Acţiune în constatare. Sentința nr. 807/2015. Judecătoria LEHLIU-GARA

Comentarii

0

Sentința nr. 807/2015 pronunțată de Judecătoria LEHLIU-GARA la data de 09-12-2015 în dosarul nr. 807/2015

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA L. GARĂ

JUDEȚUL CĂLĂRAȘI

DOSAR NR._

SENTINȚA CIVILĂ NR. 807

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 09.12.2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE- M.-D. J.

GREFIER- F. P.

Pe rol soluționarea cauzei civile, având ca obiect „acțiune în constatare, interpretare clauze abuzive”, cerere formulată de reclamanta L. D. – L. împotriva pârâtei P. B. ROMÂNIA SA.

La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de grefier, învederând instanței că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, prin acțiune și prin întâmpinare, iar pârâta prin întâmpinare a invocat un număr de 4 excepții, respectiv: netimbrarea cererii introductive de instanță; necompetența teritorială a Judecătoriei L.-Gară; inadmisibilitatea capotelor 5 și 6 de cerere; prescripția dreptului reclamantei de a solicita înlăturarea clauzelor pretins abuzive din contractul de credit și restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins abuzive.

Instanța, având în vedere că prin întâmpinare pârâta a invocat un număr de 4 excepții, multe fiind excepții de procedură, în conformitate cu disp. art. 248 alin. 1 și 2 NCPC, stabilește ordinea de soluționare în funcție de efectele produse, apreciind că se impune mai întâi soluționarea excepției necompetenței teritoriale și pune în discuție această excepție.

Instanța, cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei L. Gară invocată de pârâtă prin întâmpinare, o respinge, având în vedere următoarele motive:

Este adevărat că prin clauza prev. art. 13.5 din contractul de împrumut s-a stabilit orice litigiu dintre părți va fi soluționat de instanța din București, respectiv de Judecătoria Sectorului 1 București, iar art. 19 din vechiul Cod de procedură civilă (sub incidența căruia a fost încheiat contractul) permitea părților înserarea unei clauze atributive de competență în cazul în care apăreau litigii cu privire la bunuri care nu atrăgeau competența teritorială exclusivă a unei alte instanțe din cele precizate la art.13-16, însă la data încheierii contractului dintre părți era în vigoare Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, anexa 1 cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive ale unui contract încheiat de un consumator, printre care și cele de la art. 1 lit. l) care exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acțiune legală sau de a exercita un alt remediu legal, solicitându-i în același timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj.

Prin cererea de față reclamanții au investit instanța cu o acțiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze inserate în contractul de împrumut încheiat cu pârâta, cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, situație față de care instanța reține incidența principiului protecției consumatorului consacrat de legislația și jurisprudența europeană precum și prevalența acestuia față de legislația națională.

Instanța apreciază că, în speță, clauza prevăzută de art. 13.5 din contractul de împrumut este inoperantă, caracterul restrictiv și exclusiv acesteia fiind denaturat prin lezarea liberului acces al reclamanților la justiție și situarea lor pe o poziție dezavantajată în raport de pârâtă.

Astfel, concluzia Curții de Justiție a Uniunii Europene cuprinsă în hotărârea pronunțată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C 137/08, privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva F. Schneide a fost în sensul că instanța națională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competență jurisdicțională teritorială exclusivă, din contractul încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, ce face obiectul unui litigiu cu care este sesizată, intră în domeniul de aplicare al Directivei nr.93/13/CEE deci poate aprecia din oficiu asupra eventualului caracter abuziv al unei astfel de clauze.

Instanța apreciază că clauza atributivă de competență inserată la art. 13.5 din contractul de împrumut intră în categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție, categorie prevăzută la pct. 1 lit. q) din anexa la Directiva nr. 93/13/CEE, drept pentru care, în considerarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, aceasta nu poate produce efecte asupra consumatorilor.

Mai mult decât atât, tot în jurisprudența Curții (Cauza Oceano Grupo Editorial SA vs. Rocio Murciano Quintero) s-a stabilit că este inechitabil și mult prea oneros să se pretindă consumatorului să formuleze cererea împotriva comerciantului care i-a încălcat drepturile la instanța de la sediul acestuia din urmă.

Față de regula instituită de art. 107 al. 1 NCPC în materia competenței teritoriale, respectiv instanța domiciliului/sediului pârâtului, disp. art. 113 NCPC prevăd și o competență teritorială alternativă, printre care și cea de la alin. 1 pct. 8, respectiv: instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, reclamantul având dreptul de alegere între instanțe deopotrivă competente, potrivit art. 116 NCPC, în speță, reclamanții optând pentru instanța de la domiciliul acestora.

De asemenea, potrivit art. 126 alin. 2 NCPC, în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă, or, în speță, nu există o convenție a părților referitoare la instanța competentă după nașterea dreptului.

Prin urmare, având în vedere aspectele menționate mai sus, precum și faptul că instanțele din București sunt situate la distanță de localitatea de domiciliu a reclamantei, de natură să creeze o prezumție în sensul că deplasarea și cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în fața instanței s-ar putea dovedi împovărătoare și i-ar putea determina pe aceștia să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare, instanța apreciază că competența teritorială în soluționarea prezentei cauze îi revine instanței de la domiciliul reclamanților, respectiv de Judecătoriei L., conform art.113 alin. 1 pct.8 NCPC.

Instanța, din oficiu, invocă excepția necompetenței teritoriale având în vedere următoarele:

Reclamanta L. D. este încadrată la Judecătoria L. – Gară în funcția de grefier de ședință, astfel cum rezultă din informațiile furnizate de aplicația ECRIS, atașate la dosar.

Potrivit disp. art. 127 alin. 1 NCPC „Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.”, iar potrivit alin. 3 al aceluiași articol: „Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.”

În speță, având în vedere calitatea reclamantei, aceea de grefier de ședință la Judecătoria L., instanța constată că suntem în prezența competenței facultative reglementate de art. 127 al 1 și 2 NCPC, competență care este de ordine publică, competentă să soluționeze putând fi și Judecătoria B., aflată în circumscripția Curții de Apel Ploiești, curte învecinată cu Curtea de Apel București în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea reclamanta (având în vedere solicitarea reclamantei – fila 124 din dosar).

Pentru aceste motive instanța admite excepția invocată din oficiu.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile de față.

Prin acțiunea introdusă la această instanță la data de 29.09.2015 și înregistrată sub nr._, reclamanta L. D.-L., domiciliată în orașul L.-Gară, ., județul Călărași, CNP-_, a chemat-o în judecată pe pârâta P. B. ROMÂNIA SA, cu sediul în mun. București, .. 29-31, sector 1, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. J_, cod unic de înregistrare_, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3.2 căsuța a II - a referitoare la dobândă, art. 4 și art. 5, referitoare la comisionul de acordare și comisionul de rambursare anticipată, art. 8.1 referitoare la rambursarea creditului în valuta în care a fost acordat, art. 12.1 liniuța a șasea, a șaptea și a opta, din contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr.120002A_ încheiat la data de 15.09.2008, precum și art.2 din Actul adițional nr. 1/2010 la contractul de credit nr. 120002A_ încheiat la data de 15.09.2008 și pe cale de consecință, să se constatate nulitatea absolută a acestora și eliminarea lor din contractul de credit sus-menționat; obligarea pârâtei să interpreteze dobânda variabilă în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni pentru întreaga perioadă de contractare, până la restituirea integrală a creditului; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, ținând cont de dobânda de referință variabilă în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni, retroactiv de la data acordării creditului; obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare credit și comision de restructurare; înghețarea cursului de schimb valutar CHF/leu pentru efectuarea plăților în temeiul convenției încheiate, la valoarea de la data încheierii și semnării convenției; calcularea ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elvețian din data încheierii convenției, precum și calcularea ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elvețian din data încheierii convenției pe întreaga perioadă de valabilitate a contractelor și restituirea sumelor plătite în plus; denominarea în moneda națională a plăților și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta arată că între ea, în calitate de împrumutat, și pârâta P. B. ROMÂNIA SA prin Agenția Călărași, a intervenit contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr.120002A_ încheiat la data de 15.09.2008 în valoare de_,00 CHF, cu dobândă variabilă, pe o durata de 120 de luni, iar creditul sus-menționat, a fost folosit pentru a refinanța un alt credit de consum nr.960PF/14.09.2006 încheiat cu Banca Comercială Română și acoperirea unor nevoi personale.

Mai arată că în anul 2010 a fost încheiat Actul adițional nr.1/2010 la contractul de credit nr.120002A_/15.09.2008, având ca obiect restructurarea împrumutului acordat, respectiv acordarea unei perioade de grație, perioadă în care a achitat din credit o sumă fixă, având în vedere imposibilitatea obiectivă de a mai susține rata creditului.

De asemenea, mai arată că potrivit clauzei de la art. 3.2 căsuța a II - a, secțiunea „dobândă” din contractul de credit menționat mai sus, dobânda creditului este variabilă în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului, fiind diferențiată ca și nivel, în două perioade, conform cap.III „Termenii împrumutului”, iar la data încheierii contractului ratele dobânzii practicate pentru cele două perioade, erau cele menționate la cap. III „Termenii împrumutului” și pe parcursul derulării contractului banca își rezervă dreptul de a modifica ratele de dobândă menționate în cap. III, noile procente de dobândă aplicându-se asupra soldului existent al împrumutului la data modificării acestora, iar noile rate ale dobânzii se comunică împrumutatului/împrumutatului solidar prin notificare scrisă sau prin afișare la sediile unităților, noua dobândă aplicându-se indiferent dacă aceștia se prezintă sau nu la bancă în vederea ridicării graficului de rambursare, banca fiind exonerată de orice obligație.

Potrivit clauzei de la art. 4 din convenția de credit, arată că împrumutatul este de acord să plătească băncii un comision pentru a acoperi cheltuielile cu privire la acordarea împrumutului (denumit „comision de acordare”), iar comisionul de acordare este calculat ca procent aplicat la suma solicitată (min. 60 EUR sau echivalent RON/CHF) și va fi reținut din împrumut la data acordării împrumutului.

Precizează că la clauza de la art.5 din contractul de împrumut, împrumutatul este de acord ca în condițiile rambursării parțiale/integrale în avans să plătească băncii un comision de rambursare în avans (denumit „comision de rambursare în avans”), iar comisionul este calculat ca procent aplicat la suma rambursată în avans și este datorat integral la data rambursării parțiale/integrale în avans, în cazul rambursării parțiale în avans, în situația în care, ca urmare a acestei rambursări împrumutatul/împrumutatul solidar dorește reducerea perioadei creditului, atunci aceștia pot să nu mai beneficieze de nivelul dobânzii reduse, dacă această reducere determină diminuarea până la eliminare a perioadei în care aceasta era aplicabilă.

Conform clauzei de la art.8.1, secțiunea 8 din contract „rambursarea”, arată că împrumutatul și/sau împrumutatul solidar va/vor rambursa împrumutul și dobânda aferentă în rate lunare egale, conform graficului de rambursare, parte integrantă a prezentului contract de împrumut, în valută în care a fost acordat împrumutul, până la rambursarea integrală a sumelor datorate în temeiul contractului în conformitate cu termenii specificați în Cap. III Termenii împrumutului, iar potrivit clauzei de la art. 12.1 liniuța a șasea și a opta, din convenția de credit stabilește că, sunt considerate cazuri de neîndeplinire de către împrumutat/împrumutatul solidar, încălcarea de către împrumutat/împrumutatul solidar a oricăreia dintre obligațiile ce îi revin în baza oricărui contract, (altul decât, prezentul contract) la care împrumutat/împrumutatul solidar este parte sau suspendarea, rezilierea sau modificarea unui astfel de contract, dacă respectiva încălcare, suspendare, reziliere sau modificare poate afecta îndeplinirea obligațiilor asumate de împrumutat/împrumutatul solidar în temeiul prezentului contract indiferent de motiv, oricare dintre drepturile băncii conferite de prezentul contract nu mai sunt, în opinia băncii, apte a fi puse în executare sau sunt afectate oricare dintre drepturile sau titlurile împrumutatului solidar, precum și orice eveniment care, în opinia băncii, poate afecta capacitatea împrumutatului solidar de a-și respecta obligațiile contractuale.

Prin clauza de la art. 2 din Actul adițional nr. 1/2010 la contractul de credit nr. l 20002A_/15.09.2008, arată că s-a stabilit în sarcina sa obligația achitării unui comision unic pentru prestarea serviciului de restructurare a creditului, având o valoare procentuală de 0,05% aplicat lunar la soldul existent de la momentul încheierii actului adițional, începând cu prima scadență ulterioară semnării actului adițional de restructurare/reeșalonare a creditului și până la rambursarea integrală a acestuia.

Arată că, în ceea ce privește clauza de la art. 3.2 căsuța a II - a, secțiunea din contractul de împrumut nr. 120002A_ din data de 15.09.2008 potrivit căreia, dobânda creditului este variabilă în funcție de evoluția pieței financiar - bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului, fiind diferențiată ca și nivel, în două perioade, respectiv pentru primele 80 de luni din perioada creditului rata dobânzii este de 11,25%, respectiv 8,95% pentru ultimele 40 de luni, conform Cap. III. „Termenii împrumutului".

Mai arată că, conform aceluiași articol, pe parcursul derulării contractului banca își rezervă dreptul de a modifica ratele de dobândă menționate mai sus, noile procente de dobândă aplicându-se asupra soldului existent al împrumutului la data modificării acestora, iar noile rate ale dobânzii se comunică împrumutatului / împrumutatului solidar prin notificare scrisă sau prin afișare la sediile unităților, noua dobândă aplicându-se indiferent dacă aceștia se prezintă sau nu la bancă în vederea ridicării graficului de rambursare, banca fiind exonerată de orice obligație.

De asemenea, mai arată că, această clauză dă dreptul băncii să stabilească și să modifice dobânda unilateral, fără motiv întemeiat și specificat în contract, fără a circumstanțiat anumite elemente sau criterii obiective în funcție de care să se facă modificarea, aspecte care fac ca decizia băncii să fie discreționară și imposibil de controlat de către consumator, iar potrivit dispozițiilor art. 9 lit. g) din OG nr. 21/1992, în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, nemenționați în contract sau la modificările legislative care impun acest lucru, de asemenea, dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract, iar formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia și ca urmare, în momentul încheierii contractului consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca, contractul fiind unul de adeziune, iar clauzele prestabilite de împrumutător, fără a da posibilitatea consumatorului de a modifica sau înlătura vreuna dintre acestea. Clauzele contractuale referitoare la costuri, trebuie să respecte dispozițiile art. 9 lit. g) din OG nr. 21/1992 ori, în cazul de față, orice modificare se face după voința creditorului, fără ca variația să se facă după o formulă transparentă.

Astfel, dobânda trebuia stabilită în funcție de variația indicelui de referință LIBOR la 3 sau 6 luni și marja băncii cunoscută la momentul încheierii contractului.

Așa cum rata dobânzii a fost stabilită discreționar de bancă, fără să existe niciun criteriu obiectiv sau o formulă de calcul transparentă, solicită stabilirea ratei dobânzii în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni, potrivit dispozițiile art. 3.2 căsuța a doua din contractul de credit, ce fac obiectul prezentei cauze sunt abuzive, față de dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, conform cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat.

Mai arată că, această clauză modifică echilibrul contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente, fără să aibă în vedere indici de referință obiectivi, verificabili și care să ofere părții posibilitatea de a înțelege mecanismul de formare al acestei dobânzi, precum și fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând doar să fie înștiințat.

De asemenea arată că, conform art. (1) lit. a) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, republicată, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica dobânda în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiția că acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract.

În situația în care nu se prezintă o situație clară, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început, în baza unor criterii obiective și clar circumstanțiate în funcție de care dobânda este stabilită sau va fi mărită, apreciază că opțiunea lui de a contracta este afectată și nu are reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna și apreciază față de aspectele expuse mai sus, că această clauză încalcă prevederile incidente în materie, fiind de natură să-i cauzeze un prejudiciu.

Cu privire la clauzele referitoare la comisionul de acordare credit de la art. 4 stabilit la 5,00%, comisionul de rambursare anticipată de la art. 5 stabilit la 2,50 % conform Cap. III din contractul de credit, apreciază că scopul perceperii acestor comisioane este neclar, iar terminologia folosită nu este descrisă nici în cuprinsul contractelor și nici menționate criteriile de justificare a acestora, iar comisioanele au fost aplicate, fără să se arate în funcție de ce au fost stabilite, de ce totuși s-a impus aplicarea lor și cum au fost ele negociate.

Potrivit art. 4 alin. 1) din Legea 193/2000, republicată, arată că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar la alin. 2) al aceluiași articol, se arată că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Disproporția dintre drepturile și obligațiile contractuale ale părților arată că este cu ușurință de demonstrat, întrucât consumatorul suportă pe de o parte, creșterea ratei lunare datorată devalorizării leului, iar pe de alta, aceste comisioane pentru care nu se cunoaște nici motivul perceperii lor și nici modul concret în care au fost stabilite, aceste aspecte nerezultând din niciuna din condițiile de creditare, iar dobânda reprezintă beneficiul creditorului de a pune la dispoziție o sumă de bani debitorului său, cuantificată sub forma unui procent din suma împrumutată, în vreme ce comisionul este un cost adiacent al activității de creditare, separat de dobândă și, astfel, orice alt cost pus în sarcina clienților, inclusiv comisionul de acordare credit sau comisionul de restructurare/reeșalonare este interzis în mod expres de legislația în vigoare.

De asemenea arată că, pentru aceleași considerente, apreciază că și clauza care se referă la comisionul de rambursare anticipată, este o clauză abuzivă, ilegală și nejustificată, nenegociată, care creează împrumutatului o situație împovărătoare, iar aplicarea acestui comision și cuantumul acestuia este determinat de bancă fără a exista nici un criteriu obiectiv care să dea posibilitatea consumatorului să aprecieze asupra necesității acestuia și inserarea în contracte a unor astfel de clauze, pe lângă faptul că, lezează interesul personal al său, este realizată cu încălcarea dispozițiilor exprese ale legii, mai exact, prin ocolirea, prin disimulare, a dispozițiilor exprese ale legii, acesta fiind de altfel aspectul care atrage necesitatea ocrotirii interesului public, atrăgând nulitatea absolută.

În raport de considerentele expuse, apreciază că aceste clauze contractuale sunt abuzive și intră sub incidența Legii nr. 193/2000, astfel încât sunt nule absolut.

Mai arată că, în ceea ce privește clauzele de la art. 12.1 liniuța a șasea, a șaptea și a opta și 12.2 secțiunea 12 „Cazuri de neîndeplinire" din contractul ce face obiectul prezentei cauze, referitoare la dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției, în baza altor contracte ale împrumutatului / împrumutatului solidar sau oricărui al eveniment, care în opinia băncii poate fi prejudiciabil pentru aceasta, sunt abuzive din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000, iar aceste clauze, pentru a nu fi abuzive, ar trebui să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părți, iar nu cele încheiate cu alte societăți de creditare sau chiar cu aceeași bancă pentru că, scadența anticipată a creditului trebuie să aibă legătură exclusiv cu creditul contractat și nu cu alte credite, în caz contrar se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și aceste clauze oferă băncii, în speță pârâtei, dreptul exclusiv și discreționar de a declara creditul scadent anticipat, într-un termen scurt fără a se putea verifica legalitatea unei astfel de măsuri, față de formulările generale și echivoce folosite de pârâtă.

Clauza de la art. 8.1, secțiunea 8 din contract intitulată „Rambursarea”, referitoare la rambursarea împrumutului și a dobânzii aferente în moneda în care a fost acordat creditul, respectiv în CHF, apreciază că este abuzivă având în vedere că riscul valutar este suportat exclusiv de consumator, iar caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că, obligă consumatorul la suportarea unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia la cunoștință, la data semnării contractului și, astfel, această clauză nu a fost negociată, fiind o clauză preformulată, neexistând posibilitatea pentru consumator să influențeze în vreun fel conținutul acesteia și creează în detrimentul său și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie solicită să se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de părți, or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și conferă băncii un avantaj economic vădit disproporționat, iar cu privire la capetele de cerere privind stabilizarea cursului de schimb CHF/L. la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului și denominarea în moneda națională a plăților, solicită admiterea acestora pentru următoarele considerente:

Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil cu privire la obligații.

Contractul de credit este un contract comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor și obligațiilor părților la momentul încheierii contractului este determinată sau determinabilă, astfel încât părțile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care și-au manifestat acordul și exclude expunerea uneia dintre părți la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor și incert și oferirea către cealaltă parte a unei șanse de câștig.

Mai arată că, creșterea cursului CHF de la momentul încheierii contractelor, respectiv 8 septembrie 2008 până în prezent, constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar care să-i permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și, în consecință, asumarea în cunoștință de cauză a riscului valutar.

Astfel, francul elvețian este o monedă ce nu are o circulație efectivă pe piața românească, nu este utilizată în tranzacțiile civile sau comerciale, în numerar sau prin virament bancar, fiind de notorietate că la momentul încheierii contractului, în anul 2008, precum și în prezent, pe piața monetară internă plățile se fac în RON sau în EURO, francul elvețian fiind o monedă de refugiu folosită de marii investitori pentru a-și conserva capitalurile, aceasta datorită stabilității sale, însă criza economică demarată la finele anului 2007 a cauzat o creștere fără precedent a achizițiilor de monedă elvețiană, astfel încât valoarea CHF a crescut succesiv și la niveluri extrem de ridicate, încât nici Banca Centrală a Elveției nu a putut stopa fenomenul, iar normele BNR, prevăd obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare și această prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator, iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului negociat față de cei existent la data încheierii contractului, care să conducă la asumarea riscurilor contractului și de către bancă.

De asemenea, mai arată că în acest fel, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii CHF față de moneda națională, apare ca o soluție justă și echitabilă și în conformitate cu dispozițiile art. 969 C.civ., conform cărora părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, atât la momentul încheierii contractului, cât și pe parcursul executării lui, deși creditele au fost contractate în CHF nu și-a asumat o clauză, expresă, privind riscul valutar.

În susținerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar și denominarea plății, învederează că părțile s-au obligat în condițiile economice existente la data încheierii contractului, când CHF avea o valoare moderată față de moneda națională așa încât, ca urmare a schimbării acestor condiții, este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice și, de asemenea arată că, întrucât schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, subsemnata neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar - bancar care să-i permită să anticipeze o devalorizare accentuată a leului față de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților, întrucât creșterea foarte mare a valorii CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat.

În ceea ce privește denominarea în moneda națională a plăților, arată că conform regulamentului valutar care prevede obligativitatea efectuării plăților între rezidenți, ce fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii în moneda națională, cu excepția anumitor operațiuni, între care nu fac parte și achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit, iar efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului constând în comisioanele de schimb valutar din lei în CHF, cu consecința împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesivă față de obligația asumată.

Precizează că la data de încheierii actului adițional nr. 1/2010 la contractul de credit nr.l20002A_/15.09.2008, acesta nu i-a fost înmânat și solicită a i se pune în vedere pârâtei să-l depună la dosar.

Față de aspectele învederate solicită admiterea prezentei acțiuni așa cum a fost formulată.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe: Legea nr. 193/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 969 C.civ., art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar.

În dovedirea acțiunii, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri, precum și orice alte probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect nulitatea absolută a clauzelor abuzive precizează că este evaluabil în bani, potrivit deciziei nr. 32/09.06.2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, pronunțată în interesul legii, indiferent dacă se formulează și pe titlul accesoriu privind restituirea prestațiilor deja efectuate, nulitatea absolută având efecte atât pentru trecut, cât și pentru viitor și având în vedere decizia menționată mai sus, precum și dispozițiile art. 101 alin. (1) raportat la art. 98 alin. 2) C.pr.civ., valoarea obiectului litigiului, prin raportare la valoarea contractului de credit de_,00 CFIF este de 72.783.606 în echivalent lei la data introducerii cererii, iar conform art. 29 alin. 1) lit. f) din OUG 80/2013 cererea este scutită de la plata taxei de timbru.

Alăturat cererii, reclamanta a atașat în xerocopii certificate următoarele înscrisuri: CI . nr._; contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr. 120002A_ încheiat la data de 15.09.2008 și graficul de rambursare credit.

Pârâta P. B. ROMÂNIA SA, reprezentată legal de d-na S. V. - Director Direcția Juridică și S. Rotam - Coordonator Juridic, prin reprezentant convențional SCP Efthyrnios G Navridis și Asociații, cu sediul în București, ..3, .. sector 3, adresă la care solicită comunicarea tuturor actelor de procedură, a formulat în cauză ÎNTÂMPINARE, invocând, pe cale de excepție, netimbrarea cererii introductive de instanță; necompetența teritorială a Judecătoriei L.-Gară; inadmisibilitatea capotelor 5 și 6 de cerere; prescripția dreptului reclamantei de a solicita: înlăturarea clauzelor pretins abuzive din contractul de credit și restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins abuzive.

Pe fondul cauzei, solicită respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă ca neîntemeiată cu privire la toate capetele de cerere; obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În motivarea excepției netimbrării cererii, arată că, potrivit Deciziei ICCJ nr. 32/09.06.2008 (recurs în interesul legii) publicată în Monitorul Oficial nr. 830/10.12.2008, sunt evaluabile în bani litigiile având ca obiect anularea/constatarea nulității unor acte juridice, iar potrivit prevederilor art. 1 coroborat cu art. 2 și cu art. 34 alin. 1) din OUG nr. 80/2013 cererea introductivă de instanță este supusă taxelor judiciare de timbru, calculate în funcție de valoarea fiecărui capăt de cerere și având în vedere caracterul patrimonial al acțiunii reclamantei în acord cu prevederile art. 1 coroborat cu art. 2 și cu art. 34 alin. 1) din OUG nr. 80/2013, urmează ca reclamanta să timbreze la valoarea obiectului ei cererea introductivă de instanța și abia după timbrarea cererii, instanța ar fi legal sesizată și ar putea să analizeze temeinicia cererii reclamantei.

Menționează că în speță nu sunt incidente prevederile art. 29 lit. f) din OUG nr. 80/2013 întrucât aceste prevederi se refera la „persoanele fizice /..../ care au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudicial drepturile și interesele legitime ale consumatorilor."

Mai arată că prevederile art. 29 lit. f) din OUG nr. 80/2013 sunt de strictă interpretare, fiind o excepție de la regulă, regula o constituie timbrarea oricărei acțiuni judiciare în materie civilă, iar sintagma „care au prejudiciat” folosită de legiuitor în redactarea art. 29 lit. f) din OUG nr. 80/2013, implică o acțiune trecută și terminată în momentul vorbirii, astfel, pentru a putea fi scutită de plata taxei de timbru, reclamanta ar fi trebuit să prezinte la momentul introducerii acțiunii introductive de instanța dovada constatării de către o instanța de judecată a prejudiciilor produse de care ei și nicidecum că aceste pretinse prejudicii să fie constatate ulterior, prin soluționarea cauzei pendinte.

De asemenea, mai arată că nici Legea nr. 193/2000 (care constituie temeiul de drept al acțiunii introductive de instanță) și niciun alt act normativ nu instituie ab initio o prezumție de nelegalitate a clauzelor unui contract de credit, ceea ce însemnă că până la dovada contrarie, clauzele unui contract de credit sunt legale și își produc efectele juridice și în prezenta cauză nu sunt întrunite condițiile stricte prevăzute de legiuitor la art. 29 lit. f) din HG nr. 80/2013 întrucât reclamanta nu are la baza vreo hotărâre judecătorească care să fi constatat caracterul abuziv al clauzelor reclamate și prejudiciul cauzat de ei.

Solicită a se avea în vedere faptul că pretinsa prejudiciere din partea sa a drepturilor și a intereselor legitime ale reclamantei nu a fost dovedită și până la dovedirea de către reclamantă a prejudiciului suferit din partea sa, acesta nu poate fi scutită de plata taxei de timbru (care se achită anticipat), arată că, în condițiile în care pretinsa nelegalitate a clauzelor contractului de credit și pretinsa prejudiciere din partea sa a drepturilor și intereselor legitime ale reclamantei nu au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească, cererea acestora de constatare a nulității clauzelor Contractului de credit nu poate fi integrată în ipoteza stipulată de art. 29 lit. f) din OUG nr. 80/2013.

Menționează că discuțiile privind legalitatea sau nelegalitatea clauzelor Contractului de credit, ce vizează tocmai răsturnarea de către reclamantă a prezumției de legalitate a clauzelor contractuale, nu pot avea loc decât după achitarea prealabilă a taxei judiciare de timbru, iar în considerarea acestor aspecte, apreciază că admiterea a priori de către instanță a tezei reclamantei privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale și implicit nulitatea acestora, înseamnă, în fapt, o răsturnare a prezumției de legalitate a clauzelor Contractului de credit și implicit, o antepronunțare a instanței asupra cererii reclamantei în sensul admiterii acesteia (întrucât faptul conex ce trebuie dovedit de către reclamantă în urma administrării întregului probatoriu este chiar nelegalitatea clauzelor reclamate).

Față de cele expuse supra raportat la prevederile art. 33 alin. 1) din OUG nr. 80/2013 care impun plata anticipată a taxelor judiciare de timbru, solicită ca potrivit prevederilor art. 33 alin. 2) din OUG nr. 80/2013 să se pună în vedere reclamantei să timbreze la valoare, distinct fiecare capăt de cerere, iar în ipoteza în care acesta nu va achita taxele judiciare de timbru aferente, să se anuleze cererea introductivă ca netimbrată, potrivit prevederilor art. 200 alin. 2) din NCPC.

Referitor la excepția de necompetență teritoriala a Judecătoriei L.-Gară, în conformitate cu prevederile art. 19 Cod pr. civ., în vigoare la data încheierii Contractului de credit, părțile au stabilit o competență teritorială convențională, în cazul apariției oricărui litigiu legătura cu Contractul de credit, prin care instanța care va avea competență teritorială să judece litigiul să fie instanța competentă din punct de vedere material din București.

În acest sens, învederează prevederile art. 13.5. din Contractul de credit nr. 120002A_/15.09.2008 „orice litigiu în legătură cu prezentul contract care nu s-a putut soluționa amiabil între părți, va fi soluționat de instanțele judecătorești din București”, precum și prevederile art. 107 alin. 1) C.pr.civ., potrivit cărora regula generală o constituie competența de la sediul pârâtului și care, în cazul de față competența aparținând Judecătoriei Sectorul 1 București.

Menționează că prevederile art. 13.5. din Contractul de credit care reglementează competența teritorială convențională prin care părțile, de comun acord, au stabilit instanța competentă teritorial să judece orice litigiu în legătură cu Contractul de credit prevalează atât prevederilor art. 109 NCPC, cât și prevederilor art. 113 pct. 8 NCPC.

Mai arată că, tot în susținerea excepției invocate, subliniază faptul că dispozițiile art. 126 alin. 2) NCPC, care prevăd posibilitatea stabilirii convenționale a competenței numai după nașterea dreptului la despăgubire, nu pot înlătura efectul prevederile art.13.5. din contractul de credit, deoarece noul text legal nu poate avea un efect retroactiv, adică nu poate conduce la invalidarea unor clauze contractuale care au fost agreate de părți anterior adoptării textului indicat.

De asemenea, mai arată că dacă s-ar admite aceasta ipoteză, s-ar aduce atingere principiului neretroactivității legii civile consacrat constituțional prin art. 15 alin. 2) din Constituția României, potrivit căruia „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".

Precizează că potrivit, prevederilor art. 107 alin. 1) NCPC, regula generală o constituie competența de la sediul pârâtului, respectiv sediul social al său, fiind în București, Sector 1, iar competentă teritorială de drept comun este cea de la sediul pârâtei P. B. România SA și atât competența teritorială de drept comun cât și convenția încheiată între cele doua părți, indică o singură instanță competentă teritorial să judece acest litigiu, respectiv, instanța competentă material (judecătoria) de la sediul social al P. B. România SA (Sector 1, București), în acest sens fiind și practica instanțelor de judecată în cauze similare, având ca pârâtă Banca.

Față de argumentele expuse, solicită să se constatate ca fiind întemeiată excepția invocată și, în consecință, admiterea excepției de necompetență teritorială a Judecătoriei L. Gară, urmând să se decline cauza către instanța competentă, respectiv Judecătoria Sectorului 1 București.

În ce privește excepția inadmisibilității capetelor 5 și 6 de cerere, arată că în petitele 5 și 6 de cerere, reclamanta solicită ca urmare a admiterii acestuia, „înghețarea cursului de schimb valutar CHF/L. pentru efectuarea plaților în temeiul convenției încheiate, la valoarea de la data includerii și semnării convenției; denominarea în moneda națională a plăților”.

Mai arată că, deși acțiunea formulată de reclamantă se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, în ceea ce privește concluziile cu privire la susținerea primului capăt al acțiunii, reclamanta face trimitere directă la teoria impreviziunii (dispozițiile art. 1271 alin. 2 din Noul Cod Civil), motivând că: „…. creșterea cursului CHF de la momentul încheierii contractelor, respectiv 8 septembrie 2008 până în prezent, constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert...”

Având în vedere faptul că, la momentul încheierii contractului de credit erau în vigoare dispozițiile vechiului cod civil de la 1864, care nu reglementau această teorie, teoreticienii civiliști de la acea vreme tratau în mod restrâns chestiunea impreviziunii, această materie fiind o noutate juridică reglementată prin . noului Cod civil, invocarea acestei chestiuni în prezenta speță este inadmisibilă.

De asemenea, arată că potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, dispozițiile art. 1271 alin. 2 din Noul Cod civil privitoare la impreviziune se aplica numai contractelor încheiate după . noului Cod civil, iar dispozițiile pe care reclamanta încearcă să le sugereze în susținerea acestor capete de cerere, nu sunt aplicabile prezentei spețe.

În întărirea acestor afirmații, arată că vin și dispozițiile art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, care prevăd în mod expres: „Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa" și în asemenea condiții acțiunea reclamantei se întemeiază în principal pe un text de lege care nu conferă cadrul juridic în vederea susținerii cererii, iar în subsidiar acțiunea este motivată pe dispozițiile unei legi care nu este aplicabilă prezentei spețe.

Solicită a se constata că dispozițiile art. 1271 NCC (care reglementează impreviziunea) invocate în subsidiar de către reclamantă în susținerea cererii introductive de instanța, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât potrivit art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, legiuitorul a reglementat expres că dispozițiile art. 1271 NCC privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după . NCC (01.10.2011 - n.n.), contractul de credit din prezenta cauză a fost încheiat la data de 15.09.2008, anterior intrării în vigoare a NCC.

Pentru aceste motive, solicită admiterea excepției invocată iar pe cale de consecință respingerea capetele 5 și 6 de cerere ea fiind inadmisibile, în raport de dispozițiile legale pe care se întemeiază.

În ce privește excepția prescripției dreptului reclamantei de a solicita înlăturarea clauzelor pretins abuzive din contractul de credit si restituirea sumelor achitate in baza clauzelor pretins abuzive, în principal, invocă prescripția dreptului la acțiune privind formularea capetelor de cerere, respectiv constatarea caracterului pretins abuziv al clauzelor reclamate din Contractul de credit, precum și articolelor reclamate din actele adiționale încheiate și eliminarea acestora, iar doctrina a statuat că sancțiunea unei clauze abuzive este nulitatea relativă, întrucât interesul protejat în fiecare caz este cel al fiecărui consumator în parte, iar caracterul abuziv urmează a se aprecia în persoana fiecărui consumator.

Mai arată că perioada în care poate fi inițiată o astfel de acțiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale, pornind de la o lipsă de claritate a exprimării consimțământului din momentul încheierii contractului de credit, este de maximum 3 ani potrivit art. 3 alin. 1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, de la încheierea Contractului de credit și cea a actelor adiționale, până la formularea cererii introductive de instanța (29.09.2015) au trecut mai mult de 3 ani.

De asemenea, mai arată că, în secundar, în ipoteza în care instanța ar trece peste argumentele invocate supra și ar aprecia că dreptul la acțiune privind capetele de cerere invocate, nu este prescris, solicită ca instanța să constate că dreptul la acțiune privind restituirea sumelor achitate cu titlu de dobânzi și comisioane până la data de 29.09.2015 este prescris (întrucât acțiunea introductivă de instanța a fost formulată după curgerea termenului de prescripție).

Învederează că dreptul de a solicita restituirea anumitor prestații, în baza anularii actelor care stau la baza încasării acestora, se prescrie într-un termen de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil și astfel cum s-a arătat în doctrina, acțiunea de a cere restituirea prestațiilor este o acțiune separată de cea care tinde la anularea contractului.

Precizează ca și pentru celelalte acțiuni care pornesc de la un fapt ilicit, data de la care începe să curgă prescripția este data producerii faptului ilicit, iar prescripția dreptului la acțiune pentru restituirea fiecărei sume va începe să curgă de la data la care aceasta s-a plătit, astfel cum s-a arătat în doctrina, acțiunea de a cere restituirea prestațiilor este o acțiune separată de acea care tinde la anularea contractului.

Pe fondul cauzei, apreciază că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.

Arată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta solicită: constatarea caracterului abuziv a clauzelor contractuale cuprinse în contractul de credit, la art. 3.2. (clauze referitoare la caracterul variabil al dobânzii); constatarea caracterului abuziv a clauzelor contractuale cuprinse în Contractul de credit, la art. 4 (clauze referitoare la comisionul de acordare);constatarea caracterului abuziv a clauzelor contractuale cuprinse în Contractul de credit, la art. 5 (clauze referitoare la comisionul de rambursare anticipata); constatarea caracterului abuziv a clauzelor contractuale cuprinse în Contractul de credit, la art. 8.1. (clauze referitoare la rambursarea creditului); constatarea caracterului abuziv a clauzelor contractuale cuprinse în Contractul de credit, la art. 12.1. (clauze referitoare la cauzele de neîndeplinire); constatarea caracterului abuziv a clauzelor contractuale cuprinse în art. 2 din Actul adițional nr. 1/2010 la Contractul de credit: constatarea nulității absolute a clauzelor mai sus-menționate și eliminarea lor din Contractul de credit; obligarea sa la restituirea sumelor presupus încasate în mod abuziv cu titlu de dobânda; obligarea sa la înghețarea cursului de schimb valutar CHF/RON la valoarea de la data încheierii și semnării Contractului de Credit, precum și convertirea în RON creditului în suma de 18.060,00 CHF; obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru soluționarea corectă a cererii de chemare în judecată, apreciază că se impune a preciza că legea aplicabilă prezentului litigiu este Codul Civil de la 1864, iar contractul de credit a fost semnat în 15.09.2008, astfel că legea aplicabilă acestuia este Codul civ. 1864 și legile special în materie, prevederile Noului Cod civil neputând fi reținute.

Potrivit art. 969 C. civ. 1864 „(1) convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, (2) ele se pot revoca numai prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege", iar aceste prevederi legale transpun la nivel normativ principiul fundamental pacta sunt servanda și odată convenția încheiată, aceasta trebuie respectată întrutotul de părțile contractante. În virtutea acestui principiu, în convenția dintre părți nu este permisă intervenția unor terți, deoarece acest lucru ar fi echivalent cu încălcarea principiului libertății contractuale și autonomiei de voința a părților.

De asemenea arată că, instanța nu poate efectua o analiză post factum, raportându-se la aspecte ce țin de executarea contractelor de credit din perspectiva modificărilor de curs valutar și a modificărilor legislative ulterioare, ci trebuie să se raporteze numai la contextul legal și socio-economic în care au fost semnate contractele de credit, iar în analizarea cererii de chemare în judecată instanța NU poate ține cont de prevederile OUG nr. 174/2008, OUG nr. 50/2010, noului Cod Civil (invocat pentru a argumenta posibilitatea instanței de a interveni în convenția părților, contrar legii aplicabile acestei convenții).

În ce privește argumentele reclamantei privind aplicarea unor dispoziții legale menționate sunt neîntemeiate, arată că acestea ducând la încălcarea evidentă a principiilor de drept evocate, precum și a principiului neretroactivității legii civile consacrat constituțional prin art. 15 alin. 2) din Constituția României potrivii cu care „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".

Reiterează faptul că în prezenta cauză nu sunt în prezența unui caz de nulitate absolută, așa cum în mod eronat susține reclamantul și așa cum s-a reținut în literatura de specialitate, în mod unanim, sancțiunea ce intervine în cazul cererii prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști este nulitatea relativă.

Mai arată că, din definiția nulității relative reiese că scopul acesteia este să sancționeze încălcarea prevederilor legale de ordine privată, ce apără interese de ordine private, iar în materia consumului, nu există o ordine juridică de ordine publică, ci doar exclusiv raporturi juridice individuale, iar din prevederile 1.193/2000 nu rezultă că sunt în prezența unui interes obștesc care să atragă incidența nulității absolute, ci are în vedere protecția consumatorului individual în raporturile sale cu un profesionist.

Precizează că reclamanta a încheiat la data de 15.09.2008, Contractul credit nr. 120002A_, având ca obiect acordarea unui credit în suma de 18.060,00 CHF pe o perioada de 120 luni și conform clauzelor contractuale negociate și acceptate, rata dobânzii a fost stabilită ca fiind variabilă, în funcție de variația indicelui de referința L1BOR la 3 luni și marja Băncii, iar pentru acest credit s-a modificat valoarea dobânzii de la 11.25 % la 12 % în 31.12.2008 și de la 12% la 11._ % în 19.09.2010, iar în 19.09.2010, în baza OUG 50/2010, s-a trecut la marja fixă (11.8) Libor 3M= 11._% pentru primele 2/3 din perioada de creditare și 9.4 % pentru ultima 1/3 din perioada de creditare.

De asemenea, mai arată că, pe parcursul relației contractuale, reclamanta a solicitat restructurarea împrumutului acordat, prin acordarea unei perioade de grație, venind în întâmpinarea solicitărilor reclamantei, prin acordarea de facilități financiare, părțile semnând un act adițional în acest sens, majorându-se astfel perioada de creditare la 144 luni.

Precizează că clauzele contractuale reclamate nu au un caracter abuziv și potrivit art. 4 alin.(1) din Legea nr. 193/2000 „O clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe. un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar prin acest text de lege mai sus citat, legiuitorul național a implementat dispozițiile Directivei 93/13/CEE, art. 4 din Legea nr. 193/2000 este o copie fidelă a dispozițiilor art. 3 din Directiva, identificându-se cu ușurință în acest text de lege condițiile cumulative pe care o clauză trebuie să o îndeplinească pentru a putea fi calificată în concret de către judecătorul național, pentru fiecare caz în parte, ca fiind abuzivă: să nu fi fost negociată (din culpa comerciantului/profesionistului);-să creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului.

La art. 4 alin. 6) din Legea nr. 193/2000 arată că prevede că „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de alta parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”, iar la art. 4 alin. 2) din Directiva 93/13/CEE, se prevede că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil", astfel, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (și implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată.

Pentru ca instanța să poată sancționa o clauza ca fiind abuzivă, apreciază că aceasta trebuie: să fie parte integrantă dint-un contract de adeziune și să nu fi fost negociata din culpa comerciantului/profesionistului; să fie excesivă (să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pârâților) și să nu se refere la obiectul sau prețul contractului.

În prezenta cauză, arată că clauzele contractuale reclamate din Contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât, pe de o parte, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar pe de alta parte, unele dintre acestea se referă la prețul contractului.

Precizează că banca a creat toate condițiile pentru negocierea clauzelor contractului de credit, acestea fiind negociate de către părțile semnatare înainte de semnarea acestuia și înainte de semnarea Contractului de credit, au furnizat reclamantei cu o perioada de timp rezonabilă înainte de data semnării, forma Contractului de credit, aspect continuat chiar de către reclamantă prin art. 9.3. din Contractul de credit, rezultat și din intervalul de reflectare scurs între data formulării cererii de creditare după ce a analizat ofertă băncii și data semnării contractului de credit și din lipsă de interes sau din alte motive, reclamanta nu a înțeles să formuleze o contraofertă și nu a solicitat lămurirea sau modificarea clauzelor înscrise în contract, nu înseamnă că este vorba de un contract nenegociat.

Arată că această susținere este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a dovedit, în mod cert, faptul că au solicitat clarificări cu privire la oferta băncii, că și-a exprimat dorința de a modifica oferta băncii, că au inițiat sau nu orice alte discuții cu privire la oferta propusă de bancă, iar o negociere din punct de vedere juridic reprezintă o succesiune de oferte și contraoferte până când una din parți acceptă oferta și se ajunge la un acord de voință .

Mai arată că, relevant de subliniat este faptul că noțiunea de „contract preformulat” nu este sinonimă cu cea de „contract de adeziune”, întrucât contractul preformulat este supus negocierii și poate fi modificat, la cerere, în funcție de interesele părții care solicită acest lucru, iar în aprecierea caracterului abuziv al unui contract preformulat, în condițiile art. 4 alin. 1) este absolut necesar să se pornească de la certitudinea că un contract preformulat nu este, în sine, un contract abuziv.

În ce privește modul în care reclamanta înțelege și prezintă caracteristica contractul încheiat, arată că este profund eronată și de neacceptat, transformând în mod nepermis contractual preformulat, dintr-un contract perfect legal, într-un contract abuziv și nepermis de lege, susținându-se că un contract preformulat, permis de legiuitor, este acel contract ale cărui clauze sunt pre-redactate de una dintre părți, cealaltă parte având posibilitatea fie de a negocia acele clauze, înlăturându-le sau acceptându-le și nu știe ce se va întâmpla în situația în care consumatorul acceptă și semnează fără nicio obiecție contractul preformulat, astfel cum a fost propus de bancă, ajungându-se la aprecia că este un contact abuziv în sine pentru simplul motiv că a fost acceptat ca atare de către consumator. În acest caz este absurd să i se impute băncii că cele doua voințe au fost concordante în ceea ce privește clauzele propuse.

Subliniază faptul că prevederile reclamate din Contractul de credit sunt clare și fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil); au fost însușite de către consumatori prin semnarea Contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 din C. Civ. 1864 și au constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta, aducându-i-se reclamantei la cunoștință de către bancă, înainte de semnarea contractului de credit pentru care a optat: contractele de împrumut pe care le oferea banca; tipul contractelor; avantajele și dezavantajele asociate cu produsul propus, recum și informații exacte și complete privind încheierea Contractului de credit (care ulterior a fost încheiat).

Arată că, contractul de credit încheiat de părți nu are un caracter aleatoriu pentru nici una dintre părți, iar asumarea riscului doar de către bancă a șanselor unui câștig sau pierderi contravine chiar esenței unui astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ, astfel, părțile (pe de o parte, Banca și pe de alta parte, împrumutul) au cunoscut obligațiile lor de la data încheierii contractului de credit, chiar dacă obligația împrumutului este una cu executare succesiva, astfel că părțile și-au asumat riscul pe care îl implică derularea contractului de credit.

Mai arată că o eventuală situație financiar precară a reclamantei, intervenită ulterior contractării creditului bancar, nu poate constitui o justificare legală pentru neexecutarea de către aceasta a obligațiilor contractuale negociate, reglementate, consimțite și asumate contractual, prin Încheierea Contractului de credit.

Învederează că nu orice clauză a unui contract de credit încheiat cu un consumator poate fi abuzivă, fiind necesar să i se recunoască creditorului, în orice situație, dreptul de a primi înapoi întreaga suma împrumutată și un preț pentru suma respectivă pusă la dispoziția împrumutatului pe o anumita perioadă și apare necesară distincția între ceea ce este abuziv potrivit prevederilor Legii nr. 193/2000 și ceea ce pare abuziv dintr-o perspectivă emoțională, cum ar fi dificultatea îndeplinirii obligațiilor de plata în cazul deteriorării situației financiare a plătitorului.

În ce privește schimbările în situația financiară a împrumutaților, chiar dacă ar avea natura unui caz fortuit, arată că nu permit acestuia să se retragă din obligațiile de rambursare a împrumutului și de plată a costurilor banilor, sumele de bani sunt bunuri de gen iar bunurile de gen nu pier prin caz fortuit sau de forța majoră, problema fiind eventual doar de suportare a riscului contractului, iar reclamanta a avut posibilitatea de a opta între mai multe tipuri de credit pe piața financiar-bancară.

Menționează că, în cazul contractelor de credit bancar, consumatorul are nu numai posibilitatea de negociere directă, ci și pe cea de opțiune și în acest sens, consumatorul poate opta între serviciile mai multor bănci de pe piață, iar piața bancară este una concurențiala, în care băncile se străduiesc să își atragă clienții, astfel că termenii și condițiile referitoare la dobândă și la comisionul de acordare credit, care se materializează în costul creditului, sunt elementele esențiale ale determinării opțiunii unui viitor împrumutat, acesta cunoscând foarte bine (mai ales) aceste condiții, înainte de alegerea unei bănci de la care sa solicite împrumutul necesar.

Arată că, cu cât o bancă are condiții de creditare mai bune (respectiv, costuri mai mici pentru împrumutat), cu atât poate avea mai mulți clienți și, în consecință, poate avea rezultate financiare mai bune, iar condițiile de creditare, printre care cea mai importantă este rata dobânzii, care determină rata lunară, reprezintă elementul determinant în baza căruia viitorul împrumutat fie alege să contracteze creditul de la o anumită bancă, fie încearcă să găsească condiții de creditare mai bune la o alta bancă și reclamanta nu poate invoca faptul că aceste condiții referitoare la dobânda și la comisionul de acordare au fost străine de cunoștința ei, sau nu a înțeles conținutul acestora, sau să susțină că i-a fost influențată opțiunea de creditare, când în realitate tocmai acestea sunt cele care au recomandat P. B. și au determinat alegerea sa drept furnizor de servicii financiare.

Precizează că banca nu avea obligația de a-i sfătui pe reclamanta/împrumutată cu privire la oportunitatea încheierii sau nu a contractului, pentru că nu exista nicio obligație legala în acest sens, iar clientul poate opta între produsele oferite de aceeași bancă, având posibilitatea astfel să aleagă între mai multe servicii oferite și în acest sens, băncile doresc, pe de o parte, să-și fidelizeze clienții existenți, iar pe de alta parte, să atragă clienți noi, oferindu-le diverse facilitați (Ex. - condiții mai bune de dobânda, la acordarea unui credit).

În prezenta cauză, având de ales între o dobânda fixă și una variabilă, arată că reclamanta a ales un credit cu o dobândă variabilă deoarece oferta era mai bună pentru acest tip de dobândă).

În orice situație, arată că pentru a putea vorbi de o negociere la semnarea contractului de credit, este necesar că în prealabil să existe o cerere scrisă din partea unuia dintre partenerii contractuali și este de notorietate faptul că, în aceasta perioadă de criza, în scopul de a atrage resurse financiare, băncile negociază dobânzi preferențiale la depozite, iar posibilitatea de negociere există, dar o negociere nu presupune în mod obligatoriu acceptarea necondiționată a celor solicitate de partenerul de negociere, decizia finală de acceptare a anumitor clauze contractuale/încheierii contractului de credit este influențată atât de mediul economic, cât și de necesitățile fiecăruia.

Arată că reclamantei i-a fost respectat de către banca dreptul privind negocierea directa și dreptul de opțiune, e de o parte, consumatoarea a negociat contractul de credit, iar pe de alta parte, a avut posibilitatea de a alege între nai multe servicii și produse bancare oferite atât de ei subscrisa, cât și de către alte instituții bancare concurente, aceasta optând pentru produsele bancare oferite, întrucât la acel moment acel produs bancar era printre cele mai bune de pe piața, acesta fiind motivul pentru care reclamanta, în luna septembrie 2008, a ales unul dintre creditele oferite.

În ce privește buna credință, arată că pornindu-se de la textul consacrat în art. 970 C.civ., buna-credință a fost conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive, dispozițiile art. 4-7 ale acestui act normativ conturând conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000, iar instanța urmează a analiza conduita sa prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, reclamanta nu a făcut dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumția de bună-credință instituita de art. 1899 alin. 2) C.civ.

În aprecierea caracterului abuziv al clauzei, apreciază că trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului (comerciantului), respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aliat la momentul încheierii contractului și atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a lor trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale.

În acest sens, arată că este și jurisprudența națională:Curtea de Apel București - Secția a VI a Civila a reținut următoarele: „Curtea consideră că și îndeplinirea condiției în sensul nerespectării de către bancă a cerinței bunei credințe trebuie dovedită de reclamanți în mod concludent, în condițiile în care buna credință se prezumă, incluzând, evident, și aspectele la care se referă considerentul nr.16 al Directivei 93/13/CEE în privința evaluării bunei credințe." și în aceeași decizie se mai arată că: ., În contextul nedovedirii relei credințe a băncii. Curtea consideră că aceasta a acționat cu bună credință la încheierea convenției de împrumut cu reclamanții (...) Curtea apreciază că reclamanții au acceptat clauzele contractului și aceasta în deplină cunoștință de cauză, având reprezentarea conținutului și efectelor acestora, încheind contractul în condițiile art. 969 Cod civil, față de care acțiunea promovată în cauză nu poate constitui, în ceea ce privește clauzele referitoare la dobândă și comisionul de risc decât un demers inadmisibil de reducere a prețului datorat astfel cum a fost convenit."

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, arată că ar trebui să fie incidența lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante, astfel cum a stabilit doctrina, dezechilibrul trebuie să fie in rem, iar legiuitorul a prevăzut sancționarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, și nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților (de exemplu: profitul obținut de un comerciant/profesionist este un lucru firesc dat fiind că scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant/profesionist este profitul - finis mercaiorum est lucrum).

În acest sens menționează că înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „directiva (Directiva nr. 93/13/CEE - n.ns.) nu oferă posibilitatea consumatorilor de a obține anularea în instanță a contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor" și în prezenta cauză nu poate fi vorba de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe comisionul de acordare.

Menționează că și-a asumat și ulterior și-a realizat obligațiile de acordare a împrumutului în cuantum menționat prin contract prin virarea împrumutului în contul curent al reclamantei în cauză, iar în privința clauzelor care reglementează comisionul de acordare, se reclamă un dezechilibru economic (pecuniar) și nu un dezechilibru în rem între drepturile și obligațiile părților (or, chiar și dintr-o analiză economică, dezechilibrul nu este unul semnificativ).

În ce privește clauzele contractuale reclamate din contractul de credit, arată că nu au un caracter abuziv întrucât, pe de o parte, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar pe de alta parte, unele dintre acestea se referă la prețul contractului.

Interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, arată că trebuie realizată în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea 193/2000, luându-se în considerare „toți factorii care au stat la baza încheierii contractului", dar și împrejurarea că la data semnării convenției clauzele au fost aduse la cunoștința reclamantei, aceasta fiind de acord cu aceste clauze, aceste prevederi fiind statuate și în jurisprudența națională în mai multe rânduri: ICCJ- Secția a II-a Civila: „Comisionul de risc face parte din costul total al creditului și reprezintă o componență a prețului creditului, exceptat de la controlul caracterului abuziv, în măsura în care clauzele au fast stabilite în mod clar și inteligibil.” ; ICCJ Secția a II-a Civila: „Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioada de timp, în schimbul unui preț. Prețul este format din dobândă și comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziție suma împrumutata pe o perioada îndelungată de timp.” ; Curtea de Apel București - Secția a VI -a Civila: „în cazul "împrumutului bancar comisioanele, inclusiv cel de risc reprezintă atât cheltuieli ale băncii pe care le implică acordarea creditului și urmărirea restituirii acestuia de către împrumutat, sub aspectul riscului de diminuare a valorii creanței, etc. În contextul în care în raport cu convenția de credit și dobânzile fac parte din preț, fie pentru menținerea valorii sumei împrumutate, fie pentru stabilirea profitului, instanța le va avea în vedere și pe acestea în continuarea considerentelor de față ca elemente ce compun prețul contractului, atât dobânda cât și comisionul de risc reprezentând contraprestații solicitate de banca în virtutea creditului acordat”; Curtea de Apel București - Secția a VI -a Civila: „Mai întâi trebuie observat că o astfel de prevedere se refera în mod evident la prețul creditului, prețul lipsei de folosința a banilor. Fiind vorba de însuși obiectul principal al contractului, observă că legiuitorul a impus, în art. 4 alin.6 din Legea 193/2000 condiții restrictive pentru identificarea unui caracter abuziv al unor astfel de clauze, apreciind că nu s-ar putea constata un astfel de caracter „ în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. În esența, limbajul folosit este inteligibil, nu se referă la termeni de o tehnicitate deosebită"; Tribunalul București - Secția a VI-a Civila: "Rezultă din aceste dispoziții legale ca sumele percepute cu titlu de comision de risc sunt incluse în noțiunea de „preț al serviciilor" prevăzută de art. 4 alin.6 din Legea 193/2000 și art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE (...). Contrar primei instanțe, tribunalul apreciază ca pentru a fi socotit exprimat clar și inteligibil, este suficientă menționarea expresă a cuantumului comisionului de risc, iar nu și a motivelor perceperii acestui comision.”

În ceea ce privește pretenția reclamantei că instanța să constate caracterul pretins abuziv al clauzelor cuprinse la art. 3.2 din contractul de credit care reglementează variația dobânzii creditului, solicită respingerea în principal ca lipsită de interes, în secundar ca rămasă fără obiect și, în terțiar ca neîntemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse, iar cererea reclamantei este lipsită de interes și rămasă fără obiect întrucât ulterior intrării în vigoarea a prevederile OUG nr. 50/2010, prin Actul Adițional de implementarea a dispozițiilor OUG nr. 50/2010, marja băncii a fost „înghețată” la un cuantum fix, pentru viitor, iar potrivit prevederilor inițiale ale art. 37 din OUG nr. 50/2010, în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referința a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adaugă o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului; marja dobânzii poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun în mod expres acest lucru; în acord cu politica comercială a flecarei instituții de credit, prin excepție de la prevederile lit. b), valoarea marjei și valoarea indicilor de referința pot fi reduse; formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia; elementele care intra în formula de calcul a variației dobânzii și valoarea acestora vor fi afișate pe site-urile și la toate punctele de lucru ale creditorilor.

Potrivit prevederilor art. 37 din OUG nr. 50/2010 modificate prin Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea OUG nr. 50/2010, arată că în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: dobânda va fi compusă dintr-un indice de referință EURIBOR/ROBOR/UBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referința a Băncii Naționale a României, în funcție de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toata perioada derulării contractului; litera b) se abrogă; în acord cu politica comercială a fiecărei instituții de credit, creditorul poare reduce marja și/sau aplica un nivel mai redus al indicelui de referința, acesta având dreptul ca, pe parcursul derulării contractului, să revină la valoarea marjei menționate în contract la data încheierii acestuia și/sau la nivelul real al indicelui de referință; modul de calcul al dobânzii trebuie indicat în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii variabile, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia; elementele care intra în formula de calcul al dobânzii variabile și valoarea acestora vor fi afișate pe site-urile de internet și la toate punctele de lucru ale creditorilor.

Precizează că legiuitorul a statuat, inițial, prin art. 37 din OUG nr. 50/2010 că dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referința a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adaugă o anumita marjă fixă, iar ulterior, prin forma art. 37 din OUG nr. 50/2010 modificată prin Legea nr. 288/2010, că creditorul are obligația să adauge o anumită marjă (cea existentă la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor Ol G nr. 50/2010) la indicele de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR sau la rata dobânzii de referința a Băncii Naționale a României, astfel, prin Actul Adițional de implementarea a dispozițiilor OUG nr. 50/2010, încheiat în anul 2010 banca s-a conformat dispozițiilor OUG nr. 50/20.10, iar obligația instituită de art. 37 din OUG nr. 50/2010 pentru contractele cu dobânda variabilă, a fost respectată de către bancă prin Actul Adițional de implementarea a dispozițiilor OUG nr. 50/2010.

Prin actul adițional de implementarea a dispozițiilor OUG nr. 50/2010, arată că banca s-a conformat dispozițiilor legii (OUG nr. 50/2010) instituind ca fiind fixă marja băncii începând cu data de 19.09.2010, astfel marja băncii existentă la momentul intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 (21.06.2010) a fost instituită ca fiind fixă prin actul adițional din data de 19.09.2010 de implementarea a dispozițiilor OUG nr. 50/2010, iar banca nu a făcut altceva decât să se conformeze dispozițiilor OUG nr. 50/2010, în sensul de a stabili ca fiind fixă pentru viitor marja băncii (care era variabilă până la momentul intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010).

Arată că prin Actul adițional de implementarea dispozițiilor OUG nr.50/2010, marja băncii a fost „înghețată” la un cuantum fix, pentru viitor, astfel, P. B. România SA a pus în practica voința legiuitorului de a-l proteja pe consumatori, de la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor OUG nr. 50/2010, de posibilitatea băncii de a mai putea modifica marja sa (posibilitate pe care legea nu i-o îngrădea până la apariția OUG nr. 50/2010) și în conformitate cu prevederile art. 95 din OUG nr. 50/2010, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 Banca a asigurat conformitatea Contractului de credit cu dispozițiile legii.

Pentru toate considerentele iterate, apreciază că cererea reclamantei privind constatarea caracterului pretins abuziv al clauzelor art.3.2. din contractul de împrumut care reglementează variația dobânzii creditului, referitoare la dobânda și modificarea marjei din componența ratei dobânzii este lipsită de interes și rămasă fără obiect și consideră netemeinică solicitarea reclamantei de a constatata caracterul abuziv al clauzelor mai sus menționate, având în vedere următoarele aspecte: dobânda bancară reprezintă prețul Contractului de credit motiv pentru care, formulă de calcul a dobânzii nu poate fi supusă cenzurii judecătorului, astfel cum a arătat mai sus, iar pretenția reclamantei este neîntemeiată întrucât la data încheierii Contractului de credit clauzele prevăzute la art. 3.2. din Contract aveau un caracter legal dat fiind faptul că acestea reprezintă o transpunere în contract a principilor rezultate din interpretarea prevederilor alin. 1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Precizează că din alin. 1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 rezultă că nu este clauză abuzivă cea prin care „un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul."

În ce privește componența principală a obiectului cauzei care este supusă analizei instanței, arată că este legată de presupusul caracter abuziv al dispozițiilor din Contractul de credit referitoare la dobânda și comisionul de acordare, percepute de către Banca, precum și al dispozițiilor art.8 privind modul de rambursare a creditului, iar reclamanta susține că aceste clauze ar putea fi considerate abuzive în temeiul Legii nr. 193/2000, care prevede principiile și criteriile după care se apreciază caracterul abuziv al unei clauze. Legea nr. 193/2000, astfel cum a fost republicată, reprezintă transpunerea în dreptul pozitiv roman a Directivei 93/13/CEE, după cum rezulta din art. 17 al Legii. Învederează că, pe lângă alte considerente care sunt de natură a conduce la respingerea argumentelor reclamantei, condițiile pe care Legea nr. 193/2000 le prevede pentru ca o clauză să poată fi analizată ca fiind abuzivă sau nu, este și aceea potrivit căreia clauza nu trebuie să se refere la conținutul obiectului propriu-zis al contractului sau la caracterul adecvat al prețului, câtă vreme acestea sunt exprimate în limbaj clar și inteligibil și solicită ca instanța să ia act de Hotărârea Curții de Justiție din cauza C-144/99 Comisia c Regatul Olandei referitoare la implementarea Directivei 93/13/CEE de către Regatul Olandei prin care Curtea de Justiție s-a pronunțat cu privire la caracterul imperativ al art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE statuând că „în scopul garantării obiectivelor [....] urmărite de directivă, orice transpunere al art.4 alin. (2) trebuie să fie completă, astfel încât interdicția de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor să se reflecte exclusiv la cele la care sunt redactate în mod clar și inteligibil" și având în vedere optica Curții de Justiție, apreciază că redactarea clauzelor reclamate din Contractele de împrumut, îndeplinesc condiția unor clauze clar și inteligibil exprimate.

Arată că în cauza C-365/93 Comisia c G. [1995] ECR 1-499, paragraful 9 Curtea de Justiție a statuat că „este esențial că dreptul național să garanteze ca autoritățile naționale vor aplica efectiv și deplin directiva, terminologia juridică a dreptului național să fie suficient de precisă și clară astfel încât indivizii să fie deplin conștienți de drepturile lor și să le poată folosi în fața instanțelor naționale [...]. " și în încercarea de a transpune Directiva în legislația din România s-a realizat o traducere nefericită al alin. 2) al art. 4 al Directivei 93/13/CEE și în aceste condiții, instanța ar trebui să se prevaleze de textul Directivei Europene și să o aplice în consecință.

Mai arată că, din analiza celor doua prevederi normative [art. 4 alin. (2) Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. 6) Legea nr. 193/2000 ] se poate observa că prețul unui serviciu, respectiv costul unui credit bancar (așa cum este dobânda și comisioanele) perceput de către bancă, nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, iar art. 4 al Directivei 93/13/CEE a fost detaliat în considerentul 19, astfel: „... în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate".

În conformitate cu art. 2 pct. 24 din OG nr. 21/1992, arată că, costul total al creditului pentru consumator este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit ....", iar clauzele referitoare la dobândă și la comisioane reprezintă elemente care formează costul creditului și, potrivit Directivei 93/13/CEE nu pot face obiectul evaluării lor din perspectiva clauzelor abuzive.

Menționează că netranspunerea prevederilor Directivei 93/13/CEE în dreptul intern a fost sancționată de către CJUE în Decizia Comisia c Regatul Olandei din 10 mai 2001 (C-144/99) prin care CJUE a statuat: „neadoptarea legislației naționale, actelor și masurilor normative și administrative necesare pentru transpunerea integrală a dispozițiilor art. 4 alin. 2) și 5) din Directiva 93/13/CEE, reprezintă o încălcare a obligațiilor din aceasta Directiva de către Regatul Olandei. " (pag. 22).

Din considerentele acestei hotărâri reiese fără tăgadă faptul că în opinia CJUE este necesară o aplicare unitară a prevederilor acestui articol, atât la nivel legislativ-normativ, cât și la nivel judiciar.

În ceea ce privește pretenția reclamantei ca instanța să constate caracterul pretins abuziv al dreptului său de a modifica ratele de dobândă, în funcție de evoluția pieții financiar-bancare, solicită respingerea ca neîntemeiată, având în vedere următoarele argumente.

Se prevede, cu titlu de excepție, că nu va fi considerată abuzivă clauza în baza căreia furnizorul de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumatori sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă sunt îndeplinite două condiții cumulative:să existe o motivație întemeiată, pentru această modificare; furnizorul de servicii financiare să fie obligat să informeze cât mai curând posibil despre modificare cealaltă parte, iar aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Arată că, în cauza de față au fost îndeplinite condițiile excepționale menționate în Legea nr. 193/2000, pentru modificarea ratei dobânzii plătibile de către reclamanți, iar art. 3 din Contractul de Credit în varianta anterioară alinierii sale la prevederile OUG nr. 50/2010 nu poate fi considerat abuziv și potrivit Contractului de împrumut, dobânda variază în funcție de evoluția pieții financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionarii creditului.

Mai arată că până în anul 2010, când contractul de credit a fost aliniat prevederilor OUG nr. 50/2010, marja Băncii putea fi modificată, însă ulterior alinierii Contractului de Credit noilor prevederi legislative, rata dobânzii a fost stabilită în funcție de indicele de referință EURIBOR la 3 luni la care se adaugă marja fixa a Băncii, care nu mai poate fi modificată decât ca urmare a unor prevederi legislative care ar impune o atare modificare.

De asemenea, mai arată că în ceea ce privește posibilitatea de a alege între cele două tipuri de dobândă (variabilă și fixă), ambele tipuri oferă avantaje și dezavantaje, o dobândă fixă prezintă în mod evident avantajul efectuării unor plăți constante pe întreaga durată de rambursare a creditului, mai ales în cazul creditelor pe durata medie sau lungă, cum este creditul pentru care a optat reclamanta, cuantumul dobânzii fixe va fi stabilit încă de la început astfel încât să fie respectate exigentele unei politici de creditare prudențiale stabilite de BNR, indiferent de evoluția viitoare a condițiilor de piață, iar o dobândă variabilă prezintă dezavantajul unor modificări succesive în funcție de evoluția condițiilor de piață, dar permite Băncii să ofere pe întreg parcursul derulării creditului cea mai bună dobândă în funcție de condițiile pieței, totodată, permițând consumatorilor să beneficieze și de scăderi de dobândă.

Precizează că în anul 2010, contractul de împrumut a fost aliniat prevederilor OUG nr. 50/2010, astfel că inclusiv clauza referitoare la dobândă este în perfect acord cu aceste dispoziții legale, neexistând nici un temei pentru care ar putea fi considerată abuzivă, iar anterior anului 2010 (când variația marjei era posibilă, potrivit Contractului de Credit), modificarea marjei a fost generată în mod direct de creșterea costurilor de finanțare ale Băncii, creștere impusă de o . factori externi asupra cărora Banca nu a avut nicio influență.

Mai arată că indicatorul cel mai relevant pentru riscul asociat finanțărilor pe care România le poate obține este reprezentat de CDS (Credit Default Swap) CDS se reflectă în mod direct în costul de finanțare al unei banei care activează în România, întrucât cu cât valoarea acestui indicator este mai mare, cu atât costurile de finanțare ale băncii locale cresc, iar dobânda (stabilită contractual de către părți ca fiind variabilă) a fost percepută de către Banca în conformitate cu prevederile contractului de credit (negociate și acceptate de părți), astfel, în cuprinsul clauzelor art. 3.2. din contractul de credit au fost prevăzute clar criteriile în funcție de care dobânda poate varia, aceasta nefiind stabilită în mod arbitrar de cătare Banca și ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, Banca a aliniat contractul de credit la noua legislație, iar marja băncii a devenit fixă.

Potrivit Notificării (care este în acord cu logica și spiritul prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000), arată că atunci când Banca a fost nevoită să majoreze dobânda, reclamata a avut opțiunea/posibilitatea legală ca, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, să declare Băncii că nu acceptă noile rate ale dobânzii (și să restituie creditul utilizat prin refinanțarea soldului fie de la ea, fie de la o altă bancă, fără plată vreunui comision pentru rambursare anticipată), iar reclamanții nu au denunțat majorarea de marjă, ci au ales continuarea relațiilor contractuale cu Banca.

Potrivii alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, arată că nu este abuzivă clauza prin care ,.un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte parți contractante și acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul”, iar Banca a comunicat în scris reclamantei intenția sa de a modifica marja și posibilitatea/libertatea împrumutatului de a rezilia contractul în termen de 30 de zile, în acord cu prevederile alin. 1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care nu impun ca motivația întemeiată (care a stat la baza intenției de a modifica marja băncii și, implicit, a ratei dobânzii) să fie prevăzută în contract, ci doar ca motivația să existe.

Apreciază că nu au modificat discreționar marja, ci forțată de conjunctură economico-financiară din domeniul bancar și în acord cu prevederile din Contractul de Credit și este de notorietate în doctrina faptul că debitorul băncii, suportând costul creditului este dator să suporte cele doua componente ale acestuia, respectiv dobânda și comisioanele, la care se poate adaugă penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului, ca și alte comisioane, comisionul de acordare credit, alături de dobânda bancară reprezintă elemente componente ale prețului suportat de către împrumutat pentru creditul bancar contractat.

Arată că, în ceea ce privește clauzele privind prețului contractului, legiuitorul roman a preluat dispozițiile art. 4 par. 1 al Directivei 93/13/CEE, ce reglementează la rândul sau excluderea acestora de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. 6) din Legea nr. 193/2000, după cum urmează: „ evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de alta parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.", invocând

și dispozițiile art. 4 par. 2 al Directivei 93/13/CEE care stipulează: "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil." și prin acest text de lege, legiuitorul a urmărit evitarea faptului că un consumator să utilizeze legislația privind clauzele abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau un serviciu determinat.

Mai arată că, excluderea se explică prin faptul că, pe de o parte, controlul prețului este o chestiune ce ține de prețul concurentei și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar, pe de altă parte, prețul este elementul cel mai bine înțeles de consumator, iar comisioanele percepute de bancă reprezintă contravaloarea costurilor angrenate de Banca în vederea punerii la dispoziție a creditului și a menținerii structurii acestuia, și anume: costuri privind punerea creditului la dispoziția reclamanților; angajarea unui ofițer de credit pentru supravegherea împrumutului acordat; monitorizarea creditului pe toată durata sa până la rambursarea integrală a acestuia; costuri determinate de modificări ale diferitelor elemente contractuale și analiza implicațiilor și previzionarea efectelor pe care aceste modificări le produc asupra randamentului creditului.

De asemenea, mai arată că, valoarea comisionului de acordare a fost prevăzute în mod clar și inteligibil, încă de la data semnării Contractului de credit, astfel încât reclamanta nu se poate prevala de propria culpă, de lipsa de minimă diligență cu privire la verificarea cuantumului comisionului și a existenței acestuia, banca a pus la dispoziția acestora un draft al contractului de credit și informații suficiente cu privire la condițiile financiare ale contractării creditului pe care reclamanții trebuiau să le analizeze și atâta vreme cât reclamanta a obținut aceste informații, nu este imputabil Băncii faptul că aceștia nu a dat dovadă de o minimă diligență în verificarea acestor condiții.

Precizează că simpla determinare a valorii comisioanelor prin calcul procentual la suma împrumutată nu conferă ipso facto caracter abuziv clauzelor contestate de reclamantă, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile pentru verificarea clauzelor privind comisioanelor din punct de vedere al pretinsului caracter abuziv și, chiar dacă ar putea fi verificate, nu ar fi întrunite condițiile pentru reținerea caracterului abuziv al acestora, iar reclamanta susține că a suferit un dezechilibru economico (pecuniar) și nu un dezechilibru in rem între drepturile și obligațiile părților (or, chiar și dintr-o analiză economică, dezechilibrul nu este unul semnificativ) și în prezenta cauză nu poate fi vorba de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe dobândă și comisionul de acordare. Menționează că și-a asumat și ulterior și-a realizat obligațiile de acordare a împrumutului în cuantum de 18.060,29 CHF prin virarea împrumutului în contul curent al reclamantei, menționând în acest sens că Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „directiva (Directiva nr. 93/13/CEE - n.ns.) nu oferă posibilitatea consumatorilor de a obține anularea în instanță a contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor" .

Referitor la susținerile reclamantei, potrivit cărora comisionul nu este prevăzut în dispozițiile OUG nr.50/2010, astfel încât banca nu are dreptul la perceperea acestuia, învederează că la data încheierii Contractul de credit (2008) nu exista nici o interdicție legală (nici în legislația națională și nici în cea comunitară) ca banca să perceapă comisionul de acordare credit, normă legală invocată intrând în vigoare la mai bine de doi ani de la data încheierii contractelor de credit, iar acest act normativ oferă un indiciu semnificativ cu privire la intenția legiuitorului de a proteja anumite drepturi ale consumatorului și de a sancționa anumite conduite reglementate expres ca fiind abuzive și având în vedere alinierea Contractului de credit la prevederilor OUG 50/2010, rezultă că modificările operate prin actul adițional sunt în vigoare, respectă prevederile OUG nr. 50/2010, iar clauzele inserate în acestea nu pot fi considerate abuzive; comisionul de acordare credit reprezintă o parte din prețul (costul) creditului acordat.

La data încheierii contractului de credit (septembrie 2008), arată că nu exista nicio interdicție legală (nici în legislația națională și nici în cea comunitară) ca banca să perceapă comisionul de acordare credit, iar aceste comisioane reprezintă contravaloarea costurilor angrenate de Bancă în vederea punerii la dispoziție a creditului și a menținerii structurii acestuia, angajarea unui ofițer de credit pentru supravegherea împrumutului acordat și monitorizarea creditului pe toată durata sa până la rambursarea sa integrală, relevant fiind faptul că împrumutatul a știut anterior semnării contractului de credit cuantumul comisionului de acordare și implicit, costul total al creditului, iar comisionul de acordare este perceput pentru servicii pe care Banca le prestează în vederea acordării creditului (analiză dosar, verificare bonitate, etc.), aceste comisioane fiind incluse în limita creditului, plata acestuia fiind practic finanțată de Bancă odată cu creditul acordat, suma de bani nefiind achitată de reclamantă, aceasta fiind finanțată de Bancă, reclamanții fiind împrumutați cu această sumă de bani, comisioanele fiind permise inclusiv de legislația actuală.

Mai arată că, clauzele referitoare la dobânda și la comisionul de acordare credit reprezintă elemente care formează costul creditului și potrivit Directivei 93/13/CEE nu pot face obiectul evaluării lor din perspectiva clauzelor abuzive, cererea reclamantei cu privire la constatarea caracterului abuziv al acestui comision și la restituirea sumelor achitate în temeiul acestora fiind neîntemeiată.

Învederează că într-o speță similară, pârâta fiind ei, jurisprudența a statuat că: „anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, nici în legislația națională și nici în cea comunitară, nu interzicea perceperea comisionului de rambursare anticipată. ", rațiunea perceperii fiind clar determinată, în cazul rambursării anticipate, fiind evident că, într-o atare situație profitul estimat al băncii, rezultat din plata dobânzilor, este redus,

De asemenea, mai arată că acest comision a fost clar determinat printr-o cotă procentuală aplicabilă la valoarea sumei rambursate, îndeplinind astfel condiția de a fi clar și inteligibil. (...) Aceste dispoziții legale (art. 95 raportat la art. 68 lit. c din OUG nr. 50/2010 nu atrag nulitatea absolută a clauzelor contractuale (ci impun doar obligația modificării contractelor), nulitate care poate fi analizată doar raportat la legislația în vigoare la momentul contractării", apreciind că banca a prevăzut perceperea comisionului de rambursare anticipată.

De asemenea, mai arată că așa cum s-a reținut și jurisprudența „rațiunea perceperii comisionului de rambursare anticipată este clar determinată, și, anume, în cazul rambursării anticipate, fiind evident că, într-o atare situație profitul estimat al băncii, rezultat din plata dobânzilor, este redus. Totodată, acest comision a fost clar determinat printr-o cotă procentuală aplicabilă la valoarea sumei rambursate, îndeplinind astfel condiția de a fi clar si inteligibil ".

Reiterează că obligația instituită de prevederile art. 95 alin. 1 din OUG nr. 50/20.10, anterior formulării cererii introductive de instanța de către reclamant, Banca a transpus prevederile art. 66-69 din OUG nr. 50/2010 în cazul Contractului de credit supus prezentului litigiu și urmare intrării în vigoarea a OUG nr. 50/2010, în considerarea faptului că dobânda împrumuturilor era/este variabilă, prin Actul adițional de conformare a Contractului de credit cu dispozițiile OUG nr. 50/2010, Banca a eliminat obligația împrumutatului de a mai achita comisionul de rambursare anticipată (instituit în mod legal la data încheierii Contractului de credit) în cazul rambursării în avans a creditului din Contractul de credit.

În ceea ce privește netemeinicia pretenției reclamantei ca instanța să constate caracterul pretins abuziv al clauzei de la art.5 din contractul de credit, arăta că la data încheierii contractului, clauza reclamată avea un caracter legal, dat fiind faptul că prevederile reclamate transpuneau în contract principiile rezultate din interpretarea prevederilor alin. 1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, iar din acest aliniat se desprinde teza potrivit căreia nu este clauza abuzivă cea prin care „un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul.”, astfel, cererea reclamantului de a se constata nulitatea absolută este, în principal, lipsită de interes, în secundar, lipsită de obiect și, în terțiar, neîntemeiată.

Arată că, în ceea ce privește pretenția reclamantei că instanța să constate caracterul pretins abuziv al clauzei cuprinse la art. 2 care reglementează comisioanele de restructurare, solicită respingerea în principal, lipsită de interes, în secundar ca rămasă fără obiect, iar în terțiar ca neîntemeiată, aceste comisioane fiind reglementate în contract separat de dobândă, fiind irelevantă calcularea lor ca un procent, și au fiecare aria proprie de acoperire, iar simpla determinare a valorii acestor comisioane prin calcul procentual la suma împrumutată nu conferă ipso facto caracter abuziv clauzelor contestate de reclamanți, căci nu sunt îndeplinite condițiile pentru verificarea clauzelor privind comisioanelor din punct de vedere al pretinsului caracter abuziv și, chiar dacă ar putea fi verificate, nu ar fi întrunite condițiile pentru reținerea caracterului abuziv al acestora (a se vedea argumente supra).

În ceea ce privește obligația instituită de prevederile art. 95 alin. 1 din OUG nr. 50/2010, anterior formulării cererii introductive de instanța de către reclamantă, arată că banca a transpus prevederile art. 66-69 din OUG nr.50/2010 în cazul contractului de credit supus prezentului litigiu, iar comisioanele de restructurare credit și de conversie aplicabile la scadența ratei de credit au fost subsumate unui comision unic, stabilit în sumă forfetară, odată cu alinierea contractului de credit la OUG 50/2013, aceste comisioane fiind permise inclusiv de legislația actuală.

Apreciază că cererea reclamantei cu privire la acest capăt de cerere este, în principal, lipsită de interes, în secundar, lipsită de obiect și, în terțiar, neîntemeiata.

Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită stabilizarea cursului de schimb leu/chf la momentul încheierii contractului de împrumut, solicită respingerea ca neîntemeiat, întrucât Banca nu putea prevedea variațiile de curs de schimb CHF-RON, iar magnitudinea mișcărilor de curs valutar și mișcările în prețul activelor sau mărfurilor au fost fără precedent din cauza crizei financiare mondiale, și au surprins inclusiv autoritățile regulatoare și băncile centrale, atât ale țărilor dezvoltate, cât și a celor în curs de dezvoltare și un exemplu ce justifică aceasta afirmație este dat de evoluția prețului aurului, ce a înregistrat o creștere de la 700 USD în 2009, la un maxim de peste 1900 USD atins în 2012.

Mai arată că această mișcare de 1200 de USD în termeni absoluți reprezintă o creștere de peste 170% (o suta șapte zeci de procente) în mai puțin de 4 ani, în timp ce până în 2009 aurul a fost tranzacționat timp de 3 decade într-un interval de 400 USD, între 250 și 650 USD, iar Banca nu putea prevedea evoluția viitoare a cursului CHF/RON în sensul unei aprecieri a CUI și deci magnitudinea riscului asumat de clienții cu împrumuturi în CHF, pe baza datelor din trecut, iar acest fapt, sugera că CHF este o monedă foarte stabilă, aspect pe care și Banca însăși l-a avut în vedere când a contractat împrumuturi în aceasta monedă.

De asemenea, mai arată că P. B. este totodată un simplu participant la o piața interbancară locală, nu internațională, iar în condițiile crizei financiare, chiar și o Banca centrală cum este Banca Centrală a Elveției nu a prevăzut aceste mișcări și nici nu a reușit prin mijloace specifice și masuri de politica monetară să le împiedice sau să le micșoreze amplitudinea, acesta fiind contextul în care trebuie analizat petitul privind înghețarea cursului valutar la valoarea de la data semnării contractului de credit.

Petitul privind stabilizarea/înghețarea cursului de schimb la un anumit prag, arată că nu este nici posibil, atât timp cât nu impune realizarea schimbului valutar la unitățile sale, iar obligația de rambursare a creditului în aceeași monedă presupune existența sumei în CHF, la scadență, în contul de unde această sumă este trasă lunar, în baza mandatului acordat de către împrumutat și ar fi fost abuzivă o clauza care impunea realizarea schimbului valutar numai la unitățile P., nelăsând libertatea împrumutatei să găsească cel mai bun curs de schimb, atâta vreme cât schimbul valutar se poate realiza oriunde, ar însemna că prin prezenta acțiune, să fie impus un curs de schimb oricărei instituții la care împrumutata va dori efectuarea schimbului valutar, ceea ce nu poate fi acceptat din perspectiva caracterului obligatoriu al hotărârii judecătorești, care operează numai între părțile dosarului (art. 435 Cod pr, civ.). Întinderea prestațiilor se apreciază în moneda creditului, la momentul rambursării efective (art. 1578 (2) Cod. civ. 1864).

Caracterul imprevizibil al cursului de schimb la data plății, arată că nu determină modificarea întinderii prestațiilor, cu atât mai mult cu cât rata de schimb nu este sub controlul băncii creditoare și chiar prin prisma cerințelor exprimate de art. 75-76 din Codul Consumului, citate în acțiune (clauze clare, fără echivoc, care să nu permită interpretări echivoce), acestea nu s-ar putea considera clauza privind efectuarea plăților în moneda creditului ca fiind neclară sau interpretabilă.

În ceea ce privește schimbarea împrejurărilor avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului, arată că în contract nu s-a prevăzut în mod expres o anumită paritate L./CHF pentru a se considera că s-au schimbat aceste împrejurări avute în vedere de părți, reclamanta, făcând o analiza proprie, a decis contractarea prezentului credit în CHF, mai mult, chiar art. 970 (2) C. civ. prevede: ele (convențiile -ns.) obligă nu numai la ceea ce este expres . toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea da obligației, după natura sa", iar consacra principiul nominalismului monetar și restituirea unui împrumut în aceeași monedă în care a fost acordat.

Arată că echitatea trebuie să vizeze analiza obligației de restituire prin prisma efectelor față de ambele părți co-contractante: îndeplinirea obligației de rambursare, în moneda creditului este la aceasta dată împovărătoare pentru împrumutată, însă împovărarea sa nu are drept corespondent vreun câștig pentru ei; în schimb, ""înghețarea" cursului de schimb și raportarea obligației de restituire la un curs istoric, favorizează pe împrumutată și, totodată, conduce și la o pierdere incisiva pentru ei, fără ca o astfel de pierdere să-și aibă sorgintea în prevederile contractuale ori într-o conduita incorecta a băncii ori măcar într-o prevedere legală. Practic, o astfel de măsură ar diminua valoarea în CHE a creditului de rambursat, măsură care înfrânge principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 si art. 1584 Cod. civ. și în aceste condiții nu mai poate vorbi despre echitate sau despre suportarea în comun a pierderilor contractuale și cu atât mai puțin despre o măsură care să corespundă voinței concordante a părților, iar contractul de credit reprezintă un tip de contract de împrumut de consumație cu dobânda, fiindu-i pe deplin aplicabile prevederile anterior citate.

În virtutea principiului nominalismului, arată că împrumutatul are obligația de a restitui exact sumă împrumutată, indiferent de creșterea sau scăderea valorii banilor, cu excepția situației în care prin acte normative se dispune altfel, ceea ce nu este cazul în speța. De altfel, principiul nominalismului a fost preluat și în noul Cod civil, la art. 2164 alin. (2).

Referirea la teoria impreviziunii se face împotriva prevederilor art. 107 din L. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod Civil, textul legal evocat are următorul continui: "dispozițiile art. 1271 din Codul civil privitoare la impreviziune se aplica numai contractelor încheiate după . Codului civil".

În susținerea celor arătate, invocă Decizia nr. 1122/21.02.2013 a Curții Supreme de Justiție a României - Secția Comercială, "…..teoria impreviziunii intervine în măsura în care obligația contractuală nu mai este susceptibilă de executare, întrucât împrejurările în care trebuia, executată o fac radical diferită de cea asumată în contract. Variația circumstanțelor și, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte din riscul contractual pe care-l suportă debitorul obligației de executat, în lipsa unei dispoziții contrare." și același Considerent 13 al Directivei, redat anterior, prevede că nu este necesar ca aceasta să se aplice condițiilor care reflecta dispoziții legale sau de reglementare obligatorii, în aceasta categorie de norme fiind incluse și acelea care, conform legii se aplica între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Mai arată că, față de toate aceste argumente, apreciază că solicitarea adresată instanței de a îngheța cursul monedei creditului, cu caracter retroactiv, la paritatea L./CHF de la data acordării creditului nu are niciun suport legal, pe lângă faptul că nu are un obiect posibil, așa cum arătau anterior în cadrul prezentei.

De asemenea, maia rată că, chiar dacă o instanța ar suprima din contract clauza privind efectuarea rambursării creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, făcând inaplicabil acordul părților, orice creditor va putea face apel la dispozițiile sus-citate din Codul civil, care prevăd aceeași obligație și care nu mai pot fi considerate abuzive ori inaplicabile și, mai mult, norma BNR 17/2003, invocată de reclamantă, este chiar actul normativ care definește riscurile bancare și indică modul de administrare a acestora, iar în urma analizei acesteia, se poate observa că Banca a respectat întocmai reglementările invocate și că a avut o organizare adecvată a activității de creditare, conformă acestei norme, aspect dovedit și de avizarea tuturor produselor de creditare de către BNR anterior punerii acestora pe piața; această normă nu are însă nici o prevedere privind o pretinsă obligație a Băncii de a informa și consilia clienții cu privire la riscul valutar pe care și-1 asumă, ci are obligația de a gestiona riscurile bancare la care se supune, inclusiv riscul valutar căruia și Banca îi este supusă, astfel încât activitatea să fie viabilă și BNR să nu fie nevoită să impună crearea de provizioane suplimentare sau infuzii de capital.

Cu privire la capătul de cerere prin care se solicita conversia plaților în moneda națională, solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată, întrucât este binecunoscut faptul că această teamă face obiectul a numeroase dezbateri în mediul public, între conducerea băncilor comerciale active pe piața națională, conducerea Asociației Romane a Băncilor și Banca Naționala a României, dar și un subiect dezbătut de presă, unde s-a recunoscut faptul că la nivelul anilor 2007 -2008 contractarea unui credit în valută era legitimă.

Mai arată că, în urma consultărilor din data de 29.01.2015 BNR a emis un comunicat prin care au fost prezentate în sinteza concluziile de principiu la care au ajuns participanții. În esență, chestiunea conversiei creditelor și a denominării acestora în moneda națională a fost apreciată ca fiind un aspect care nu poate fi generalizat și care presupune o analiza a situațiilor particulare specifice, - în funcție de situația diferită a veniturilor debitorilor, de particularitățile creditelor, de expunerile diferite ale băncilor.

De asemenea arată că, BNR a precizat expres că situația creditării în CHF nu reprezintă un risc sistemic (din perspectiva ponderii reduse în PIB), dar că adoptarea unor masuri inadecvate poate induce un astfel de risc.

Stabilizare cursului de schimb în contract la valoarea acestuia din momentul contractării, apreciază că ar fi o astfel de măsură nefirească, întrucât ar contrazice însăși esența unui contract de credit în valută, în cadrul căruia o variație a valorii ratei raportat la moneda națională e normală atunci când riscul valutar nu are acoperire națională (veniturile împrumutatului nu sunt realizate în moneda creditului, ci în moneda națională).

Apreciază că stabilizarea cursului CHF ar determina răsturnarea oricăror previziuni financiare pe care Banca și le-a făcut raportat la o anume perioade de creditare, la anumite condiții ale pieței și la o anumită structură a veniturilor sale care să îi permită finanțarea populației cu asumarea anumitor riscuri pe care Banca trebuia să le gestioneze pentru care activitatea sa era verificată de BNR. Or, o astfel de situație ar afecta însăși stabilitatea sistemului financiar bancar, iar solicitare reclamatei nu-și găsește temei în dispozițiile Legii 193/2000, cum în mod eronat se susține, care sancționează existența clauzelor abuzive cu lipsa de efecte în privința consumatorilor și, cu atât mai puțin, în prevederile Noului Cod civil, acest capăt al acțiunii tinzând la modificarea contractului prin introducerea unei clauze noi, inexistente în contract, ori o asemenea solicitare este chiar inadmisibilă în limitele date de legea specială privind sancționarea clauzelor abuzive.

Precizează că judecătorul nu poate reforma contractul, dincolo de voința părților, ci poate doar înlătura clauzele abuzive din contract, în temeiul dispozițiilor din Legea 193/2000 și pentru a răspunde așa-ziselor "argumente" din acțiune, vor analiza textul art. 3 (1) din Regulamentul valutar invocat de reclamantă, prin prisma ansamblului normativ al acestui Regulament (interpretarea sistematica a textelor unele prin altele).

Analizându-se operațiunile valutare reglementate de Reg. BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, vor observa existența a doua tipuri de operațiuni valutare: operațiuni valutare de capital, cele enumerate limitativ de către art. 3 din Anexa 1 - Nomenclator din Regulamentul valutar și operațiuni valutare curente - cele care nu sunt de capital, enumerate exemplificativ în art. 2 lit. a-e din același Nomenclator.

Invocă art. 1 din Nomenclator prevede: "operațiunile valutare prevăzute în prezentul nomenclator vor fi interpretate într-un sens larg, astfel încât să acopere, după caz, și fără a fi limitative: încheierea și derularea tranzacțiilor, precum și transferurile decurgând din acestea; rambursarea creditelor și a împrumuturilor.

În cadrul operațiunilor valutare, arată că rambursarea creditelor și împrumuturilor sunt tratate în mod distinct de alte operațiuni cu bunuri și servicii și văzând și enumerarea operațiunilor de capital, se observă că rambursarea creditelor și împrumuturilor intră în categoria operațiunilor de capital.

Invocă art. 3 (1) din Regulament, text citat în acțiune, ce face referire la plăți, încasări și transferuri care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, operațiuni ce se realizează în moneda națională.

În ce privește serviciile, precizează că aici intră plata utilităților, precum și a oricăror alte servicii prestate între rezidenți. Operațiunile enumerate la art. 3 alin. 1 sunt operațiuni valutare curente, iar acordarea de credite și operațiunea corelativă de rambursare nu intră în enumerarea din art. 3 alin. 1 din Regulament, ci se supune alin. 2 al art. 3 din Regulament, fiind operațiuni valutare de capital: " Art. 3 (2): toate celelalte operațiuni între rezidenți, care nu fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în monedă națională (leu), fie în valută, iar în aceasta categorie de operațiuni se vor include și operațiunile privind rambursarea creditelor și a împrumuturilor. Aceste operațiuni vor putea fi efectuate în mod liber în valută în care creditul a fost acordat."

Precizează că o afirmație pertinentă este și aceea că actul normativ invocat de reclamantă nu vizează raporturi de tipul celor analizate în speță, întrucât interdicția plăților într-o altă monedă decât cea națională se aplică strict comerțului cu bunuri și servicii, în timp ce creditele ipotecare, imobiliare, de investiții, de consum nu se subscriu noțiunii generale de comerț cu bunuri și servicii, activitatea de creditare fiind una reglementata expres, prin legi speciale care acordă în mod explicit instituțiilor de credit dreptul de a acorda credite și în altă monedă decât cea națională, cu obligația corelativă a împrumutaților de a restitui sumele datorate în aceeași moneda în care creditul le-a fost pus la dispoziție.

În ceea ce privește trimiterea reclamantei la prevederile normelor BNR precum și la prevederile unor directive care nu-și au aplicabilitate în cauza de față, acte normative în temeiul cărora apreciază este îndreptățită să restituie creditul într-o altă monedă decât aceea în care i-a fost pus la dispoziție de instituția lor, nu putea decât să afirme că reclamanta face o interpretare eronată a dispozițiilor legale menționate și, așa cum a susținut și anterior, Norma 17/2003 (actualmente abrogate - însă în vigoare la data semnării contractului) instituie în sarcina instituțiilor de credit obligația de gestionare responsabilă a riscurilor la care ar putea fi expuse în cadrul desfășurării activității, or unul dintre riscurile evidente față de care trebuie să se protejeze orice instituție de credit este acela de a nu-și recupera sumele la care este îndreptățită în temeiul și în stricta conformitate cu convențiile în care este parte.

Apreciază că a se admite cererea reclamantei de înghețare a valorii CHF la un anumit curs ori de denominare obligațiilor de plată ale acesteia în raport cu instituția lor, ar fi de natură să prejudicieze P. B., instituția lor fiind pusă în situația de a nu putea respecta obligațiile stabilite în sarcina sa chiar de actul normativ adus în discuție de reclamantă, întrucât instituțiile de credit sunt obligate să ia masuri de protejare împotriva riscului de credit, risc definit ca fiind „riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligațiilor contractuale", or exact acesta este riscul cu care instituția lor s-ar confrunta și pe care nu l-ar putea evita în ipoteza în care instanța ar admite cererea reclamantei de la petitele 5 și 6 ale acțiunii.

Invocă decizia Curții de Casație (menționată de C. Hamangiu în lucrarea sa Codul Civil adnotat, vol IV, ed. All B., pag. 58): "Când un contract prevede, plata într-o monedă străina, instanța de fond obligând pe debitor să plătească în acea monedă, nu face decât să interpreteze intenția pe care au avut-o părțile la facerea contractului. Această interpretare, fiind o chestiune de fapt, scapă controlului Curții de Casație. (Cos III. 2078 din 12 Nov 1924. Pand. Rom. 1925, I, 24. Jur. Rom. 1/925, Dreptul 38/924)".

În combaterea susținerilor reclamantei, invocă prevederile art. 40 alin. 5 din OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori (act normativ care a intrat în vigoare ulterior Încheierii convenției de credit criticată de reclamantă), text care stipulează că: „creditorii nu au dreptul să refuze încasarea ratelor de credit în moneda în care s-a acordat creditul (...)", acest textul la care a făcut trimitere obligă creditorul să încaseze ratele de credit în moneda în care a fost acordat creditul, în caz contrar fiind pasibil de sancțiuni.

Prin interpretarea, per a contraria a dispozițiilor alin.5 al art. 40 din OUG 50/2010, arată că creditorii au dreptul să refuze încasarea ratelor de credit într-o altă monedă decât aceea în care s-a acordat creditul, adică au dreptul deplin și netăgăduit de niciun act normativ ori principiu de drept de a incasa sumele la care sunt îndreptățiți în moneda în care creditul a fost pus la dispoziția consumatorului, iar regula de drept comun în material împrumutului în bani reiese din dispozițiile art. 1584 Codului civ. 1865, dispozițiile vechiului Cod civil fiind aplicabile prezentei cauze, dar care nu se regăsesc în nici una din argumentările prezentei acțiuni și conform acestei prevederi legale, principala obligație a împrumutatului este de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate.

Mai arată că, potrivit art. 1578 Cod civ. 1865, obligația ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică înscrisă în contract. În materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenționale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi și a unor comisioane.

Apreciază ca neîntemeiat acest capăt al acțiunii, motiv pentru care solicită respingerea, iar în subsidiar față de susținerile ce preced, solicită să se constate că, față de caracterul succesiv al prestațiilor, anularea clauzelor invocate de reclamantă nu poate produce efecte retroactive.

În ipoteza absurdă în care acțiunea ar fi admisă, apreciază că sumele deja achitate nu pot fi restituite, iar contractul de credit reprezintă un contract cu executare succesiva, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toata durata contractuală și conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive, fapt ce se explică prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.

Această excepție de la principiul restituito în integram, arată că este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de Banca, așa cum un chiriaș nu poate restitui folosința de care s-a bucurat a unui bun, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în temeiul Contractului de credit și în situația în care numai ei ar fi obligați la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justa cauză a reclamanților. Efectul sancțiunilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, prevăzută în art. 13, este „modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese"".

Întrucât reclamanta nu a solicitat desființarea contractului de credit, în ipoteza în cate clauzele ar fi considerate abuzive, apreciază că singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni pe care ar găsi-o aplicabilă, este modificarea pentru viitor a acestora, în consecință, instanța investită cu soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată este competentă doar să stabilească limitele unui nou cadru contractual, pe care ambele părți au libertatea să-l accepte sau nu, cu consecința posibilității Băncii de a solicita ulterior rezilierea Contractelor de credit și, implicit, restituirea sumelor acordate în baza acestora.

Precizează că, contractul de credit supus litigiului a fost semnat în anul 2008, astfel că legea aplicabilă acestora este C.Civ. 1864 și potrivit art. 969 C.Civ. 1864 ,.(1) Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. (2) Ele se pot revoca numai prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege", iar aceste prevederi legale transpun la nivel normativ principiul fundamental ”pacta sunt servanda”, aplicat cu rigoare în dreptul roman și odată convenția încheiată, aceasta trebuie respectată întrutotul de partea contractantă, iar în virtutea acestui principiu nu este permisă intervenția unor terți în convenția dintre părți și nici intervenția instanței, deoarece acest, lucru ar fi echivalent cu încălcarea principiului libertății contractuale și autonomiei de voința a părților.

Arată că o parte a literaturii de specialitate a încercat să justifice o flexibilizare a disciplinei contractuale și ingerința instanței în voința părților prin recursul la clausul rebus sic stantibus, considerată subînțeleasă în contracte, însă aceasta parte a doctrinei este minoritară, iar contraargumentul principal se regăsește în însuși textul Codului civil care prevede că modificarea contractului poate fi efectuată altfel decât prin consimțământul părților numai atunci când există o dispoziție legală expresă care să permită o astfel de intervenție.

În sistemul Codului civil de la 1864, aplicabil contractului de credit, arată că o astfel de dispoziție expresă nu există, dată fiind formularea imperativă a art.969 C.Civ. 1864, nici jurisprudența nu a putut efectua interpretări extensive ale acestei prevederi legale, astfel, practica instanțelor a fost cvasiunitară în sensul respectării forței obligatorii a contractului, care nu decurge numai din voințele individuale ale părților contractante, ci constituie un adevărat imperativ social, necesar pentru garantarea climatului de ordine și securitate juridică, iar contractul nu poate fi modificat unilateral de către una dintre părți sau de către instanța, chiar dacă executarea devine mai oneroasă decât se anticipase pentru una dintre ele.

Precizează că practica din ultimii ani a instanțelor naționale, întemeiată pe Codul civil 1864, nu a admis aplicarea teoriei impreviziunii pentru a admite modificarea unor contracte în lipsa voinței ambelor părți, iar Noul Cod Civil, intrat în vigoare în 2011, a adus pe de o parte consolidarea unor prevederi legale și interpretări jurisprudențiale anterioare, și pe de alta parte dispoziții inovatoare și din această ultimă categorie face parte art.1271 C. Civ. 2011, care reglementează situația modificărilor substanțiale ale circumstanțelor executării unui contract (impreviziunea) și acordă judecătorului dreptul de imixtiune în convenția părților, acest drept fiind limitat la situații în care obligația uneia dintre părți a devenit excesiv de oneroasă „datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injusta obligarea debitorului la executarea obligației", iar dacă aceste condiții sunt îndeplinite, instanța are prerogativa de a ajusta contractul sau de a dispune încetarea acestuia în anumite condiții.

Învederează că prevederile art. 127.1 C. Civ. 2011 sunt aplicabile „numai contractelor încheiate după . Codului civil", conform art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, iar instanța nu are această prerogativă nici atunci când analiza obligațiilor părților se face pe tărâmul dreptului consumației, în acest sens fiind și jurisprudența instanțelor naționale, Hotărârea CJUE în cauza C-_ (Kasler) nu conduce la o concluzie diferită. Astfel. CJUE (par. 86 și răspunsul la întrebarea 3 a Kuria) a precizat că „Articolul 6 alineatul (I) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv", reținându-se de către CJUE că dacă dreptul național permite instanței investită cu analizarea caracterului abuziv al unor clauze să înlocuiască acea clauză cu o alta pentru a permite executarea în continuare a contractului, în formă modificată, atunci legislația comunitară permite la rândul său o astfel de măsură, condiția esențială pentru aplicarea acestei ipoteze, fiind ca dreptul național să acorde o asemenea prerogativă instanței, iar în cauza de față, această condiție nu este îndeplinită întrucât judecătorul național nu poate dispune modificarea, ajustarea unui contract căruia îi sunt aplicabile dispozițiile C.Civ.1864, căci ar fi încălcat art. 969 din acest act normativ.

Apreciază că, dacă instanța prin absurd ar constata nulitatea absolută a clauzelor contestate, tot nu ar avea posibilitatea legală de a dispune modificarea contractului de credit în sensul avut în vedere de reclamantă și într-o astfel de situație contractul de credit nu ar putea continua în lipsa clauzelor apreciate abuzive, astfel că ar deveni incidente dispozițiile contractuale privind declararea scadentă anticipată a creditului.

Învederează că practica înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că „Contractul de împrumut este acel contract real prin care împrumutătorul transmite împrumutatului folosința sau proprietatea bunului împrumutat, împrumutatul fiind obligat, după ce se va folosi de el, să-l restituie în natura sa specifică sau să restituie bunuri de aceeași cantitate și calitate. În dreptul nostru civil împrumutul poate fi de doua feluri. Primul, este împrumutul de folosință (comodatum), în care caz trebuie restituit însuși bunul ce a fost remis, deoarece prin contractul de comodat se transmite numai folosința lucrului. Al doilea, care interesează în speță, este împrumutul propriu-zis, cunoscut și sub denumirea de împrumut de consumație (mutum), prin care se transmite însăși proprietatea bunului, cu obligația restituirii altui bun, de aceeași cantitate și calitate. Întotdeauna, obiectul contractului de împrumut de consumație îl formează bunurile consumptibile sau fumgibile, în special banii. Potrivit art. 1584 C.civ. (1864 n.ns.), principala obligație a împrumutatului este de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate, și la timpul stipulat."

Menționează că pentru împrumutul cu titlu oneros ("împrumutul cu dobânda") se aplică și regulile speciale stabilite în art. 1587-1590 C.Civ.1864 și în alte acte normative. Așa cum a iterat supra, doctrina este unanima în a considera că, în cazul împrumutului cu dobânda, contractul are un dublu obiect: lucrul împrumutat ("capitalul", în limbajul Codului Civil) și dobânda, împrumutatului incumbându-i atât sarcina de restituire a capitalului, cât și a dobânzii.

Pentru toate argumentele anterior prezentate, solicită instanței, în principal admiterea excepțiilor invocate, iar în subsidiar, solicită respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În drept, pârâta și-a întemeiat întâmpinarea pe dispozițiile: art. 107 alin. (1), art. 205, art. 451 și art. 453 din NCPC; pe dispozițiile art. 4 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 193/2000; pe prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000; pe prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE; pe dispozițiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992; pe prevederile art. 117 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006; pe prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958; pe prevederile art. 37 și 95 din OUG nr. 50/2010 și pe dispozițiile art. 969, art. 1082 si art. 1088 C. Civ. 1864.

În dovedirea tezelor probatorii ce susțin netemeinicia cererii introductive formulată de reclamantă, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 coroborate cu art. 255 alin. (1) NCPC, pentru probațiunea aspectelor de fapt cu privire la negocierea și încheierea Contractului de credit, solicită încuviințarea administrării următoarelor mijloace de proba: înscrisuri; interogatoriul reclamantei, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 205 alin (2) lit. d) coroborat cu art. 194 lit. e) NCPC, solicită înfățișarea în persoană a acesteia (persoană fizică) pentru a fi administrat interogatoriul solicitat.

Solicită judecarea în lipsă față de dispozițiile art. 411 alin 2 Cod. Pr. Civila.

Alăturat întâmpinării pârâta a atașat următoarele înscrisuri în xerocopii certificate: cererea de credit formulată de reclamantă; adeverința de venit; contractul de împrumut; act adițional; notificarea privind modificarea ratei dobânzii; graficul de rambursare.

Reclamanta a formulat în cauză RĂSPUNS LA ÎNTÂMPINARE.

În ședința publică din 09.12.2015, instanța, a respins excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei L. Gară invocată de pârâtă prin întâmpinare, pentru motivele reținute în practica.

În aceeași ședință, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței teritoriale pentru motivele reținute în practica, excepție admisă de instanță.

Față de aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 132 al. 1 și 3 NCPC, urmează a declina competența soluționării pricinii în favoarea Judecătoriei B., jud. B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei L. Gară invocată de pârâtă.

Admite excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei L. Gară invocată din oficiu.

Declină competența soluționării pricinii având ca obiect „acțiune în constatare-interpretare clauze abuzive” formulată de reclamanta L. D. – L., domiciliată în or. L. – Gară, ., jud. Călărași, CNP-_, împotriva pârâtei P. B. ROMÂNIA S.A., cu sediul în mun. București, .. 29-31, sector 1, ORC nr. J_, CUI-_, prin reprezentant convențional SCP Efthyrnios G. Navridis și Asociații, cu sediul procesual ales în mun. București, ..3, .. sector 3, în favoarea JUDECĂTORIEI B., județul B..

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, azi, 09.12.2015.

PREȘEDINTE,GREFIER,

M. - D. J. F. P.

Red. – JMD

Dac.- SL/PF

Ex. 4/08.01.2016

← Fond funciar. Sentința nr. 792/2015. Judecătoria LEHLIU-GARA		Validare poprire. Sentința nr. 765/2015. Judecătoria LEHLIU-GARA →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Plângere contravenţională. Sentința nr. 107/2015. Judecătoria LEHLIU-GARA Plângere contravenţională. Sentința nr. 120/2015. Judecătoria LEHLIU-GARA Pretenţii. Sentința nr. 808/2015. Judecătoria LEHLIU-GARA Fond funciar. Sentința nr. 792/2015. Judecătoria LEHLIU-GARA Validare poprire. Sentința nr. 765/2015. Judecătoria LEHLIU-GARA Pretenţii. Sentința nr. 764/2015. Judecătoria LEHLIU-GARA Fond funciar. Sentința nr. 749/2015. Judecătoria LEHLIU-GARA Fond funciar. Sentința nr. 786/2015. Judecătoria LEHLIU-GARA