Pretenţii. Sentința nr. 8487/2015. Judecătoria ORADEA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 8487/2015 pronunțată de Judecătoria ORADEA la data de 08-10-2015 în dosarul nr. 8487/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA ORADEA
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 8487/2015
Ședința publică de la 08 Octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. V.
Grefier M. C.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții Ș. R. și Ș. C. și pe pârâta R. B. S.A., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Grefierul de ședință expune referatul cauzei, învederându-se instanței că în prezenta cauză s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, după care:
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința din data de 24.09.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta sentință, când instanța, în vederea deliberării, a amânat pronunțarea soluției pentru astăzi.
Se constată că în termenul de pronunțare pârâta a depus la dosar practică judiciară.
JUDECĂTORIA
Deliberând asupra cauzei civile, în baza actelor de la dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea în data de 05.02.2015, sub dosarul nr._, scutită de plata taxei de timbru în baza art. 29, alin. 1, lit. f) din OUG nr. 80/2013, reclamanții Ș. R. și Ș. C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta RAIFFAISEN B. SA: în principal, să se constate existența clauzei abuzive prevăzute de art. 12.3 lit a din contractul de credit nr. RFlS_/ 17.01.2008 privind comisionul de administrare credit; să se dispună restituirea comisioanelor încasate începând cu luna februarie 2012 pana la încetarea perceperii acestora, suma evaluata a comisionului de administrare plătit pentru cele 36 de luni până la data introducerii acțiunii fiind de 4.201,79 CHF; să se dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate începând cu luna februarie 2012 până la data restituirii, aferente comisioanelor încasate nelegal; să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată; în subsidiar, dacă nu se va constata ca abuziv întreg art. 12.3 lit a din contract, să se constate caracterul abuziv al prevederii contractuale din art. 12.3, potrivit căreia banca poate renunța la comisionul de administrare "în funcție de politica de credite a băncii, de evoluția pieței de credit"; să se constatate că singurul criteriu obiectiv în funcție de care se poate renunța la comisionul de administrare rămâne "serviciul datoriei"; să se constate că reclamanții în funcție de criteriul "serviciul datoriei", îndeplinesc condițiile pentru renunțarea la comisionul de administrare începând cu luna februarie 2012, întrucât nu au înregistrat restanțe; să se dispună restituirea comisioanelor încasate începând cu luna februarie 2012 pana la încetarea perceperii acestora, suma evaluata a comisionului de administrare plătit pentru cele 36 de luni până la data introducerii acțiunii fiind de 4201,79 CHF; să se dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate începând cu luna februarie 2012 până la data restituirii, aferente comisioanelor încasate nelegal; să fie obligată banca să nu mai încaseze comisionul de administrare pe viitor până la data la care reclamanții vor înregistra restanțe la obligațiile de plată față de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanții învederează instanței că, la data de 17.01.2008, s-a încheiat între părți contractul de credit nr. RFIS_ pentru angajați. La data de 29.01.2009, contractul individual de muncă al reclamantei cu pârâta a încetat, astfel că de la acea dată, în conformitate cu dispozițiile art. 12.1 din contractual de credit pentru angajați nr. RFIS_/17.01.2008, începând cu scadenta lunii februarie 2009, s-a perceput un comision de administrare lunar de 0,15% din valoarea totala a soldului.
Această clauză contractuală privind perceperea unui comision de administrare care până nu demult era mai mare decât rata lunară de credit este abuzivă, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, ˝o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților˝. Din definiția legală sus menționată rezultă elementele constitutive ale clauzei abuzive și anume: 1. caracterul nenegociat sau insuficient negociat ale acestor clauze, 2. încălcarea exigențelor bunei credințe, 3. dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
1. Contractul încheiat între părți reprezintă un contract nenegociat, de adeziune, standard, preformulat, reclamanții neavând posibilitatea reală de negociere, opțiunile acestora limitându-se la posibilitatea de a semna sau nu contractul ceea ce nu echivalează cu o reală negociere. În eventualitatea în care pârâta ar susține că a existat o negociere aceasta are obligația de a face dovada negocierii potrivit dispozițiilor art 4 al. 3 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
2. În ceea ce privește exigența bunei credințe dispozițiile art. 970 din Codul Civil în vigoare la data acordării creditului au o aplicare generală. În cazul de față în mod evident exigențele bunei credințe au fost nesocotite în condițiile în care valoarea comisionului de administrare a fost timp de mai bine de 7 ani mai mare decât rata din credit plătită lunar (conform extrasului de cont atașat). In prezent acest comision este nesemnificativ mai mic decât rata de capital plătită, comisionul fiind de 113,10 CHF, iar rata de capital de 175,14 CHF potrivit graficului de rambursare atașat. Raportat la valoarea dobânzii plătită pentru credit (223,49 CHF) comisionul reprezintă peste 50%. Comisionul de administrare a creditului este atât de mare încât ar putea reprezenta în fapt o dobândă mascată, înlăturând astfel orice prezumție de bună credință care ar putea fi acordata pârâtei. Pentru a întări cele de mai sus, arată că pentru orice alt tip cont în afara creditelor în numerar, valoarea comisionului de administrare este ordinal unităților (nu de ordinal sutelor). Astfel comisionul de administrare a contului curent al subsemnatei este de 4,9 lei/lunar, comisionul de administrare al cardului de cumpărături al reclamanților este de 150 lei/anual sau 12 lei/lunar, inclusiv comisionul de administrare al contului curent asociat creditului deschis de banca fără solicitarea sa, în care se face rambursarea creditului este de 1,04 chf/lunar. Prin urmare pentru administrarea creditului se percep 2 comisioane de administrare, un comision uriaș de aproximativ 113 CHF/lunar și un comision rezonabil de 1,04 chf/lunar în contul RO87 RZBR_ 6811. Așa cum rezultă din captura ecranului de on-line banking achitarea ratei lunare se face prin contul plătitor RO87 RZBR_ 681. Acest cont este folosit exclusiv pentru achitarea ratelor lunare aferente creditului acordat prin contractual nr.RFIS_/17.01.2008.
Potrivit dispozițiilor contractuale (art 12.3 lit a), acest comision ar fi perceput pentru “monitorizarea utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate în baza contractului de credit”. Susține că acest comision reprezintă în fapt o dobândă mascată pentru următoarele considerente: Așa cum rezultă din dispozițiile art 12.3 lit a din contractul de credit și din graficul de rambursare comisionul de administrare este calculat lunar ca procent din întregul sold rămas de rambursat, deși este destinat urmăririi obligațiilor asumate prin contract. Prin contract, reclamanții și-au asumat obligația de plată lunară a unei rate și a dobânzii aferente, iar nu obligația de a achita lunar întregul sold. Deși suma administrată de pârâtă lunar este de 400 CHF (rata + dobânda), comisionul de administrare este calculat lunar asupra întregului sold rămas de rambursat. Dobânda datorată se calculează ca procent aplicat asupra soldului rămas de rambursat deoarece reprezintă costul creditului. Dacă comisionul reprezintă costul de administrare a obligațiilor reclamanților, iar lunar reclamanții au de achitat doar rata si dobânda (400 chf), de ce valoarea lui se raportează asupra unor obligații pe care nu le au lunar și nu strict asupra valorii lunare de rambursat?
Se poate astfel observa în mod facil că algoritmul de calcul al comisionului de administrare este identic cu cel al dobânzii percepute de bancă și total diferit de comisioanele pe care banca le percepe pentru alte tipuri de conturi, unde comisionul de administrare este fix. Pe de altă parte, potrivit art. 36 din OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, intrat în vigoare la data de 20.09.2010, modificat și completat prin Legea 288/2010, “pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent…”, or, pentru creditul acordat subsemnaților banca percepe și un comision de administrare al contului curent și un comision de administrare credit.
În al doilea rând, roagă instanța să observe că acest credit a fost acordat pentru nevoi personale, neexistând nicio obligație impusă de banca cu privire la utilizarea creditului, prin urmare din acest punct de vedere banca nu are ce monitoriza. Rambursarea creditului a fost realizată lunar cu cel puțin câteva zile înainte de scadență și niciodată nu au înregistrat nici măcar o zi de întârziere la plata ratelor.
În ceea ce privește alte obligații impuse de bancă, în afara ratei pentru prima de asigurare în valoare de 202 CHF plătibilă anual în luna februarie (față de care nu au înregistrat niciodată întârzieri), nu a existat în cei 7 ani de la contractare, niciun fel de altă solicitare din partea băncii. Așadar, în ciuda tuturor evenimentelor de pe piața valutară care ar fi putut afecta modul de rambursare al creditului, reclamanții au fost clienții ideali, executând întocmai toate obligațiile care ne reveneau în calitate de clienți ai pârâtei.
Potrivit dispoziției contractuale apreciate de reclamanți ca abuzivă, începând cu al doilea an de creditare, în funcție de politica de credite a băncii, de evoluția pieței de credit sau de serviciul datoriei, banca poate renunța la încasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare în curs. În anul 2011 s-au adresat băncii cu o cerere de renunțare la comisionul de risc având în vedere conduita în executarea contractului. Prin adresa nr. 593/21.03.2011 eliberată de Ag Chișineu Criș, se neagă acest drept prevăzut de contract, fiind asigurați că al doilea an de creditare reprezintă doar momentul minim de la care puteau beneficia de acest drept, că banca se preocupă permanent de analiza oportunității de a da curs respectivei clauze contractuale și că în momentul în care se va lua o astfel de decizie li se va comunica în scris până la prima scadență aferentă anului respectiv. Au sperat an de an ca anterior primei scadențe, să fie anunțați cu privire la rezultatul analizelor permanente ale băncii însă niciodată nu au mai primit nici un fel de comunicare din partea băncii, nici măcar motivele pentru care nu s-ar impune aplicarea prevederilor contractuale.
Prin urmare posibilitatea renunțării băncii la acest comision, rămâne în continuare o himeră, întrucât deși au intrat în cel de-al 8-lea an de creditare, și niciodată nu au înregistrat vreo restanță, nu au beneficiat niciodată de renunțarea pentru un an la acest comision, situație față de care apreciază că această clauză nu a fost introdusă cu bună credință, banca neintenționând nici un moment să renunțe la comision și că acest lucru depinde exclusiv de voința discreționară a pârâtei.
În privința celorlalte două situații care poate determina renunțarea la încasarea comisionului, politica de creditare a băncii și evoluția pieței de credit, acestea sunt formulate în termeni evazivi, exclusiv în favoarea băncii, reclamanții neavând posibilitatea evaluării acestor criterii întrucât nu sunt transparente. În concluzie, apreciază că dispozițiile art. 12.3 lit a sunt formulate în contradicție cu exigențele bunei credințe deoarece au creat reclamanților o falsă expectativă că în condițiile executării tuturor obligațiilor ar putea beneficia de renunțarea la acest comision. Deși și-au îndeplinit la timp toate obligațiile, pârâta se prevalează de criterii arbitrare și netransparente refuzând punerea în aplicare a acestor dispoziții care fac mai puțin oneroase obligațiile reclamanților.
3. Legea nr. 193/2000 este prima din dreptul pozitiv român care introduce în ecuația unei definiții noțiunea de echilibru contractual. Cu toate acestea, la fel ca și sursa sa comunitară, nu o definește. Echilibrul contractual presupune o anume potrivire între drepturile și obligațiile părților, o justă repartizare a acestora, pe întreaga durată a acestuia. Prin opoziție, dezechilibrul contractual înseamnă nepotrivire, discrepanță între elementele conținutului contractului, adică alterarea globală a armoniei sale, înclinarea unuia sau altuia dintre talgerele balanței justului contractual, fie că aceasta afectează însăși nașterea contractului, fie că privește executarea lui. În condițiile în care, deși deschisă calea exonerării reclamanților la plata acestui comision împovărător, prin îndeplinirea obligațiilor contractuale, renunțarea la comision rămâne inaccesibilă reclamanților întrucât banca neagă acest drept prin prevalarea de propriile analize netransparente si inaccesibile, apreciem că este îndeplinită și condiția dezechilibrului contractual. Dezechilibrul contractual între drepturile și obligațiile celor două părți contractante este evidențiat și de cuantumul uriaș al acestui comision.
Rata și dobânda lunară de credit totalizează în prezent 400 CHF. Lunar, pentru administrarea acestei sumei se percep două comisioane, unul de 1,04 CHF si unul de 113 CHF, însumând mai mult de 25% din suma datorată lunar. Declarativ, potrivit art. 12.3 lit a din contractual de credit, acest comision se percepe pentru monitorizarea rambursării creditului, așadar pentru preîntâmpinarea situațiilor de neplată. De fapt, se poate lesne sesiza că tocmai valoarea exorbitantă a acestui comision, ridică riscul de neplată întrucât costurile lunare de plată sunt artificial crescute cu mai mult de 50% (prin costul creditului înțelegând dobânda) și poate determina la un moment dat incapacitatea de plată a reclamanților.
Așa cum rezultă din graficul de plată la finalul perioadei de creditare valoarea totală a comisionului de administrare (17.899,68 chf) va repezenta 50% din valoarea totală a dobânzii achitate (35.371,67 chf). Si sub acest aspect este evident dezechilibrul contractual întrucât, dacă în privința dobânzii, există o justificare, aceasta reprezentând costul împrumutului pe care reclamanții l-au obținut pentru o perioadă considerabilă (de 30 de ani), în privința valorii totale a comisionului de administrare 17.899,68 chf nu există absolut nicio justificare printr-o contraprestație de valoarea acestei sume, în condițiile în care așa cum s-a demonstrat până în prezent, reclamanții și-au respectat absolut toate obligațiile contractuale.
În subsidiar, în măsura în care instanța va trece peste toate argumentele de mai sus și va constata că nu este abuzivă prevederea potrivit căreia pârâta poate percepe un comision de administrare credit (pe lângă comisionul de administrare cont curent), solicită să se constate ca abuzivă prevederea potrivit căreia banca poate renunța la comisionul de administrare ˝în funcție de politica de credite a băncii, de evoluția pieței de credit˝. Legea 193/2000 oferă și elemente de identificare in concreto a clauzelor abuzive. În acest sens arată că potrivit art 1 lit g din anexa 1 la legea 193/2000 este considerată abuzivă o clauză care dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale.
În mod evident art. 12.3 lit a din contract dă pârâtei dreptul exclusiv de a stabili cum se interpretează clauza contractuală referitoare la renunțarea la comisionul de administrare în condițiile în care singura în măsură să cunoască politica sa de creditare sau indicii pieței de credit este pârâta. Practica judiciară este uniformă în privința declarării ca abuzive a clauzelor potrivit cărora, în executarea contractelor de credit, banca poate lua unele decizii în funcție de politica de credite a băncii sau de evoluția pieței de credit, întrucât aceste sintagme sunt netransparente și dau băncii dreptul exclusiv de interpretare a lor. Solicită să se constatate că inserarea acestei clauze în contract a dat naștere unei speranțe legitime a reclamanților ca în condițiile în care se vor îndeplini întocmai obligațiile contractuale, începând cu al doilea an nu vorm mai fi nevoiți să achite lunar un comision atât de împovărător, care crește costul creditului cu 50%. În acest sens în contract a fost inserat și un criteriu obiectiv, transparent, acela al ˝serviciului datoriei˝. Serviciul datoriei reprezintă capacitatea debitorului de a-și onora datoria la scadență, exprimată ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenței, așa cum a fost definită această noțiune de art 2 al. 2 lit a Regulamentul BNR nr. 5/2002 privind clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit (în vigoare la data încheierii contractului). Încă de la începutul creditării, și relevant în cauza de față în ultimii 3 ani, reclamanții au avut serviciul datoriei 0, adică nu au înregistrat niciodată rate restante.
Potrivit dispozițiilor art 12.3 lit a teza finală, banca va analiza anual oportunitatea renunțării la comision. Așadar analiza oportunității renunțării la comision este în mod imperativ prevăzută în contract și nu doar facultativ. În funcție de rezultatul acestor analize banca poate renunța la comision. Este adevărat că în contract nu se specifică clar cât ar trebui să fie serviciul datoriei pentru ca banca să renunțe la comision, banca putând renunța la comision și dacă serviciul datoriei se încadrează spre exemplu între 1 și 15 zile. În măsura în care serviciul datoriei este 0, apreciază că devine evident dreptul reclamanților, prevăzut în contract de a fi liberați de povara achitării unui comision care crește cu 50% costul creditului. Banca nici nu a analizat însă oportunitatea renunțării la comision, pentru perioada februarie 2012 până în prezent, întrucât în caz contrar ar fi trebuit în funcție de criteriul serviciului datoriei să renunțe anual la încasarea comisionului de administrare.
Pentru acest considerent, constatând că reclamanții au înregistrat serviciul datoriei 0, solicită să fie obligată pârâta la restituirea comisionului de administrare din perioada februarie 2012 - prezent. Având în vedere că analiza oportunității renunțării la comision, trebuie realizată anual, criteriul fiind serviciul datoriei, care în cazul reclamanților este 0, iar pârâta nu și-a îndeplinit această obligație, solicită să fie obligată pârâta să nu mai încaseze acest commision până în momentul în care reclamanții vor înregistra restanțe.
Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea acțiunii cu cheltuieli de judecată.
În drept, invocă Legea 193/2000, OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, intrat în vigoare la data de 20.09.2010, modificat și completat prin Legea 288/2010, Regulamentului BNR nr. 5/2002.
Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 13.03.2015 (fila 39), pârâta R. B. S.A. a solicitat admiterea excepției necompetentei teritoriale a Judecatoriei Oradea, exceptie pe care solicita sa fie admisă si sa se trimită dosarul instanței competente; admiterea excepției netimbrării, după caz, a insuficientei timbrări a acțiunii fata de capătul de cerere in pretenții nr. 1 in măsura in care, din verificarea dosarului, va rezulta ca reclamanții nu au timbrat aceasta cerere conform dispozițiilor legii, excepție pe care solicita sa fie admisă si sa se anuleze acțiunea ca netimbrata/insuficient timbrata; pe fond, respingerea acțiunii formulata de reclamanți ca neîntemeiata si nefondata.
Solicita admiterea excepției necompetentei teritoriale a Judecatoriei Oradea, cu privire la soluționarea cererii formulate de către reclamanți, solicitând admiterea acesteia si pe cale de consecința sa trimiterea dosarului instanței competente. Cererea de chemare in judecata formulata de către reclamanți, este guvernata, din punct de vedere al competentei teritoriale a instanței de judecata, in principal de prevederile art. 107 Cod procedura civila, iar in subsidiar de prevederile art.113 alin.1 pct.8 Cod procedura civila. Actul normativ reglementează o competenta alternativa, lăsata la aprecierea reclamantului. In conformitate cu prevederile art. 107 alin. 1 din Noul cod de procedura civila cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul. In mod corect reclamanții indica sediul băncii, respectiv, București, Calea Floreasca nr. 246C, sector 1. Cu toate acestea, reclamanții înregistrează acțiunea pe rolul Judecatoriei Oradea. Avându-se in vedere caracterul acțiunii, obiect al prezentei cauze, reclamanții aveau posibilitatea alternativa, sa investească, cu soluționarea cauzei, instanța de la domiciliul acestora, in conformitate cu prevederile art.113 alin.1 pct.8 din Noul Cod de procedura civila, potrivit cărora, este competenta instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiuna, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor. Totodată, Judecatoria Oradea nu este necompetenta teritorial in soluționarea prezentei cauze si din perspectiva prevederilor art. 109 din Noul Cod de procedura civila, potrivit cărora: cererea de chemare în judecata împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face si la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fara personalitate juridica, pentru obligațiile ce urmeaza a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembramântului ori din fapte săvârșite de acesta. Contractul de credit pentru angajați nr. RF IS_/ 17.01.2008 a fost încheiat de către reclamanți cu R. B. – Agenția Timișoara si nu cu Agenția Oradea, pentru a determina o eventuala competenta teritoriala a Judecatoriei Oradea. Chiar dacă reclamanții și-au indicat un domiciliu procedural ales pe raza municipiului Oradea, respectiv la avocatul acestora, acest domiciliu nu poate atrage competența Judecatoriei Oradea, având în vedere domiciliul stabil și efectiv al reclamanților, iar nu domiciliul mandatarului/avocatului acestora sau sediul cabinetului apărătorului ales. Dacă s-ar admite determinarea competenței în raport de domiciliul/sediul apărătorului ales sau mandatarului reclamantului s-ar ajunge la situația în care reclamantului i s-ar permite să aleagă instanța la care să se judece în funcție de baroul avocațial din cadrul căruia își alege apărătorul sau în funcție de domiciliul mandatarului. In vederea soluționării excepției necompetentei teritoriale a Judecatoriei Oradea, solicită instanței să învedereze reclamanților sa depună la dosarul prezentei cauze copii ale cartilor de identitate. Totodată, având in vedere faptul ca reclamanții si-au exprimat opțiunea cu privire la competenta teritoriala a instanței, in temeiul art. 130 alin.4 Cod procedura civila, nu mai pot sa revină asupra acestei decizii, sens in care solicita admiterea excepției necompetentei teritoriale a Judecatoriei Oradea si trimiterea dosarului spre soluționare Judecatoriei sector 1 Bucuresti, conform prevederilor art. 107 alin. 1 Cod procedura civila.
Solicita admiterea excepției netimbrarii, dupa caz, a insuficientei timbrări a acțiunii fata de capetele de cerere in pretenții nr. 1 si 2 in măsura in care, din verificarea dosarului, va rezulta ca reclamanții nu au timbrat aceasta cerere conform dispozițiilor legii, excepție pe care va solicita sa fie admisă sa se anuleze acțiunea ca netimbrata/insuficient timbrata. Apreciază ca petitele nr. 2 si 3 ale cererii exced scutirii prevăzute de art. 29 alin. 1 lit. f) din OUG nr. 80/2013 potrivit căruia sunt scutite de la plata taxei de timbru, acțiunile referitoare la “protecția drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele fizice și asociațiile pentru protecția consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile și interesele legitime ale consumatorilor”. Potrivit art. 13 din legea nr. 193/2000 (forma in vigoare in momentul promovării cererii introductive): „ (1) Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz. (2) În caz contrar, instanța va anula procesul-verbal întocmit.” Prin urmare, obiectul cererilor formulate in baza Legii nr. 193/2000 se rezuma la constatarea ca fiind abuzive a clauzelor contractuale, respectiv la modificarea contractului. Raportat la obiectul acestor cereri si totodată la prevederile art. 29 alin.1 lit. f) din OUG nr. 80/2013 rezulta ca numai aceste categorii de cereri pot fi calificate ca intrând in sfera de aplicare a textului normativ menționat vizând scutirea de la plata taxei de timbru. Or, instanța de fata este investita si cu o cerere in pretenții. Nu exista așadar nici un temei pentru a se considera ca scutirea fiscala consacrata de OUG nr. 80/2013 ar fi fost instituita si în favoarea celor care solicita despăgubiri sau pretenții bănești, câta vreme acestea nu-si regăsesc temei legal in prevederile actului normativ ce reglementează cererile referitoare la protecția consumatorului, astfel cum se specifica in textul normativ menționat. Pentru aceste motive, apreciază ca se impune admiterea acestei excepții.
Mai solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiata si nefondata. Apreciază ca cererea introductiva este inadmisibila prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000 adoptata pentru implementarea baza Directivei nr. 93/13/CE. Apreciază ca, înainte de a trece la analiza caracterului clauzelor contractuale supuse controlului, instanța de fond are obligația de a verifica daca nu cumva exista si categorii de clauze contractuale excluse de la controlul caracterului abuziv. Astfel, in speța sunt incidente următoarele dispoziții legale:
- art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 - “Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț si de plata, pe de o parte, nici cu serviciile si produsele oferite în schimb pe de alta parte, în măsura în acre aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”;
- art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE - “Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, în măsura în acre aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil”.
- art. 3 lit. g) si i) din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori: - (g) “costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si otice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul în legătura cu contractul de credit…”; (i) - “dobânda anuala efectiva însemna costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea totala a creditului”. Conform normelor menționate, legiuitorul intern si comunitar, a dorit sa excludă de la analiza jurisdicționala aspectele legate de prestațiile partilor din contractele ce fac obiectul normelor in discuție.
Este adevărat ca a fost recunoscut statelor membre dreptul de a adopta reglementari “mai aspre” decât norma comunitara, in spiritul protecției mai ridicate a consumatorului (a se vedea de ex. cauza C- 484/08- Caja de Ahorros y Monte de Piedad de madrid vs Asociacion de usuarios de Servicios Bancarios – Ausbanc), insa Statul roman nu a legiferat in sprjinul consumatorilor prin Legea nr. 193/2000 o prevedere mai favorabila fata de cele statuate prin art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13. Conform Hotărârii CJUE din 03.06.2010 pronunțata in cauza amintita, prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, aplicate de instanța de fond in cauza, nu se opun unei reglementari naționale prin care sunt supuse controlului jurisdicțional si clauzele contractuale redactate . si inteligibil. per a contrario, daca CJUE prin hotărârea din cauza menționata, a decis ca, daca norma interna a transpus norma comunitara mot-a-mot, fara a adopta o prevedere mai aspra in sprijinul consumatorilor, instanțele nu pot face o aplicare mai presus de lege, respectiv mai presus de prevederile art. 4 alin 2 din directiva 93/ 13/ CEE sau ale articolului corespunzător - 4 alin. 6 - din Legea 193/2000. In consecința, atâta timp cat in speța este vorba de o clauza clara si ușor inteligibila, nu putem vorbi de aplicabilitatea art. 4 alin. 2 din Directiva, respectiv art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000.
Pornind de la aceste texte de lege, într-o speța similara (Decizia civila nr. 4685 din 27 noiembrie 2012, pronunțata în dosarul nr._ de Secția a II-a civila a Înaltei Curti de Casatie si Justitie), ICCJ a reținut faptul ca, “clauzele privitoare la comisioane si dobânzi sunt elemente care determina costul total al creditului si împreuna cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale si comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport de serviciul furnizat, singura condiție fiind aceea ca aceste clauze sa fie clar si inteligibil exprimate” (o soluție similara a fost pronunțata si de Curtea Suprema a Marii Britanii, în cauza The Office of Fair Trading v Abbey N. pic & Qthers, aceasta instanța reținând faptul ca nu poate verifica caracterul abuziv al unor clauze contractuale prin care banca își rezerva dreptul de a încasa anumite comisioane si de a modifica cuantumul acestora în mod unilateral. Tot în acest s-a pronunțat si Curtea Suprema a Germaniei prin Decizia nr. XI ZR 167/96).
Decizia nr. 2450 din 22 iunie 2011, bazata pe același raționament juridic, pronunțata de ICCJ în dosarul nr._, este in aceeași lumina. La rândul ei, Curtea de Apel București a îmbratisat un raționament identic, reținând faptul ca, clauzele privitoare la dobânda si comisioane sunt elemente ce determina costul total al creditului, acestea fiind excluse de la controlul caracterului abuziv. (Decizia civilă nr. 482 din 19 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._/3/2011.) De asemenea, in cauza ce a făcut obiectul dosarului nr._/325/2009, prin DC nr. 564/09.02.2012, ICCJ a stabilit ca: «(...) se apreciază ca, in măsura in care exista un capăt de cerere distinct, si se constata un caracter abuziv in ce privește modalitatea de stabilire a marjei băncii, soluția care se impunea era aceea de constatare a nulității clauzei contractuale, partile fiind invitate astfel la negociere, pentru a se putea pune de acord in ceea ce privește elementele ce compuneau rata dobânzii. Or, judecătorii instanțelor inferioare, admițând acțiunea reclamantei, au obligat parata sa revină la rata dobânzii stabilita pentru primul an de creditare, fara a argumenta de ce pentru acest prim an de creditare nu exista un abuz de poziție dominanta si o lipsa de negociere, deși este evident ca nici pentru acea perioada nu au existat elementele de calcul...”. Astfel, conform jurisprudenței ICCJ, instanța nu are competenta de a interveni in mecanismul contractual al formarii prețului sau in definirea obiectului contractului sau prestațiilor partilor, iar cu referire la speța de mai sus, chiar in cazul exprimării netransparente a modalității de determinare a dobânzii din contractul de credit, ca parte a prețului, instanța urmeaza doar sa anuleze clauza, iar nu sa facă reașezarea prețului contractual. De asemenea, este de reținut ca prin anularea clauzei abuzive, pentru continuarea derulării contractului, instanța nu trebuie sa aibă in vedere doar interesul consumatorului, ci al ambelor parti contractuale.
In spiritul celor de mai sus este si jurisprudența CJUE prin pronunțarea cauzelor: - C-618/10 Banco Espaniol de Credito SA vs Joaquin Calderon Camino: in aceasta speta, prin Hotararea din 14.06.2012, CJUE a statuat ca: “Art. 6 al. 1 din Directiva 93/13/CEE (preluat de art. 6 din Legea nr. 193/2000 n.n.) trebuie interpretat in sensul ca se opune unei reglementari unui stat membru (...) are permite instanței naționale, atunci când constata nulitatea unei clauze abuzive cuprinse . intre un vânzător sau un furnizor si un consumator, sa completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze.”
-C-453/10 J. Perenicova si Vladislav Perenic versus . prin care, curtea, in 15.03.2012 hotaraste ca: “In ceea ce privește criteriile care permit sa se aprecieze daca un contract poate continua sa existe fara clauzele abuzive, trebuie relevat ca atât modul de redactare al art. 6 alin 1 din Directiva 93/13 cat si cerințele privind securitatea juridica a activităților economice susțin o abordare obiectiva la interpretarea acestei dispoziții, astfel incat (...) situația uneia dintre partile la contract, in speța consumatorul, nu poate fi considerata criteriul determinant care decide soarta viitoare a contractului. Prin urmare, art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13 nu poate fi interpretat in sensul ca, la aprecierea aspectului daca un contract care conține una sau mai multe clauze abuzive, poate continua sa existe fara clauzele menționate, instanța sesizata poate sa se întemeieze numai pe caracterul posibil avantajos pentru consumator (...)”
Prin urmare, fiind elemente ce țin de prețul contractului, clauzele contractuale privitoare la dobânzi si comisioane sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv reglementat de art. 1 alin. (3) si art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți si consumatori. Singura condiție impusa de lege în acest sens, este aceea ca respectivele clauze sa fi fost redactate într-un limbaj ușor inteligibil. Or, analizând conținutul clauzelor contractuale privitoare la dobânzi si comisioane, inserate în cuprinsul contractului de credit supus analizei, se poate observa faptul ca acestea sunt exprimate fara echivoc, într-un mod clar si inteligibil, în așa fel încât sa conducă la concluzia ca, la momentul acordului de voința, consumatorului nu i-a fost ascunsa inserarea lor în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost clari, limpezi, accesibili si apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice. Având in vedere ca întreaga argumentație din cererea introductiva are in vedere tocmai caracterul adecvat al prețului, deși atât dobânda cat si comisioanele, sunt exprimate in mod clar si inteligibil, apreciem ca prin raportare la art. 4 din Legea nr.193, aceasta apare ca inadmisibila.
Cu privire la negocierea contractului, arată că reclamanta S. R. a fost salariata bancii având funcția de consilier juridic in cadrul Directiei Juridice la momentul semnării contractului de credit si, in aceasta calitate, a beneficiat de un credit in condiții preferențiale fata de clienții externi. Din aceasta perspectiva, ab initio, reclamanta nu are, in accepiunea legislatiei privind protecția consumatorului, statutul unui consumator mediu informat, si aceasta dintr-o dubla perspectiva: Reclamanta era la momentul contractării creditului consilier juridic, având deci cunoștințele juridice necesare înțelegerii terminologiei de specialitate. Reclamanta era salariata bancii având acces la toate informațiile legate de specificul produselor bancare si chiar suportul colegilor din zona de creditare, pentru a înțelege, in esența sa, mecanismul tehnico-economic de funcționare al creditului contractat. Prin contracul de credit survenit intre prezentele parti, s-a menționat expres ca aceste condiții preferențiale sunt aplicabile numai pe perioada cat era salariata băncii sau a unei alte societatea din cadrul grupului R., si ca la încetarea acestei calitati i se vor aplica dobânzile si comisioanele prevăzute in Conditiile Standard de Creditare, comunicate in forma prevazute de Conditiile Generale Bancare. Acestea erau si sunt disponibile in orice agenție a băncii, fiind puse la dispoziție clienților in momentul demarării relației fara a se redacta variante personalizate pentru fiecare client in parte.
Este evident ca reclamanta a avut acces la aceste condiții atât pe perioada de circa 1 an si 1 luna din durata contractului cat a fost salariata băncii cat si ulterior. In martie 2011 intre reclamanta si banca a existat o negociere privind renunțarea sau reducerea pentru acel an a comisionului de administrare credit insa nu s-a concretizat printr-un acord. Din multitudinea de oferte – credite in moneda CHF, LEI, EUR, credite pentru nevoi personale, credite ipotecare, credite cu dobânda fixa sau variabila, etc. (anexate prezentei) – reclamanții au optat in mod conștient si in totala cunostinta de cauza (având in vedere calitatea de consilier juridic al reclamantei, la data încheierii contractului) pentru creditul pentru nevoi personale nenominalizate, in moneda CHF. Acest aspect, respectiv tipul de credit pentru care au optat reclamanții, rezulta in mod cert din art.1 pct. 1.1 din Contractul de credit.
Întrebările care se impun: „Oare banca a impus un anumit tip de credit? Oare banca a propus reclamantei tocmai creditul pentru nevoi personale nenominalizate in moneda CHF? De ce nu a impus de exemplu un credit pentru achiziția de locuințe cu dobânda revizuibila in alta moneda LEI, EUR sau USD? Oare in speța reclamanta a decis pentru produsul de creditare acum reclamat tocmai pentru ca, având toate informațiile necesare, cunoștea foarte bine, atât oferta băncii, condițiile de creditare cat si clauzele contractuale? Așadar banca a prezentat reclamantei, in perioada precontractuala, o oferta comerciala; reclamanții nu au solicitat negocierea întrucât, din studierea produsului, au ajuns la concluzia ca acesta corespunde nevoilor acestora. In context, dorește ca instanța sa retina aspectul ca reclamanta, in calitate de salariat al băncii, a trebuit sa urmeze o procedura de aprobare a creditelor staff (salariat) ceea ce presupune fara excepție, lecturarea unei proceduri de acordare credit care, in mare, conține următorii pași:
Pas I: Preaprobare: a) completare cerere credit in condiții staff care se aproba de superiorul ierarhic; cererea de credit conține informațiile legate de costul creditului b) cererea de creditare, aprobata de superior, se remitea departamentului resurse umane pentru aprobare; c) la final, salariatul urma sa obțină si aprobarea financiara a acordării creditului aprobare care reflecta si analizarea întrunirea condițiilor legate de veniturile salariatului si ale codebitorului;
Pas II: Aprobarea propriu-zisa: a) aviz juridic garanție in caz de acordare unui credit cu garanție imobiliara, cum este in speța; b): evaluare garanție, c): semnare contract de ipoteca si credit
Parcurgerea pașilor de mai sus, presupune o întreaga corespondenta din partea salariatului care dorește sa acceseze un credit cu departamentele de specialitate, aspect care, chiar si prezumând doar, denota ca stii o . informații esențiale cu privire la credit, si, desigur, presupune ca reclamanta a cunoscut Procedura băncii de negociere a contractelor de credit, de care insa, nu a interes sa uzeze. De asemenea, reclamanta, înainte de a accesa un anumit produs al băncii, a avut acces la toate informațiile legate de tipurile si caracteristicile produselor de creditare destinate persoane fizice, acestea regăsindu-se pe pagina de intranet a băncii pe care o putea consulta oricând.
Tot pe pagina intranet a băncii se regăseau si se regăsesc si in prezent toate procedurile si normele de creditare, inclusiv toata formularistica necesara pentru accesarea creditelor si chiar proiectul contractului de credit pe care l-a semnat mai târziu cu pârâta, clauzele fiindu-i deci cunoscute chiar înainte sa înainteze cererea de creditare departamentelor de aprobare credite. Chiar trecând peste acest aspect, daca existau dubii cu privire la clauzele contractuale, este evident ca reclamanta putea solicita lămuriri de la colegii sai care lucrau pe zona de creditare, sau, daca le-a solicitat si nu a fost clarificata sau mulțumita de produsul bancar, de ce a inteles totuși sa mai aplice pentru un contract atat de abuziv, scuzata sa ne fie indignarea ...?! Răspunsul la întrebările de mai sus este unul extrem de simplu si clar: pentru ca acest produs i-a oferit cea mai buna soluție de finanțare de pe întreaga piața bancara. Daca nu ar fi fost asa, reclamanții ar fi solicitat bancii negocierea si ar fi arătat si in cererea de chemare in judecata demersurile pe care le-au realizat. Or, in speta, reclamanții se rezuma doar la invocarea lipsei negocierii, profitând, sau mai bine spus abuzând, de textul de lege care instituie in sarcina comerciantului, sarcina probei cu privire la negociere. O prima precizare ar fi aceea ca pârâta, in calitate de comerciant, nu poate sa solicite negocierea propriei oferte; ar fi, cel puțin ciudat si lipsit de logica. Tocmai de aceea, in mersul firesc al încheierii unei afaceri este ca, cel căruia i se prezintă o oferta standard, sa ceara negocierea. Bineînțeles ca banca are oferte standard, de vreme ce acestea sunt aprobate (ca tip de produs) de BNR; insa, banca poate sa acorde si derogări de la produsul standard, atunci când clientul solicita, pârâta având si o procedura interna pentru situația in care clienții solicita negocierea contractelor de credit, procedura in vigoare la data încheierii contractului cu reclamanta. Insa, premisa negocierii este aceea ca clientul sa o solicite. In lipsa solicitării acestuia, un comerciant nu are cum si nici interesul de a-si negocia propria oferta. Din coroborarea probelor, va rezulta ca, in speța, reclamanții au fost cei care, mulțumiți de oferta băncii, nu au solicitat o negociere, ceea ce exclude abuzul invocat.
Totodată, lipsa negocierii, nu conduce de plano, potrivit legii, la concluzia ca o clauza are caracter abuziv ci trebuie întrunite cumulativ condițiile de la art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 cu privire la dezechilibrul semnificativ intre drepturile si obligațiile partilor si reaua-credința a comerciantului. Referitor la criticile privind comisionul de administrare, se arată că administrarea unui credit presupune operațiuni pe care banca le prestează clientului sau si este absolut legal si firesc ca aceste operațiuni prestate sa fie comisionate. Activitatea de administrare a unui credit este o activitate si include o . operațiuni ce se derulează pe întreaga durata a creditului (de ex: calcul dobânzi, verificarea îndeplinirii obligațiilor de plata lunare, verificarea garanțiilor, etc.), indiferent daca clientul este bun platnic sau are dificultatea financiare la plata (majoritatea sunt impuse prin acte normative - ex. raportările periodice catre BNR si Biroul de Credite), implicând mijloace tehnice si umane care generează costuri. Aceste activitati au fost rezumate generic de Banca in clauza prin sintagma „monitorizarea de către Banca a utilizării/rambursării creditului, precum si a îndeplinirii oricăror altor obligații asumate de acesta (n.n. împrumutat) in baza contractului de credit.” Departamentele implicate/costurile asociate reflectate in comisionul lunar de administrare sunt: Departament colectare retail (cheltuieli de resurse umane, logistica, utilizare aplicatii informatice, contactare telefonica, interogare baza de date, cheltuieli executare); Departament garanții (cheltuieli de resurse umane, logistica, utilizare aplicații informatice, contactare telefonica, cheltuieli deplasare), Agenția băncii (cheltuieli de resurse umane, logistica asociata funcționarii agenției bancare, utilizare aplicații informatice, printare formulare, costuri aferente reînnoirii ipotecii). Exista si alte operațiuni postacordare: primirea si procesarea solicitărilor clientului referitoare la: retragere din credit, rambursări in avans, modificare data scadenta, modificare conturi rambursare, vacanta 3 rate, schimbare garanție, acord închiriere imobil, renunțare calitate codebitor, restructurare, consolidare
Comisionul de administrare este unul perfect legal a carui definiție este data chiar de legiuitor, iar pe de alta parte perceperea lui este pe deplin justificata după cum rezulta din „Anexa 1 la procedura legata de comisionul de administrare pentru creditele garantate”, precum si „Anexa nr. 4 referitoare la comisioane de procesare si administrare pentru creditele garantate si negarantate”. Totodată anexează raportul de expertiza extrajudiciara întocmit pentru subscrisa de Deloitte, denumit „Raport de constatari efective” care confirma justificările date de subscrisa in anexele anterior menționate cu privire la comisionul de administrare. Învederează că din interpretarea prevederilor art. 36 alin.1 din OUG nr. 50/2010 rezulta ca legiuitorul a apreciat ca acest comision nu este abuziv si poate fi perceput: „Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.” De asemenea, același text normativ la alin. 3 arata: ”Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea /efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.” Prin urmare, însuși legiuitorul justifica perceperea acestui comision cu aceleași argumente cu cele invocate de subscrisa, in cele ce urmează.
Așadar, comisionul de administrare este perceput pentru activitățile enumerate atât in art. 36 alin. 3 din OUG 50/2010, cat si in art. 12, pct. 12.3 lit. a din Contractul de credit nr. RFIS_/17.01.2008. Or, daca un act normativ prin care s-au edictat norme mai aspre, pentru a veni in sprijinul consumatorului, stabilește ca acest comision este unul legal, din perspectiva dispozițiilor legale anterioare care erau in vigoare la data contractului in speța si care erau mult mai relaxate pentru finanțator, este evident ca acest comision nu poate apărea ca fiind unul abuziv. Mai mult, prin OUG nr. 50/2010 se confirma legalitatea comisionului de administrare credit. De asemenea, reclamanții apreciază ca acest comision reprezintă o clauza abuziva întrucât a fost stabilit in mod aleatoriu si netransparent, citând in acest sens prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000. Totodată se mai afirma ca, deși a semnat convenția de credit, clauzele acesteia nu au fost negociate ci au fost cauze prestabilite de banca. Potrivit art. 4 alin. 1 din legea nr. 193/2000 “O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.” Apreciază ca cele invocate de reclamanți nu se circumscriu textului de lege citat întrucât norma juridica nu interzice comercianților utilizarea clauzelor preformulate si implicit nu obliga la negocierea clauzelor preformulate ci impune doar redactarea clauzelor care nu fac obiectul negocierii de o maniera care sa nu creeze „in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile parților”.
Banca este obligata de lege sa probeze negocierea doar in măsura in care „pretinde ca o clauza standard a fost negociata cu consumatorul” (art. 4 alin. 3 teza finala Legea 193/2000). In cazul contractelor preformulate, Băncii ii revine obligația din art. 5 al Legii 193/2000, fiind in imposibilitatea de a de a face dovada faptului negativ ca la data solicitării creditului reclamanții nu au solicitat a le fi remis un exemplar din contractul de credit propus. Apreciază ca ulterior, la momentul încheierii contractului de credit, reclamanții au calificat oferta Bancii ca fiind neabuziva si având un conținut corespunzător nevoilor financiare ale acestora, neformulând nicio obiecțiune la conținutul contractului preformulat prezentat spre semnare, sens in care au procedat la semnarea acestuia.
Cu privire la caracterul neabuziv al clauzei privind comisionul de administrare prevazut in contractele de credit de tipul celui incheiat de R. B. SA cu reclamanții, jurisprudența este constanta la nivelul instanțelor naționale (inclusiv la nivelul Tribunalului Bihor) in a statua ca neavând caracter abuziv clauza referitoare la comisionul de administrare, in integralitatea acesteia. Comisionul de administrare credit este perceput in mod legal de R. B., clauza de la art. 12, pct.12.3 lit. a din contract neavând caracterul abuziv pretins de reclamanți. Scopul acestui cost al contractului (comisionul de administrare credit) nu numai ca a fost explicat clientului atat in contract cat si in Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare, dar având in vedere calitatea reclamantei de rând I (consilier juridic in cadrul Departamentului Juridic din cadrul R. B. S.A, la data încheierii contractului) aceasta cunoștea foarte bine scopul comisionului de administrare întrucât avea acces la toate normele si procedurile de creditare interne.
Nu orice clauza care nu a fost negociata, are in mod automat caracter abuziv ci este necesara întrunirea cumulativa a condițiilor prevăzute in Legea nr. 193/2000: sa creeze in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile partilor.
Niciunul dintre elementele acestui criteriu nu se regăsește in speța, si, roagă instanța să retina ca: in speta nu s-a probat care este acel dezechilibru semnificativ care s-a produs intre drepturile si obligațiile partilor. Din înscrisurile depuse in probațiune (Raport de constatari, înscris cu valoarea unei expertize tehnice extrajudiciare) demonstrează justificarea costurilor pe care banca le are cu privire la activitatea de monitorizare a creditelor.
Art. 12, pct. 12.3 lit. a este o dispoziție expresa si neechivoca care stabilește un drept al băncii si angajează răspunderea contractuala a împrumutatului de a plăti lunar comisionul de administrare credit pe toata durata executării contractului, iar prestația efectuata de banca care justifica acest cost este descrisa cu terminologia similara art. 36 din OUG 50/2010 (monitorizarea rambursării creditului), astfel ca nu se poate conchide ca nu este clara si neechivoca pentru consumator. Nu se poate retine condiția de rea-credința a comerciantului (contrar cerințelor bunei-credințe) la încheierea contractului. Buna credința se prezuma, acesta fiind un principiu de drept al vechiului Cod civil, care a reglementat încheierea contractului, reaua-credința fiind necesar a fi dovedita de partea care o invoca, adică de reclamant. Mai mult, cum s-ar putea retine reaua-credința pentru ipoteza in care, renunțând la un drept al sau stabilit contractual (de încasare a comisionului de administrare), comerciantul înțelege sa procure un avantaj consumatorului, fara sa-i pretindă nicio contraprestații.
Din analiza documentelor contractuale rezulta in mod indubitabil ca prevederile contractuale privind comisionul de administrare, au fost exprimate in mod clar, si inteligibil. Astfel, din interpretarea prevederilor art.12, pct.12.3 lit. a din Contractul de credit nr. RF IS_/17.01.2008, potrivit cărora ‘’Comisionul de administrare care se datorează de împrumutat lunar Băncii, pentru monitorizarea de catre aceasta a utilizării/rambursării creditului, precum si a îndeplinirii oricăror altor obligații asumate de acesta in baza contractului de credit. Comision de administrare este de 0,15% si se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului ‘’, rezulta utilizarea unor termeni simpli, comuni, nefiind necesara o pregătire in domeniul financiar/bancar pentru înțelegerea intelesului acestora. In mod eronat, reclamanții susțin ca procentul de 0,15% este aplicabil la valoarea totala a soldului, insa așa cum rezulta in mod cert din prevederile contractuale citate, comisionul de administrare se aplica la soldul creditului, respectiv la valoarea soldului din fiecare luna, ceea ce determina un trend descendent al valorii comisionului de administrare, fapt ce rezulta si din graficul de rambursare. Valoarea comisionului de administrare nu poate fi raportata la valoarea dobânzii (cum in mod eronat susțin reclamanții) pentru simplul motiv ca nu exista un temei legal pentru aceasta raportare. Subliniază, art. 36 alin. 1 din O.U.G. 50/2010 prevede: ”Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.” De altfel, clauza contractuala prevăzuta la art. 12 pct. 12.3 lit. a este identica cu prevederea legala cuprinsa in art. 36 alin. 3 din O.U.G. 50/2010.
Termenii referitori la politica de credite a băncii si evoluția pietei valutare sau serviciul datoriei împrumutatului (respectiv criteriile in funcție de care banca analizează anual oportunitatea renunțării la încasarea comisionului de administrare) nu sunt adresați clientului, întrucât comisionul de administrare nu se percepe si nu isi modifica cuantumul in funcție de acești termeni ci banca analizează oportunitatea renunțării gratuite la comision in funcție de acești factori. Fiind o analiza de oportunitate cu privire la renunțarea de către titular (banca) la un drept al sau, renunțare gratuita pentru consumator, termenii o vizează doar pe banca creditoare iar nu pe client. Acesta din urma are doar obligația de a plăti comisionul pe toata durata de creditare, renunțarea băncii la comision putând sa survină chiar si in ultimul an de creditare. Cu privire la posibilitatea ca banca sa renunțe la dreptul sau recunoscut contractual de percepere a comisionului de administrare menționează, esențial, că roagă instanta sa observa ca întreaga construcție juridica a reclamanților pentru care apreciază comisionul de administrare credit ca fiind abuziv, se focalizează pe criteriile pe care banca le-a enumerat pentru a indica faptul ca, in funcție de acestea, poate renunța la acest cost pentru un an de creditare.
F. de aceasta, învederează că, din redactarea clauzei contractuale reclamat a fi abuzive, rezulta fara echivoca faptul ca banca are posibilitatea iar nu obligația de a renunța la comisionul de administrare, iar aceasta renunțare este temporara, pentru un an, iar nu definitiv cum afirma reclamanții. Aceasta concluzie rezulta fara dubiu, dintr-o redactare clara, neechivoca. Niciunde in contract nu este inserata obligația ca banca, pentru serviciul datoriei clientului, care poate fi chiar impecabil, va renunța definitiv, cu titlu de obligație, la comisionul de administrare. Pe de alta parte, posibilitatea băncii de a renunța la acest cost, fiind fara contraprestație din partea consumatorului, fiind o clauza de favoare, nu creeaza, nu poate creea un dezechilibru.
Chiar condiționata de cele trei criterii (politica de credite a bancii, evoluția pieței financiare si serviciul datoriei împrumutatului), simpla renunțare din partea băncii la un drept al sau, nu are caracter abuziv tocmai datorita lipsei unei contraprestații din partea consumatorului in schimbul respectivei renunțări. Mai mult, aceasta renunțare profita consumatorului, creându-i o situație contractuala mai buna decât cea inițiala, ceea ce, cu atât mai mult, nu poate constitui un abuz din partea băncii. Astfel, potrivit clauzei, începând cu al doilea an de creditare, banca si-a rezervat un drept decizional in funcție de trei criterii precizate expres (politica de credite a băncii, evoluția pieței financiare si serviciul datoriei împrumutatului): sa analizeze anual, oportunitatea renunțării la încasarea comisionului de administrare, pentru anul de creditare in curs (așadar nu pentru toți anii următori de creditare), decizia băncii de renunțare la comisionul de administrare, urmând sa fie comunicata in scris împrumutatului pana la data scadentei primei rate aferente anului respectiv de creditare. Trebuie observat faptul ca renunțarea poate avea loc începând cu al doilea an de creditare, prin urmare nu obligatoriu din al doilea an de creditare ci oricând pe parcursul derulării contractului, al doilea an de creditare fiind doar momentul de la care banca isi asuma obligația de analiza cu privire posibilitatea renunțării la comision si, de asemenea, ca renunțarea se acorda pe cate 1 an de creditare iar nu pe toți anii următori. Potrivit prevederilor contractuale, banca este obligata sa anunțe împrumutatul doar in cazul in care renunța la perceperea comisionului de administrare nu si in cazul in care acesta este perceput in continuare (cum in mod eronat susțin reclamanții). Apare nejustificata notificarea împrumutatului cu privire la existenta unui comision care este deja stipulat in contractul de credit. Care ar fi motivația notificării nerenunțării la acest comision? Notificarea la care fac referire reclamanții se emite in momentul in care sunt modificări cu privire la clauzele contractuale, insa in cauza de fata nu este cazul, deoarece clauzele care privesc comisionul de administrare nu au suferit nici o modificare.
Subsidiar celor de mai sus, este faptul ca dezechilibrul semnificativ la care face referire Legea nr. 193/2000 vizează obligațiile principale ale partilor contractante si presupune o analiza a efectelor acestor obligații fata de fiecare parte. Or, clauza in discuție (posibilitatea de renunțare la perceperea comisionului aferent unui singur an de creditare), nu determina un dezechilibru semnificativ prin raportare la întregul cost al contractului de împrumut care presupune restituirea capitalului, plata dobânzilor si comisionul de administrare pe toți ceilalți ani de creditare; si aici trebuie avut in vedere faptul ca durata contractului in discuție este una lunga (360 luni=30 ani), potrivit art. 1, pct. 1.3 din contract. In aceste condiții, in care avantajul legat de preț privește doar cuantumul comisionului de administrare pe un singur an de creditare, iar nu pe toata perioada derulării contractului, iar consumatorul a încheiat contractul de credit pe o perioada de 30 ani, apreciază ca nu se creează un dezechilibrul si inca semnificativ, întrucât cuantumul comisionului pe un singur an de creditare este foarte mic fata de costul întregului împrumut (capital, dobânzi si comisionul de administrare pentru ceilalți 29 de ani de creditare).
Privitor la dispozițiile privitoare la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, consideră relevante in soluționarea cauzei, sunt prevederile legale cuprinse in Legea 193/2000 si invocate de către reclamanta/intimata, in motivarea in drept a cererii de chemare in judecata: Art. 13 - (1) Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale. Din analiza prevederilor legale citate, rezulta in mod cert ca singura sancțiune dispusa de Legea 193/2000 este reprezentata de eliminarea clauzelor considerate ca au un caracter abuziv. Subliniază, singura sancțiune, in temeiul prevederilor Legii 193/2000 este reprezentata de eliminarea clauzelor considerate abuziv nu si dispunerea restituirii de sume reprezentând comision de administrare.
Solicita respingerea celui de-al doilea capăt de cerere in parte ca nefondat si in parte ca neîntemeiat, după cum urmeaza: Este neîntemeiata cererea de restituire a sumelor plătite cu titlu de comision de administrare credit fiind o de cerere cu caracter subsidiar primului capăt de cerere, in măsura in care instanța respinge primul capăt de cerere, solicitarea de restituire a sumelor cu privire la clauze pentru care nu se retine caracterul abuziv, este, pe cale de consecința o solicitare neîntemeiata, urmând a fi respinsa ca urmare a respingerii capătului principal de cerere.
In drept, invocă art. 205 Cod procedura civila, precum si toate textele de lege invocate pe calea prezentei.
Prin răspunsul la întâmpinare depus în data de 06.04.2015 (fila 65), reclamanții au solicitat respingerea excepției necompetentei teritoriale a Judecătoriei Oradea. Pentru că poziția procesuală a pârâtei îi obligă, aduce la cunoștință că reclamanta are calitatea de judecător la Judecătoria Timișoara. Domiciliul ambilor reclamanți este in Timișoara, însă potrivit dispozițiilor art. 127 cod de procedură civilă, având în vedere că Judecătoria Timișoara ar fi fost competentă teritorial să soluționeze cauza, reclamanții aveau obligația de a sesiza una din instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia din curțile de apel învecinate. Pârâta cunoaște foarte bine calitatea reclamantei deoarece într-un litigiu anterior introdus de reclamanți, potrivit vechiului cod de procedură civilă, la Judecătoria Timișoara oărăta a solicitai strămutarea, dosarul (_/325/2012) fiind strămutai la Judecătoria Oradea. Acesia fiind motivul pentru care au ales Judecătoria Oradea, alegerea instanței revenind de altfel reclamanților potrivit art. 116 cod de procedură civilă.
Solicită respingerea excepției de netimbrare/insuficientă timbrare. Potrivit dispozițiilor art. 29 al. 1, lit f. din OUG 80/2013 sunt scutite de taxă de timbru oate acțiunile și cererile privind protecția consumatorilor alunei când persoanele fizice au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile și nteresele legitime ale consumatorilor. Așadar scutirea de taxă de timbru nu este limitativ prevăzută pentru constatarea de clauze ibuzive ci este extinsă la orice acțiune prin care se invocă prejudicierea drepturilor și intereselor consumatorului, inclusiv pentru acele acțiuni axând ca obiect pretenții formulate de consumatori ca urmare a prejudicierii drepturilor lor de către operatorii economici.
Pe fondul cauzei, arată, cu privire la inadmisibilitatea invocată de pârâtă și la caracterul negociat al contractului, pentru a elimina dezbaterile contradictorii și administrarea de probe asupra acestui aspect care ar tergiversa soluționarea, invocă efectul pozitiv al luciului judecat. Intre părți a mai avui loc un litigiu având ca obiect constatarea de clauze abuzive privind dobânda din același contract de credit care a fost soluționat definitiv prin sentința nr. 9434/10.09.2014 pronunțată de Judecătoria Oradea în dosarul nr._/325/2012. În sentința susmenționată se reține întemeiat pe jurisprudența CJUE posibilitatea instanțelor naționale de a analiza caracterul abuziv al unor clauze care privesc noțiunile de obiect al contractului și de preț. De asemenea, s-a reținut în sentința susmenționată caracterul nenegociat al contractului, instanța apreciind că simpla semnare a acestuia nu echivalează cu o negociere.
Acțiunea a și fost admisă reținăndu-se caracterul abuziv al prevederii potrivit căruia banca poate modifica dobânda în funcție de politica sa de creditare sau de evoluția pieței financiar bancare. Potrivit dispozițiilor ari. 431 al. 2 cod de procedură civilă oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.
In acest sens înțelege să invoce efectul pozitiv al lucrului judecat anterior și să depună în probațiune sentința nr. 9434/10.09.2014 în privința: admisibilității acțiunii, caracterului nenegociat al contractului de credit nr. RFIS_/17.01.2008, al constatării ca abuzive a clauzei potrivit căreia banca poate acționa în funcție de politica sa de creditare sau de evoluția pieței financiar bancare. Clauza privind comisionul nu a lacul obiectul dosarului nr._/325/2012, însă apreciază că dacă este abuzivă clauză potrivit căreia banca poate acționa în funcție de politica sa le creditare sau de evoluția pieței financiar bancare atunci când dă dreptul băncii să modifice dobânda, mutatis mutandis, ea este abuzivă și atunci când dă dreptul băncii să renunțe sau să mențină un comision. In privința îndeplinirii celorlalte condiții pentru constatarea unei clauze ca abuzive nenține cele arătate prin cerere, însă doresc să remarce că pârâta nu a făcut nici un fel de eferire la motivul pentru care încasează 2 comisioane de administrare pentru același contract de credit deși ea înseși invocă art. 36 din OUG 50/2010 în care posibilitatea încasării celor 2 comisioane este prevăzută alternativ și nu cumulativ.
Capătul subsidiar de cerere a fost formulat pentru eventualitatea respingerii cererii rincipale. Solicita prin acest capăt subsidiar ca instanța să le interpreteze caluzele contractuale in favoarea consumatorului și să oblige pârâta să respecte aceste clauzele. Potrivit art 12.3 lit a din cotracl pârâta are obligația de a analiza anual oportunitatea renunțării la comision. Inserarea acestei posibilități în contract creează o așteptare legitimă din partea reclamanților ca ea să și fie pusă în practică. În cazul în care am accepta că această clauză nu creează nicio obligație în sarcina pârâtei ci este doar o facultate pe care aceasta și-o rezervă, apreciază că a fost introdusă în mod intenționat cu rea credință în contract pentru inducerea în eroare a consumatorilor.
Dacă nu ar fi introdus această clauză pârâta ar fi pierdut mulți clienți (poate chiar și pe reclamanți) deoarece majorarea cu aproximativ 50% a costului creditului s-ar fi aplicat pe întreaga perioadă de creditare și ar fi adus o majorare considerabilă a costului creditului. Or, introducând această clauză au creat reclamanților reprezentarea faptului că numai în primul an urmează să fie aplicat acel comision, urmând ca din al doilea an, dacă nu înregistreza întârzieri la plata ratei să fie scutiți de acest comision. Este adevărat că scutirea operează pentru un an. însă anual pârâta are obligație de analiza oportunitatea renunțării la comision, ceea ce însemnă că dacă în anul precedent reclamanții nu înregistrează restanțe, vor fi scutiți pentru un nou an de la plata comisionului și tot așa până la finalul creditării. Fată de cererile de probațiune formulate de pârâtă arată, în ceea ce privește interogatoriul, că în măsura în oare judecarea cauzei ar avea loc la Timișoara nu s-ar fi opus. Având în vedere însă că potrivit legii reclamanții sunt obligați să introducă cererea în raza unei alte curți de apel și că Judecătoria Oradea (cea mai apropiată de altfel de Timișoara) se află de 180 km lasă la aprecierea instanței oportunitatea și necesitatea administrării acestei probe. Solicită doar ca pârâta să expună în fața instanței care este teza probatorie având în vedere că interogatoriul poate li admis doar pentru dovedirea faptelor personale, iar în măsura în care se dorește a se dovedi caracterul negociat al contractului, instanța, la aprecierea necesității administrării probei să aibă în vedere efectul pozitiv al lucrului judecat invocat anterior.
Anexa 1 la procedura legată de comisionul de administrare pentru credite garantate. Roagă să se observe că nu are dată. Nu știu când a fost adoptată și nu face referire căror credite i se aplică. (creditele acordate în prezent au comision de administrare 9%). Cu toate acestea nu solicită respingerea lor ca probă deoarece folosește reclamanților împotriva pârâtei.
Așadar înscrisul se dorește să reprezinte o justificare a cheltuielilor pe care pârâta le face cu administrarea creditelor. Capitolul 1 definește la ce însemnă monitorizarea creditelor și are două subpuncte. Punctul 1.1 are în vedere portofoliul de credite restante și enumera multitudinea de lepartamente implicate și de costuri asociate reflectate în comisionul de administrare. Reclamanții nu au înregistrat niciodată rate restante, deci valoare costuri generate le contractul de credit al reclamanților și departamente implicate - O (zero) Punctul 1.2 Garanții - sunt implicate 8 departamente cu costurile asociate reflectare n comisionul de administrare și privesc: Monitorizarea anuală a garanției. Potrivit art. IV din contractul de garanție reală mobiliară reclamanții au obligația de a permite accesul reprezentanților băncii în imobil în copul de a verifica modul de conservare a garantei.
In cei 8 ani de la acordarea creditului, niciodată nu s-a prezentat nimeni pentru verificarea eestei garanții. In cazul în care pârâta ar susține contrariul solicită să se solicite să depună procesele verbale în acest sens. Așadar costuri totale generate cu monitorizarea garanției reclamanților O (zero). Mai sunt prevăzute costuri cu reînscrierea ipotecii după 15 ani. Au trecut doar 8 ani de la icordarea creditului și ar li posibil ca până la împlinirea celor 15 ani creditul să fie rambursat mticipat, așadar până în prezent la acest capitol total costuri - O (zero). Capitolul II prevede implicarea a 14 departamente și a costurilor asociate reflectate în comisionul de administrare pentru operațiuni postacordare care cuprind: Retragere din credit Nu se aplică contractului semnat de reclamanți deoarece potrivit irt. 2.1 din contract creditul se utilizează prin tragere unică în termen de 30 de zile de la semnare, când reclamanta avea calitatea de salariat si nu datora comisioane - așadar costuri la acest capitol - O (zero).
Rambursări în avans - Pentru această operațiune la punctul 12.3 lit b din contract era prevăzut un comision separat de 3%. In prezent potrivit OUG 50/2010 pentru rambursările în avans, la tipul de credit contractat de reclamanți nu se mai pot percepe comisioane. Să înțelegem că în pofida interdicției legale pârâta percepe lotuși un comision mascați în orice caz până în prezent reclamanții nu au solicitat niciodată rambursarea în avans - așadar costuri asociate la acest capitol - O (zero). Modificare dată scadentă, modificare conturi de rambursare, acord de închiriere imobil, vacanță 3 rate, schimbare garanție, renunțare calitate de codebitor, restructurare, consolidare. Reclamanții nu au solicitat niciodată pârâtei efectuarea vreuneia din operațiunile postacordare de mai sus în concluzie costuri generate de reclamanți la acest capitol - O (zero). În concluzie, strict aplicat contractului de credit încheiat cu reclamanții, conform procedurii invocate chiar de pârâta, costurile asociate generate de administrare contractului de credit al reclamanților este O (zero).
Revenind la necesitatea menținerii unui echilibru contractual și la buna credință a pârâtei, oare se poate reține existența acestora în condițiile în care pârâta justifică necesitatea perceperii acestui comision lunar, pentru operațiuni pe care reclamanții le-ar putea solicita eventual o dată sau de două ori pe parcursul derulării contractului sau niciodată? Se justifică perceperea lunară a acestui comision pentru niște operațiuni ipotetice care ar putea interveni sau nu pe parcursul derulării contractului si în situația în care niciodată reclamanții nu au înregistrat rate restante? Esențial, pentru toate operațiunile prevăzute la Capitolul II, cu excepția rambursării anticipate, potrivii ari. 36 din OUG 50/2010 pârâta nu poate percepe decât un comision unic (diferit de comisionul de administrare), care așa cum rezultă din înscrisul pe care îl depune în probațiune, listat de pe site-ul www.raiffeisen.ro este în valoare de 20 euro. Se întreabă atunci retoric unde este buna credință și echilibrul contractual?
Anexa 4 referitoare la comisioanele de procesare și administrare prentru creditele garantate și negarantate. In primul rând, roagă să se observe că documentul nu reflect metodologia oficială de alocare a costurilor. Se întreabă din nou retoric, atunci ce reprezintă, un înscris întocmit pro causa? In al doilea rând, roagă să se observe că acest înscris nu dovedește decât că pârâta are un anumit portofoliu de credite neperlbrmante (printre care nu se regăsește și creditul reclamanților) și că a efectuat o . cheltuieli cu operațiuni legate de alte credite fără nicio legătură cu contractul reclamanților. De ce trebuie reclamanții să suporte cheltuielile pârâtei cu portofoliul său de credite neperformante? Se reflectă în acesta justul echilibru contractual?
Raport de expertiză extrajudiciară Deloitte. Se opune administrării acestei probe ca expertiză extrajudiciară deoarece nu întrunește exigențele unei expertize. Potrivit celor consemnate chiar în raport, acesta a fost efectuat fără ca auditorii să fi pus în discuție sau să fi stabilit, acuratețea, completitudinea, suficiența sau autenticitatea informațiilor. Cu alte cuvinte raportul a fost întocmit de un auditor independent, dar exclusiv pe baza informațiilor pe care pârâta a dorit să le pună la dispoziție și iară ea auditorii să poată solicita informații suplimentare sau să verifice autenticitatea lor.
Prin precizarea de acțiune depusă la fila 114 din dosar, reclamanții au formulat o cerere de mărire a cuantumului obiectului cererii, solicitând obligarea pârâtei să restituie contravaloarea comisioanelor de administrare încasate în perioada 2009 panâ la zi, în sumă totală de 8584,93 CHF, iar nu numai cele pentru ultimele 36 de luni înaintea introducerii cererii, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată începând din anul 2009 până la data restituirii. Se arată că comisioanele de administrare au fost percepute începând cu luna februarie 2009. În perioada februarie 2009 – ianuarie 2012 valoarea comisioanelor încasate este de 4381,44 chf, sumă cu care înțelege să mărească cuantumul obiectului cererii, valoarea totală a comisioanelor încasate fiind de 8584,93 chf. În privința momentului la care se face această cerere arată că potrivit art. 204 cod de procedură civilă ea se poate face în tot cursul judecății întrucât nu constituie o modificare a cererii. Potrivit art. 204 al. 2 cod de procedură civilă, în această situație nici nu se va da termen, motiv pentru care se opune la o eventuală solicitare de termen din parte pârâtei pentru acest motiv. În motivare arată că în concordanță cu practica Inaltei Curți de Casație și Justiție, constatarea ca abuzivă a unei clauze echivalează cu constatarea nulității absolute a acestora astfel că efectul direct îl constituie restituirea integrală a prestațiilor.
Prin notele de ședință depuse în data de 23.09.2015 (fila 159), reclamanții și-au exprimat punctul de vedere față de înscrisurile depuse de pârâtă la termenul din data de 17.09.2015. Pârâta a depus la dosar două extrase de cont, unul pentru contul de credit (în limba engleza pentru perioada 04.02._09) și unul pentru contul curent asociat (denumit extras de cont intermediar). Ambele extrase au fost depuse în 2 formate diferite, împărțite în două perioade: 04.02._09 și perioada 04.05._15 (raport de activitate cont de împrumut și extras de cont). Din extrasele depuse rezultă că pârâta a încasat comision de administrare pentru ambele conturi, începând cu luna februarie 2009, pe contul curent asociat denumit comision de întreținere în valoare de 1 euro (în echivalent chf) și pe contul de credit denumit comision 2 în valoare de 0,15% din sold. Din extrasele depuse se poate observa că până în luna noiembrie 2015 (când s-a implementat sentința 9434/2014 pronunțată de Judecătoria Oradea în dosarul nr._/325/2012) valoarea comisionului 2 era mai mare decât valoarea ratei din credit plătită lunar. În prezent, ca urmare a reducerii dobânzii, valoarea comisionului 2 este aproximativ 50% din valoarea ratei de credit plătite lunar. Este evident dezechilibrul contractual exclusiv prin prisma valorii comisionului încasat, fără a mai lua în considerație scopul comisionului de administrare de 0,15% din sold, declarat de pârâtă și față de care a detaliat poziția în răspunsul la întâmpinare și concluziile scrise deja depuse la dosar. Stornarea voluntară de către pârâtă a comisionului de întreținere, apreciază că nu constituie un motiv de respingere a cererii, întrucât prin cerere reclamanții nu au solicitat returnarea comisionului de întreținere de la contul atașat. Pe de altă parte pârâta este liberă să renunțe la acest comision dacă așa dorește, sau poate oricând să storneze înapoi comisioanele întrucât acestea nu au fost ridicate din cont.
Instanța a încuviințat în cauză proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul părților.
Analizând actele și lucrările cauzei, instanța constată următoarele:
În fapt, pârâta R. B. S.A., prin Agenția Timișoara, a încheiat cu reclamanții Ș. R., în calitate de împrumutat, și Ș. C., în calitate de codebitor, Contractul de credit pentru angajați nr. RFIS_/17.01.2008, având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 84.000 CHF, pe o perioadă de 360 luni (filele 13-20).
În ceea ce privește excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Oradea și excepția netimbrării acțiunii, instanța va constata că aceste excepții au fost respinse de instanță în ședința de judecată din data de 14 mai 2015, pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii din data de 14 mai 2015 (filele 92-93).
Pe fond, instanța va reține că acel contract de credit bancar care face obiectul cauzei intra sub incidenta Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți si consumatori, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract încheiat între un profesionist (comerciant - pârâta) și consumatori (reclamanții), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr. 193/2000.
Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000:
,,(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens’’.
In privința susținerii pârâtei referitoare la problema dacă, în speță, contraprestația la care o instituție de credit este îndreptățită – în speță comisionul de administrare -, intră în domeniul de aplicare al art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, respectiv dacă intră în noțiunile autonome de „obiect principal al contractului” sau de „preț”, acestea fiind excluse de la controlul judecătoresc al caracterului abuziv al clauzei contractuale, instanța va reține următoarele:
Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-76/10, Pohotovost’ s.r.o. c. Iveta Korckovska, prin Ordonanța din data de 16.11.2010, cu privire la problema dacă menționarea D. în contractul de credit de consum constituie o informație esențială acestui contract și, în consecință, lipsa unei asemenea mențiuni permite să se considere că, în sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, clauzele acestui contract nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, astfel încât clauza privind costul acestui credit va putea să facă obiectul unei aprecieri din partea instanței naționale cu privire la caracterul abuziv în sensul art. 3 din aceeași Directivă.
În cauza C-76/10, Curtea arată că art. 4 din Directiva 87/102 (abrogată la data de 12.05.2010 prin Directiva 2008/48, ulterior încheierii contractului de credit din cauză) prevede faptul că respectivul contract de credit trebuie întocmit în scris și că acest document trebuie să cuprindă mențiunea D., precum și condițiile potrivit cărora aceasta din urmă poate fi aplicată. Art. 1a din această Directivă prevede modalitățile de calcul ale D. și precizează că trebuie calculată la momentul încheierii contractului.
Se precizează de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene că această informare a consumatorului asupra costului global al creditării, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, are o importanță esențială. Pe de o parte, această informație, care trebuie comunicată din etapa publicității, contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare. Pe de altă parte, ea permite consumatorului să aprecieze întinderea obligației sale (pct. 70 din cauza C-76/10).
În consecință, Curtea stabilește că acea contraprestație la care este îndrituită o instituție de credit, sub forma cunoscută D., este o informație esențială a contractului, prin urmare este inclusă în noțiunea de obiect principal al convenției de credit.
Pe de altă parte, o instanță națională este competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze în sensul art. 3 din Directiva 93/13. „Astfel, chiar dacă acea clauza privind D. poate fi analizată ca fiind sub incidența excluderii prevăzute la articolul menționat, trebuie amintit că, deși clauzele prevăzute la art. 4 alin. 2 din Directiva 87/102 intră în domeniul reglementat de Directiva 93/13, nu sunt scutite totuși de aprecierea caracterului lor abuziv decât în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 03.06.2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, nepublicată, punctul 32).”
Prin urmare, chiar dacă dobânda și comisioanele se includ în noțiunea de preț al contractului, ele pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, dacă nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.
În cele ce urmează, instanța va analiza punctual fiecare dintre clauzele considerate de reclamanți ca fiind abuzive.
Astfel, clauzele prevăzute la art. 12.1. din Contractul de credit pentru angajați nr. RFIS_/17.01.2008, referitoare la comisionul de administrare, prevăd următoarele:
,,12.1. În situația în care contractul de muncă al Împrumutatului încheiat cu Banca sau cu altă societate membră a grupului R., după caz, încetează din orice motive, înainte de data rambursării integrale a creditului, începând cu data încetării raporturilor de muncă, Creditului acordat în baza prezentului contract i se vor aplica toate condițiile de dobândă și comisioane prevăzute de normele interne pentru credite similare, acordate de Bancă clienților săi, valabile la data încheierii prezentului contract (,,Condiții Standard de Creditare’’). Începând cu data aplicării Condițiilor Standard de Creditare, modificarea Ratei dobânzii curente la fi comunicată împrumutatului în modalitățile menționate în ,,Condițiile Generale de derulare a Operațiunilor Bancare’’. …
12.3. Comisioanele prevăzute de Bancă în Condiții Standard de Creditare sunt:
a) comisionul de administrare care se datorează de Împrumutat lunar Băncii pentru monitorizarea de către aceasta a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de acesta în baza contractului de credit. Comisionul de administrare este de 0,15% și se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului, suma de plată rezultată urmând a fi achitată la data scadenței fiecărei rate lunare. Începând cu al doilea an de creditare, în funcție de politica de credite a băncii, de evoluția pieței de capital sau de serviciul datoriei Împrumutatului, Banca poate renunța la încasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare în curs. Decizia Băncii de renunțare la încasarea comisionului va fi comunicată în scris Împrumutatului până la data scadenței primei rate aferente anului respectiv de creditare. Banca va analiza anual oportunitatea renunțării la încasarea comisionului de administrare’’.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Instanța va retine că, prin comisionul de administrare prevăzut în contract, se au în vedere operațiunile de monitorizare a utilizării creditului. Față de aceste considerente, instanța apreciază că, prin stipularea comisionului de administrare, în cuantum de 0,15%, raportat la circumstanțele speței, nu s-a creat în detrimentul reclamanților și contrar bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale contractului de credit.
Comisionul de administrare a creditului reprezintă prețul pe care îl percepe creditorul pentru operațiunile efectuate în scopul utilizării si rambursării creditului, fiind permis de legiuitor.
O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor stipulează la art. 9^3 următoarele mențiuni cu privire la comisionul de administrare: ,,În cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați să respecte următoarele reguli:
… b) dobânzile, precum și toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente acordării și derulării contractului, respectiv aferente unor servicii în privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate în contract, fără a se face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife și comisioane sau orice alt înscris;
… d) în contractul de credit/depozit se vor menționa și costurile de administrare, de retragere numerar și/sau de depunere numerar aferente contului curent, care cad în sarcina consumatorului, dacă furnizorul de servicii financiare percepe astfel de comisioane. Costurilor aferente contului curent menționate mai sus nu le sunt aplicabile prevederile lit. e);
e) fără a prejudicia prevederile privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului:
1. se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menționate în contract;
2. se interzice introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost menționate în contractă’’.
În plus, dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010, statuează următoarele: ,,(1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor….
(3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/ înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului’’.
Așadar, art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 prevede tipurile de comisioane ce pot fi percepute de creditori în contractele de credit încheiate cu consumatorii. Între tipurile de comisioane prevăzute de legiuitor figurează și comisionul de administrare a creditului, care se percepe de către creditor pentru operațiunile efectuate în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.
Așadar, în speța dedusă judecății, clauza privind comisionul de administrare a fost redactată în mod suficient de clar și inteligibil, Banca prevăzând un comision fix, în cotă procentuală,aplicată la soldul curent al creditului. Mai mult, cuantumul lunar al acestuia a fost relevat distinct și clar în graficul de rambursare, care constituie anexă la contractul de credit.
În acest context, raportat la cele detaliate mai sus, instanța va considera că perceperea comisionului de administrare a creditului a fost și poate fi justificată în mod rezonabil, prin efectuarea de către bancă, prin mijloace specifice, a operațiunilor de supraveghere lunară a situației acestuia.
Instanța va considera că reclamanții, în calitate de consumatori, au reprezentarea corectă și completă a dimensiunii economice a obligației asumate prin plata comisionului de administrare, fiind în măsură să evalueze impactul financiar total al comisionului de administrare încă de la semnarea contractului de credit.
Comisionul de administrare nu a fost perceput ca o dobândă mascată. Nu pot fi reținute susținerile reclamanților în acest sens, din moment ce comisionul de administrare este evidențiat într-o coloană separată în scadențarul care constituie anexă la contractul de credit. Consumatorii au la dispoziție, în același scadențar, o coloană separată în care este exprimată suma totală de plată în fiecare lună (compusă din dobândă și comision, indicate în mod defalcat), așadar toate informațiile privind obligațiile lor contractuale nu numai că nu sunt ascunse, dar sunt evidențiate în mod expres în contract.
În cazul în care reclamanții nu erau de acord cu suma pe care o aveau de plată lunar, cu titlu de comision de administrare (începând din momentul încetării raporturilor de muncă din reclamantă și bancă), nu ar fi semnat contractul de credit. Instanța apreciază că nu este temeinică invocarea în prezent a unui pretins caracter ascuns sau neinteligibil al prețului contractului, cât timp acesta le-a fost prezentat detaliat și global în contract și în scadențarul anexă la contractul de credit.
În schimbul acordării sumelor de bani către client, banca percepe dobândă, însă datorită specificului contractului de împrumut bancar, care presupune restituiri succesive, monitorizarea acestora și a restului de plată, băncile suportă costuri pe toată durata creditului. Este de necontestat faptul că, pe tot parcursul relației cu clienții, banca suportă anumite cheltuieli în vederea monitorizării și a executării contractului, cum ar fi cheltuielile cu aplicațiile informatice necesare, salariile angajaților care efectuează operațiunile respective de încasare, înregistrare și actualizare a creditului, precum și cota cuvenită din cheltuielile cu asigurarea spațiilor, paza și a utilităților necesare acestor angajați. Prin urmare, comisionul de administrare cuprinde costuri cu operațiunile bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului.
Departamentele implicate/costurile asociate reflectate in comisionul lunar de administrare sunt: cheltuieli de resurse umane, logistica, utilizare aplicații informatice, contactare telefonica, interogare baza de date, cheltuieli executare, printare formulare, costuri aferente reînnoirii ipotecii etc. De asemenea, exista si alte operațiuni postacordare a creditului: primirea si procesarea solicitărilor clientului referitoare la retragere din credit, rambursări in avans, modificare data scadenta, modificare conturi rambursare, schimbare garanție, acord închiriere imobil, renunțare calitate codebitor, restructurare, consolidare etc.
Așadar, dreptul creditoarei de a încasa comisionul este echilibrat de obligația corelativă de a asigura administrarea creditului, fapt care impune suportarea unor cheltuieli, recunoscute și de art. 36 al O.U.G. nr. 50/2010 ca fiind justificate.
Prin semnarea contractului de credit, reclamanții și-au asumat obligația de a suporta comisionul de administrare a creditului, în cuantumul prevăzut în contract, neexistând nicio dispoziție legală care să interzică perceperea acestui comision sau care să permită instanței să modifice cuantumul acestuia.
În plus, instanța va mai reține că, atunci când s-a încheiat contractul de credit în litigiu, s-a avut în vedere și calitatea reclamantei de la acel moment, de angajată a băncii pârâte în funcția de consilier juridic, în cadrul Departamentului Juridic din cadrul Reiffeisen B. S.A., după cum reclamanta însăși a recunoscut la interogatoriu.
Prin urmare, în virtutea acestor raporturi juridice, atunci când s-a încheiat contractul de credit, banca pârâtă a acordat reclamantei un credit în condiții mai avantajoase comparativ cu acele credite acordate unor clienți standard. Așadar, pe toată perioada în care reclamanta a avut încheiat la banca pârâtă un contract individual de muncă, aceasta nu a achitat niciun fel de comision de administrare a creditului.
Plata comisionului de administrare a incumbat reclamantei doar începând cu data încetării raporturilor de muncă, dată de la care i s-au aplicat acesteia toate condițiile de dobândă și comisioane prevăzute de normele interne pentru credite similare, acordate de Bancă clienților săi, valabile la data încheierii contractului.
În plus, încă de la încheierea contractului de credit, reclamanții au cunoscut cuantumul comisionului de administrare care incumba acestora începând cu data încetării raporturilor de muncă ale reclamantei la banca pârâtă, acesta fiind în concret în cuantum de 0,15%. În plus, s-a stabilit și modul de calcul al acestui comision, în concret acesta calculându-se prin aplicarea procentului la soldul creditului, suma de plată rezultată urmând a fi achitată la data scadenței fiecărei rate lunare.
Astfel, din interpretarea prevederilor art. 12, pct. 12.3, lit. a din Contractul de credit nr. RF IS_/17.01.2008 (potrivit cărora ,,Comisionul de administrare care se datorează de împrumutat lunar Băncii, pentru monitorizarea de către aceasta a utilizării/rambursării creditului, precum si a îndeplinirii oricăror altor obligații asumate de acesta in baza contractului de credit. Comision de administrare este de 0,15% si se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului’’), rezulta utilizarea unor termeni simpli, comuni, nefiind necesara o pregătire in domeniul financiar/bancar pentru înțelegerea înțelesului acestora.
În speță, clauza privind comisionul de administrare a fost redactată în mod suficient de clar și inteligibil, Banca prevăzând un comision fix, în cotă procentuală,aplicată la soldul curent al creditului, nicidecum la valoarea totala a creditului. În contextul în care comisionul de administrare se aplică la soldul creditului, respectiv la valoarea soldului din fiecare lună, aceasta determină un trend descendent al valorii comisionului de administrare, fapt ce rezultă și din graficul de rambursare care face parte integrantă din convenția de credit.
Astfel, clauza contractuala prevăzuta la art. 12, pct. 12.3, lit. a din contract este identica prevederii legale cuprinsa in art. 36 alin. 3 din O.U.G. nr. 50/2010.
Așadar, prin stipularea comisionului de administrare analizat mai sus, instanța consideră că, între drepturile și obligațiile părților nu s-a creat un dezechilibru semnificativ, atât reclamanții cât și pârâta cunoscând, de la momentul încheierii contractului, care sunt drepturile și obligațiile lor în legătură cu acest comision.
Astfel, chiar dacă aceste clauze analizate mai sus sunt clauze standard, preformulate, totuși acestea nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor. Consumatorii au cunoscut de la încheierea contractului care va fi cuantumul acestui comision la momentul la care va înceta contractul individual de muncă încheiat între reclamantă și pârâtă, și, în măsura în care apreciau că acesta era prea împovărător, puteau apela la o altă unitate bancară care le-ar fi oferit un comision de administrare mai mic.
Este de necontestat că Legea nr. 193/2000 atenuează principiul pacta sunt servanda prevăzut de art. 969 din Codul civil de la 1864, dat fiind că, în practică, între furnizorii de servicii și consumatorii persoane fizice nu există o poziție de egalitate la încheierea contractelor de credit, însă acest act normativ nu reprezintă o posibilitate de scăpare pentru consumatorii nediligenți.
Din extrasele de cont depuse la dosarul cauzei (filele 118-158), reiese că reclamanții au achitat pentru o perioadă atât comisionul de administrare credit prevăzut de art. 12.3, lit. a) din Contractul de credit în litigiu, cât și un comision de administrare cont curent. Instanța va reține că banca pârâtă a stornat reclamanților acest comision de administrare cont curent, susținând că l-a perceput din eroare, aspect care reiese din extrasul de cont depus la fila 118 din dosar. Prin urmare, dat fiind că în prezent banca nu mai percepe comision de administrare cont curent, instanța va reține că reclamanții nu mai au interes în a solicita constatarea caracterului abuziv al acestui comision, nefiind oricum învestită de reclamanți decât cu analizarea clauzelor privind comisionul de administrare reglementat de art. 12.3. din contractul de credit în litigiu, comision care este distinct de comisionul de administrare cont curent.
F. de argumentele detaliate mai sus, instanța va constata că acea clauză inserată la art. 12.3, lit. a) din Contractul de credit pentru angajați nr. RFIS_/17.01.2008, nu are caracter abuziv, urmând a respinge primul capăt de cerere.
Instanța va da eficiență principiului de drept accesorium sequitur principale și, în contextul în care a respins petitul principal privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisonul de administrare, va respinge și capetele de cerere accesorii privind eliminarea din contract a clauzei inserate la art. 12.3, lit. a), dar si cererea de restituire a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, actualizate cu dobânda legală.
Raportat la capetele subsidiare al acțiunii formulate de reclamanți, instanța va reține următoarele: art. 12.3. din contract statuează următoarele: ,,... Începând cu al doilea an de creditare, în funcție de politica de credite a băncii, de evoluția pieței de capital sau de serviciul datoriei Împrumutatului, Banca poate renunța la încasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare în curs. Decizia Băncii de renunțare la încasarea comisionului va fi comunicată în scris Împrumutatului până la data scadenței primei rate aferente anului respectiv de creditare. Banca va analiza anual oportunitatea renunțării la încasarea comisionului de administrare’’.
Instanța va considera că termenii contractuali referitori la ,,politica de credite a băncii’’ si ,,evoluția pieței valutare’’ sau ,,serviciul datoriei împrumutatului’’ reprezintă criteriile în funcție de care banca pârâtă analizează anual oportunitatea renunțării la încasarea comisionului de administrare, nicidecum posibilitatea de majorare a acestui comision.
Așadar, această clauză nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, în contextul în care nu există posibilitatea contractuală ca banca să majoreze cuantumul acestui comision, necreând astfel reclamanților un dezechilibru.
În plus, din modalitatea în care a fost redactată această clauză contractuală, rezultă faptul ca banca pârâtă are posibilitatea, iar nu obligația de a renunța la comisionul de administrare. În plus, potrivit art. 12.3. din contract ,,Banca poate renunța la încasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare în curs’’, astfel că această renunțare este una temporară, pentru un an, iar nu definitivă, pentru toată perioada de creditare rămasă.
Astfel, potrivit clauzei menționate, începând cu cel de-al doilea an de creditare, banca și-a rezervat un drept decizional, în funcție de cele trei criterii precizate expres, să analizeze anual oportunitatea renunțării la încasarea comisionului de administrare, doar pentru anul de creditare în curs, nicidecum pentru toți anii următori de creditare. În plus, renunțarea băncii poate avea loc începând cu cel de-al doilea an de creditare, prin urmare nu obligatoriu începând cu cel de-al doilea an de creditare, ci oricând pe parcursul derulării contractului, al doilea an de creditare fiind doar momentul de la care banca își asuma obligația de analiza cu privire la posibilitatea renunțării la acest comision. În plus, renunțarea se acordă pe cate 1 (un) an de creditare, iar nu pe toți anii următori.
Verificând conținutul întregului contract, instanța va constata că nu există nicio clauză contractuală care să stabilească că banca va renunța definitiv la comisionul de administrare, pentru serviciul datoriei clientului, care poate fi impecabil.
În plus, potrivit art. 12.3. din contract, banca este obligată sa anunțe împrumutatul doar în cazul in care renunță la perceperea comisionului de administrare, nu și în cazul în care acesta este perceput in continuare, contrar celor susținute de reclamanți.
Așadar, chiar condiționată de cele trei criterii inserate în cuprinsul art. 12.3. din contract (,,politica de credite a băncii’’, ,,evoluția pieței financiare’’ și ,,serviciul datoriei împrumutatului’’), simpla renunțare din partea băncii la un drept al său nu are caracter abuziv, tocmai datorită lipsei unei contraprestații din partea consumatorilor în schimbul respectivei renunțări.
Mai mult, după cum instanța a arătat mai sus, această renunțare profită consumatorilor și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor. Dimpotrivă, creează reclamanților o situație contractuală mai bună decât cea inițială, ceea ce nu poate constitui un abuz din partea băncii.
În plus, instanța va mai reține că durata contractului de credit în discuție este una lungă, de 30 de ani (360 de luni, potrivit art. 1, pct. 1.3 din contract). În acest context, potrivit art. 12.3. din contract ,,Banca poate renunța la încasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare în curs’’, astfel că această renunțare este una temporară (pentru un an), iar nu definitivă (pentru toată perioada de creditare rămasă). Așadar, avantajul posibil acordat reclamanților privește doar cuantumul comisionului de administrare pe un singur an de creditare, iar nu pe toată perioada derulării contractului.
Prin urmare, în contextul în care reclamanții au încheiat contractul de credit pe o perioadă de 30 ani, iar clauzele contractuale sunt clare și fără echivoc atunci când statuează că avantajul posibil acordat reclamanților privește doar cuantumul comisionului de administrare pe un singur an de creditare, instanța consideră că nu poate modifica aceste clauze contractuale, în sensul obligării pârâtei la a renunța definitiv la comisionul de administrare, pentru toți cei peste 25 ani rămași până la data împlinirii perioadei de creditare, în cazul în care reclamanții vor fi buni platnici.
Pentru toate aceste argumente, instanța va considera că se impun a fi respinse toate capetele de cerere subsidiare formulate de reclamanți: privind constatarea caracterul abuziv al prevederii contractuale din art. 12.3, potrivit căreia banca poate renunța la comisionul de administrare "în funcție de politica de credite a băncii, de evoluția pieței de credit"; privind constatarea că singurul criteriu obiectiv în funcție de care se poate renunța la comisionul de administrare rămâne "serviciul datoriei"; privind constatarea că reclamanții, în funcție de criteriul "serviciul datoriei", îndeplinesc condițiile pentru renunțarea la comisionul de administrare începând cu luna februarie 2012, întrucât nu au înregistrat restanțe; privind restituirea comisioanelor încasate începând cu luna februarie 2012 pana la încetarea perceperii acestora, inclusiv dobânda legală; privind obligarea bancii să nu mai încaseze comisionul de administrare pe viitor până la data la care reclamanții vor înregistra restanțe la obligațiile de plată față de pârâtă.
Așadar, având în vedere toate argumentele de fapt și de drept detaliate mai sus, instanța va respinge integral acțiunea, conform dispozitivului prezentei hotărâri.
În baza art. 453, alin. 1 Cod procedură civilă, constatând culpa procesuală a reclamanților, instanța va respinge cererea acestora de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate, luând act că pârâta nu a solicitat astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepțiile invocate în cauză de pârâtă.
Respinge cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanții Ș. R., având CNP_, și Ș. C., având CNP_, ambii cu domiciliul procesual ales la Cabinet Individual de Avocat ,,B. S.-A.’’, situat în Oradea, .. 20, ., în contradictoriu cu pârâta R. B. S.A., cu sediul în București, Clădirea Sky Tower, Calea Floreasca, nr. 246 C, sector 1, înregistrată în Registrul Comerțului sub nr. J_, cod de înregistrare fiscală RO361820.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria Oradea.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 08 octombrie 2015.
Președinte, Grefier,
V. M. C. M.
Red.jud. V.M.
Dact.gref.C.M.
Data red.– 20.11.2015
Nr. ex. – 5
Emis 3 comunicări
- reclamant - Ș. C.
- reclamant - Ș. R.
- pârât - R. B. SA
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 8441/2015. Judecătoria... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 8478/2015.... → |
|---|
