Acţiune în constatare. Sentința nr. 916/2015. Judecătoria ONEŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 916/2015 pronunțată de Judecătoria ONEŞTI la data de 15-04-2015 în dosarul nr. 916/2015

ROMÂNIA

JUDEȚUL BACĂU

JUDECĂTORIA ONEȘTI

Dosar nr. _ - acțiune în constatare -

Din: 04.07.2014

SENTINȚA CIVILĂ NR. 916

Ședința publică de la 15.04.2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: L. S.

GREFIER: M. L.

Pe rol fiind pronunțarea din 15.04.2015 în cauza civilă formulată de reclamanta C. E. M. și C. G. M. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A. având ca obiect “acțiune în constatare - clauză abuzivă”.

Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 01.04.2015, fiind consemnate în încheierea din aceeași dată parte integrantă din prezenta sentință când instanța nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 08.04.2015 iar ulterior la data de 15.04.2015;

INSTANȚA

-deliberând-

Asupra cauzei de față:

Prin acțiunea adresată Judecătoriei Onești la data de 04.07.2014 și înregistrată la această instanță sub nr._, reclamanții C. E. M. și C. G. M. au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A. ca prin hotărâre judecătorească să se dispună următoarele:

1. constatarea nulității absolute a clauzei abuzive înscrise la punctul 5 lit. a din „condiții speciale” și punctul 3.5 din „condiții generale” ale Convenției de credit nr._/16.07.2008 referitoare la comisionul de risc, ulterior denumit comision de administrare a cărui valoare totală este de_,76 CHF
2. obligarea pârâtei la restituirea sumei totale de 7998,60CHF achitată cu titlu de „comision de risc”, ulterior denumit comision de administrare, până la momentul introducerii acțiunii, sumă actualizată cu rata inflației până la momentul plății efective,
3. obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă debitului pretins în conformitate cu O.G. nr. 9/2000 de la momentul plății și până la data plății efective,
4. constatarea nulității absolute a clauzelor înscrise la punctul 3 lit. d din Condițiile Speciale ale Convenției de credit privind ajustarea dobânzii curente ca fiind abuzivă,
5. constatarea nulității abuzive a clauzelor înscrise la punctele 8.1 lit. a liniuța a doua și a treia, lit. c și d precum și la punctele 10.1 și 10.2 din Condițiile Generale ale Convenției de credit
6. obligarea pârâtei la eliminarea acestor clauze din contract și dispunerea derulării în continuare a Convenției,
7. constarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în art. 4.1 și 4.3, ultima teză, din secțiunea „Plăți” a convenției de credit și eliminarea acesteia,
8. stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF- leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului,
9. denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți de plătește în moneda națională,
10. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 16.07.2008 au încheiat un contract de credit cu pârâta în valoare de_ CHF pentru o durată de 300 luni, această convenție fiind un contract standard preformulat, astfel că nu a avut posibilitatea concretă de a negocia clauzele contractuale, având numai posibilitatea de a accepta sau de a refuza încheierea convenției. În ce privește comisionul de risc prevăzut la punctul 5 lit. a (ulterior redenumit comision de administrare), s-a arătat că acesta are caracter abuziv, deoarece în Convenție s-a stipulat că în calitate de împrumutat datorează un comision de risc în cuantum de 0,22% la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, fără a se indica care este scopul perceperii acestuia, riscul pe care banca a vrut să îl acopere sau orice alt element determinant în stabilirea cuantumului acestuia, deși pe toată durata creditului valoarea comisionului este de_,76 CHF, aproximativ 1/3 din împrumutul efectiv. Cu privire la clauza care dă posibilitatea pârâtei de a modifica structura ratei dobânzii din art. 3 lit. d din Condiții speciale, s-a arătat că în Convenție nu s-au indicat elemente și criterii concrete care să permită băncii astfel de modificări unilaterale, lăsând la libera sa apreciere fără a fi nevoie de acordul împrumutaților. Noțiunea „evoluția pieței financiare” nu poate fi considerată un motiv clar explicat care să dea posibilitatea cunoașterii și verificării printr-o minimă diligență a producerii modificării dobânzii curente. S-a mai menționat că au caracter abuziv și clauzele menționate în art. 8.1 lit. a, liniuța a doua și treia, lit. c, d, art. 10.1 și 10.2 din Condițiile generale care se referă la dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii întrucât elementele care permit o astfel de măsură vizează raporturile împrumutatului cu alte instituții financiare, ori pentru a nu fi abuzive clauzele contractuale ar trebui să se refere numai la raporturile contractuale dintre bancă și împrumutat. Mai mult, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat fără a fi posibilă verificarea legalității și oportunității unei astfel de măsuri ceea ce creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. De asemenea, s-a mai invocat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar față de omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF este o monedă instabilă iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii față de moneda națională fiind inevitabilă. Prin urmare, se impune stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului. Totodată, se solicită denominarea în moneda națională a plăților conform regulamentului valutar care prevede obligativitatea efectuării plăților între rezidenți în moneda națională.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 193/2000, ale O.U.G. 50/2010, Legea nr. 296/2004, Regulamentul nr. 4/2005, Cauza CJUE C-26/13 (Arped Kasler contra OTP).

În susținerea cererii a depus copia convenției de credit nr._/16.07.2008, planul de rambursare, solicitând proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei și, probe încuviințate la termenul de judecată din data de 15.01.2015.

Prin întâmpinarea depusă la dosar în cadrul etapei scrise, la data de 26.09.2014, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția lipsei de obiect în ce privește comisionul de risc și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind denominarea. Pe fondul cererii a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea excepției prescripției, pârâta a arătat că la data de 16.07.2008 a fost încheiată între părți convenția de credit nr._/16.07.2008 iar conform art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, în acțiunile în răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită sau cazuri asimilate, text aplicabil și acțiunilor întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză. Cum reclamanții aveau posibilitatea să cunoască pretinsul prejudiciu încă de la momentul perceperii sumelor iar acțiunea a fost introdusă la data de 04.07.2014, excepția prescripției, susține pârâta, este întemeiată.

În motivarea excepției lipsei de obiect, pârâta a arătat că după încheierea convenției de credit nr._/16.07.2008 s-a încheiat actul adițional din 02.08.2010 prin care atât comisionul de risc cât și cel de administrare prevăzut de art. 8.1 lit. c și lit. d nu s-a mai perceput.

În ce privește excepția inadmisibilității s-a arătat că, raportat la temeiul de drept indicat, respectiv Legea 193/2000, capetele de cerere referitoare la denominare și înghețare curs valutar sunt inadmisibile întrucât așa cum rezultă din dispozițiile alin. 1 și 2 din anexa la Legea nr. 193/2000, legiuitorul a înțeles să excludă din categoria clauzelor potențial abuzive, clauzele care permit modificarea prețului contractului, deși prețul final este „prea mare” în raport cu prețul convenit la momentul încheierii contractului, în cazul în care „prețul este legat de fluctuațiile …unei rate de schimb pe piața financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla, tocmai datorită specificității acestor contracte”.

Pe fondul cererii s-a arătat că nu poate face obiectul analizei caracterului abuziv clauza referitoare la comisionul de risc întrucât acesta face parte din prețul contractului iar conform art. 4 din Legea nr. 193/2000 care transpune art. 4 din Directiva 93/13 clauzele referitoare la dobânda, comisioane sau la costuri, fie că sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Pe de altă parte, clauza privind comisionul de risc a fost negociată atâta timp cât părțile au semnat convenția și actul adițional, au venit siguri la sediul băncii și au optat pentru un anumit produs bancar. Mai mult, contractul este format din două părți, condițiile generale și condițiile speciale, iar dintre acestea numai condițiile generale ar putea ridica problema clauzelor abuzive justificat de caracterul nenegociabil al acestora însă condițiile speciale au fost negociate și discutate cu fiecare client în parte. De asemenea, se mai arată că reclamanții nu au făcut dovada și nici nu au explicat modul în care se manifestă dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nici a modului în care ar fi contrar bunei-credințe. Clauza este clară, fără echivoc stabilită în cuantum procentual și acoperă riscul de credit în sensul că nu va mai primi sumele acordate și costurile sau profitul preconizat de această prestație. În ce privește clauza de la art. 3 lit. d din condiții speciale, se arată că nu s-a arătat cum au fost încălcate dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 și, de altfel, această clauză a fost modificată prin actul adițional nr. 1/02.08.2010, în prezent nemaiexistând forma care vizează ajustarea ratei dobânzii. Referitor la clauzele cuprinse la art. 8.1 lit. a liniuța a doua și a treia și lit. c și d din Condiții generale, se arată că acestea nu sunt abuzive și, de altfel, cele de la art. 81 lit. c și d au fost eliminate prin actul adițional nr. 1/02.08.2010. Clauzele de la art. 10.1 și 10.2 din condiții generale nu sunt abuzive întrucât se referă la modificări de interpretare ale legilor sau altor prevederi care impun băncii costuri suplimentare iar nu la modificări realizate exclusiv de bancă și sunt justificate de întinderea contractului de credit pe o perioadă de 25 de ani. În ce privește constatarea caracterului abuziv al art. 4.1 și 4.3 ultima teză din secțiunea „Plăți”, se arată că reclamanții au solicitat acordarea creditului în CHF cu obligația de a restitui împrumutul în aceiași monedă fiind informați de către bancă cu privire la fluctuația cursului de schimb pentru cei care realizau venituri în lei și nu în CHF astfel că decizia de a contracta a fost luată de reclamanți în cunoștință de cauză. Ori nimeni nu putea anticipa variați de curs la mai mulți ani de la acordarea creditului, inclusiv declanșarea crizei economice mondiale. Pârâta mai menționează faptul că nici un act normativ nu interzice acordarea și rambursarea creditelor în CHF și, de altfel, clauza art. 4.1 reprezintă o transpunere a principiului nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C.civ. 1864, fiind exclus caracterul abuziv sau prejudiciabil al acesteia șa cum rezultă din Cauza CJUE C280/1, Barclays Bank contra S. Sannchez Garcia, Alexandro Chacon Barrera. Or, prin acțiunile având ca obiect contractele de credit în valută și prin care se solicită eliminarea riscului valutar, prin „înghețarea” cursului de schimb valutar al monedei creditului la data încheierii contractului se solicită neaplicarea principiului legal al nominalismului monetar.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 C.civ, Legea 193/2000, OUG 50/2010, Legea 288/2010, art.453C.civ.

În probațiune pârâta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și interogatoriul reclamanților.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar la data de 10.10.2014, reclamanții au solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca urmare a faptului că Legea 193/2000 nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni fiind practic identic cu cel al nulității absolute. Cu privire la excepția lipsei de obiect, reclamanții au arătat că prin Actul adițional a avut loc doar o redenumire a comisionului de risc, în comision de administrare, și chiar dacă s-a încercat o definire a acestei noțiuni prin art.3 din Actul adițional, scopul pentru care este perceput nu a fost clarificat. În ce privește apărările invocate pe fondul cauzei se arată că noțiunea de „cost total al creditului” are o accepțiune mai largă decât cea a prețului, comisionul de risc făcând parte din costul total iar art. 4 alin. 6 nu exclude „ab inițio” controlului unui eventual caracter abuziv. În ce privește existența unei negocieri privind comisionul de risc, reclamanții au arătat că nu s-a făcut dovada unei astfel de negocieri, pârâta recunoscând că a recurs la un contract tipizat cuprinzând clauze nenegociate. Cu privire la dezechilibru creat și rațiunea acestui comision de risc s-a arătat că valoarea acestuia este destul de mare și se ridică la aproximativ o pătrime din suma împrumutată iar dacă într-adevăr destinația era de asigurare a rambursării creditului, ar fi trebuit să se prevadă în contract restituirea valorii acestuia la finele perioadei contractuale dacă riscurile nu s-au materializat.

La termenul din 03.12.2014 instanța a soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității capetelor 8 și 9 în sensul respingerii lor și a unit excepția lipsei de obiect privind capătul unu din cerere cu fondul cauzei, pentru motivele arătate în respectiva încheiere.

La data de 15.01.2015, reclamanții au depus precizări la acțiune prin care au arătat că solicită constatarea nulității art. 3 lit. d din Actul adițional nr. 1/02.08.2012 cu privire la dobânda anuală efectivă întrucât prin acest articol banca a revizuit rata dobânzii curente crescând aproape dublu valoarea acesteia de la 3,99% la 6,63% iar D. la 6,91%.

Față de această cerere adițională, pârâta a invocat excepția de decădere din dreptul de a-și completa acțiunea, excepția admisă de instanță la termenul de judecată din data de 15.01.2015.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Situația de fapt

La data de 16.07.2008 între părți a fost încheiat Convenția de credit nr._ având ca obiect împrumutul sumei de_ CHF pentru o perioadă de 300 luni (25 ani). În art. 3 lit. a din „Condiții speciale” se arată că rata dobânzii curente este de 3,99% iar în art. 3 lit. d că „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară comunicând Împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”. În art. 5 lit. a se prevede „comisionul de risc este de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a prezentei convenții de credit”.

În „Condițiile generale ale convenției” s-au prevăzut următoarele:

- în Secțiunea „Plăți”, art.4.1 -„“orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului” iar art. 4.3 ultima teză – „prin semnarea prezentei convenții, fiecare codebitor și fiecare garant, recunoaște și declară în mod expres și necondiționat că a luat la cunoștință de dreptul Împrumutatului de a solicita conversia Monedei creditului și că va accepta fără rezerve oricare și toate efectele/consecințele realizării dreptului Împrumutatului”.

- în Secțiunea „Scadența anticipată”, art. 8.1 lit. a liniuța a doua și a treia, lit. c și d „în cazul în care se ivește vreuna dintre următoarele situații, atunci în orice moment Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului sau garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform Convenției:

a) împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror ale costuri datorate:

- conform altor convenții încheiate cu banca, sau;

- conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit;

c) în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform Convenției;

d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul nu mai este garantat corespunzător”.

- În Secțiunea „Costuri suplimentare”, art. 10.1 și 10.2- „10.1. Referitor la Convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative aplicabile care,

a)supun Banca la orice impozit, taxa cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare, pentru suma principală și dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din convenție, cu privire la creditele acordate au la obligația sa de a acorda credite, în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este organizată banca.

b)Impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerve,depozit special sau orice cerință+ similară (de exemplu în corelație/legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor de la Basel) afectează activele băncii, depozitele constituite cu sau pentru conturile Băncii sau care impun Băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația sa de acorda credite.

c) Al căror rezultat este:

i)creșterea costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit;

ii)reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a Băncii, în baza Convenției.

10.2.În oricare din cazurile mai sus menționate, în termen de 15 zile lucrătoare bancare de la data la care a fost notificat în scris de Bancă, Împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor sau altor rambursări”.

Prin actul adițional din 20.08.2010 (fila 42) s-a adus modificări convenției de credit nr._ în sensul că la art. 3 lit. a s-a prevăzut că dobânda variabilă a dobânzii curente este de Libor CHF la 3 luni +marja de 3,39% puncte procentuale pe an, iar art. 3 lit. d s-a modificat în sensul că rata dobânzii curente se ajustează în funcție de evoluția indicelui Libor CHF la 3 luni. Totodată, D. a fost stabilit la 6,3% pe an iar la art. 5 lit. a s-a prevăzut un comision de administrare credit de 0,22% pe lună aplicat la soldul creditului.

Prin adresa nr. 6104/_ (fila 46), reclamanții au fost invitați la sediul băncii până la data de 17.09.2010 în vederea semnării acestui act adițional cu mențiunea că în caz de neprezentare se va considera acceptare tacită a acestuia.

Prin adresa înregistrată la bancă sub nr. 112/28.02.2011 (fila 144), reclamanții au notificat pârâta în temeiul art. II alin. 2 din Legea nr. 288/2010 că își manifestă refuzul de a li se aplica Actul adițional considerat de V. în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 ca accept tacit.

La data de 02.08.2012 s-a încheiat un nou Act adițional nr. 1 (fila 37) semnat de reclamanți prin mandatar S. C. –M., act prin care s-a modificat art. 3 lit. a privind rata dobânzii la 6,63% pe an iar în art. 3 lit. d s-a definit D. și s-a stabilit cuantumul acestuia prin trimiterea la graficul de rambursare. În art. 2 din actul adițional s-a menționat că nu se mai percepe „comisionul de risc” sau „comisionul de administrare”. De asemenea, s-a eliminat art. 8.1 lit. c și d din „Condiții generale”.

Prin precizările depuse de bancă s-a arătat că a reținut lunar pe perioada cuprinsă între 20.08._10 un comision de risc de 2965,32 CHF iar în perioada 20.09._11 un comision de administrare de_,47 CHF. Din data de 20.08.2012 se achită comisionul restant reeșalonat, până în prezent fiind achitată suma de 465,16 CHF și mai are de achitat 725,59 CHF.

Față de aceste precizări, reclamanții au solicitat restituirea comisionului de risc, respectiv de administrare de 4571,95 CHF.

La interogatoriul administrat pârâtei la solicitarea reclamanților, s-a declarat că a realizat o informare atât orală cât și prin punerea la dispoziția clienților a condițiilor contractuale și chiar s-au efectuat simulări privind rata creditului în raport de venitul declarat. S-a mai arătat că D. include și comisionul de risc întrucât reprezintă ostul total al creditului, că actul adițional 1/2010 a fost implementat tacit și că modificarea convenției inițiale a intervenit ca urmare a întârzierilor repetate la plata ratelor și a solicitării reclamanților.

Reclamanta C. E. M. a declarat la interogatoriul luat la solicitarea pârâtei că personal au avut o singură întrevedere cu reprezentanții bănii iar prin mandatar încă de două ori ca să ducă actele solicitate, că deși ar fi vrut un credit în euro i s-a spus că singurul credit la care se încadra era cel în franci dar ei tot în lei plătesc, că nu cunoștea clauzele contractului și nici condițiile convenției sau ale actului adițional ci doar că dobânda era de 3,99%.

Dispozițiile legale aplicabile

În primul rând, față de data încheierii contractului raportat la data formulării acțiunii, trebuie stabilită legea aplicabilă.

Astfel, față de data încheierii contractului de credit, 16.07.2008, anterior datei de 1 octombrie 2011 când Codul civil din 2009 a intrat în vigoare, sunt aplicabile disp. vechiului Cod civil, potrivit art. 6 alin.(2) din Codul civil din 2009 și art.3 și art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009, „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”.

Prin urmare, raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864 și de Codul comercial - în vigoare la momentul nașterii obligațiilor.

Potrivit art. 1 din Legea 193/2000 (în forma în vigoare la data încheierii convenției) „Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate", iar potrivit art. 2 „prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”, în timp ce „prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia”.

De asemenea, art.4 din Legea nr.193/2000 prevede că: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”.

În ce privește O.U.G. nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori (intrată în vigoare la data de 21.06.2010), inițial aceasta a fost aplicabilă și contractelor aflate în derulare însă prin Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr.50/2010 (în vigoare din 04.01.2011) s-a modificat art. 95 prevăzându-se că această ordonanță nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. În art. II din Legea nr. 288/2010 s-a prevăzut, însă, că „(1) Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile O.U.G. nr.50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți.

(2) Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Potrivit art. 453 C.pr.civilă „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

(2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată”.

Considerentele pe care se întemeiază soluția instanței:

În ce privește excepția lipsei de obiect care a fost unită cu fondul, se constată că aceasta vizează doar capetele de cerere privind comisionul de risc și comisionul de administrare, clauzele de la art. 8.1 lit. c și de la art. 8.1 lit.d, pârâta invocând faptul că acestea au fost eliminate prin actele adiționale ulterioare. Într-adevăr, prin actul adițional din 02.08.2012 se prevede în art. 2 că nu se mai percepe comisionul de risc și de administrare și că se elimină art. 8.1. lit. c și d. Însă, reclamanții au invocat faptul că acesta a fost abuziv încă de la începutul derulării contractului și din acest motiv solicită nu numai constarea nulității lor dar și restituirea prestațiilor acordate în baza acestuia. Prin urmare, nu se poate reține că aceste capete de cerere sunt lipsite de obiect astfel că excepția se va respinge ca nefondată.

Pe fondul cauzei, față de multitudinea capetelor de cerere, instanța urmează să le analizeze distinct.

Astfel, în ce privește primele capete de cerere privind comisionul de risc, trebuie precizat că este neîndoielnic faptul că raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății pot intra sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori întrucât reclamanții au calitatea de consumatori în sensul art.2 alin.(l) din actul normativ iar pârâta de comerciant în sensul art.2 alin (2) din actul normativ.

Acest comision de risc a fost prevăzut în art. 5 lit. a din Condițiile speciale și definit în art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit ca fiind prevăzut „pentru punerea la dispoziție a creditului”.

Pârâta a invocat faptul că acest comision de risc nu poate fi analizat ca fiind abuziv întrucât face parte din prețul contractului iar art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 care transpune art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii coroborat cu art. 3 lit. g și i din Directiva 2008/48 prevede că dobânzile, comisioanele sau alte costuri sunt elemente care formează costul total al creditului.

În primul rând trebuie arătat că art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 se referă doar la faptul că evaluarea naturii abuzive nu poate fi asociată cu obiectul principal al contractului însă art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13 este mai explicit în sensul că exclude aprecierea caracterului abuziv în ce privește obiectul contractului și caracterul adecvat al prețului sau remunerației dar numai dacă aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Sub acest aspect, instanța consideră că poate analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale și prin prisma art. 4 alin.(2) din Directiva 93/13/CEE deși Directiva 93/13 nu este direct aplicabilă în dreptul intern întrucât a fost transpusă prin Legea nr. 193/2000, după cum rezultă din Cauza C-106/89 Marleasing prin care s-a stabilit principiul interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar.

Pe fondul problemei considerării comisionului de risc ca fiind un element al obiectului principal al contractului, instanța constată că nici în Legea nr. 193/2000 și nici în Directiva nr. 93/13/CEE nu este definită noțiunea de „obiect principal al contractului”. Pârâta a invocat faptul că acest comision face parte din costul total al creditului așa cum rezultă din Directiva nr. 2008/48, art. 3 lit. g și i, însă nu trebuie confundată noțiunea de „obiect principal al contractului” cu cea de „cost total al creditului pentru consumatori” menționat de art. 3 lit. g din Directiva 2008/48. Aceasta pentru că, așa cum rezultă din considerentul nr. 48 din Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 26.02.2015 dată în Cauza C-143/13, B. M. și I. O. M. împotriva S.C. V. R. S.A., această noțiune a costului total este „definită într‑un mod deosebit de larg, astfel încât suma totală a tuturor costurilor sau cheltuielilor în sarcina consumatorului și care sunt aferente unor plăți efectuate de acesta atât creditorului, cât și unor terți să fie menționată în mod clar în contractele de credit de consum, o asemenea obligație procedurală contribuind la realizarea obiectivului principal de transparență urmărit de această directivă”. Tot în această hotărâre se arată că „termenii „obiect [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, și serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” care figurează la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul acestei prevederi și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză” (considerentul 50) și că „deși numai instanța de trimitere are competența de a se pronunța cu privire la calificarea acestor clauze în funcție de împrejurările proprii speței, nu este mai puțin adevărat că este de competența Curții să desprindă din dispozițiile Directivei 93/13, în speță cele ale articolului 4 alineatul (2), criteriile pe care instanța națională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unor clauze contractuale în raport cu acestea”.

Analizând acest comision de risc din prisma criteriilor oferite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-143/13 și C-26/13 (Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai din 30.04.2014) instanța consideră că acest comision nu face parte din obiectul principal al contractului, astfel cum acesta este detaliat la art. l din condițiile speciale ale convenției întrucât nu stabilește prestația esențială a acestui contract și nu îl caracterizează. De asemenea, ținând seamă de scopul acestuia, se constată că lipsește justificarea perceperii acestuia.

Spre deosebire de dobândă, care reprezintă echivalentul folosinței unei sume de bani pentru o anumită perioadă, comisionul este în general perceput pentru serviciile prestate/operațiunile efectuate de către bancă. În cauză, banca a perceput comisionul de risc fără a presta vreun serviciu sau a efectua vreo operațiune. "Punerea la dispoziție a creditului" (într-o singură tranșă - executare uno incto a obligației pârâtei) menționată în art.3.5 din condițiile generale ale convenției, nu justifică perceperea unui comision pentru întreaga perioadă contractuală (300 luni), comision aplicat lunar la soldul creditului.

Mai mult, instanța reține că, tot pentru "punerea la dispoziție a creditului" ("pentru creditul acordat"), au fost prevăzute și dobânda (art. 3.1.1 din condițiile generale ale convenției), și comisionul de aranjament (art. 3.4 din condițiile generale ale convenției); astfel, pentru îndeplinirea obligației de a pune la dispoziția clienților suma de bani convenită, banca a solicitat de la reclamanți efectuarea mai multor prestații pe întreaga perioada contractuală.

Simpla includere a comisionului de risc în dobânda anuală efectivă (D.) nu transformă această prestație lipsită de justificare în „preț al contractului”. Această includere într-un termen bancar consacrat în legislația națională a fost făcută doar pentru a crea aparența "legalității" acestui comision nejustificat și foarte oneros.

Pe de altă parte, așa cum a reținut și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-143/13, în considerentul 72, chiar dacă s-ar considera că această clauză privind comisionul de risc face parte din obiectul principal al contractului, se poate analiza caracterul ei abuziv dacă nu a fost exprimat în mod clar si inteligibil.

Sub acest aspect, instanța reține că nici în contract, nici cu ocazia judecării prezentei cauze, nu au fost indicate motivele perceperii acestui comision, respectiv riscurile acoperite (denumirea acestui comision inducând ideea prevenirii apariției unor riscuri).

Simpla menționare a valorii, respectiv a procentului aplicabil și a perioadei pentru care este datorat, fără ca reclamantul să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele perceperii, deci riscurile acoperite, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.

Reglementările din domeniul protecției consumatorului au avut drept scop tocmai înlăturarea situațiilor de inegalitate contractuală și limitarea posibilității profesioniștilor de a introduce în contract obligații de plată nejustificate, care nu au corespondent în servicii prestate în favoarea clientului, sub pretextul că acestea constituie "costul" acordării creditului (au fost incluse în D.), cost pe care consumatorul este obligat să îl accepte, în vederea satisfacerii nevoilor financiare.

Faptul că prin Actul adițional nr.1 la contractul de credit încheiat ulterior încheierii contractului, pârâta a furnizat o explicație pentru perceperea comisionului de administrare (nu a comisionului de risc menționat în convenția de credit), nu prezintă nicio relevanță, caracterul abuziv și nulitatea unei prevederi contractuale fiind analizată prin raportare la momentul la care a fost stipulată și asumată de părți, cu atât mai mult cu cât nici prin actul adițional nu a fost furnizată o explicație concretă pentru perceperea comisionului. Pe de altă parte, așa cum se va arăta ulterior, acest act adițional nu și-a produs efectele între părți. Pentru același motiv, nu pot fi reținute nici explicațiile furnizate de pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar (perceperea comisionului de risc a urmărit acoperirea riscului pe care banca l-ar fi avut de suportat în eventualitatea nerestituirii capitalului și a accesoriilor datorate pentru folosința acestuia).

De altfel, și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-143/13 a arătat că „în ceea ce privește clauzele care prevăd „comisionul de risc”, se pune problema dacă în contractul de împrumut vizat se indică în mod transparent motivele care justifică remunerația corespunzătoare acestui comision, în condițiile în care se contestă că creditorul este obligat să furnizeze o contraprestație reală pentru a obține comisionul menționat, în plus față de asumarea riscului de nerambursare, despre care se susține că este deja garantat printr‑o ipotecă. Lipsa de transparență privind menționarea, în contractele în discuție în litigiul principal, a motivelor care justifică aceste clauze pare a fi de altfel confirmată de aspectul, amintit la punctul 29 din prezenta hotărâre, că, în prezenta cauză, creditorul a propus împrumutaților înlocuirea denumirii clauzelor menționate cu cea de „comision de administrare credit” fără a modifica însă conținutul acestora” (considerentul 77).

În consecință, instanța consideră, așa cum s-a statuat și în Cauza C-143/13 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene că această clauză privind comisionul de risc nu face parte din obiectul principal al contractului, nu este redactată în mod clar și inteligibil și, deci, poate fi analizată din prisma caracterului său abuziv.

În plus, pârâta nu a indicat modul în care a stabilit procentul de 0,22% perceput cu titlu de comision de risc.

Pentru a stabili caracterul abuziv al unei clauze, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, trebuie să se verifice dacă sunt întrunite următoarele condiții: 1) clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) ea creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3) clauza încalcă cerințele bunei-credințe.

În ce privește prima condiție, convenția de credit nr._/16.07.2008 încheiată între părți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin.(3) din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește trăsăturile generale ale unui contract de adeziune: reclamanții reprezintă partea contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, pârâta este partea contractantă care deține resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primei părți, iar între părți există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă, anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții manifestându-și doar voința de a încheia convenția.

Negocierea unui contract nu presupune doar oferirea către reclamanți a posibilității de a alege între mai multe variante de contracte de credit preformulate, de a studia o perioadă de timp oferta băncii, de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), ci posibilitatea efectivă a clienților de a influența conținutul și numărul clauzelor. Or, pârâta nu a făcut dovada că reclamanții au avut și alte opțiuni decât cea de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate. Nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept "speciale" doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc).

Prin urmare, această clauză nu a fost negociată în mod direct cu consumatorul.

Referitor la condiția ca între drepturile și obligațiile părților să existe un dezechilibru semnificativ, se constată că reclamanții sunt obligați, în plus față de dobânda de 3,99%, să plătească lunar pârâtei un procent de 0,22% din soldul creditului fără a beneficia de vreo contraprestație din partea băncii și fără nicio explicație. Asta în condițiile în care singura justificare o reprezintă „pentru punerea la dispoziție a creditului”. Pârâta a motivat în întâmpinare că rațiunea acestuia este pentru a garanta faptul că se va restitui întregul credit. Dacă aceasta ar fi fost motivarea perceperii lui, instanța nu găsește justificarea pentru care la terminarea perioadei de restituire nu s-a prevăzut în contract că acesta se va restitui dacă nu se produce riscul garantat prin perceperea acestui comision. Nu se poate reține motivarea pârâtei că în cazul în care nu se va percepe acest comision se produce un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii întrucât pentru acordarea împrumutului unei sume de bani se percepe o dobândă, în cazul în care nu se achită la timp această sumă se percepe dobândă penalizatoare iar dacă nu se achită deloc se valorifică garanțiile stabilite prin contractul respectiv.

În consecință, în lipsa unei contraprestații din partea împrumutătorului pentru perceperea acestui comision destul de ridicat care s-ar fi ridicat la suma de_,76 CHF după cum rezultă din graficul de rambursare inițial, instanța consideră că există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ce privește cea de a treia condiție, încălcarea cerințelor bunei-credințe, instanța consideră că acordarea unui împrumut trebuie să prevadă în mod cert o dobândă al cărei cuantum să fie clar stabilit însă, în cauză, comisionul de risc reprezintă, de fapt, o a doua dobândă întrucât, pe de o parte, comisionul este calculat în condiții similare dobânzii, astfel cum reiese din analiza comparativă a art. 5 lit.a) din condițiile speciale ale convenției și a art.3.1.1 din condițiile generale ale convenției și, pe de altă parte, singura motivație este „pentru punerea la dispoziție a creditului”, aceeași justificare fiind regăsită și pentru aplicarea dobânzii curente (art. 3.1 din condiții generale). Se constată că acest comision a dat profesionistului posibilitatea de a-și crește semnificativ profitul prin împovărarea nejustificată a consumatorului ceea ce este contrar bunei credințe.

Față de aceste considerente, instanța consideră că această clauză privind comisionul de risc este abuzivă. Însă, prin actul adițional din data de 20.08.2010, act care nu a fost semnat de reclamanți, acest comision a fost redenumit „comision de administrare” astfel că urmează a se analiza dacă acest act adițional a produs efecte și dacă argumentele expuse pentru comisionul de risc privind caracterul abuziv sunt aplicabile și acestui comision de administrare.

La data de 21.06.2010 au intrat in vigoare dispozițiile OUG nr.50/2010 care, așa cum s-a arătat anterior, în art. 95 prevedea că „Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență”. Din acest motiv, pârâta a emis actul adițional din data de 20.08.2010 prin care a modificat condițiile contractuale inițiale, comisionul de risc fiind redenumit comision de administrate cu păstrarea procentului de “0,22% pe luna, aplicat la soldul creditului, datorat si plătibil de către împrumutat băncii, lunar pe toata durata creditului, la data scadenta stabilita la pct. 6 din “ rambursări si Plăți” din condiții speciale ale convenției pentru administrarea de către banca a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta, prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului, in termenii si condițiile prevăzute in convenție.”

În art. 95 alin. 2 din O.U.G. nr. 50/2010 se prevedea că „Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență” iar în alin. 5 că „Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită”.

Deși reclamanții au fost invitați până la data de 17.09.2010 în vederea semnării actului adițional, aceștia nu s-au prezentat astfel că pârâta a considerat că actul adițional a fost acceptat tacit.

Însă, prin Legea nr. 288/2010 (în vigoare din 02.01.2011), art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 s-a modificat astfel „Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37^1, ale art. 66 - 69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50 - 55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66 – 71”. Totodată, așa cum s-a arătat la capitolul dispoziții legale aplicabile, în art. II din această lege s-a prevăzut că actele adiționale semnate își vor produce efecte în continuare iar cele nesemnate dar considerate acceptat tacit își vor produce efectele numai dacă, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii, consumatorul nu notifică cealaltă parte în sens contrar,

Întrucât actul adițional din 20.08.2010 nu a fost semnat, se pune problema dacă acest act adițional poate fi considerat acceptat tacit sau nu în condițiile în care la data de 28.02.2011, reclamanții au notificat banca cu privire la refuzul lor de a li se aplica prevederile actului adițional, în conformitate cu art. II alin. 2 din Legea nr. 288/2010.

Sub acest aspect, instanța consideră că actul adițional nu mai poate fi considerat valabil având în vedere că notificarea prevăzută de art. II alin. 2 din Legea nr. 288/2010 a fost comunicată băncii și înregistrată la aceasta sub nr. 112/28.02.2011 în termenul de 60 de zile prevăzut de lege. Prin urmare, niciuna din modificările prevăzute de actul adițional nu era aplicabilă astfel că și comisionul de risc a rămas sub denumirea de comision de risc iar nu de administrare, considerentele pentru care aceasta a fost perceput abuziv și după data de 20.08.2010 rămânând valabile. Cu toate acestea, pârâta a denumit în continuare acest comision ca fiind de administrare iar nu de risc deși actul adițional din 20.08.2010 nu își mai producea efectele.

Așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 686 din data de 21 februarie 2013, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective.

Pentru considerentele mai sus analizate, instanța va constata nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5 lit. a din Condiții Speciale ale convenției de credit nr._/16.07.2008 și de la art. 3.5 din Condiții Generale ale aceleiași convenții de credit, ambele privind comisionul de risc redenumit de pârâtă „de administrare”.

În capătul doi din cerere, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei să restituie suma totală de 7998,60 CHF achitată cu titlu de „comision de risc”, redenumită ulterior „comision de administrare”, actualizată cu rata inflației până la momentul plății efective iar în capătul trei și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la momentul plății și până la data plății efective. Ulterior, prin precizările depuse la dosar la data de 01.04.2015, reclamanții au arătat că suma achitată cu titlu de comision de risc și apoi de administrare a fost de 4571,95 CHF astfel că această sumă se solicită a fi restituită.

Având în vedere soluția de constatare a caracterului abuziv și de anulare a art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit încheiate între părți, în aplicarea principiului retroactivității și a principiului restabilirii situației anteriore, instanța va dispune restituirea prestațiilor efectuate de reclamanți în baza acestei clauze abuzive anulate.

În ce privește obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în temeiul art. 1 și art.2 din OG 13/2002 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plată a unei obligații bănești, iar în cazul în care părțile nu au stabilit rata dobânzii se va plăti numai dobânda legală. De asemenea, art. 3, alin. 2 din O.G 13/2011 prevede că dobânda legală se stabilește, la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României plus patru puncte procentuale.

Natura juridică a dobânzii și actualizarea sumelor este diferită, având finalități diferite în sensul că în timp ce dobânzile reprezintă daune moratorii, actualizarea debitului acoperă prejudiciul cauzat ca urmare a devalorizării monedei naționale.

Daunele moratorii constând în dobânda legală au ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a executării cu întârziere, în determinarea căruia legiuitorul se raportează la fructificarea banilor de la scadență. Actualizarea sumei datorate în raport cu indicele de inflație reprezintă echivalentul valoric al sumei datorate, stabilit în raport cu un indicator aleatoriu și oscilant care nu poate fi determinat anticipat de legiuitor, ci urmează a fi stabilit la data efectuării plății.

Instanța nu va reține motivarea pârâtei că acest contract este cu executare succesivă astfel că nu este posibilă restituirea prestațiilor efectuate întrucât, așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție, „contractul de împrumut, ca varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu executare uno ictu” iar „faptul că banca își asumă o obligație care se execută dintr-o dată, iar cealaltă parte își asumă o obligație de restituire succesivă nu face ca natura acestuia să fie succesivă, știut fiind că acesta nu poate să aibă natură dublă, cu executare dintr-o dată pentru o parte și cu executare succesivă pentru cealaltă parte. Prin urmare, restituirea creditului cu dobânda în rate lunare nu este decât o modalitate de executare a obligației, obligația de restituire fiind unică, ratele succesive alcătuind prin natura lor un tot unitar” (Decizia nr. 760 din 27 februarie 2014 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Referitor la momentul de la care curg accesoriile solicitate de reclamanți, instanța apreciază că efectele sancțiunii nulității se produc retroactiv, ex tunc, așa încât urmează a fi calculate de la data plății respectivului comision de risc.

În consecință, urmează să admită capetele de cerere doi și trei astfel cum au fost precizate și să oblige pârâta să restituie reclamanților suma de 4571,95 CHF, în echivalent lei, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloare comision de risc redenumit comision de administrare, sumă actualizată cu indicele de inflație la data plății efective și la care se va aplica dobânda legală calculată de la data plății acestui comision de către reclamanți și până la data plății efective de către pârâtă.

În ce privește clauza înscrisă la punctul 3 lit. d din Condițiile speciale privind ajustarea dobânzii curente, instanța constată următoarele:

În art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit se prevede că „banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii”

Întrucât plata dobânzii este un element ce ține de natura contractului de împrumut, instanța consideră că aceasta face parte din obiectul principal al contractului așa cum a susținut și pârâta în întâmpinare. Însă, chiar și în această situație, potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 sau art. art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, instanța poate analiza caracterul ei abuziv dacă această clauză nu este redactată în mod clar și inteligibil.

Așa cum s-a arătat în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 26.02.2015 dată în Cauza C-143/13, B. M. și I. O. M. împotriva S.C. V. R. S.A., „cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută la articolul 4 alineatul (2) și la articolul 5 din Directiva 93/13, dispoziții care au de altfel un conținut identic, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical” (considerentul 73). De asemenea, s-a mai reținut în considerentul 74 și 75 că „Rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 literele (j) și (l) și din cuprinsul punctului 2 literele (b) și (d) din anexa la această directivă că prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.(…) Această chestiune trebuie examinată de instanța de trimitere având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut și ținând seama de nivelul de atenție care poate fi așteptat din partea unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat”.

Analizând această clauză, instanța reține că nu se poate prevedea de către consumator motivul pentru care s-ar putea modifica rata dobânzii, criteriul nefiind unul obiectiv care să ducă la concluzia că această clauză este transparentă chiar dacă la prima vedere ea pare clară și inteligibilă. În consecință, instanța poate analiza caracterul ei abuziv nefiind incidentă situația de excepție prevăzută de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.

Din art. 1 lit. a din Anexa la Legea 193/2000 care enumeră clauzele considerate abuzive rezultă că „Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”.

Față de modul cum este redactată această clauză, instanța consideră că „apariția unor schimbări semnificative pe piața monetară” nu reprezintă un motiv întemeiat care să permită băncii schimbarea ratei dobânzii atâta timp cât nu s-a prevăzut că aceste schimbări trebuie să fie de asemenea importanță încât să afecteze prețul contractului și nu s-a enumerat ce fel de schimbări sunt vizate. Mai mult, prin această clauză nu s-a prevăzut posibilitatea reclamanților de a rezilia imediat contractul atunci când rata dobânzii ar deveni prea împovărătoare din cauza schimbării ei.

Este adevărat că această clauză ar fi fost modificată prin Actul adițional din 20.08.2010 dar, așa cum s-a arătat anterior, acest act adițional nu și-a produs efectele ca urmare a notificării băncii de către reclamanți în condițiile art. II alin. 2 din Legea nr. 288/2010 astfel că ea a rămas cu forma din contractul inițial. În actul adițional din 02.08.2012, această clauză nu a fost modificată.

Întrucât însăși Legea nr. 193/2000 enumeră o astfel de clauză ca fiind abuzivă iar instanța a constatat că nu sunt incidente situațiile în care este exceptată de la aprecierea caracterului abuziv al acestei clauze, instanța va considera că și clauza prevăzută de art. 3 lit. d este abuzivă astfel că va constata nulitatea absolută și a acesteia.

În ce privește clauza înscrisă la pct. 8.1, lit. a, a doua și a treia liniuță, lit. c și d din Condițiile generale ale convenției de credit, instanța reține următoarele:

La pct. 8.1, lit. a, a doua și a treia liniuță, lit. c și d din Condițiile generale ale convenției de credit se prevede că: “în cazul în care se ivește vreuna dintre următoarele situații, atunci în orice moment Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului sau garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform Convenției:

a) împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror ale costuri datorate:

- conform altor convenții încheiate cu banca, sau;

- conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit;

c) în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform Convenției;

d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul nu mai este garantat corespunzător”.

Reclamanta a invocat că pentru a nu fi considerate abuzive, aceste clauze ar trebui să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părți, iar nu cele încheiate de client cu alte unități de creditare sau chiar cu aceeași bancă, pentru că scadența anticipată a creditului trebuie să fie în legătură cu acel credit, iar nu cu altele, într-un astfel de caz creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pârâta a menționat, însă, că prin semnarea contractului sunt instituie niște obligații în sarcina debitorului și este firesc ca în cazul în care nu sunt îndeplinite aceste obligații să se poată declara scadența anticipată.

Instanța reține că prin contractul de credit nu s-au instituit și nici nu se puteau institui obligații sub forma achitării sumelor principale sau dobânzilor stabilite prin alte contracte încheiate fie cu același creditor fie cu alte societăți de credit. Principiul forței obligatorii a contractului presupune ca fiecare parte să își îndeplinească obligațiile asumate față de cealaltă parte contractantă referitoare la contractul respectiv iar nu la alte contracte sau în raport cu alți cocontractanți. Așa cum au arătat și reclamanții, în cazul aplicării acestei clauze, consumatorul ar ajunge în situația în care ar trebui să ramburseze anticipat un credit, cu toate că plata ratelor aferente acestui credit se face constant și la termen. Ori, o astfel de situație nu poate fi acceptată, pentru că ar expune consumatorul într-o poziție defavorabilă față de banca împrumutătoare, care are la discreție stabilirea momentului scadenței anticipate.

De asemenea, instanța mai reține și motivarea reclamanților că acest caracter abuziv al dispozițiilor art. 8.1 lit. c și d derivă și din formulările generale și echivoce folosite pentru a descrie alte situații în care este posibilă declararea scadenței anticipate a creditului: ”situații neprevăzute”, “în opinia băncii”, “să devină improbabil”, “garantat necorespunzător”, formulări care sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv.

Deși pârâta s-a apărat prin întâmpinare că dispozițiile art. 8.1 lit. c și d au fost eliminate prin actul adițional din 20.08.2010, așa cum s-a arătat acest act nu și-a produs efectele și, deci, clauzele subzistă și după această dată. Uletrior, prin actul adițional din 02.08.2012 aceste clauze au fost eliminate însă, pentru că ele au avut caracter abuziv încă de la încheierea convenției în 16.07.2008 se impune analiza acestora.

Prin urmare, instanța urmează a constata nulitatea absolută a clauzelor de la art. 8.1 lit. a liniuța a doua și a treia, lit. c și lit. d din Condiții Generale ale convenției de credit nr._/16.07.2008.

Cu privire la clauzele înscrise la pct. 10.1 și 10.2 din Condițiile generale ale convenției de credit, instanța reține următoarele:

La pct. 10.1 și 10.2 din Condițiile generale ale convenției de credit sunt inserate prevederile referitoare la costurile suplimentare ale contractului de credit.

Este evident că un contract de credit cuprinde și alte costuri în afara capitalului și a dobânzii, important fiind ca aceste costuri să fie prevăzute în mod clar și inteligibil, transparent și să fie justificate în mod obiectiv iar nu exclusiv în funcție de voința băncii.

Analizând aceste clauze, se observă că ele nu se referă la costuri suplimentare ale creditului ca urmare a voinței unilaterale a băncii pârâte, ci se referă la eventuale modificări de interpretare a oricărei legi sau regulament pe durata perioadei contractuale, care ar atrage costuri suplimentare pentru bancă, și pe care banca le poate pune în sarcina clientului. De asemenea, ele sunt generate de factori obiectivi care pot să apară pe durata contractuală care este de 300 luni (25 ani).

Mai mult, acestea nu se încadrează în nici una din cele menționate cu titlul exemplificativ de art. 1 din Anexa nr. 1 la Legea nr. 193/2000. De altfel, în măsura în care astfel de costuri sunt reglementate de dispoziții legale imperative, părțile nu pot deroga prin convenție, iar clauza pendinte ar deveni ineficienta.

Prin urmare, întrucât costurile suplimentare sunt determinate de intervenții legislative și nu de voința băncii și ar fi lipsit de justificare ca aceasta să suporte costurile suplimentare pentru suma împrumutată, impuse de către legiuitor, când beneficiari ai sumei de bani sunt consumatorii, instanța consideră că clauzele prevăzute la art. 10.1 și 10.2 nu sunt abuzive.

În ce privește la capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată la art. 4.1 și 4.3, ultima teză din secțiunea Plăți a convenției de credit, instanța reține următoarele:

Părțile au stabilit prin art. 4.1 din condițiile generale ale Convenției că: “orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului”, iar prin art. 4.3 că împrumutatul va putea solicita conversia Monedei creditului. Nu rezultă explicit din acțiune dacă se solicită constatarea caracterului abuziv al dispozițiilor privind posibilitatea de a cere conversia creditului sau doar clauza de risc valutar însă din argumentele de la pct. 6 din cerere rezultă că în principal se critică faptul că reclamanții trebuie să suporte creșterea valorii francului elvețian față de moneda națională.

Din răspunsurile la interogatoriu ale reclamantei (fila 119), rezultă că aceasta a dorit contractarea unui credit în franci elvețieni întrucât numai pentru un astfel de contract îndeplinea criteriile de împrumut, dobânda de 3,99% indicată de bancă fiind considerată mulțumitoare și, prin urmare, și-a asumat riscul valutar asociat contractului de credit în franci. Semnarea unui contract de credit într-o anumită monedă ține exclusiv de voința împrumutatului iar odată ce s-a încheiat acest contract, ambele părți pot suporta consecințe negative rezultate din riscul valutar.

Chiar în motivarea cererii, reclamanții au recunoscut că la acel moment contractarea unui credit în CHF care se afla la un minim istoric a constituit motivul determinant în vederea perfectării contractului. La acel moment nici reclamanții și nici pârâta nu puteau prevedea că se va declanșa o criză economică sau că această monedă străină va avea o creștere considerabilă astfel că nu se poate reține omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF.

Pe de altă parte, clauza potrivit căreia împrumutatul trebuie să înapoieze suma împrumutată, oricare ar fi variația monedei acordate consacră principiul nominalismului monetar prevăzut în art. 1578 cod civil din 1864 (în vigoare la data încheierii contractului) și reluat în prezent în art. 2164 din noul Cod civil.

Astfel, potrivit art. 1578 cod civil: “ Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.”

Acest principiu este reglementat, deci, printr-o dispoziție legală încă din anul 1864 nefiind, deci, impusă de pârâtă. Analiza caracterului abuziv nu se poate extinde asupra principiilor și dispozițiilor instituite prin lege chiar dacă acestea sunt preluate în convenția părților. De altfel, în considerentele Directivei 93/13/CEE se arată că „nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau actelor administrative obligatorii”. În același sens s-a arătat și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza 280/13, Barclays Bank contra S. Sanchez Garcia și Alejandro Chacon Barrera, „Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora”.

Este posibil ca legiuitorul să prevadă măsuri speciale de protecție a consumatorilor în domeniul principiului nominalismului monetar dar aceasta se va realiza pe cale legală iar nu jurisprudențială. Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010, (publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 60 din 28 februarie 2014) care prevede și limitarea riscului ratei de schimb valutar căreia i se expune consumatorul are ca termen de transpunere în legislația națională 21.03.2016 și, oricum aceasta se va aplica numai contractelor încheiate după . respectivului act normative.

Totodată, instanța nu poate primi nici susținerea reclamanților că toate riscurile sunt suportate de împrumutat, întrucât în cazul unui credit în monedă străină pe o perioadă de 300 luni (25 ani) riscul este suportat de ambele părți, date fiind variațiile inerente ale cursului de schimb într-o perioadă așa îndelungată.

Față de aceste considerente, se va respinge acest capăt de cerere ca nefondat.

Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar la momentul semnării contractului, instanța reține următoarele:

In primul rând, așa cum a arătat și pârâta în întâmpinare, reclamanții nu au solicitat stabilizarea cursului valutar ca efect al constatării caracterului abuziv/al anulării vreunei clauze ci în virtutea teoriei impreviziunii reglementată de noul Cod civil astfel că argumentele legate de caracterul nenegociat al contractului, de caracterul neclar al prevederilor acestora și de reaua-credință a băncii nu prezintă nicio relevanță, variația cursului de schimb fiind independentă de voința băncii.

Teoria impreviziunii nu este prevăzută de Legea nr. 193/2000 sau O.U.G. nr. 50/2010 astfel că nu ar putea fi analizată în contextul protecției consumatorului ci potrivit dreptului comun ceea ce ar fi presupus timbrarea la valoare a acestui capăt de cerere.

Totuși, dacă reclamanții au avut în vedere că însăși clauza care prevede moneda contractului este abuzivă (aspect neinvocat, așa cum s-a arătat), instanța reține că această clauză nu poate fi abuzivă întrucât, pe de o parte face parte din prețul contractului și este clară, transparentă și inteligibilă iar, pe de altă parte, legislația actuală nu prevede posibilitatea instanței de a modifica acordul de voință al părților în sensul stabilirii unei valori a monedei străine la un anumit nivel solicitat de reclamanți. Astfel, instanța poate constata nulitatea unei clauze, poate dispune rezilierea sau rezoluțiunea unui contract dar nu poate modifica acest contract în sensul dorit de una din părți.

În al doilea rând, instanța reține că reclamanta C. E. M. a recunoscut prin răspunsurile la interogatoriu că a contractat un credit în franci elvețieni deoarece acesta se prefigura a fi mai avantajos decât un credit în lei sau în euro și pentru că avea nevoie de bani.

Astfel, prin raportare la principiile statuate de doctrina anterioară noului C.civ., se constată că nu sunt întrunite condițiile revizuirii contractului de credit sub forma înghețării cursului de schimb la valoarea de la momentul încheierii contractului, deoarece teoria impreviziunii nu poate fi acceptată decât în cazul intervenției unei împrejurări care nu putea fi în mod obiectiv anticipată, nu și în cazul în care un contractant nu a deținut cunoștințele de specialitate sau puterea de înțelegere necesare previzionării riscului. Modificarea cursului de schimb nu apare ca fiind o împrejurare excepțională, care nu putea fi în mod rezonabil prevăzută (pe de o parte, reclamanții au susținut că la momentul încheierii contractului nu au putut prevedea creșterea cursului de schimb, iar pe de altă parte au afirmat că banca aveau obligația de a informa clienții asupra pericolelor hipervalorizării cursului CHF/leu, „fenomen previzibil pentru experții financiari ai acestora" - f. 44 verso).

Reclamanții au invocat aplicabilitatea dispozițiilor Hotărârii CJUE pronunțată în cauza C-26/13, Arpâd Kăsler, H. Kăslerne Răbai împotriva OTP Jelzălogbank Zrt. Prin această hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că „termenii „obiectul principal al contractului" nu acoperă o clauză cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acelei valute, decât în cazul in care se constată - ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual - că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează; o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare si cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul art.4, alin.2 din Directiva 93/13”.

Considerentele Curții nu pot fi aplicate mutatis mutandis și în prezenta cauză, deoarece diferența de curs valutar dintre data acordării împrumutului și data plății ratelor nu a fost impusă de pârâtă printr-o clauză, ci este independentă de voința băncii. Astfel, pârâta nu a impus reclamanților stabilirea valorii ratelor lunare la cursul de schimb aplicat de pârâtă ci a stabilit să se achite în aceiași monedă în care a fost acordat creditul. Deci, riscul valutar nu a fost transferat în întregime clienților, cursul de schimb putând, din motive exterioare pârâtei, să crească (determinând majorarea ratei de plată) sau să se micșoreze (determinând micșorarea ratei de plată), pentru perioade de timp / intervale de timp nedefinite.

Pentru aceste considerente, instanța va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar la momentul semnării contractului.

În ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat denominarea în monedă națională a plăților în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, instanța reține următoarele:

Este adevărat că potrivit art. 3 alin.(l) din Regulamentul nr.4/2005 privind regimul valutar (în forma în vigoare la data încheierii contractului), emis de B.N.R.: „Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută", care se pot efectua și în valută.”.

În primul rând instanța reține, însă, că în cauză nu este vorba de comerț cu bunuri sau prestări servicii pentru a fi aplicabile dispozițiile redate anterior și, în al doilea rând, în alin. 3 al art. 3 din Regulamentul nr. 4/2005 se prevede că pentru celelalte operațiuni care nu fac obiectul comerțului cu bunuri sau prestări de servicii, se pot efectua plăți în valută. Mai trebuie arătat că însăși reclamanta arătat că nu efectuează plata în franci elvețieni ci în lei la cursul BNR al acestei monede.

In consecință, se va respinge și acest capăt de cerere privind denominarea în monedă națională a plăților efectuate de reclamanți ca nefondat.

Față de toate aceste considerente, instanța va admite în parte acțiunea în sensul constatării nulității absolute a clauzelor de la art. 3 lit. d și art. 5 lit. a din Condiții Speciale, precum și de la art. 3.5, 8.1 lit. a liniuța a doua și a treia, art. 8 lit. c și d din Condiții Generale ale Convenției de credit nr._/16.07.2008 urmând a respinge ca nefondate capetele de cerere de la punctele 6,7,8 și 9 și constatării nulității absolute a clauzelor de la art. 10.1 și 10.2 din Condițiile generale ale convenției de credit.

Față de admiterea în parte a acțiunii reclamanților, instanța consideră că sunt incidente dispozițiile art. 453 C.pr.civilă redate în capitolul „Dispoziții legale aplicabile”.

Având în vedere că reclamanții au efectuat cheltuieli în valoare de 900 de lei iar pârâta în valoare de 950 lei, ambele reprezentate de onorariul avocaților aleși iar instanța a admis patru capete și jumătate din cele 9 formulate, urmează a face compensarea acestor cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

În numele legii,

HOTĂRĂȘTE:

Respinge excepția lipsei de obiect invocată de pârâtă.

Admite - în parte - cererea formulată de reclamanții C. E. M., CNP-_ și C. G. M., CNP-_, ambii domiciliați în Onești, ..10, ., ., în contradictoriu cu pârâta V. R. SA, CUI-_, cu sediul în București, ., ., sector 2.

Constată nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5 lit. a din Condiții Speciale și de la art. 3.5 din Condiții Generale ale Convenției de credit nr._/16.07.2008.

Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 4571,95 CHF, în echivalent lei, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloare comision de risc redenumit comision de administrare, actualizată cu indicele de inflație, precum si dobânda legală aferentă, ambele calculate de la data plății și până la data plății efective.

Constată nulitatea absolută a clauzelor de la art. 3 lit. d din Condiții speciale, 8.1 lit. a liniuța a doua și a treia, art. 8 lit. c și d din Condiții Generale ale Convenției de credit nr._/16.07.2008, în forma inițială.

Respinge celelalte capete de cerere, ca nefondate.

Compensează cheltuielile de judecată.

Cu drept de apel în 30 de zile de la comunicare, apel care se depune la Judecătoria Onești.

Pronunțată în ședință publică azi, 15.04.2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

L. S. M. L.

Red.- jud. L.S. – 15.05.2015

Tehnored.-M.L. - 15.05.2015

Ex.5 ../18.05.2015

← Plângere contravenţională. Sentința nr. 900/2015....		Plângere contravenţională. Sentința nr. 906/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Plângere contravenţională. Sentința nr. 328/2015. Judecătoria ONEŞTI Acţiune în constatare. Sentința nr. 892/2015. Judecătoria ONEŞTI Pretenţii. Sentința nr. 898/2015. Judecătoria ONEŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 900/2015. Judecătoria ONEŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 906/2015. Judecătoria ONEŞTI Validare poprire. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria ONEŞTI Validare poprire. Sentința nr. 2016/2015. Judecătoria ONEŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 1981/2015. Judecătoria ONEŞTI