Anulare act. Sentința nr. 8457/2015. Judecătoria ORADEA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 8457/2015 pronunțată de Judecătoria ORADEA la data de 08-10-2015 în dosarul nr. 8457/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA ORADEA
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 8457/2015
Ședința publică de la 08 Octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE O. E. R.
Grefier A. M. M.
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe reclamant MAHUȚ A., reclamant MAHUȚ A. și pe pârât C. E. BANK NV, având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în ședința publică, atât la prima cât și la a doua strigare a cauzei, părțile nu se prezintă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 24.09.2015, fiind consemnate în acea încheiere, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 08.10.2015, când în aceeași compunere și pentru aceleași motive a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Oradea în data de 13.06.2014, sub dosar nr._, scutită de plata taxei judiciare de timbru, în conformitate cu art.29, alin.1, lit.f din OUG nr.80/2013, reclamanții MAHUȚ A. și MAHUȚ A. au chemat în judecată pe pârâta C. E. BANK NV, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună constatarea nulității absolute a clauzei privitoare la comisionul de administrare cuprinsă la art. V.5.1.c din Contractul de credit nr._/11.02.2008, încheiat între reclamanți și C. E. IPOTECARE IFN SA, eliminarea acestei clauze din contract și pe cale de consecință obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumelor încasate în temeiul clauzei contractuale abuzive, cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii până la data restituirii efective a acestor sume, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a acțiunii, reclamanții au arătat că, în calitate de împrumutați, au încheiat cu C. E. Ipotecare IFN S.A. contractul de credit nr._/11.02.2008, prin care aceasta din rumă le-a acordat un credit în cuantum de 85.443 CHF. În data de 31.03.2009, între C. E. Ipotecare IFN S.A. (în calitate de cedent) și C. E. Bank NV (în calitate de cesionar) a intervenit un contract de cesiune – cu toate consecințele juridice ce decurg de aici.
În contractul mai-sus menționat, s-a stipulat la art. V5.1.c “comision de administrare lunar: 0,15%, plătibil începând cu rata a 13-a”.
Reclamanții consideră că acest contract de credit bancar intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât împrumutații au calitatea de consumatori, iar banca pe aceea de comerciant.
Cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, reclamanții au menționat că nu sunt întrunite cerințele art.4 dinLegea nr.193/2000.
În primul rând, pârâta a recunoscut caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de administrare chiar în răspunsul la solicitarea reclamanților privind reducerea/eliminarea comisionului de administrare, emis în data de 07.04.2010 și anexat la prezenta cerere de chemare în judecată. În această adresă, banca a menționat expres că “înmânarea ofertei de credit clienților are scopul de a mai aduce încă o dată la cunoștința acestora condițiile în care respectivul produs se acordă, inclusiv costurile care trebuie suportate de către client în cazul contractării creditului. Solicitantul, studiind oferta, are posibilitatea de a-și exprima acordul sau dezacordul. Dvs. ați semnat oferta astfel cum a fost comunicată, ulterior semnând și contractul de credit […].”
Așadar, chiar dacă au existat discuții cu ocazia încheierii contractului, comisionul de risc nu a fost negociat, reclamanții având posibilitatea doar de a-și exprima acordul sau dezacordul.
Mai mult, potrivit Deciziei nr. 1393 din 2 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a Civilă, “nici legea națională și nici Directiva 93/13/CEE nu exclud, de principiu, posibilitatea existenței unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul, art. 4 alin. 3, teza 1”.
A.. (3) al art. 4 din lege instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate. Având în vedere conținutul adresei emise de pârâtă, reprodus mai sus, aceasta nu s-a solicitat, deși această probă îi incumba.
În aceste condiții, contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.
Atâta timp cât funcția și destinația comisionului de administrare nu au fost evidențiate în contract, orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.
Sub aspectul condiției creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, reclamanții au arătat că, în speță, clauza privind comisionul de administrare este abuzivă, deoarece nu este admis ca anumite obligații ale băncii față de BNR să fie transferate în sarcina consumatorului. Reclamanții consideră discreționară și împovărătoare pentru ei această atitudine a băncii de a percepe a comisionul de administrare, în condițiile în care sunt buni platnici, creditul fiind garantat prin: contract de garanție imobiliară, valoarea imobilului depășind valoarea creditului acordat; codebitor; garanție reală mobiliară asupra veniturilor prezente și viitoare ale împrumutatului și ale codebitorului, garanție reală mobiliară asupra soldului creditor al conturilor curente ale împrumutatului și codebitorului […]; cesiunea drepturilor de despăgubire născute din polița de asigurare de viață și din polița de asigurare a imobilului adus în garanție.
Cu privirela condiția ca această clauză să nu privească obiectul principal al contractului, iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb, reclamanții au făcut trimitere la art. 4 alin. (6) din actul normativ național, ce transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, care, de o manieră mai clară, menționează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil” (Hotărârea CJUE din 03.06.2010 în cauza C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid).
În concluzie, apreciază reclamanții, nu s-au respectat prevederile Legii nr. 193/2000, clauza privind stabilirea plății unui comision de administrare în convenția de credit fiind abuzivă.
Referitor la constatarea nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare, reclamanții au precizat că, în urma constatării caracterului abuziv al unei clauze, instanța de judecată are obligația să constate chiar și din oficiu nulitatea absolută a clauzei respective. În acest sens, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea CJUE din 14 iunie 2012 în cauza C-618/10, Banco Español de Crédito SA împotriva Joaquín Calderón Camino) a interpretat art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 care corespunde art. 6 din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanțele naționale trebuie să ridice din oficiu problema nulității și a inaplicabilității unei clauze abuzive, chiar și în lipsa unei cereri în acest sens formulate de părțile la contract.
Aceeași sancțiune este consacrată și de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a Civilă, care a reținut în Decizia nr. 1393 din 2 aprilie 2013 că “stipularea de clauze abuzive în contractele de consum se asociază ideii de rea-credință, care trebuie să fie calificată drept cauză ilicită, sancționată cu nulitatea absolută”.
Referitor la capătul de cerere privind eliminarea clauzei abuzive din contract, reclamanții au precizat, de asemenea, că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, sunt îndreptățiți la eliminarea acesteia, în temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Sub aspectul capătului de cerere privind restituirea sumelor plătite în temeiul clauzei abuzive, reclamanții au artat că, în speță, constatarea nulității clauzei abuzive produce efecte retroactive, obligând la restituirea tuturor prestațiilor efectuate în temeiul actului declarat nul. Prin urmare, nu se aplică regulile specifice contractelor cu executare succesivă, ci regulile aplicabile nulității absolute pentru cauză ilicită.
În temeiul art. 1088 C.civ, care stabilește o evaluare legală a prejudiciului încercat de creditor în cazul executării cu întârziere o obligației de a plăti o sumă de bani, reclamanții au solicitat și obligarea pârâtei la plata, către reclamanți, și a dobânzii legale aferente. Plata sumelor de bani reprezentând comisionul de administrare fiind nedatorată, pârâta apare ca un accipiens de bună credință cu privire la restituirea sumelor până la data introducerii acțiunii, devenit accipiens de rea-credință după această dată și obligat, în consecință, la plata dobânzii legale aferente calculată de la data introducerii acțiunii (art. 994 C.civ.) și până la data restituirii efective, pentru repararea pagubei integrale suferite de reclamanți (damnum emergens și lucrum cessans).
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, precum și pe celelalte prevederi menționate în cuprinsul acțiunii, iar în probațiune au depus la dosarul cauzei înscrisuri, solicitând încuviințarea probei cu interogatoriul pârâtei și expertiza.
Legal citată, pârâta C. E. BANK NV nu a formulat întâmpinare, nu a invocat excepții și nu a solicitat probe în apărare, neprecizându-și astfel poziția procesuală față de cererea reclamanților.
Prin încheierea din 18.06.2015, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. E. Bank NV, invocată de aceasta și a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă de rând 2, a entității C. E. Ipotecar IFN SA.
Prin încheierea din 24.09.2015, instanța a respins excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată privind introducerea în cauză, în calitate de pârât, a C. E. Ipotecar IFN SA, pentru motivele acolo arătate.
În prezenta cauză, instanța a încuviințat pentru părți și a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele :
In fapt, între reclamanți, pe de o parte, și pârâta C. E. IPOTECAR IFN SA, pe de altă parte, s-a încheiat contractul de facilitate credit și de garanție nr._/11.02.2008 (f.9-19 dosar), în temeiul căruia pârâta susmenționată, în calitate de creditor ipotecar, a acordat reclamanților, în calitate de împrumtat și codebitor, un credit ipotecar pentru achiziție imobil în valoare de 85.443 CHF, sumă care urma să fie rambursată în termen de 360 luni, calculată de la data primei trageri din credit, potrivit graficului de rambursare, parte integranta a Contractului.
Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente a fost garantată prin constituirea în favoarea creditorului a unei garanții reale mobiliare asupra veniturilor prezente și viitoare ale împrumutatului și ale codebitorului, prin constituirea unei garanții reale mobiliare asupra soldului creditor al conturilor curente ale împrumutatului și codebitorului, prin constituirea în favoarea pârâtei a unei ipoteci de prim rang asupra imobilului apartament nr.1 situat în Mun.Oradea, ., ..Bihor, precum și prin cesionarea în favoarea băncii a drepturilor de despăgubire născute din polița de asigurare de viață și din polița de asigurare a imobilului care constituie obiectul garanției, conform capit.VII din contractul de credit.
Clauza contractuală contestată de reclamanți ca fiind abuzivă este cea de la art.V.5.1 lit.c) din contract, potrivit căreia pârâta percepe ”un comision de administrare lunar de 0,15%, plătibil începând cu cu scadența a 13-a”.
În drept, instanța va avea în vedere, în speță, dispozițiile art. 1 al. 3, ale art. 4 al. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000, precum și ale art. 1 lit. a din anexa la Legea nr. 193/2000, care statuează următoarele:
a) art. 1 al. 3 - se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii;
b) art. 4 al. 1 - o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
c) art. 4 al. 2 - o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv;
d) art. 1 lit. a din Anexa cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive - sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Totodată, conform art.4, alin.6 din Legea nr.193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".
Chiar dacă prevederile referitoare la comisioane și la dobândă se circumscriu prețului contractului, instanța apreciază că aceste clauze pot face obiectul analizei instanței din perspectiva caracterului abuziv. Prețul împrumutului îl constituie dobânda pe care, indubitabil, banca are dreptul să o perceapă, precum și comisioanele, dar în măsura în care acestea sunt legal percepute, deoarece una din condițiile pe care obiectul contractului trebuie să le îndeplinească este să fie licit.
Textul art.4, alin.6 din Legea nr.193/2000 se interpretează în lumina Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, pe care Legea nr. 193/2000 o transpune în legislația națională, mai exact în lumina dispoziției prevăzute la art. 4 alin. 2 din Directivă, potrivit căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil.”
În consecință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat asupra posibilității instanțelor naționale de a analiza caracterul abuziv al unor clauze contractuale care privesc noțiunile de obiect al contractului și de preț, la care face referire art.4, alin.2 din Directiva 93/13, prin Hotărârea din 3 iunie 2010, dată în Cauza C-484/08, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare inițiate de Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c.Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc) și prin Ordonanța din 16 noiembrie 2010, dată în Cauza C-76/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare inițiate de Povotovost c. Iveta Korckovska, reținând că instanțele judecătorești au posibilitatea de a analiza caracterul abuziv al unei clauze chiar și atunci când aceasta vizează obiectul principal sau prețul unui contract.
De asemenea, în analiza aceleiași probleme de drept, CJUE s-a pronunțat și prin Hotărârea Oceano Grupo Editorial SA v.Rocio Murciano Quintero, C-240/1998, prin care a statuat că instanțele judecătorești sunt obligate să analizeze chiar și din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale. Prin urmare, instanța constată că sunt nefondate susținerile și argumentele pârâtelor conform cărora instanța nu ar putea analiza caracterul abuziv al clauzelor privind perceperea comisioanelor, deoarece acestea ar constitui elemente componente ale prețului contractului.
Apreciind asupra dreptului instanței judecătorești investite cu o astfel de acțiune în constatare, de a analiza caracterul abuziv al unor clauze contractuale, instanța constată că, în speță, este fără echivoc faptul că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâta de rând 2 intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract încheiat între un profesionist (pârâta) și consumatori (reclamanții), astfel cum aceste două categorii sunt definite potrivit art. 2 din Legea nr. 193/2000.
Totodată, instanța reține că prevederile contractuale ce vor fi analizate nu au fost negociate direct cu reclamanții de către bancă, în sensul dispozițiilor legale arătate, având în vedere că aceste contracte sunt preformulate, standard, și, deși legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, pentru a nu fi abuzive clauzele nenegociate, acestea nu trebuie să creeze, în detrimentul reclamanților consumatori și contrar cerințelor bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și, prin urmare, aceste din urmă aspecte vor fi avute în vedere.
În speță, potrivit art.5.1 lit.c) din capit.V al contractului, pârâta de rând 2 percepe ”un comision de administrare lunar de 0,15%, plătibil începând cu cu scadența a 13-a”.
Conform art.4, alin.1 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard, preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Instanța constată că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de administrare nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanții, întrucât convenția de credit a fost un contract tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.
Împrejurarea că reclamanții au avut cunoștință atât de existența, cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, inclusiv sub aspectul comisioanelor percepute de bancă, și au fost de acord, prin semnarea contractului, cu plata dobânzii și a comisioanelor, având posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu erau de acord cu această modalitate de calcul a comisioanelor percepute, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive.
În egală măsură, însă, instanța apreciază că nu este îndeplinită cerința caracterului abuziv al clauzei susmenționate din contractul de credit bancar, această prevedere contractuală nefiind de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform cerinței statuate la art.4, alin.1 din Legea nr.193/2000, prin încălcarea cerințelor bunei-credințe.
Astfel, comisionul de administrare a fost distinct individualizat și cuantificat, printr-o clauză exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, accesibil oricărui consumator diligent. În considerarea acestor aspecte, instanța apreciază că prevederea contractuală menționată mai sus este clară, fără echivoc, pentru înțelegerea sa nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar elementele de care are nevoie consumatorul sunt accesibile și stabilite prin repere obiective, despre care reclamanții aveau cunoștință încă de la momentul încheierii și semnării contractului de credit.
Susținerea reclamanților privind caracterul abuziv al comisionului de administrare este neîntemeiată, având în vedere și faptul că acest comision este determinat printr-un procent fix, expres determinat (inclusiv sub aspectul modului său de calcul) chiar de la momentul semnării contractului de credit bancar. Mai mult, reclamanții și-au însușit această clauză, chiar nenegociată, prin semnarea contractului, fără a ridica vreo obiecțiune cu privire la cuantumul comisionului sau la motivația perceperii lui.
În privința acestui comision de administrare a creditului, nu există nicio reglementare legală care să interzică instituirea și perceperea acestuia, după cum nu a existat vreo reglementare legală care să interzică perceperea acestui tip de comision la momentul încheierii convenției.
Dimpotrivă, potrivit art.36 din OUG nr.50/2010, chiar dacă acest act normativ nu este incident în speță (nu retroactivează), se confirmă legalitatea atât a comisionului de administrare, cât și a celor expre menționate în cuprinsul textului de lege mai sus precizat.
Deoarece executarea contractului de credit s-a desfășurat pe o lungă perioadă de timp și în permanență a necesitat monitorizare și, în funcție de situația concretă, luarea măsurilor necesare, a fost indispensabilă existența unui serviciu de administrare a creditului din partea pârâtei, serviciu care se desfășoară pe toată perioada de executare a contractului.
Prin urmare, a existat un echilibru între drepturile și obligațiile părților contractante (litigante pe tărâm procesual).
Situația de speță nu trebuie analizată prin analogie cu cazurile în care, în cuprinsul contractelor de credit, s-a prevăzut clauza privind perceperea unui comision de risc, care nu se justifică în situația existenței unei garanții imobiliare la nivelul valorii creditului. In speță, nu trebuie pus semnul de egalitate între comisionul de administrare și cel de urmărire riscuri (sau de risc), acesta din urmă nefiind stipulat în convenția încheiată de părți.
Mai mult, nu se poate reține că reclamanții nu au cunoscut existența, reprezentarea și cuantumul comisionului contestat, ca element distinct al costului creditului, în contextul în care acesta a fost expres individualizat în cuprinsul contractului de credit.
Prin urmare, reclamanții au avut cunoștință, încă de la momentul încheierii contractului de credit, de existența, cuantumul și modalitatea de percepere a comisionului susmenționat și, chiar dacă nu s-a făcut dovada negocierii clauzei care l-a prevăzut, respectiva clauză a fost înșușită, prin semnarea convenției, de către reclamanți, în calitate de împrumutat, respectiv codebitor, fiind respectat întru totul principiul libertății contractuale instituit de legiuitorul civil (art.969 V.C.civ.).
În plus, toate aceste aspecte fac dovada diligențelor depuse de pârâtă, ca instituție de credit implicată în raporturi contractuale cu reclamanții, în calitate de beneficiari ai serviciilor bancare oferite de pârâtă, cu privire la informarea corectă și în timp util în legătură cu comisioanele percepute, astfel că nu se poate vorbi, în speță, de o încălcare a cerinței bunei-credințe în derularea contractului de credit bancar încheiat între părțile litigante.
Totodată, instanța apreciază că și prevederile O.G. nr.21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu privire la drepturile consumatorilor și la protecția intereselor economice ale acestora de către furnizorii de servicii financiare, au fost respectate de către pârâte. În acest sens, instanța reține că, la încheierea contractului de credit bancar cu reclamantul, pârâta a avut în vedere regulile impuse prin art.9 ind.3 din actul normativ mai sus indicat, sub aspectul menționării comisioanelor”în privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere”.
Prin art.1 din Legea nr. 193/2000 se trasează două obligații ce incumbă comercianților și implicit băncii în contractarea cu consumatorii, respectiv: obligația pozitivă de transparență și cea negativă de a nu stipula clauze abuzive.
Or, în cazul primei obligații, reclamanții nu au invocat niciodată, pe parcursul derulării contractului, neînțelegerea contractului din această perspectivă legală, după cum nici faptul că nu ar fi negociat clauzele contractului și nu ar fi fost informați.
Veniturile rezultate din dobânzile și comisioanele reglementate prin contractul de credit - asupra cărora părțile și-au manifestat voințele juridice în deplină libertate și cunoaștere a legii, constituie venituri clar determinate, sau cel puțin determinabile. De aceea lipsirea băncii de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanță fiind asimilate, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu noțiunea de bun.
Ignorarea voinței reale a părților și alterarea condițiilor contractuale printr-o interpretare lipsită de rigoare juridică a clauzelor din convențiile de creditare reprezintă o ingerință a instanței de judecată în mecanismul contractual și o încălcare a dispozițiilor legale care normează libertatea contractuală.
Pentru aceste considerente, instanța va constata caracterul nefondat al capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv și al nulității absolute a clauzei menționate de reclamanți în petitul cererii, care a instituit comisionul de administrare în contractul de credit bancar încheiat între cele două părți, sens în care va respinge această cerere.
Raportat la soluția dată petitului principal al acțiunii introductive, în considerarea principiului accesorium sequitur principale, instanța va respinge și petitele accesorii privind restituirea sumelor încasate de bancă, în temeiul contractului de credit bancar încheiat cu reclamanții, cu titlu de comision de administrare, inclusiv a dobânzii legale, și obligarea pârâtelor la eliminarea din contract a clauzei analizate (care nu a fost constatată ca fiind abuzivă și, implcit, care nu a fost declarată nulă de către instanță).
Cu privire la capătul de cerere referitor la cheltuielile de judecată, având în vedere respingerea cererii de chemare în judecată, instanța, reținând culpa procesuală a reclamanților în prezenta cauză și făcând aplicarea principiului accesorium sequitur principale, va respinge și cererea accesorie formulată de aceștia privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Totodată, în temeiul art.453, alin.1 C.pr.civ. și în considerarea culpei procesuale reținute în sarcina reclamanților, instanța îi va obliga la plata, către pârâta . IFN SA, a cheltuielilor de judecată parțiale în cuantum de 2500 lei, reprezentând onorariu avocațial, justificat cu înscrisurile depuse la dosar (f.32-33), cu cenzurarea corespunzătoare a onorariului avocatului pârâtelor, în limita sumei de 2500 lei, conform 451, alin.2 C.pr.civ., față de complexitatea cauzei și volumul de muncă al avocatului, în cauză nefiind formulată întâmpinare, reprezentantul convențional al pârâtelor fiind însă prezent în fața instanței la fiecare termen de judecată, susținând interesele acestora. Pe de altă parte, este de notorietate existența, pe rolul instanțelor de judecată, a unor acțiuni având un obiect similar, prin urmare apărările făcute în prezenta cauză nu diferă cu mult față de cele din cauzele respective.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul MAHUȚ A., având CNP_, și de reclamanta MAHUȚ A., având CNP_, ambii cu domiciliul procesual ales la SPA „D., G. & Asociații”, situat în mun.Oradea, ..9, ., în contradictoriu cu pârâta C. E. BANK NV prin mandatar C. E. IPOTECAR IFN SA, și cu pârâta C. E. IPOTECAR IFN SA (în nume propriu), înmatriculată în registrul comerțului cu nr. J40/_/2004, având CUI_, ambele pârâte cu sediul procesual ales la SCA „Ț., Z. și Asociații”, situat în București, sector 1, ..4-8, America House, Aripa de Vest, .> Obligă reclamanții la plata în solidar, către pârâta C. E. IPOTECAR IFN SA, a cheltuielilor de judecată parțiale în cuantum de 2500 lei, reprezentând onorariu avocațial.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Oradea.
Pronunțată în ședință publică, azi, 8 octombrie 2015.
PREȘEDINTE GREFIER
R. O. E. M. M. A.
Red. R.O.E.
Dact. M.A.M.
6 ex./20.10.2015
4 .- reclamantul MAHUȚ A. și reclamanta MAHUȚ A., cu ambii la domiciliul procesual ales.
- pârâta C. E. BANK NV prin mandatar C. E. IPOTECAR IFN SA.
- pârâta C. E. IPOTECAR IFN SA
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 8481/2015.... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 8440/2015. Judecătoria... → |
|---|
