Pretenţii. Sentința nr. 5222/2015. Judecătoria ORADEA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5222/2015 pronunțată de Judecătoria ORADEA la data de 26-05-2015 în dosarul nr. 5222/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA ORADEA - SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5222/2015
Ședința publică din data de 26.05.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: B. A. D.
GREFIER: A. C. F.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamantul K. J. și pe pârât B. C. R. S.A., intervenient K. I., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă reprezentanta reclamantului și a intervenientului – av. Ț. C. și reprezentantul pârâtei – av. E. R. în substituirea av. Gain R., conform delegației de substituire pe care o depune la dosar, lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței cele de mai sus, după care:
Instanța învederează că pârâta a solicitat interogatoriul intervenientului.
Av. Ț. C. aduce la cunoștința instanței că nu se opune însă arată că doar reclamantul s-a ocupat de contract.
Instanța revine asupra probei cu interogatoriul intervenientei și o respinge ca fiind inutilă față de administrarea probei cu interogatoriul reclamantului.
Reprezentantul pârâtei depune la dosar practică judiciară și dovada cheltuielilor de judecată.
Reprezentanta reclamantului aduce la cunoștința instanței că din câte a reținut instanța s-a pronunțat asupra excepției indicării valorii, ei au și formulat poziție, consideră că obiectul cererii este determinabil, pretențiile deduse judecății se situează sub nivelul sumei de 200.000 lei.
Instanța pune în discuția părților excepțiile invocate de către pârâtă.
Reprezentantul pârâtei, având cuvântul, arată că susține excepțiile invocate, excepția inadmisibilității din perspectiva modificării clauzelor contractuale; excepția nulității pentru necuantificarea pretențiilor; mai susține și excepția prescripției.
Reprezentanta reclamantului și al intervenientei, având cuvântul, solicită respingerea excepțiilor.
Pe fond, reprezentanta reclamantului și al intervenientei, având cuvântul, solicită, în principal admiterea cererii și a cererii de intervenție. Cu cheltuieli de judecată.
Reprezentantul pârâtei, în replică, insistă și arată că susține excepțiile invocate iar pe fond solicită respingerea cererilor. Totodată mai arată că reclamanta a invocat prev. O.U.G. nr. 50/2010, ordonanță care consideră că nu este aplicabilă prezentului contract. Cu cheltuieli de judecată.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ /28.01.2014 reclamantul K. J. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. Comercială Română S.A., solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5, 6 și 9 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3991 PF din 05.07.2007, să oblige pârâta la modificarea clauzelor abusive sub sancțiunea daunelor în cuantum de 10 lei pe zi, să obligă pârâtele să restituie reclamanților sumele de bani încasate în temeiul clauzelor abusive, cu aplicarea dobânzii legale asupra sumelor de bani supuse restituirii. A solicitat și cheltuieli de judecată.
În motivare, în esență, reclamantul învederează faptul că între părți s-a încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. nr. 3991 PF din 05.07.2007. Clauzele contractuale indicate în petit sunt abuzive, nefiind negociate și încălcând echilibrul contractual.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile legii 193/2000.
Pârâta a formulat întâmpinare la cererea principală, invocând excepția nulității cererii principale, excepția prescripției dreptului material la acțiune, și excepția inadmisibilității iar pe fond solicitând respingerea cererii întrucât clauzele indicate de reclamant sunt legale.
Intervenienta K. I. a formulat cererea de intervenție în interes propriu, formulând pretenții identice cu cele formulate de reclamant și invocând motive identice cu cele prezentate de reclamant.
Pârâta a formulat întâmpinare la cererea de intervenție, invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune, și excepția inadmisibilității iar pe fond solicitând respingerea cererii întrucât clauzele indicate de intervenientă sunt legale.
În cauză, instanța a administrat proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamantului.
Analizând actele si lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, între părți între părți s-a încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. nr. 3991 PF din 05.07.2007.
Referitor la excepția nulității cererii principale pentru necuantificarea pecuniară a pretențiilor, față de precizarea orală a reclamantului prin reprezentant a faptului că pretențiile în discuție se situează sub plafonul de 200.000 lei iar pe de altă parte având în vedere că aceste pretenții sunt determinabile și cuantumul concret al acestora variază în funcție de durata prezentului proces fiind util a fi cuantificate concret doar la momentul executării hotărârii, excepția va fi respinsă.
Celelalte excepții invocate de către pârâtă vor fi abordate atât în raport cu cererea principală cât și în raport cu cererea de intervenție.
Cu privirea la excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește restituirea sumelor percepute pe baza clauzelor pretins abuzive, aceasta va fi respinsă. În acest sens, trebuie observat faptul că cererea de restituire a respectivelor sume de bani este accesorie cererii de anulare a clauzelor abuzive. Cu alte cuvinte, cererea de restituire a sumelor de bani nu este o cerere independentă procesual, vizând un prejudiciu cauzat consumatorilor printr-o faptă ilicită ci se află în totală dependență de modul de soluționare a solicitărilor privind anularea clauzelor pretins abuzive .În lipsa anulării clauzelor pretins abuzive, nu se poate pune problema restituirii către consumatori a sumelor de bani încasate de bancă, cu titlu de dobândă variabilă și comision de administrare. Astfel, termenul de prescripție privind dreptul consumatorilor de a cere restituirea sumelor de bani încasate de către bancă, cu titlu de dobânda variabilă începe să curgă de la data pronunțării hotărârii judecătorești de anulare a clauzelor abuzive vizând dobândă variabilă și comision de administrare. Este incontestabil că ori de câte ori se dispune anularea totală sau parțială a unui contract și părțile nu au solicitat prin acțiunea respectivă și repunerea în situația anterioară, de la data pronunțării hotărârii judecătorești curge termenul general de prescripție de 3 ani, în care părțile au posibilitatea să ceară, pe calea unei acțiuni separate (fără a se opune prescripția extinctivă) repunerea în situația anterioară. Cu atât mai mult consumatorilor din prezenta cauză nu le poate fi opusă prescripția extinctivă a dreptului de a cere restituirea sumelor de bani încasate de către bancă, întrucât au formulat cererea de restituire a respectivelor sume de bani în cadrul procesual al acțiunii prin care se solicită anularea clauzelor pretins abuzive.
Totodată instanța va respinge excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă, din două perspective, respectiv inadmisibilitatea din perspectiva dreptului Uniunii Europene și inadmisibilitatea acțiunii din perspective legii 193/2000.Sub aspectul inadmisibilității pentru lipsa medierii pârâta nua mai susținut acest aspect. Astfel, faptul că Directiva 93/13/CEE, prevede în art. 6 și 7 și legea 193 /2000 în art.13 faptul că contractul continuă să angajeze părțile în privința clauzelor care nu sunt abuzive și instanța are posibilitatea să ia și măsuri preventive privind utilizarea clauzelor abuzive, nu exclude în nici un fel restituirea prestațiilor întemeiate pe clauze abuzive, ca urmare a declarării caracterului abuziv al unor clauze. De remarcat este faptul că reclamantul și intervenienta nu au solicitat intervenția instanței în a statua felul în care să se modifice clauzele pretins abuzive. De asemenea, raportat la prevederile art. 4, alin. 6 din legea 193 /2000, inadmisibilitatea va fi analizată separat în cadrul considerentelor prezentei hotărâri.
Sub aspectul fondului cauzei, cu titlu preliminar, trebuie precizat că, în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.
O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis faptul că art. 969 C.civ. nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 C.civ., executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esența contractului este alcătuită nu numai din voința părților contractante, ci și din interesul contractual al fiecăreia dintre ele.
De altfel, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C – 240/98 ) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a și produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată.
În aceeși ordine de idei, instanța reține că rațiunea avută în vedere la adoptarea acestui act normativ l-a constituit faptul că întregul sistem de protecție preluat în dreptul intern are la bază ideea că un consumator se află într-o poziție de inferioritate în raport cu comerciantul în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. Această situație îl pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său.
În cele ce urmează instanța va analiza dacă clauzele indicate în speță au sau nu caracter abuziv.Condițiile pentru a fi catalogată o clauză ca abuzivă rezultă din interpretarea Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993 și a actului normativ care a transpus în dreptul intern această directivă, respectiv legea 193/2000, cu modificările și completările ulterioare.Astfel, relevante în cauză sunt prevederile art. 1, alin. 3 și art. 4, alin. 1, 2 și 3 din legea 193/2000, modificată. Prevederile art. 1, alin. 3 din acest act normativ statuează:” Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.Prevederile art. 4, alin. 1, 2 și 3 din același act normativ statuează:” (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.” Din interpretarea textelor legale mai sus citate rezultă că pentru a fi catalogată ca abuzivă o clauză contractuală trebuie să îndeplinească în mod cumulativ două cerințe: să nu fi fost negociată și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe.
În cazul anumitor tipuri de contracte se mai poate analiza încă o cerință pentru a fi catalogată o clauză ca abuzivă și anume cerința ca aceea clauză să nu se refere la obiectul principal al contractului. Însă față de natura contractelor de consum ce fac obiectul speței de față, această din urmă cerință de a fi catalogată o clauză drept abuzivă nu este incidentă. Astfel, în cazul convențiilor de credit, natura contractului este ceea care determină inaplicabilitatea cerinței în discuție pentru a fi catalogată ca abuzivă o cluază, astfel cum se va arăta în continuare. Cerința în discuție este desprinsă din prevederile art.4,alin 6 din Directiva 93/13 din 5 aprilie 1993 (transpusă în dreptul intern prin legea 193/2000), cu următorul conținut: :” Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
Norma juridică comunitară mai sus citată nu este incidentă în speță, cu privire la clauzele indicate ca fiind abuzive, raportat la natura contractelor în discuție. În esență, trebuie observat faptul că clauzele indicate ca abuzive în prezenta speță nu “definesc” obiectul contractului și prin natura lor (și a contractului de credit ) nu alcătuiesc conținutul noțiunii de raport calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate. De exemplu, în speța de față, o clauză care definește obiectul contractului este cea cuprinsă în art. 1 din secțiunea “condiții speciale” a convențiilor de creditare încheiate de către părți (de exemplu fila 1266), care este intitulată chiar cu denumirea de “obiectul convenției” și conține descrierea în esență a contractului, însă aceea clauză nu a fost indicată ca abuzivă în prezenta speță. În definitiv, toate clauzele unui contract alcătuiesc obiectul respectivului contract. Dar evident că nu în acest sens trebuie interpetată norma juridică comunitară în discuție, în caz contrar nu ar fi posibilă aprecierea caracterului abuziv al nici unei clauze dintr-un contact, atâta timp cât toate clauzele contractuale formează obiectul contractului. Cuvântul “cheie” pentru înțelegerea sensului normei juridice comunitare în discuție este “definirea” (obiectului contractului) sau cum se detaliază în Considerentul 19 alDirectivei 93/13 din 5 aprilie 1993, “descrierea” (obiectului principal al contractului). A defini înseamnă a descrie generic, în esență. Cu alte cuvinte, art.4, alin.2 din Directiva 93/13 din 5 aprilie 1993, vizează acele clauze din contract care arată generic sau în esență la ce se referă respectivul contract.
De asemenea, chiar dacă în cuprinsul normei juridice comunitare în discuție se face referire la noțiunea de preț, nu se poate face abstracție de sensul normei juridice comunitare în discuție. Astfel, în art.4, alin.2 din Directiva 93/13 din 5 aprilie 1993, se folosește cuvântul “preț” în cadrul unui context, ce vizează o comparație :” Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește ……, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte…”.Iar Considerentul 19 alDirectivei 93/13 din 5 aprilie 1993, clarifică și mai mult tipul de contracte la care se referă norma juridică comunitară în discuție, prin folosirea sintagmei “raport calitate/preț”: “în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează….., nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate”.Este evident că norma juridică comunitară în discuție vizează excluderea de la evaluarea caracterului abuziv a proporționalității între calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul plătit de consumator. Totodată este evident că această normă juridică se referă la contractele de vânzare cumpărare sau de prestare a diverselor servicii, acestea fiind contractele în care consumatorul plătește un preț pentru bunurile cumpărate sau pentru serviciile de care a beneficiat. La fel de evident este faptul că doar în cazul acestor contracte se poate pune problema raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate. Este de neconceput a se pune problema problema raportului calitate/preț, în cazul contractelor de credit, întrucât în cazul acestor contracte consumatorul nu plătește un preț pentru o anumită calitate a mărfii sau a serviciului de care a beneficiat. Dimpotrivă, în cazul contractelor de credit, în esență, consumatorul primește o sumă de bani cu titlu de împrumut, care este cu titlu oneros, având obligația de a restitui aceea sumă de bani, în rate, la care se adaugă și costul dobânzii convenită și celelalte costuri legitime ale creditului. În cazul contractelor de credit, nu se poate vorbi despre o „calitate” a banilor primiți cu titlu de împrumut și nici despre un preț pentru primirea acelor bani cu titlu de împrumut, noțiunea de preț fiind specifică vânzării-cumpărării sau prestărilor de diverse servicii. Prin urmare, norma juridică comunitară în discuție nu vizează excluderea de la controlul judiciar a posibilului caracter abuziv al oricăror clauze din contractul de credit care impun un anumit cost consumatorului.
În concluzie, în speța de față, cu privire la fiecare clauză ce se solicită a fi calificată ca abuzivă, instanța va analiza îndeplinirea celor două cerințe cumulative mai sus enunțate respectiv: să nu fi fost negociată și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe.
Prima cerință enunțată este îndeplinită în cazul tuturor clauzelor indicate ca fiind abuzive în prezenta speță. B. nu a dovedit că a negociat clauzele contractuale în discuție, deși sarcina probei incumba acesteia conform art. 4, alin.3 din legea 193/2000, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, în baza acestui text de lege trebuie constatat faptul că aceste clauzele contractuale în discuție nu au fost negociate de către bancă cu consumatorii. Prin răspunsurile reclamantului la interogator nu s-a dovedit faptul că, clauzele în discuție au fost negociate. De altfel, trebuie observat faptul că chiar prin întrebările propuse la interogator, se insistă asupra dovedirii faptului că ulterior semnării contractului consumatorul ar fi realizat faptul că, clauzele privind dobânda variabilă sunt abuzive. Însă, chiar dacă am admite această ipoteză, nu înseamnă că clauzele respective au fost negociat. De altfel, din simpla lecturare a convenției de credit depusă la dosarul cauzei și compararea acesteia cu convențiile de credit depuse în cauze similare, reiese în mod evident că sunt contracte standard preformulate. Instanța amintește faptul că, chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său.
Fiind îndeplinită prima cerință enunțată privind caracterul abuziv pentru toate clauzele contractuale în discuție indicate în prezenta speță, pentru stabilirea caracterului abuziv al acestora, în cele ce urmează se va analiza raportat la fiecare clauză în parte îndeplinirea celei de a doua condiții, respectiv creearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe.
Clauza cuprinsă în art. art. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3991 PF din 05.07.2007 prevede faptul că în primul an dobânda curentă este fixă, în procent de 10,9%/an iar ulterior dobânda curentă va fi formată din dobânda variabilă care se va afișa la sediile BCR, la care se va adăuga 2,5 puncte procentuale.
Astfel, la momentul încheierii contractului, consumatorii, respectiv reclamantul și intervenienta din prezenta cauză, nu au fost informați asupra conținutului efectiv al dobânzii variabile și nici asupra unor criterii precise și obiective de modificare a dobânzii, pentru a putea estima și apoi verifica conținutul efectiv al dobânzii variabile perceput de pârâta de rândul 1.Cu alte cuvinte, la momentul încheierii contractului, consumatorii nu au putut cunoaște dacă ulterior primului an de executare a contractului dacă dobânda percepută va crește sau va scădea și în nici un caz nu au putut cunoaște procentul efectiv cu care va varia dobânda percepută ulterior primului an de executare a contractului față de procentul inițial de 10,9%/an .
Această clauză ridică parțial probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu consumatorii sau acceptată de aceștia. Conținutul acestei clauze trebuie raportat la prevederile art. 1 lit. a din Anexa cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive, anexă la legea 193/2000, modificată, text de lege care statuează:” Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.”Astfel, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Instanța constată că, în contractul încheiat între părți nu s-a prevăzut un motiv de modificare a dobânzii sau vreun criteriu de determinare a dobânzii variabile care să poată fi apreciat sub aspectul caracterului “întemeiat”, ceea ce atrage caracterul abuziv parțial al clauzei în discuție, în privința caracterul variabil al dobânzii.
Cu toate acestea, chiar dacă am face abstracție de cerința prevederii în contract a „motivului întemeiat”, de modificare a dobânzii sau a criteriului obiectiv de determinare a dobânzii variabile, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform textului citat anterior, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul în discuție, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă. Trebuie specificat faptul că, posibilitatea de reziliere imediată a contractului de către client la care se referă prevederile art. 1 lit. a din Anexa cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive, anexă la legea 193/2000, modificată, trebuie să fie în mod expres specificată în contract în legătură cu propunerea de modificare a dobânzii, ceea ce nu echivalează cu dreptul general al părților de a solicita rezilierea contractului în cazul nerespectării de către cealaltă parte a obligațiilor contractuale, în baza prevederilor art. 1020-1021 Cod civil. .În concluzie, instanța constată caracterul parțial abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3991 PF din 05.07.2007, în privința caracterul variabil al dobânzii.
De asemenea este abuzivă clauza cuprinsă în art. 9, lit. b din contract privind instituirea unui comision de acordare a creditului de 2% din valoarea creditului, întrucât banca nu a prestat nici un serviciu pentru acest comision, banca nu a fost un intermediar ci chiar instituția care a acordat creditul.
Constatând caracterul abuziv al clauzelor mai sus arătate, conform art.13 din legea 193/2000, modificată, instanța dispune și unele măsuri cu privire la aceaste clauze, având la dispoziție alternativele modificării clauzelor contractuale, sub sancțiunea daunelor sau desființării contractului. Se impune precizarea că, potrivit dreptului comunitar instanța are posibilitatea chiar din oficiu de a lua măsurile necesare înlăturării unei clauze abuzive din conținutul unui contract de consum și adoptării măsurilor necesare restabilirii echilibrului contractual, astfel că instanța nu este ținută de modalitatea solicitată de către consumatorii din speță respectiv modificarea și nu anularea clauzelor abuzive. Această posibilitate a fost transpusă și în dreptul intern prin prevederile art.13 din legea 193/2000, modificată. Întrucât textul de lege amintit conferă instanței posibilitatea desființării în întregime a contractului, cu atât mai mult instanța are posibilitatea desființării parțiale a contractului. Suntem în prezența unei aplicații practice a principiului de drept potrivit căruia cel ce poate mai mult poate și mai puțin. Întrucât prin inserarea clauzei constatate parțial ca abuzivă în contractul de credit în discuție, încă de la momentul încheierii acestui act juridic se încalcă anumite prevederi legale (legea 193/2000), trebuie observat faptul că sancțiunea consacrată în dreptul civil român (ce completează materia comercială) în ipoteza încheierii unui act juridic cu nerespectarea normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă este nulitatea. În consecință,dintre măsurile alternative prevăzute de art.13 din legea 193/2000, modificată, instanța va adopta măsura desființării contractului, însă nefiind necesară desființarea în întregime a contractul de credit în discuție instanța va anula în parte această convenție, adică va anula doar clauzele contractuale constatate ca fiind abuzivă din acest contract, în măsura caracterului abuziv. Întrucât, celelate clauze contractuale nu încalcă prevederile legii 193/2000, modificată, și nici alte norme juridice, sub rezerva precizărilor ce urmează a fi expuse ulterior, se impune a fi menținute, urmând ca convențiile de credit în discuție să fie executate în continuare, cu privire la clauzele care nu sunt anulate prin prezenta hotărâre. Astfel, trebuie avut în vedere faptul că orice act juridic este o manifestare de voință făcută cu scopul de a produce efecte juridice și prin urmare în măsura în care nu încalcă prevederi legale, convențiile de credit ce fac obiectul speței se impune a fi menținute. De altfel, principiul acordării eficienței clauzelor contractuale ce pot produce efecte juridice se desprinde și din reglementarea cuprinsă în art. 978 cod civil (în forma în vigoare la data încheierii convențiilor de credit în discuție), text de lege care statuează:”Când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”.
Ca urmare a anulării parțiale de către instanță a clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive se ridică problema efectelor nulității. Este cunoscut faptul că efectele nulității între părți sunt guvernate de principiul retroactivității și principiul repunerii în situația anterioară. guvernate de principiul retroactivității și principiul repunerii în situația anterioară. Așadar, ca efect al anulării clauzei privind modificarea dobânzii excedentare procentului de 10,9%/an, cu privire la consumatori și pârâtă se impune repunerea în situația anterioară inserării respectivei părți a clauzei amintite în cuprinsul contractului de credit în discuție. În consecință pârâta va fi obligată să restituie reclamantului și intervenientei sumele de bani încasate pe baza contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3991 PF din 05.07.2007,cu titlu de dobândă curentă ce exced procentului de 10,9%/an, de la data perceperii respectivelor sume și până la zi. Nulitatea retroactivând, se impune restituirea acestor prestații derulate în cadrul intervalului de timp marcat de momentul perceperii respectivelor sume și până la zi.În mod similar, pentru aceleași motive, pârâta va fi obligată să restituie reclamantului și intervenientei suma de bani încasată cu titlu de comsion de acordare credit în procent de 2% din valoarea creditului în baza art.9, pct. b din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3991 PF din 05.07.2007.
Repunerea în situația anterioară este o “restitutio in integrum”, deci restituirea prestațiilor trebuie să fie totală, doar în acest mod părțile sunt repuse în integralitate în situația anterioară. Așadar, trebuie subliniat faptul că prin plățile periodice întemeiate pe clauzele anulate prin prezenta hotărâre, consumatorii au suferit și o însărăcire cauzată de lipsa folosirii acelor sume de bani, de la momentul respectivelor plăți a fiecărei sume de bani în parte, însărăcire care se întinde până în momentul restituirii efective de către bancă a respectivelor sume de bani, în baza dispozițiilor prezentei hotărâri.În mod corelativ, trebuie reliefat faptul că banca a beneficiat de o îmbogățire fără justă cauză prin faptul că a folosit și va folosi respectivele sume de bani începând cu momentul fiecărei plăți a consumatorilor, și până în momentul în care banca va restitui în mod efectiv consumatorilor fiecare sumă de bani în parte, încasată în baza clauzelor anulate prin prezenta hotărâre. Este de esența activității băncii folosirea sumelor de bani încasate de la clienți. Valorea însărăcirii respectiv îmbogățirii fără justă cauză, în discuție, pentru intervalul de timp marcat de momentul fiecărei plăți efectuate de consumator, și momentul restituirii efective de către bancă a fiecărei sume de bani în parte, este evaluabilă în bani, într-un mod exact. Astfel, echivalentul bănesc al acestei însărăciri respectiv îmbogățiri fără justă cauză îl reprezintă dobânda legală calculată asupra fiecărei sume de bani plătite băncii în baza clauzelor anulate prin prezenta hotărâre, de la data plății de către consumatori a fiecărei sume de bani în parte și până la data restituirii efective de către bancă a fiecărei sume de bani în parte.În consecință instanța va obliga pârâta să plătească reclamantului și intervenientei dobânda legală aferentă sumelor de bani supuse restituirii.
Trebuie subliniat faptul, că, în privința dobânzii legale, raportul juridic dintre părți se află sub incidența a două acte normative diferite, ca urmare a abrogării O.G. 9/2000, cu modificările și completările ulterioare prin O.G. 13/2001.
OG 9/2000, cu modificările și completările ulterioare, reglementa dobânda legală, ce reprezintă fără îndoială echivalentul bănesc cauzat de nefolosirea unei sume de bani într-un anumit interval de timp determinat. Trebuie precizat faptul că între consumatori și bancă au fost stabilite raporturi comerciale (în accepțiunea epocii încheierii convențiilor de credit în discuție, noua terminologie consacrată prin intrare în vigoare a Noului Cod civil fiind raporturi între profesioniști) iar în materie comercială, cuantumul dobânzii legale a fost reglementat de prevederile art. 3, alin.1 din O.G. 9/2000, cu modificările și completările ulterioare, text de lege care statuează: “Dobanda legală se stabilește, în materie comercială, la nivelul dobânzii de referinta a Băncii Naționale a României”. În consecință, instanța va obliga pârâta să plătească reclamantului și intervenientei dobânda legală calculată potrivit art.3, alin.1 din O.G. 9/2000, cu modificările și completările ulterioare, asupra fiecărei sume de bani supuse restituirii, dobândă legală calculată începând cu data plății fiecărei sume de bani în parte și până la data abrogării O.G. 9/2000.
O dată cu . O.G. 13/2001, s-a reglementat conceptele de dobândă legală remuneratorie și dobândă legală penalizatoare. Aceasta din urmă corespunde situației de neîndeplinire la scadență a obligației de plată iar rata acestei dobânzi este reglementată de art.3, alin.2 din O.G. 13/2001.În consecință instanța va obliga pârâta să plătească reclamantului și intervenientei dobânda legală penalizatoare calculată potrivit art.3, alin.2 din O.G. 13/2001, asupra fiecărei sume de bani supuse restituirii, începând de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat și până la restituirea efectivă a acestor sume de bani.
Restul pretențiilor reclamantului și intervenientei sunt nefondate.
Cu privire la clauzele cuprinsă în art. 6 și art. 9 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. fizice nr. 3991 PF din 05.07.2007 indicate de către reclamant și intervenientă ca fiind abuzive, ceea ce este determinant în adoptarea soluției este faptul că, cerințele mai sus enunțate pentru calificarea clauzelor ca abuzive trebuie îndeplinite în mod cumulative iar în privința acestor clauze există un echilibru între drepturile și obligațiile părților.
În primul rând cu privire la clauza cuprinsă în art. 6 din contract, consumatorii nu au invocat nici un motiv privind caracterul abuziv, iar instanța constată că, cuprinsul acestei clauze este unul enunțiativ, enumerând componentele ce formează D., neproducând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Instanța, cu privire la pretențiile referitoare la comisionul comisionul de administrare instituit prin art. 9, lit. b din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. nr. 3991 PF din 05.07.2007 apreciază că în speță nu este îndeplinită cerința creerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel că este inutilă analizarea restului condițiilor enunțate pentru calificarea respectivelor clauze contractuale ca fiind abuzive.Astfel, instanța constată că nu există vreo normă juridică care să prohibească instituirea comisionului de administrare credit . Dimpotrivă prin art. 36 din OUG 50/2010, legiuitorul confirmă legalitatea comisionului de administrare și nici raportarea acestui comision la cuantumul total al creditului acordat. Întrucât executarea contractului de credit se desfășoară pentru o lungă perioadă de timp și în permanență necesită monitorizare și în funcție de caz luarea măsurilor necesare, este indispensabil existența unui serviciu de administrare a creditului din partea pârâtei, serviciu care se desfășoară pe toată perioada de executare a contractului. Astfel, instanța apreciază că există un echilibru între drepturile și obligațiile părților.
De asemenea, în privința comisionului de urmărire riscuri contestat de către consumatori instanța constată că suntem în prezența unui contract de credit bancar fără garanții imobiliare. Consumatorii nu au făcut dovada că au constituit vreo garanție privind creditul în discuție. În această situație, pentru aceleași considerente mai sus expuse, legate de executarea contractului de credit ce se întinde pentru o lungă perioadă de timp, este justificat ca banca să urmărească în permanență riscurile produse ca urmare a acordării creditului, întrucât aceste riscuri nu au fost înlăturate printr-o garanție imobiliară.
Totodată, nu este abuzivă instituirea unui comision de rambursare anticipată a creditului, întrucât modul de calcul al creditului și al dobânzii este indispensabil legat de perioada de rambursare a creditului. Iar dacă această perioadă de rambursare a creditului nu se respectă, consumatorii dorind rambursarea anticipată, este în limitele echilibrului contractual ca banca să perceapă un comision de rambursare anticipată.
Nu este abuzivă nici instituirea comisioanelor de transformare conform art. 9, pct. d și e, întrucât transformarea valutei creditului implică evident anumite diferențe în profitul realizat de către bancă în raport de cursul valutar al fiecărei valute, astfel că se încadrează în limitele echilibrului contractual condiționarea consumatorilor în optarea pentru transformarea valutei creditului de plata unor comisioane.
Atât consumatorii cât și pârâta sunt parțial în culpă procesuală. Astfel instanța urmează a respinge doar o parte restrânsă și nu cea mai importantă din punct de vedere valoric din pretențiile reclamantului și intervenientei. Onorariul de avocat al pârâtei corespunzător pretențiilor respinse instanța îl apreciază ca fiind de 500 lei din totalul de 7,208,86 lei, conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei iar în mod corelativ din onorariul avocatului reclamantului în sumă de 1000 lei (f.10) instanța apreciază că suma d 500 de lei corespunde pretențiilor respinse. În atare situație, în temeiul art. 453, alin. 2 C.proc.civ,, instanța va compensa parțial cheltuielile de judecată de către reclamant și pârâtă și obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 500 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Față de considerentele mai sus expuse, instanța urmează a respinge excepțiile invocate de pârâtă și a admite în parte atât cererea principală cât și cererea de intervenție și a obliga pârâta doar parțial la plata cheltuielilor de judecată rămase în urma compensării cu cheltuielile de judecată ale reclamantului, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția nulității cererii principale, excepție invocată de către pârâtă
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, și excepția inadmisibilității, excepții invocate de către pârâtă atât în raport cu cererea principală cât și în raport cu cererea de intervenție.
Admite în parte cererea principală formulată și către reclamantul K. J., cu domiciliul procedural ales la Cav. Av. Ț. C. din Oradea, .. 1, . în contradictoriu cu pârâta S.C. B. Comercială Română S.A., cu sediul în București, .. 5, sector 3.
Admite în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de către intervenienta K. I., cu domiciliul procedural ales la Cav. Av. Ț. C. din Oradea, .. 1, ..
Constată caracterul parțial abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3991 PF din 05.07.2007, în privința caracterul variabil al dobânzii și anulează parțial acestă clauză contractuală în privința caracterul variabil al dobânzii.
Obligă pârâta să restituie reclamantului și intervenientei sumele de bani încasate pe baza contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3991 PF din 05.07.2007,cu titlu de dobândă curentă ce exced procentului de 10,9%/an, de la data perceperii respectivelor sume și până la zi.
Constată caracterul parțial abuziv al clauzei cuprinse în art.9, pct. b din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3991 PF din 05.07.2007 și anulează acestă clauză contractuală.
Obligă pârâta să restituie reclamantului și intervenientei suma de bani încasată cu titlu de comsion de acordare credit în procent de 2% din valoarea creditului în baza art.9, pct. b din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3991 PF din 05.07.2007.
Obligă pârâta să plătească reclamantului și intervenientei dobânda legală calculată potrivit art.3, alin.1 din O.G. 9/2000, cu modificările și completările ulterioare, asupra fiecărei sume de bani supuse restituirii conform dispozițiilor de mai sus, dobândă legală calculată începând cu data plății fiecărei sume de bani în parte și până la data abrogării O.G. 9/2000.
Obligă pârâta să plătească reclamantului și intervenientei dobânda legală penalizatoare calculată potrivit art.3, alin.2 din O.G. 13/2001, asupra fiecărei sume de bani supuse restituirii conform dispozițiilor de mai sus, începând de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat și până la restituirea efectivă a acestor sume de bani.
Compensează parțial cheltuielile de judecată suportate de către reclamant și pârâtă și obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 500 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Respinge ca nefondate restul pretențiile reclamantului și intervenientei.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare. Calea de atac se va înregistra la Judecătoria Oradea.
Pronunțată în ședința publică din data de 26.05.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
B. A. D. A. C. F.
Red. B.A.D./08.06.2015
Tehn. ACF.
5ex3com. K. J.,B. C. R. S.A., K. I.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 5218/2015. Judecătoria ORADEA | Contestaţie la executare. Sentința nr. 6000/2015. Judecătoria... → |
|---|
