Acţiune în constatare. Sentința nr. 892/2015. Judecătoria ONEŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 892/2015 pronunțată de Judecătoria ONEŞTI la data de 09-04-2015 în dosarul nr.
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA ONEȘTI - JUDEȚUL BACĂU
DOSAR NR._
Înreg. 21.07.2014
SENTINȚA CIVILĂ NR. 892
Ședința publică din data de 09.04.2015
Instanța constituită din:
Președinte – L. B.
Grefier – L. M.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile promovată de reclamanții C. C. M. și C. Victorița V. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. România S.A., având ca obiect acțiune constatare clauză abuzivă.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 02.04.2015 care au fost consemnate prin încheierea de la acea dată, și care face parte integrantă din prezenta încheierea când, pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 09.04.2015.
INSTANȚA
Deliberând;
Asupra cauzei civile de față constată următoarele;
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr._ pe rolul Judecătoriei Onești, reclamanții C. C. M., C. V. V., în contradictoriu cu pârâta ., a solicitat constatarea unor clauze ca fiind abuzive în contractul de credit bancar nr._/2007, denominarea creditului contractat, convertirea creditului la cursul de schimb valabil la momentul acordării, restituirea sumelor achitate în plus, cu plata dobânzii legale aferente, daune morale, aplicarea sancțiunii contravenționale prevăzuta de art. 16 din Legea nr. 193/2000.
Acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru potrivit OUG nr. 80/2013.
In motivare se arată că la data de 4.06.2007, reclamanții au luat un credit în franci elvețieni de la banca pârâta, iar garanțiile verbale ale funcționarilor băncii au fost de natură să îi convingă că aceasta moneda este soluția ideală.
Reclamanții au subliniat că moneda elevețiană a cunoscut un trend extrem de ascendent, așa încât, în prezent creditele au pus în pericol viața debitorilor și a familiei acestora, salariile lor, în întregime având ca unică destinație, acoperirea creditului.
In continuare se invocă cauza Kasler contra OTP, cu mențiunea că aceasta ar putea avea efecte directe și asupra creditelor încheiate în România, iar instanța naționala ar avea posibilitatea de a înlocui o clauză contractuala cu o dispoziție de drept intern pentru a menține echilibrul contractual.
Reclamanții au invocat și jurisprudența CJUE care statuează ca o clauză este exceptată de la examinarea caracterului său abuziv, cu condiția să fi fost redactată în mod clar și inteligibil, claritate care nu se limitează la aspectul formal gramatical, așa încât clauzele contractuale trebuie să indice în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine.
Totodată, se invocă faptul că prin contractul încheiat, împrumutații au fost expuși unei situații pe care nu puteau să o anticipeze, aspect ce dă clauzelor contractuale caracter abuziv, după care sunt enunțate o . articole din Legea nr. 193/2000.
Reclamanții au invocat aspecte teoretice privind negocierea clauzelor, sarcina probei, cerința bunei credințe și dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
In continuare se invoca dispozițiile art. 8, art. 12, art. 13, art. 16 din Legea nr. 193/2000, art. 30 si 32 din OG nr. 21/1992, precum și lit. b, i, r din anexă parte integranta din actul normativ care a transpus Directiva Consiliului nr. 93/13/ CEE.
In drept s-au invocat prevederile Legii nr. 193/2000, art 194 si urmat. cod procedura civila.
In dovedire s-a solicitat încuviințarea probei cu acte.
In cauza de față au fost respectate prevederile art. 194 – 200 cod procedură civilă, fiind parcursă etapa scrisă.
Pârâta a formulat întâmpinare în condițiile art. 205 cod procedură civilă.
Pârâta a invocat următoarele excepții:
Excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Onești, având în vedere că cererea reclamanților are caracter patrimonial, iar prin raportare la valoarea contractului de credit, respectiv 60.200 CHF, acesta depășește pragul de 200.000 lei stabilit de art. 94 lit. j Cod procedură civilă.
Excepția prescripției dreptului la acțiune, având în vedere data încheierii contractului, 4.06.2007 și termenul general de 3 ani care curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască ori putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.
Excepția lipsei de obiect, cu motivarea că după încheierea convenției de credit în anul 2007 și după apariția OUG nr. 50/2010, comisionul de risc a fost eliminat, iar cuantumul comisionului de administrare a fost și el diminuat la 0,08 % după negociere, iar secțiunea 3 intitulată “ Costuri” a fost în întregime eliminată în 2010, așa încât comisionul de aranjament și de neutilizare nu au existat niciodată.
Excepția lipsei coparticipării procesual active, societatea pârâtă invocând faptul că prezenta acțiune nu putea fi promovată decât împreună cu garanții ipotecari menționați în convenția de credit, C. I. și M., un act juridic neputând fi anulat față de parte și să rămână valabil față de alta parte.
Excepția inadmisibilității capetelor de cerere privind denominarea, înghețare curs valutar, aplicare amenda contravențională, dat fiind faptul că astfel de clauze ce privesc stabilirea obligației de plată în funcție de fluctuația ratei de schimb nu pot face obiectul unor acțiuni în constatarea nulității. In ceea ce privește aplicarea amenzii contravenționale, societatea pârâta a interpretat dispozițiile art. 16 din Legea nr. 193/2000 în sensul că instanța are posibilitatea legală de a menține amenda aplicată de organul constatator, și nu de a aplica ea însăși aceasta amendă.
Excepția nulității cererii întrucât reclamanții nu ar fi arătat motivele în fapt și în drept în raport de care și-au formulat pretențiile.
Excepția nulități pentru netimbrarea capătului de cerere privind daunele morale.
Pe fondul cauzei, societatea pârâtă a invocat că acea clauză referitoare la costuri suplimentare nu este abuzivă ( 10.1;10.2 din condiții generale), acestea nu se încadrează în Anexa aliniat 1 lit. g din Legea nr. 193/2000 dat fiind că ele se refera la situația în care apar modificări de interpretare a legilor sau altor prevederi care impun băncii costuri suplimentare, modificare care are loc în mod obiectiv și nu după voința băncii. In acest sens societatea bancară a evocat conținutul punctului 1, litera a) din Anexa Legii nr. 193/2000.
Societatea bancară a motivat că nemulțumirea reclamanților este fundamentată pe creșterea excesivă a cursului CHF, însă contractul de credit a fost încheiat în condiții de deplină legalitate, cu respectarea tuturor condițiilor impuse de lege la momentul contractării și cu respectarea normelor de credite aprobate de BNR și V. România SA.
În continuare se arată că reclamanții au solicitat acordarea creditului în CHF, au primit creditul în moneda elvețiană fiind o clauză perfect legală în condițiile în care nu există nici o lege care să o interzică ca și monedă de credit, aceasta clauză fiind o transpunere a art. 3 alin 2 din Legea nr. 193/2000 privind principiul nominalismului monetar consacrat și de codul civil în art. 1578.
Pârâtul a precizat faptul că potrivit jurisprudenței CJUE nu intrau în domeniul de aplicare al Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului decât clauzele contractuale și nu dispozițiile legale, care pot fi înlăturate doar prin voința părților și numai în măsura în care au caracter supletiv.
. a menționat că fluctuația monedei elvețiene nu este de natură să îi aducă vreun profit, ci dimpotrivă, se respecta doar principiul nominalismului care presupune rambursarea creditului chiar în moneda în care a fost acordat, adică acea cantitate de monedă, de aceeași calitate de care a beneficiat împrumutatul.
Societatea bancară a combătut și susținerea reclamanților privind obligația de informare, cu motivarea că aceasta afirmație ar fi contrazisă chiar de clauza de la Secțiunea I- Definții - riscul valutar, din condiții generale la convenție care expune într-o modalitate transparentă existența riscului valutar, explicând totodată mecanismul de producere a acestuia și consecințele sale asupra consumatorului.
În cadrul întâmpinării pârâta a invocat că nu sunt întrunite condițiile art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000, dat fiind că a existat o negociere a clauzelor, aspect ce rezultă din însuși faptul că reclamanții au formulat cerere de acordare a creditului și din întreg conținutul contractului de credit, nu există un dezechilibru între părți, prin restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat se asigura practic echilibrul, pentru ca împrumutătorul să nu fie prejudiciat de un bun al său cu nerespectarea dispozițiilor Protocolului nr.1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar buna credință în favoarea băncii s-ar prezuma în condițiile Codului civil, această bună credință rezultând chiar din posibilitatea oferita de bancă reclamanților, de a negocia, precum și din transparența totală conferită prin indicarea costului creditului D., a tuturor elementelor acestuia și nu mai puțin informarea clară și detaliată a acestora, asupra riscului valutar asumat și inerent unui credit în moneda străină.
În ceea ce privește restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc și diferența de rată generată de modificarea cursului de schimb, societatea bancară a invocat pe de o parte, faptul că solicitarea reclamanților ar fi inadmisibilă raportat la temeiul juridic invocat în acțiune, iar pe de alta parte, în ipoteza admiterii acestui capăt de cerere, ar trebui ca și împrumutătorul să primească contravaloarea lipsei de folosință a sumei de bani împrumutate, iar prin restituire reclamanții s-ar îmbogăți fără justă cauza, așa încât singura soluție ar fi rezilierea contractului, reziliere ce s-ar realiza în detrimentul reclamanților care ar trebui să achite integral creditul.
În dovedire s-a solicitat încuviințarea probei cu acte, interogatoriul reclamanților.
În drept s-au invocat prevederile art. 969 Cod civil, Legea nr. 193/2000, OUG nr. 50/2011, Legea nr. 288/2010, art. 200, art. 453 Cod civil.
Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare la data de 6.11.2014 solicitând respingerea excepțiilor invocate de societatea bancară, iar pe fond menționează ca au solicitat inclusiv anularea actului adițional încheiat în anul 2010 și au invocat practica ICCJ care s-ar fi pronunțat deja cu privire la clauza de schimb valutar în dosarul nr._/3/2012.
Analizând materialul probator administrat în cauza, instanța reține următoarele:
Sub aspect procesual
La termenul de judecată din data de 19.02.2015, față de precizările reclamanților, instanța a constatat că este competentă din punct de vedere general, material, teritorial în temeiul dispozițiilor art. 94 lit. j, art. 113 Cod procedură civilă.
La același termen de judecată, instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția lipsei coparticipării procesual active și excepția nulității cererii.
La ultimul termen de judecată, reclamanții, în prezența apărătorului ales au precizat că renunță la judecata cu privire la toate capetele de cerere, mai puțin cele privind comisionul de risc, de administrare credit și restituirea sumelor de bani achitate cu acest titlu.
Procesul civil pornește la inițiativa reclamantului care fixează prin actul de sesizare obiectul și limitele procesului, iar asupra acestuia, în condițiile legii, are un drept de dispoziție, drept reglementat prin dispozițiile art. 9 C.pr.civ., manifestat inclusiv prin posibilitatea reclamantului ca, potrivit art. 406 alin. (1) C.pr.civ., să renunțe la judecarea cauzei oricând, în tot sau în parte, verbal în ședința de judecată ori prin cerere scrisă.
Pârâta, reprezentată de d-na avocat A. C. a acceptat în mod tacit cererea de renunțare la judecata formulata la termenul din 02.04.2015.
Având în vedere că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, principiu care include și dreptul reclamantului de a renunța la judecarea cererii deja introduse, instanța constată că sunt incidente dispozițiile legale anterior citate, astfel încât urmează a se lua act de renunțarea la judecată printr-o hotărâre supusă recursului.
Va lua act de renunțarea la judecată cu privire la capetele de cerere având ca obiect constatare nulitate absolută clauze abuzive inserate în contractul de credit bancar nr._/2007, privind: comision de aranjament ( pct. 3.4), comision de rambursare în avans ( pct. 3.6), comision de neutilizare ( pct. 3.8), costuri suplimentare ( pct. 10.1, 10.2), denominare credit contractat, convertirea creditului la cursul de schimb valutar la momentul acordării, daune morale, aplicarea amenzii contravenționale.
Față de poziția procesuală a reclamanților, instanța va analiza excepția lipsei de obiect și excepția inadmisibilității prin raportare la comisionul de risc, comisionul de administrare și restituirea sumelor încasate de banca cu acest titlu.
Exceptia lipsei de obiect.
În susținerea acestei excepții, pârâta a arătat că după încheierea convenției și apariția OUG nr. 50/2010, banca a fost nevoită să modifice contractul încheiat cu reclamanții, astfel că s-au încheiat Actele adiționale nr. 1/2010, nr. 2/2010, prin care părțile, prin acordul lor au stabilit eliminarea comisionului de risc,iar cuantumul comisionul de administrare a fost diminuat la 0,08% după negociere.
Reclamanții au arătat că împrejurarea invocată de către bancă și anume că ar fi modificat cuantumul acestui comision nu este de natură să înlăture aplicarea sancțiunii nulității pentru caracterul abuziv al clauzei respective.
Față de acestea, instanța reține că în conformitate cu prevederile art.36 din OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatorii: „(1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor. (3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului”.
În cauză, prin art.5, lit. a din „Condițiile speciale” ale contractului de credit nr._/2007 încheiat de părți, se prevede că împrumutătorul va percepe un comision de risc în cuantum de 0.1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit. Totodată, prin art.3.5 din ”Condițiile generale” ale contractului se prevede că pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc prin Condițiile Speciale.
Ulterior, odată cu . OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, pârâta a procedat la întocmirea Actelor Adiționale nr.1 din 25.08.2010 si nr. 2 din 10.12.2010 (fila 56, 70 ) prin care a modificat o . prevederi contractuale, între care și pe cele de la punctul 5 din „Condițiile speciale”, art. 3.5 din „Condiții generale” ale convenției de credit.
Așadar, după . OUG nr. 50/2010, pârâta a procedat la modificarea unor clauze din contractul de credit, în încercarea de a se conforma legislației în vigoare.
În consecință, instanța apreciază că susținerile din întâmpinare în legătură cu excepția lipsei de obiect a cauzei nu sunt întemeiate, și urmează să respingă aceasta excepție, având în vedere că acest capăt de cerere are și unul accesoriu privind repunerea părților în situația anterioară prin restituirea către reclamanți a sumelor percepute cu titlu de comision de risc/ administrare credit.
Împrejurarea că acest comision a fost eliminat prin actele adiționale nu înlătură posibilitatea din punct de vedere legal pentru ca instanța să analizeze caracterul pretins abuziv al clauzei care reglementa respectivul comision și aceasta, cu atât mai mult cu cât respectiva clauză și-a produs efectele juridice și comisionul a fost perceput de către bancă de la clienții săi, reclamanții.
Motivarea acestei excepții se va regăsi și în considerentele ce urmează pe fondul cauzei cu privire la comisionul de risc/comisionul de administrare
Excepția inadmisibilității raportat la prevederile art 4 alin 6 din Legea nr. 193/2006.
Într-o cauză recentă, B. M., I. O. M. contra . Justiție a statuat că sumele percepute cu titlu de comision de risc, nu se încadrează între excepțiile prevăzute de art. 4 alin 2 din Directiva nr. 93/13, așa încât instanța poate analiza caracterul abuziv al unei asemenea clauze ce nu face parte din „ obiectul principal al contractului.”
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat: „ Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea.”
Pe cale de consecință, va respinge excepția inadmisibilității și pentru considerente ce vor fi reluate în cele ce urmează.
Fondul cauzei.
Între părțile din prezenta cauza, reclamanții C. C. M., C. V. V. și . a intervenit convenția de credit nr._/2007, modificată prin actele adiționale nr.1/2010, respectiv nr. 2/2010, având ca obiect suma de 60.000 CHF, rambursabili pe parcursul a 25 de ani.
Creditul avea ca destinație acoperirea cheltuielilor personale curente, refinanțarea unor credite acordate de alte bănci în moneda națională și euro.
Pârâta a reținut lunar, din contul reclamanților, pe perioada cuprinsă între data semnării convenției de credit și luna iulie 2010, sume cu titlu de comision de risc, iar începând cu luna august 2010, sume cu titlu de comision de administrare, după cum reiese din actele adiționale, listele grafic rambursare, precizările și răspunsurile la interogatoriu ale societății pârâte de la fila 137 verso, fila 140 dosar.
Sistemul de protecție reglementat de Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziune cu privire la condițiile redactate în prealabil de vânzător, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.
Instanța națională este obligată potrivit principiului interpretării conforme a dreptului național, statuat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, atunci când aplica dispoziții de drept intern, să ia în considerare totalitatea normelor dreptului național și să le interpreteze în măsura posibilului, în lumina textului precum și a finalității directivei aplicabile în materie, în vedere identificării unor soluții conforme cu obiectivul urmărit de aceasta.
Potrivit art. 4 alin 1 din Directiva nr.93/13/CEE transpusa în dreptul național prin Legea nr. 193/2000, caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat având în vedere natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, precum și circumstanțele care însoțesc încheierea contractului.
Așa cum rezultă din probele administrate în prezenta cauză, între părți a intervenit convenția de credit nr._/2007, modificată prin două acte adiționale, ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010. Așadar, natura serviciilor, respectiv obiectul contractului de credit consta în împrumutul sumei de 60.000 de franci elvețieni pentru acoperire nevoi personale curente, refinanțare credite, impune aplicarea dispozițiilor legale mai sus menționate.
Potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța națională trebuie să definească clauza abuziva având în vedere circumstanțele încheierii contractului, dat fiind faptul că practica judiciară comunitara oferă doar niște indicii în acest sens.
Comision de risc. Comision de administrare credit.
Punctul 5 din “Condiții speciale“ și punctul 3.5 din “Condiții Generale” reglementează comisionul de risc. Acest comision de risc nu mai este reluat în Actele Adiționale la contractul de credit încheiate în cursul anului 2010 prin care s-a modificat contractul inițial, în schimb art. 5 pct. 1 lit. b instituie un nou comision si anume comisionul de administrare.
C. general de reglementare contractuală a comisionului de risc este art. 3.5 din “Condiții Generale” a contractului de credit și explicat în punctul 5 “Condiții Speciale” din același contract încheiat cu banca, comisionul de risc reprezenta 0,1 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toata perioada de derulare a convenției de credit.
La data de 11.06.2010 au intrat în vigoare dispozițiile OUG nr.50/2010 care: ”pentru contractele aflate în curs de derulare impuneau băncilor obligația, ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență.”
D. urmare, pârâta a modificat condițiile contractuale prin actele adiționale nr. 1/2010 si 2/2010, comisionul de administrare având următorul conținut: “0,08 % pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către împrumutat băncii, lunar pe toată durata creditului, la data scadentă stabilită la pct. 6 din “ rambursări și Plăți” din condiții speciale ale convenției pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta, prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului, în termenii și condițiile prevăzute în convenție.”
Referitor la contractul inițial de credit, instanța constată că reclamanții au încheiat un contract de adeziune. Potrivit art. 5 din Directivă, pentru consumator, informarea înainte de încheierea unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri, este de o importanță fundamentală. Consumatorul este cel care decide în baza acestei informări, dacă dorește să se oblige contractual față de bancă prin aderarea la condițiile redactate în prealabil față de acesta ( Hotărârea CJUE RWE Vertrieb, pct. 44).
Prin raportare la momentul încheierii contractului în anul 2007, instanța constată că băncile nu aveau o . obligații impuse ulterior prin OUG nr. 50/2010 ( spre exemplu Secțiunea a 2-a “ informații precontractuale”), iar legislația bancară națională era extrem de lacunară, mai ales in ceea ce privește reglementarea drepturilor și obligațiilor în raporturile dintre bănci și consumatori, persoane fizice, așa încât a existat un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.
Dezechilibrul respectiv a fost creat în contradicție cu cerința de bună credință a băncii și nu se poate aprecia că aceasta a acționat în mod corect și echitabil față de consumator, dat fiind că nu exista nici o dovadă că pârâta ar fi explicat reclamanților clauza de risc și că aceasta ar fi fost negociată. Buna credință există dacă banca putea aștepta în mod rezonabil ca reclamanții să accepte clauza în urma unei negocieri individuale.
Potrivit art. 4 alin 3 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, sarcina probei privind negocierea individuală a contractului revine băncii: “ Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”
În cauza B. M. împotriva . Justiție referindu-se la comisionul de risc a arătat printre altele ( pct. 70,71): „ Astfel, tot sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, unele dintre elementele menționate par să indice că obiectul litigiului principal nu privește caracterul adecvat al cuantumului acestui comision față de o oarecare prestație furnizată de creditor, întrucât se susține că creditorul nu furnizează nicio prestație efectivă care să poată constitui contrapartida acestui comision, așa încât nu se poate pune problema caracterului adecvat al comisionului respectiv (a se vedea prin analogie Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 58).
În schimb, elementele dosarului de care dispune Curtea par să indice că litigiul principal se axează pe problema motivelor care justifică clauzele vizate și în special pe problema dacă, întrucât impun consumatorului plata unui comision cu un cuantum semnificativ care urmărește să asigure rambursarea împrumutului, în condițiile în care se susține că acest risc este deja garantat printr‑o ipotecă și că, în schimbul acestui comision, banca nu furnizează un serviciu real consumatorului în interesul exclusiv al acestuia, aceste clauze trebuie considerate ca fiind abuzive, în sensul articolului 3 din Directiva 93/13.”
Alta este situația în privința comisionului de administrare reglementat din punct de vedere contractual în actul adițional, pct. 5 lit. b, dat fiind faptul că acesta a fost stabilit in mod clar, inteligibil, așa cum rezultă din însuși conținutul clauzei și nimic nu se opune ca banca să perceapă un comision, fie el și de administrare pentru a se asigura în privința unor riscuri clar definite cu scopul final de a asigura rambursarea creditului chiar și in condițiile în care exista o . garanții personale sau reale. Acest lucru rezultă în mod explicit din textul art. 36 alin 2 din OUG nr. 50/2010 care definește acest comision: (3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului”.Instanța constată că și aceasta ultimă prevedere a legii este respectata de către societatea pârâtă așa cum rezultă din textul art. 5.1 lit. b din actul adițional care arată în mod clar și inteligibil formula de calcul al acestui comision.
În condițiile în care comisionul de administrare a fost prevăzut printr-o clauză clară și inteligibilă, nu creează un dezechilibru semnificativ între părți, iar buna credința a băncii este evidentă, nu se poate aprecia că aceasta clauză de administrare ar fi abuzivă.
În cauza de față instanța va aplica instituția nulității absolută derivată din caracterul abuziv al clauzei, așa încât inadmisibilitatea invocată de către bancă prin apărător cu privire la capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară derivând din lipsa unui temei juridic invocat de reclamanți, nu își găsește aplicabilitatea, atâta timp cât temeiul juridic invocat este clar și anume dispozițiile Legii nr. 193/2000 ce a transpus Directiva Uniunii Europene nr. 93/13.
Pe cale de consecință, nu se poate susține că prin repunerea părților în situația anterioară, reclamanții se îmbogățesc fără cauza, în condițiile în care clauza care a reglementat acest comision urmează a fi constatată de instanță ca având caracter abuziv. Reclamanții nu pot fi obligați la plata unei contravalori a lipsei de folosință pentru împrumutul primit, așa cum susține pârâta, dat fiind că pentru aceasta suma de bani reclamanți au plătit și plătesc în continuare dobânda stabilită de bancă, precum ș comisionul de administrare.
Este adevărat că ICCJ s-a pronunțat într-o decizie de speță ( decizia nr. 302/2014 dosar civil_/3/2014) că sumele de bani percepute cu titlu de comision de administrare au caracter abuziv, însă cu precizarea că acest caracter abuziv derivă tocmai din caracterul neclar și neinteligibil al clauzei care reglementează respectivul comision, ceea ce nu este cazul în speța de față, clauzele din cele două acte adiționale, art. 5.1 lit. b fiind clare și inteligibile, așa cum s-a reținut în considerentele ce preced.
Prin decizia anterior menționată, ICCJ a reținut printre altele: „ Înalta Curte constată că, comisionul de administrare este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinației acestuia și cum clauza referitoare la comisionul de administrare nu este exprimată în mod clar și inteligibil, în mod corect instanța de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.
Astfel, clauza privind comisionul de administrare este abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 republicată, deoarece, pe de o parte, pentru acordarea creditului se percep două costuri (fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar și inteligibil), iar, pe de altă parte, față de valoarea comisionului de administrare pe toată durata contractului, s-a creat în detrimentul intimaților-consumatori și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.”
Pe de altă parte, tot Curtea de Justiție a fost cea care a decis că statele, în cadrul marjei largi de apreciere, prin transpunerea Directivei 2008/48 în dreptul intern, pot să impună instituțiilor de credit obligații în ceea ce privește tipurile de comisioane.
Statul roman a făcut acest lucru odată cu adoptarea art. 36 din OUG nr. 50/2010 ( forma în vigoare la momentul încheierii actului adițional nr. 2/2010): „Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.”
Pe de altă parte, la finalul actului adițional semnat de către reclamanți se menționează în mod explicit: „ Împrumutatul declară că a studiat cu atenție, că a primit toate explicațiile necesare și ca a înțeles pe deplin și în mod corect toți termenii și toate condițiile prezentului act adițional la convenție, motiv pentru care de bună voie și fără existenta vreunei constrângeri înțelege să procedeze la semnarea acestuia.”
Așadar, reclamanții nu au dovedit în privința comisionului de administrare că mențiunea privind obligația băncii de informare nu ar fi fost îndeplinită, buna credință a băncii se prezumă în continuare referitor la condițiile încheierii actului adițional, iar reclamanții trebuie să dea și ei dovada diligențelor unui consumator mediu, normal informat, suficient de atent și avizat, care ar fi putut astfel să evalueze diferența între fosta clauza de risc și cea de administrare credit, precum și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative ale aplicării comisionului de administrare pentru calcularea ratelor la care vor fi obligați și prin urmare, costul total al împrumutului .
Instanța apreciază că în condițiile în care ca respectivele clauze privind comisionul de risc/ de administrare credit, au fost redactate în mod clar, inteligibil, atât din punct de vedere lingvistic, gramatical, dar și lato sensu, sub aspectul motivelor economice care au stat la baza aplicării ei, clauza în discuție nu face parte din “obiectul principal” al contractului în sensul art. 4 din Directiva nr. 93/13, instanța se poate pronunța asupra caracterului ei abuziv, nefăcând parte din excepțiile prevăzute în mod limitativ de art. 4 alin 2 din Directiva nr. 93/13, iar contractul de credit are o existență de sine stătătoare, chiar și în lipsa clauzei abuzive ( art. 6 alin 1 din Directiva nr. 93/13).
Instanța va constata nulitatea absolută a clauzelor inserate la pct. 5 lit. a din “Condiții Speciale” și punctul 3.5 din “ Condiții Generale” ale Convenției de Credit nr._/ 2007 privind comisionul de risc.
Potrivit răspunsului la interogatoriu, societatea pârâta a recunoscut faptul că reclamanții au achitat suma de 2.203,31 CHF reprezentând comision de risc în perioada 25.06._10.
Potrivit dispozițiilor art. 1088 C.civ., "la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate.
Potrivit art. 6 din OG nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar: „Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală.”
Natura juridica a dobânzii și actualizarea sumelor este diferită, având finalități diferite, în timp ce dobânzile reprezintă daune moratorii, actualizarea debitului acoperă prejudiciul cauzat ca urmare a devalorizării monedei naționale.
Despăgubirea moratorie, dobânda legală datorată în temeiul dispozițiilor OG nr.13/2011 are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a executării cu întârziere, în determinarea căruia legiuitorul se raportează la fructificarea banilor de la scadență. Actualizarea sumei datorate în raport cu indicele de inflație reprezintă echivalentul valoric al sumei datorate, stabilit în raport cu un indicator aleatoriu și oscilant care nu poate fi determinat anticipat de legiuitor, ci urmează a fi stabilit la data efectuării plății.
Referitor la momentul de la care curg accesoriile solicitate de reclamanți, instanța apreciază ca efectele sancțiunii nulității se produc retroactiv, ex tunc, așa încât urmează a fi calculate începând cu data plății respectivului comision de risc, în perioada 25.06._10.
În același sens s-a conturat și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cauza M. I. împotriva Administrației Finanțelor Publice Sibiu, Curții de Apel București Secția a IV a Comercială, decizia nr. 549/2008, în situația în care sunt desființate acte juridice ca efect al admiterii sancțiunii nulității.
În cauza M. I., instanța națională a desființat decizia organului fiscal privind plata impozitului constând în taxa auto de înmatriculare, întrucât contravenea art. 110 din TFUE, moment în care s-a solicitat dobânda aferentă cuantumului taxei, începând cu data plății acesteia și nu cu data formulării cererii de restituire conform codului de procedură fiscală. În acest context Curtea de Justiție a decis ( pct. 23). “ În această privință, Curtea a statuat deja că, în absența unei reglementări a Uniunii, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a prevedea condițiile în care se impune acordarea unor astfel de dobânzi, în special rata și modul de calcul al acestor dobânzi. Aceste condiții trebuie să respecte principiile echivalenței și efectivității, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor cereri similare întemeiate pe dispoziții de drept intern și nici concepute astfel încât să facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Littlewoods Retail și alții, citată anterior, punctele 27 și 28, precum și jurisprudența citată).”
In decizia sus menționată, Curtea de Apel București a reținut: „Potrivit art. 311 c.p.civ. atât titlul executoriu cat si actele de executare făcute in temeiul acestuia sunt lovite de nulitate, în consecință repunerea în situația anterioara executării unui titlu nul, presupune stabilirea prejudiciului raportat la data efectuării prestației în temeiul acestuia, nu de la data desființării sale, cum greșit s-a reținut”.
Instanța va dispune repunerea părților în situația anterioara și va obliga pârâta să restituie reclamanților suma de 2.203,31 CHF reprezentând comision de risc perceput conform Convenției de Credit nr._/2007, în perioada 25.06._10, actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legală aferentă, ambele accesorii urmând a fi calculate începând cu data plății și până la data restituirii efective.
În conformitate cu prevederile art. 453 Cod procedură civilă, față de soluția ce urmează a fi pronunțată în prezenta cauză, și anume admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, instanța va compensa între părți cheltuielile de judecată reprezentând onorarii avocați până la concurenta celei mai mici dintre ele, respectiv suma de 950 lei.
Va obliga pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 550 lei către reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția lipsei de obiect invocată de pârâta S.C. V. România S.A., .
Respinge excepția inadmisibilității S.C. V. România S.A., ca fiind rămasă fără obiect.
Ia act de renunțarea la judecată, formulată de reclamanți, cu privire la capetele de cerere având ca obiect constatare nulitate absolută clauze abuzive inserate în contractul de credit bancar nr._/2007, privind: comision de aranjament (pct. 3.4), comision de rambursare în avans ( pct. 3.6), comision de neutilizare (pct. 3.8), costuri suplimentare (pct. 10.1, 10.2), denominare credit contractat, convertirea creditului la cursul de schimb valutar la momentul acordării, daune morale, aplicarea amenzii contravenționale.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanții C. C. M. și C. Victorița V. ambii cu domiciliul procesual ales în Onești, ., . în contradictoriu cu pârâta S.C. V. România S.A., cu sediul în București, Șoseaua M. B., nr. 171, sector 2.
Respinge ca nefondat capătul de cerere având ca obiect constatare nulitate absolută clauză abuzivă privind comision de administrare și restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare.
Constată caracterul abuziv al clauzei inserată în contractul de credit bancar nr._/2007, pct. 3.5. privind comisionul de risc.
Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 2203,31 CHF percepută cu titlu de comision de risc în perioada 25.06._10.
Obliga pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente comisionului de risc, începând cu data plata și până la data restituirii efective.
Compensează între părți cheltuielile de judecată reprezentând onorarii avocați până la concurenta celei mai mici din ele, respectiv suma de 950 lei.
Obligă pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 550 lei către reclamanți.
Cu apel în 30 de zile de la comunicare, cererea de apel se depune la Judecătoria Onești.
Pronunțată în ședință publică, azi 9.04.2015
PREȘEDINTE, GREFIER,
L.B./ 22.04.2015, tehnored. L.M.22.04.2015
6 ex. comunicat părți 23.04.2015, 4 ex.
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 328/2015.... | Pretenţii. Sentința nr. 898/2015. Judecătoria ONEŞTI → |
|---|
