin clauza 5.a din capitolul „codiții speciale”, părțile au prevăzut, respectiv au semnat perceperea unui comision de risc de 0,22 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, pe toată perioada de derulare, la data scadenței fiecărei rate în parte.
Totodata, instanta retine ca acest credit acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.
Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra imobilului apartament nr. 14 situat în mun. Iași, ., ., etaj 3 jud. Iași, proprietatea reclamanților, după cum rezultă din pct. 7 din Condițiile Speciale ale Convenției de credit.
Polița de asigurare a acestui imobil pentru acoperirea tuturor riscurilor a fost cesionată în favoarea pârâtei, așa cum se prevede în art. 7 lit. b din „condițiile speciale” ale convenției de credit.
La data de 25.11.2010 părțile au încheiat actul adițional nr. 2 la convenția de credit, prin care se prevedeau două comisioane în legătură cu acordarea și utilizarea creditului, respectiv comisionul de rambursare anticipată și comisionul de administrare credit, acesta din urmă având o valoare de 0,04% pe lună, aplicat soldului Creditului și viza, potrivit actului adițional administrarea riscului de credit.
Instanta retine ca in nicio clauza din convenția părților sau din condițiile speciale sau generale ale convenției, acest comision nu este definit, în sensul de a se preciza ce fel de riscuri este menit să acopere în condițiile în care pârâta a beneficiat expres de garanții imobiliare constituite în favoarea sa (conform pct. 7 ) .
Instanța reține că raporturile contractuale dintre reclamantă și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori, așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din lege. Acest act normativ interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Analizând consecințele unei atare interdicții se poate observa că ele nu pot fi reprezentate decât de constatarea nulității absolute a clauzei respective .
Cu privire la criteriile ce pot și trebuie să fie utilizate de instanță în analiza concretă a unei clauze ce prezintă caracter abuziv, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu obiectul principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Astfel, clauza de la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit are ca obiect stabilirea unui comision, așadar un element component al creditului ( parte a prețului, astfel cum susține instituția creditoare), ceea ce aparent ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. 6 din lege cu consecința imposibilității analizării caracterului abuziv.
Totuși, art. 4 alin. 6 nu exclude automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci face referire la adecvarea prețului cu serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca respectiva clauză să fie exprimată clar și inteligibil. Or, conform mențiunilor de la secțiunea 3 „Costuri” din Condițiile speciale, comisionul de risc se percepe de pârâtă pentru punerea la dispoziție a creditului în aceeași manieră cu dobânda curentă, care este percepută conform pct. 3.1, adică tot pentru creditul acordat. Nici o altă prevedere contractuală nu oferă alte informații cu privire la destinația și justificarea acestui comision de risc.
Rezultă că instituția creditoare percepe două tipuri de costuri pentru unul și același serviciu prestat, fără a explica în mod corespunzător scopul distinct al dobânzii de rata comisionului de risc.
În ceea ce privește susținerea că reclamantii au avut cunoștință atât de existența cât și întinderea obligațiilor ce îi reveneau și sub aspectul valorii și sub cel al perioadei și a fost de acord prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. Validarea unui astfel de raționament ar echivala cu ignorarea interdicției instituită de Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește clauzele abuzive interdicție menită tocmai să protejeze consumatorii care au încheiat deja astfel de contracte cu comercianții.
Instanța apreciază că are posibilitatea de a analiza caracterul eventual abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000. Aceste dispoziții legale instituie o . condiții ce trebuie a fi îndeplinite pentru a se putea vorbi de existența unei clauze abuzive: potrivit art. 4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzei penale abuzive.
Sancțiunea nulității are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziția legală, ca și din rațiunea și scopul acesteia.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare (art. 2 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană) precum și de a transpune corect directivele în dreptul intern, precum și de a le interpreta în concordanță cu deciziile Curții de Justiției ale Comunităților Europene (art. 249 alin.3 din Tratatul Comunității Europene), numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
Nu s-ar putea așadar susține că numai pe calea procedurii contravenționale, reglementate de art. 8 și urm. din Legea nr. 193/2000 se poate constata caracterul abuziv al unei clauze înscrise într-un contract comerciant – consumator. Procedura respectivă constituie un mijloc suplimentar, instituționalizat, de protecție, care prezintă avantajul că instanța poate obliga comerciantul să modifice condițiile sale generale de afaceri, cu repercusiuni asupra tuturor raporturilor juridice derulate de acesta. Ea nu înlătură însă sancțiunea civilă a nulității absolute – caracterul absolut decurgând din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecția consumatorilor – care poate fi invocată chiar din oficiu de instanță în situația, mult mai frecventă, în care comerciantul formulează acțiuni în justiție pentru executarea obligațiilor decurgând din contractele cu consumatorii și care cuprind clauze abuzive.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).
Curtea a statuat că „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 și 26).
Analizând punctual condițiile prevăzute de lege se vor reține următoarele: o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți. Deși pârâta susține că reclamanta a fost informată cu privire la semnificația clauzelor contractuale având posibilitatea de a refuza încheierea contractului, aceasta nu a realizat nici o dovadă a negocierii efective și directe a clauzei referitoare la perceperea unui comision de risc.
Astfel, din răspunsurile oferite de reclamanți la întrebările ce alcătuiesc interogatoriul propus de pârâtă rezultă că la momentul încheierii contractului nu au primit nicio informatie legata de comisionul de risc, reclamanta aratand ca a discutat cu ofiterul bancar inainte de semnarea contractului de doua sau trei ori si ca a primit informatii doar cu privire la actele necesare incheierii contractului, sum ape care putea sa o imprumute si perioada de rambursare, neexistand practic o negociere, iar reclamantul a confirmat sustinerile reclamantei raspunzand in acelasi sens, ca a primit informatii legale de actele necesare si valoarea creditului .
Referitor la susținerea potrivit căreia această clauza a fost negociată ulterior, prin act adițional și înlăturată ( fapt ce ar demonstra posibilitatea recunoscută oricând părții contractante de a interveni), instanța va reține că aceasta nu dovedește retroactiv disponibilitatea de negociere. Mai mult, nimeni nu poate invoca propria culpa - negocierea din actul adițional fiind realizată la solicitarea reclamantei, în contextul modificării cadrului legislativ, statuării Inaltei Curți de casație și Justiție asupra comisionului de risc și informării la scară largă a consumatorului asupra semnificației reale a unor atare comisioane prin OUG 50/2010 și legea de modificare a acesteia.
Împrejurarea că nu există monopol pe piață nu este de natură să înlăture caracterul abuziv al clauzei, întrucât art. 4 din Legea nr. 192/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare, nefiind așadar necesar ca clauzele abuzive cuprinse într-un contract prestabilit (de adeziune) să fie întrebuințate de un comerciant care deține un monopol pe piața produsului sau serviciului respectiv. Ceea ce sancționează legea este că în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare și nici concordantă cu principiul libertății de voință a părților, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.
Din acest simplu motiv, semnarea contractului nu poate fi echivalată cu o negociere a condițiilor contractuale de către prestator și beneficiar.
Cu privire la cea de-a doua condiție cerută de lege și anume existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța va înlătura ab initio susținerile pârâtei referitoare la existența unor costuri de administrare credit, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur cum este cel legat de fluctuațiile pieței sau căderea pieței imobiliare. Or, astfel cum se poate observa din toate actele dosarului, asigurarea băncii în privința restituirii creditului s-a realizat prin intermediul unor garanții reale imobiliare concrete, prin asigurarea bunurilor, iar riscul despre care face vorbire banca nu este unul ce poate fi generat ( în atare condiții de asigurare și garantare) de către client, ci constituie un element alea, ce nu poate fi contabilizat și imputat beneficiarului creditului. Asumarea unui risc este inerentă oricărui contract de creditare, însă evaluarea acestui risc trebuie realizată în raport de situația concretă a beneficiarului, precum și asigurările pe care acesta le dă în cadrul înțelegerii părților.
Or, prin perceperea alături de dobândă și instituirea unor garanții reale, dublate de asigurare, a unui alt preț cu titlul de comision de risc, pârâta a urmărit să transfere în sarcina reclamantei toate riscurile contractului posibile și viitoare, deci incerte, fără posibilitatea restituirii sumelor încasate cu acest titlu, în cazul în care riscurile respective nu s-ar produce până la scadență. O atare atitudine nu poate echivala decât cu o îmbogățire fără justă cauză, îmbogățire ce stă la baza dezechilibrului semnificativ apărut între părți.
Aplicând sancțiunea nulității absolute, instanța nu aduce atingere principiului libertății de voință a părților, întrucât acest principiu își găsește deplina sa aplicare în situația actelor civile și actelor de comerț bilaterale (încheiate între doi comercianți), fiind fundamentat pe prezumția de egalitate juridică și economică a părților contractante.
Realitatea unei disproporții vădite de forță economică și de cunoștințe juridice între comercianți, pe de-o parte, și consumatori, pe de altă parte, ca și întrebuințarea frecventă de către cei dintâi a unor contracte cu clauze prestabilite (de adeziune) a determinat intervenția legiuitorului pentru a preveni utilizarea abuzivă a acestor contracte, într-un sens care contravine noțiunilor de echitate și de echilibru contractual, care stau la baza întregii legislații de drept privat. Nu se poate reproșa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori că aduce atingere principiului libertății de voință, întrucât această lege are ca scop tocmai combaterea abuzului de putere dominantă și deci de voință al unei singure părți.
Un contract are putere de lege între partile contractante pentru ca este prezumat a fi dominat de buna credinta si utilitate pentru ambele parti, forta juridica deplina fiind recunoscuta numai acelor conventii care nu intra în conflict cu ordinea publica si bunele moravuri . De aceea, conform dispozitiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat între comercianti si consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fara echivoc, pentru întelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate”, dându-se în acest fel posibilitatea atât partilor dar si instantei de a verifica si constata legalitatea fiecarei clauze . Asigurarea respectarii acestui principiu o asigura chiar prevederile alineatului 3 din acelasi articol.
Instanța constată, prin prisma totalității garanțiilor constituite în favoarea băncii faptul că orice eventual risc suferit de banca este acoperit, inclusiv în cazul apariției fluctuațiilor aferente ivirii unei inflații. Astfel, perceperea unui comision de risc în cuantum de 0,06% vine în contradicție cu această situație de fapt. Pentru toate situațiile ce presupun un risc de neexecutare a obligațiilor contractuale sunt specificate clar în celelalte clauze ale convențiilor modalitățile de constrângere, cum ar fi perceperea penalităților de întârziere, perceperea unei dobânzi penalizatoare si procedura executării silite. Este de notorietate faptul ca instituțiile de credit realizează profit din dobânzile aplicate si din taxele reținute la data semnării convențiilor, legea impunând ca, în privința comisioanelor aferente creditului, acestea sa corespunda costurilor efective ale băncilor, sa se limiteze la acoperirea acestora si sa nu conducă la obținerea de venituri suplimentare. În acest sens, perceperea comisionului de risc, nu îți regăsește justificarea, ci rezulta clar ca s-a urmărit obținerea de profit si nu acoperirea unor reale riscuri.
Constatând caracterul abuziv al unei atare clauze ( de percepere a comisionului de risc), prin împlinirea cumulativă a tuturor condițiilor stabilite de legea 193/2000, precum și operarea sancțiunii nulității absolute, instanța urmează a proceda la soluționarea capetelor de cerere subsecvente.
În ceea ce privește restituirea prestațiilor bănești se vor avea în vedere dispozițiile art. 6 si art. 14 din Legea nr. 193/2000, care prevăd următoarele: „clauzele abuzive … nu vor produce efecte asupra consumatorului …” precum si „consumatorii prejudiciați … au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile C.civ….”. În temeiul acestor dispoziții coroborate cu cele ale C.civ., în baza principiului restabilirii situației anterioare, tot ce s-a executat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic sa ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat (în speță, art. 5 lit. a din convenții nu ar fi existat).
Se poate observa că reclamanta a solicitat suma plătită cu titlul de comision de risc, contabilizând 6921 CHF (în echivalent lei la data plății), precum și acordarea dobânzii legale pentru perioada cuprinsă între momentul introducerii acțiunii și momentul plății efective.
F. de aceste imprejurari, instanta va admite cererea si in consecinta va constata nulitatea absolută a clauzei inserată la art.5 litera a) din contractul de credit nr._/09.05.2008 încheiat între reclamanti și pârâtă, pentru caracter abuziv si va obliga in consecinta pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. să restituie reclamantilor D. M.-R. si D. S. C. suma de 6921 CHF (în echivalent lei la data plății) reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat până la data intrarii in vigoare a actului aditional nr. 2/25.11.2010, precum și la plata dobanzii legale aferente calculata de la data introducerii actiunii, respectiv 30.12.2013 si pana la data platii efective .
Totodată, față de prevederile art. 453 Noul C.proc.civ., pârâta căzând în pretenții, retinandu-se in sarcina sa o culpa procesuala, instanța o va obliga la plata către reclamanti a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentand onorariu aparator, instanta procedand la o reducere a cuantumului acestui onorariu in acord cu prevederile art. 451 alin. 2 NCPC, apreciind ca onorariu solicitat de catre reclamanti este usor disproportionat raportat ca tipicul cauzei, probele administrate si numarul de termene acordate in cauza .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea formulată de reclamantii D. M.-R., CNP_ si D. S. C., CNP_, cu domiciliul procedural ales la C..Av. F. A. C., cu sediul in mun. Iasi, .. 1 în contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. cu sediul în ., etaj 3-8 și 10, Sector 2 București.
Constată nulitatea absolută a clauzei inserată la art.5 litera a) din contractul de credit nr._/09.05.2008 încheiat între reclamanti și pârâtă, pentru caracter abuziv.
Obligă pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. să restituie reclamantilor D. M.-R. si D. S. C. suma de 6921 CHF (în echivalent lei la data plății) reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat până la data intrarii in vigoare a actului aditional nr. 2/25.11.2010, precum și la plata dobanzii legale aferente calculata de la data introducerii actiunii, respectiv 30.12.2013 si pana la data platii efective .
Obligă pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei reprezentând onorariu de avocat către reclamantii D. M.-R. si D. S. C..
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la data comunicării, ce se depune la Judecatoria Iasi .
Pronunțată în ședință publică, 04.07.2014 .
Președinte, Pt. Grefier (aflat in C.O.)
M. G. C. Inlocuitor Grefier Sef Sectie Civila
B. R.
Red./tehnored.MGC
5ex/28.08.2014
| ← Actiune in raspundere contractuala. Sentința nr. 1019/2014.... | Validare poprire. Hotărâre din 17-11-2014, Judecătoria IAŞI → |
|---|
