Acţiune în constatare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI

Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 02-09-2015 în dosarul nr. 14990/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI

Sentința civilă nr._/2015

Ședința publică de la 02 Septembrie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: A. A. P.

GREFIER: M. B.

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamantul B. A. C. în contradictoriu cu pârâta S.C. P. B. ROMANIA S.A., având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive.

Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc in ședința publică de la 19.08.2015, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea in mod succesiv, pentru data de 26.08.2015, iar, apoi pentru astăzi, data de 02.09.2015, când, deliberând, a hotărât următoarele:

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 09.04.2014, reclamantul B. A. C. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta P. B. S.A. următoarele: a) constatarea nulității absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 Coloana J din contractul de credit încheiat cu pârâta și din condițiile generale ale contractului; b) obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în lei, conversia sumei creditului din CHF în lei urmând a se realiza la cursul CHF-L. de la data încheierii contractului; c) obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că societatea bancară a încălcat obligația de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase/toxice; obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; obligația de a nu introduce clauze abuzive în cuprinsul contractului de credit. În dezvoltarea acestor motive reclamantul a susținut că perioada 2007-2008 a fost caracterizată de o creștere a consumului, o creștere fără precedent a pieței imobiliară, susținută și încurajată de activitatea de creditare desfășurată de instituțiile de creditare. În această perioadă s-a susținut că produsele de creditare erau prezentate în cele mai atrăgătoare maniere iar produsul ”credit în CHF” era prezentat într-o manieră cert înșelătoare, astfel încât consumatorul să opteze pentru această variantă și mai mult, aceasta era monetizat ca singura opțiune în cazul în care ratingul clientului îl descalifică pentru creditele în lei sau în euro, raportat la veniturile lunare. Prin urmare, a susținut pârâta, alegerea creditului în CHF nu poate fi imputată consumatorului ci societății bancare, cu atât mai mult cu cât comportamentul băncii în perioada 2007-2008 nu a fost unul onest întrucât nu a acordat posibilitatea clientului de a reflecta asupra obligațiilor în cunoștință de cauză.

Reclamantul a mai susținut că produsele de creditare în CHF au beneficiat de o campanie furibundă de promovare, acestea făcând parte din strategia activă de vânzare a băncii pârâte însă și a altor instituții financiar bancare, consumatorii fiind induși în eroare de majoritatea instituțiilor bancare, jucătorii pieței bancare formând un cartel, o înțelegere profund ilicită prin care au convenit să își folosească în comun resursele, pentru a induce în conștiința consumatorilor beneficiile creditelor în CHF, pentru ca ulterior să împartă piața consumatorilor de credite. Politica intensă de promovare a creditelor în franci elvețieni derulată de bănci în perioada 2007-2008 s-a realizat prin sugestii referitoare la o dobândă foarte favorabilă a acestor credite, prin denaturarea informației sau omiterea acesteia, referitoare la moneda în care se acordă creditul și instabilitatea sa, deși pentru bancă, în calitate de profesionist al sistemului financiar bancare, era cert că rata dobânzii va crește

în perioada următoare. Această campanie de promovare a fost încurajată prin declarații de presă a reprezentanților băncilor iar materialele publicitare nu au respectat exigențele art. 5 din legea 148/2000.

În ceea ce privește riscul valutar, s-a arătat că societatea bancară nu a respectat obligația de a avertiza consumatorul privind variația cursului valutar, în cazul creditelor de consum profesionistul fiind obligat să administreze eficient riscul pe care activitatea sa îl implică și să acorde protecție împotriva acestui risc, atât din perspectivă proprie cât și din perspectiva consumatorului. Reclamantul a continuat, susținând că atitudinea băncii a transformat contractul de credit într-unul aleatoriu iar clauza valutară inclusă în contract a prejudiciat și continuă să prejudicieze consumatorii întrucât cursul valutar CHF-L. ”a explodat”, aducând prejudicii consistente debitorilor și avantajând băncile. S-a mai susținut că acest produs a fost calificat drept toxic în legislația franceză, reclamantul nefiind informat asupra volatilității cursului de schimb și neavând posibilitatea de a anticipa riscurile unui contract de credit denominat în CHF. Așadar, pârâta trebuia să avertizeze reclamantul asupra riscurilor potențiale al contractării în CHF, cu atât mai mult cu cât această monedă este una puternică însă instabilă, reprezentând o monedă de refugiu pe timp de criză. De asemenea, s-a susținut că reclamantul nu a văzut nici măcar o bancnotă în materialitatea ei, înainte de a beneficia de acest credit astfel încât acesta nu avea niciun interes special pentru a solicita acest tip de credit, de vreme ce nu realiza venituri în moneda de creditare, nu utiliza această monedă și nu cunoștea nimic despre ea.

Referitor la obligațiile legale a băncii, în faza pre-contractuală, reclamantul a susținut că nerespectarea obligațiilor de informare, consiliere și avertizare, anterior încheierii contractelor de credit circumstanțiază săvârșirea de către aceasta a unei fapte ilicite de natură a atrage nulitatea clauzelor, creînd un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorilor. Astfel, s-a arătat că instituirea unei obligații pre-contractuale de informare are drept scop asigurarea unui consimțământ valid, neviciat, evitând apariția unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit doctrinei, obligația generală de informare există independent de o prevedere expresă a legii, temei juridic general constând în interpretarea extensivă a art. 970 C.civ din 1864 dar și art. 4 din Legea 193/2000 și art. 79 din Codul consumului și art. 6 din legea 289/2004. Totodată, Regulamentul BNR 3/2007 impune băncii obligația informării fiecărui client, cu privire la posibilitatea majorării sumelor pe care le va datora în temeiul contractului iar directiva 2008/48/CE prevede obligația generală de a indica consumatorului în etapa pre-contractuală, anumite informații. Au mai fost indicate disp. O.G. 21/1992 și legea 296/2004, cauza C-415/11 a C.J.U.E. și decizia nr. 4418/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care instanța reține în sarcina profesionistului o obligație de informare, întemeiată pe inferioritatea consumatorului, reținând astfel existența unei veritabile obligații pozitive de informare, în corelație cu obligația negativă de a nu înșela. Obligația de consiliere și avertizare se desprinde din principiul enunțat de disp. art. 970 C.civ, vizând inclusiv sfătuirea, orientarea și îndrumarea potențialului cocontractant în legătură cu oportunitatea încheierii unui anumit contract, această obligație fiind recunoscută expres de Curtea de Casație franceză. Reclamantul a arătat că sancțiunea în cazul nerespectării obligațiilor mai sus menționate este nulitatea absolută a clauzelor vizând restituirea creditului în moneda acordării la cursul de schimb de la data achitării fiecărei rate iar răspunderea civilă delictuală a băncii se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă.

Având în vedere riscul valutar al monedei CHF, care nu a fost administrat în mod corespunzător de către bancă și în absența oricărei informări din partea consilierilor băncii, reclamantul a susținut că este evident că a contractat un produs/serviciu toxic, defectuos. Așadar s-a solicitat înlocuirea obligației de restituire a creditului în CGF cu obligația de restituire a sumei acordate, în RON, în temeiul răspunderii băncii pentru produsele și serviciile defectuoase, reglementată de legislația privind protecția consumatorilor – Codul Consumului, O.G. 21/1992. S-a arătat totodată că banca a apelat la practici înșelătoare, în sensul disp. art. 6 din Legea 363/2007, în vederea determinării reclamantului de a achiziționa serviciile bancare în valuta CHF. În acest sens s-a susținut că, spre deosebire de consumatori, pârâta a putut prevedea că evoluția CHF va fi în sensul valorizării acestei monede, banca fiind un profesionist al riscului, însă a ales să folosească în

interesul propriu informațiile deținute, fără a fi prezentate într-o manieră transparentă, consumatorului.

În continuare, reclamantul a arătat că sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 4 din legea 193/2000, clauzele nefiind direct negociate. De asemenea, s-a susținut că acestea creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind contrare exigențelor bunei-credințe iar neexecutarea obligațiilor mai sus arătate, ce reveneau băncii anterior încheierii contratului, a făcut imposibilă înțelegerea la acel moment a riscurilor pe care un credit CHF îl prezenta pentru reclamant. Consecința inserării clauzelor abuzive, este cea prevăzută de art. 6 din Legea 193/2000, respectiv nulitatea absolută a clauzelor privind riscul valutar. Momentul la care se stabilește cursul nu poate fi altul decât cel de la data încheierii contractului, acesta fiind singurul curs acceptat și perceput conștient de consumator.

În drept au fost invocate Legea 193/2000, O.G. 21/1992, legea 363/2007, legea 289/2004, art. 970 C.civ iatr în probațiune au fost anexate înscrisuri.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin intermediul căreia a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale iar pe fond a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea întâmpinării pârâta a arătat că toate tipurile de credite oferite de bancă în perioada 2007-2008 au fost transmise spre avizare Direcției de Supraveghere a BNR iar anterior semnării oricărui contract de credit, banca derula un proces de informare și consiliere a potențialilor clienți, conform normelor sale interne, inclusiv în cazul creditelor în CHF. Eligibilitatea diferită a clienților nu s-a datorat unei manipulări a regulilor legale sau a statisticii, ci gradul de calificare putea fi justificat și de nivelul total al dobânzii sau de durata contractuală, de variația și valoarea diferită a indicilor de referință luați în calcul sau de valoarea diferită a dobânzilor obținute de bancă pe piața interbancară. Toate creditele au fost acordate reclamanților în CHF, astfel încât este firesc ca și restituirea lor să fie tot în CHF, în conformitate cu prevederile art. 1578, 1584, 1585 din Codul civil de la 1864. De asemenea, prin clauza stipulată la art. 1.3 lit. c din contracte li s-a oferit împrumutaților posibilitatea de schimbare a monedei de creditare, însă reclamantul nu a exercitat acest drept.

Pârâta a mai arătat că succesul creditelor în CHF se datorează inflației și deprecierii cursului de schimb; accesului băncilor la finanțare externă și posibilității obținerii unor dobânzi mai mici. Creditul în franci elvețieni avea un cost mai redus decât alte credite, din motive obiective, justificate economic. Arată că declarațiile de presă din luna decembrie 2006 ale dlui C. P. erau în deplină concordanță cu situația existentă la momentul respectiv. În perioada analizată, evoluțiile dobânzilor pentru EUR erau foarte asemănătoare cu CHF. Analizând cele trei rate de dobândă (EUR/USD/CHF) într-un interval de timp de cel puțin 20 de ani se poate concluziona că ratele de dobândă la care participanții pe piața monetară internațională s-au putut împrumuta în CHF au fost tot timpul mai mici decât cele la USD și EUR; un nivel mai scăzut al dobânzii la creditul în CHF și deci al întregului cost pentru un credit în CHF este justificat de un nivel mai scăzut al dobânzii interbancare obținute de bancă pentru CHF.

Ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon. Această regulă este o aplicație a principiului res perit debitori. Pârâta a susținut că banca nu putea cunoaște evoluția ulterioară a situației economice și politice a României și a Europei și impactul crizei economice, pentru a putea prevedea existența unor fluctuații ale cursului de schimb valutar care să afecteze capacitatea de rambursare a împrumutaților săi, astfel că nu avea cum și nici de ce să aplice o mai bună gestiune a riscului valutar. Banca nu realizează un profit suplimentar din evoluția cursului de schimb valutar, ci pur și simplu și-a acoperit propriul risc valutar.

Învederează că banca nu putea prevedea modificările de curs de schimb ce au făcut plata ratelor mai oneroasă pentru împrumutați, acestea fiind determinate de factori exteriori voinței băncii și imprevizibili (de exemplu, criza economică). Evoluția cursului de schimb CHF/RON și CHF/EUR anterior acordării creditelor demonstrează că francul elvețian era o monedă stabilă. Acordarea creditelor în CHF nu a influențat variațiile cursului de schimb și nu au contribuit la aprecierea CHF. Pârâta a arătat că reclamantul invocă acte normative, directive și recomandări adoptate după momentul încheierii contractelor de credit, deși este aplicabil principiul neretroactivității legii. Arată că banca nu poate răspunde pentru faptele altor bănci, neexistând din această perspectivă faptă ilicită, iar răspunderea civilă delictuală este personală. Campaniile publicitare prezentate nu aparțin pârâtei. Reclamanții nu au probat susținerile lor privind existența unei înțelegeri anticoncurențiale, fiind simple speculații. Categoriile de credite erau prezentate de aceeași manieră, în mod egal, indiferent de monedă, cu indicarea condițiilor specifice de accesare pentru fiecare și a altor informații relevante.

De asemenea, pârâta și-a îndeplinit obligațiile de informare, consiliere și avertizare iar art. 970 cod civil nu vizează informarea cu privire la riscul valutar, ci executarea contractului, iar nu momentul anterior încheierii acestuia. Legea nr. 284/2004 se aplică numai creditelor de consum. Prevederile Legii nr. 190/1999 se aplică numai creditelor ipotecare pentru investiții imobiliare și nu impun obligația de informare cu privire la riscul valutar. OG nr. 21/1992 și Legea nr. 296/2004 prevăd obligații generale de informare care privesc caracteristicile esențiale ale produselor, nu riscul valutar. Astfel, la momentul acordării creditelor, banca nu avea nicio obligație legală de a informa consumatorii cu privire la consecințele posibile ale suportării sarcinilor pecuniare generate de variațiile cursului de schimb. Normele generale invocate de reclamanți în domeniul protecției drepturilor consumatorilor au în vedere analiza noțiunii de risc în conexiune cu bunuri achiziționate și cu protejarea sănătății și integrității personale a consumatorilor. Riscul aferent acestora și riscul variației de schimb valutar au arii de acoperire distincte.

În opinia pârâtei, reclamantul nu pot invoca o totală ignoranță, în condițiile în care accesul la informație era facil. Banca nu a inserat în contract o clauză cu un grad ridicat de tehnicitate și care să necesite cunoștințe speciale pentru a fi înțeleasă, ci a concretizat o prevedere a Codului civil, iar împrumutații puteau să evalueze de la bun început consecințele economice ale semnării contractului de credit și să înțeleagă că restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat presupune procurarea sumelor necesare în acea monedă și deci suportarea costurilor generate de variația cursului de schimb.

Pârâta a mai susținut că nu a comercializat servicii financiare defectuoase, ci conforme contractului încheiat, prestând exact serviciul agreat cu reclamanții, iar acordarea de credite în CHF era perfect legală și permisă de legislația în vigoare. De asemenea, nu a utilizat practici comerciale înșelătoare, publicitatea efectuată încadrându-se strict în prevederile legale, pârâta nefiind sancționată în vreun fel.

Totodată s-a arătat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, fiind incidente prevederile alineatului 6 al acestui text de lege, întrucât clauzele respective reglementează tocmai obiectul principal al contractului și au caracter clar și inteligibil. Prin urmare, ele nu pot face obiectul analizei instanței din perspectiva Legii nr. 193/2000. Învederează situația de fapt din cauza Kasler nu este aceeași cu cea de față. Posibilitatea existenței unor fluctuații ale cursului de schimb valutar era de la sine înțeleasă și a fost prevăzută și acceptată de ambele părți la momentul semnării contractului de credit ca fiind o situație care excedea controlului băncii. În plus, există posibilitatea ca acest curs să varieze și în sensul aprecierii leului față de CHF, situație care ar fi convenit împrumutaților. Modificarea contractelor în sensul solicitat de reclamanți nu ar avea niciun temei legal și, în plus, ar avea consecințe extrem de grave asupra situației financiare a băncii. De asemenea, reclamantul a avut posibilitatea reală de a influența natura clauzelor contestate, care au fost negociate, nefiind îndeplinite nici condițiile privind reaua-credință a băncii și existența unui dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților, aspecte care trebuie analizate în funcție de situația concretă de la momentul încheierii contractului de credit, iar nu de evoluția ulterioară a pieței.

Banca a oferit același produs de creditare atât în EUR, cât și în CHF, alegerea uneia dintre cele două opțiuni revenind consumatorului. Existența unor diferențe între condițiile financiare de acordare era justificată din punct de vedere economic. În final, s-a arătat că modificarea contractului de către instanță ar contraveni prevederilor art. 969 din Codul civil.

În drept, întâmpinarea se întemeiază pe dispozițiile art. 205 și 94 NCPC.

În probațiune, pârâta a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul reclamanților și martori.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției necompetenței, invocată prin întâmpinare, și înlăturarea apărărilor pârâtei. Au fost reiterate argumentele invocate prin acțiune. S-a subliniat că prin întâmpinarea formulată, pârâta a recunoscut că acordarea creditului în CHF la momentul respectiv permitea încadrarea clienților în obținerea unei sume a creditului mai mare.

Prin sentința civilă nr. 109/C/2015 Tribunalul Bihor a admis excepția necompetenței și a dispus declinarea cauzei Judecătoriei Bistrița, care la rândul său, prin sentința civilă nr. 3274/2015 a dispus declinarea cauzei către Judecătoria Sectorului 1 București, fiind astfel înregistrată prezenta cauză, la data de 11.06.2015, sub nr._ .

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizând actele cauzei civile de față, instanța reține următoarele:

La data de 19.02.2008, s-a încheiat între pârâta S.C. P. B. ROMANIA S.A și reclamantul B. A. C., Contractul de credit nr. 0600R_6/19.02.2008 (filele 25-30 dosar Tribunalul Bihor vol. I), având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 51.900 CHF, pentru o perioadă de 28 ani, conform art. 1.2 din contract.

Prin clauza cuprinsă la art. 2.2 din Contractul de credit s-a prevăzut că creditul se acordă prin cont separat de împrumut, cu creditarea contului curent al împrumutatului, în valuta creditului iar prin clauza prev. de art. 6.3. din Contractul de credit reclamantul s-a obligat ca cel mai târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară rambursărilor, în contul deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Prin aceeași clauză contractuală s-a menționat că reclamantul mandatează banca să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului/co-plătitorului/garantului deschis la bancă, de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată de împrumutat/co-plătitor/garant, la scadențele prevăzute în prezentul contract. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligațiile de plată, banca poate utiliza disponibilitățile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligațiilor de plată, aplicând cursul său de schimb și poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării și alte taxe, după caz.

Părțile au stabilit, prin art. 1.3 lit. c din Contractul de credit, că în situația în care reclamantul solicită și banca acceptă modificarea valutei, banca poate percepe un comision de conversie de 3%, aplicat la soldul creditului.

Contractul de credit este însușit de pârâtă, prin semnătura Directorului Agenției și a ofițerului de credit, precum și de către reclamant, prin semnătură.

Prioritar analizei caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va analiza susținerile reclamantului privind situația creditelor din perioada 2007-2008 și comportamentul societății bancare chemată în judecată în calitate de pârât.

Se reține astfel ca întemeiată susținerea reclamantului, de altfel necontestată de către pârâtă, în sensul că în perioada vizată s-a înregistrat o creștere a activității de creditare și a consumului, fiind preferate de către consumatori ofertele de creditare în CHF, întrucât prevedeau dobânzi mai mici. Se reține totodată că, nici la data încheierii contractului și nici în prezent, legislația românească nu interzice băncilor acordarea creditului în această monedă.

Instanța constată că reclamantul s-a adresat societății bancare, pentru contractarea unui credit destinat refinanțării unui credit de nevoi personale cu garanție reală, a unui credit de nevoi personale și pentru nevoile personale ale împrumutatului iar pârâta a îndeplinit obligația de prezentare a ofertelor de creditare. Contrar susținerilor reclamantului, faptul că oferta de creditare în CHF a fost considerată cea mai avantajoasă nu conduce la concluzia că alegerea acestei oferte i-a aparținut pârâtei și nici nu probează reaua-credință a societății bancare și intenția de a induce în eroare consumatorul. Astfel, în mod evident alegerea serviciului financiar în moneda CHF a aparținut reclamantului. De altfel, acesta recunoaște în cuprinsul acțiunii că acest credit era cel mai avantajos iar în raport de situația sa materială, acesta nu putea obține suma dorită, prin intermediul unui alt credit, în moneda națională sau într-o altă monedă străină. Prin urmare, reclamantul a cunoscut că a contractat în CHF și alegerea a aparținut acestuia, ca urmare a prezentării ofertelor de către bancă. Se înlătură ca nedovedită susținerea în sensul că banca a prezentat acestuia creditul în CHF ca fiind unul fără riscuri valutare și mai mult, în condițiile în care reclamantul avea nevoie de un serviciu din partea pârâtei, acesta avea obligația de minimă diligență, în sensul că .

Reclamantul nu a dovedit susținerile sale privind conduita pretins ilicită a pârâtei, limitându-se la a anexa la dosar diverse oferte ale altor bănci sau articole de presă care nu sunt întocmite de către pârâta din prezenta cauză sau, chiar emise de această pârâtă, nu dovedesc intenția de a înșela, ci prezintă ofertele băncii, în deplină concordanță cu dispozițiile legale de la acel moment. Totodată, se înlătură ca vădit neîntemeiate susținerile ale reclamantului privind existența unui cartel format de societățile bancare din România, având în vedere că acestea nu au fost însoțite de înscrisuri doveditoare, reclamantul limitându-se la a formula acuzații fără niciun suport probatoriu. Tot ca urmare a lipsei dovezilor se înlătură și susținerile privind publicitatea agresivă, având în vedere că simpla existență în portofoliul pârâtei și a celorlalte societăți bancare, a creditelor în CHF nu poate conduce la concluzia automată a existenței, unei publicități agresive și a unei fapte ilicite. În acest sens, instanța subliniază că reclamantul, în calitate de persoană care a sesizat instanța de judecată, are obligația de a proba pretențiile susținute, nefiind suficientă expunerea unei situații de fapt și extragerea unor concluzii personale din această situație de fapt. Astfel, se reține că este irelevantă aprecierea reclamantului potrivit căreia creditul în CHF nu ar trebui să existe pe piață dar și aprecierea sa privind obligația statului de a interzice astfel de credite în România.

Prin urmare, instanța reține că în prezenta cauză simplele afirmații ale reclamantului nu conduc la nașterea unei prezumții de culpă în sarcina pârâtei, reclamantul fiind persoana care trebuie să probeze afirmațiile realizate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, conform art. 248 C.proc.civ. Or, în speță, analiza înscrisurilor depuse, respectiv contractul de credit, graficul de rambursare, oferte financiare sau articole de presă, nu conduce la concluzia existenței unei fapte ilicite în sarcina pârâtei. De altfel, nu se poate pretinde unei societăți bancare, care în mod evident urmărește să realizeze profit, să refuze un client care solicită contractarea unui anumit credit din ofertele din portofoliul său.

Clauzele contractuale al căror caracter abuziv se invocă:

► Art. 1.3 lit. c: „În situația în care împrumutatul solicită și banca acceptă, modificarea valutei sau altor condiții ale creditului, banca poate percepe un comision de conversie de 3,0% (minim 100 EUR sau echivalent USD/RON/CHF), aplicat la soldul creditului”;

► Art. 2.2: „Creditul se acordă prin cont separat de împrumut, cu creditarea contului curent al împrumutatului, în valuta creditului”;

► Art. 6.3: „Împrumutatul este obligat ca cel târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară rambursărilor în contul deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Împrumutatul/co-plătitorul/garantul mandatează banca să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului/co-plătitorului/garantului deschis la bancă, de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată de împrumutat/co-plătitor/garant, la scadențele prevăzute în prezentul contract. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligațiile de plată, banca poate utiliza disponibilitățile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligațiilor de plată, aplicând cursul său de schimb și poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării și alte taxe, după caz.”

Instanța va analiza punctual obligațiile a căror nerespectare a determinat, în aprecierea reclamantului, caracterul abuziv al clauzelor mai sus menționate.

  1. Obligația de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit

Reclamantul susține că pârâta cunoștea, la momentul încheierii contractului, modalitatea în care va evolua cursul valutar CHF-L. și a ascuns această informație, cu scopul atragerii reclamantului în calitate de client al unui contract de credit în CHF. Prin urmare, susține reclamantul, pârâta nu a îndeplinit obligația de informare, consultare și avertizare a consumatorului, determinând astfel vicierea consimțământului consumatorului.

În conformitate cu disp. art. 970 C.civ din 1864 (în vigoare la data încheierii contractului de credit), părțile unui contract au îndatorirea de a executa obligațiile ce decurg din convenție, cu bună-credință. În esență, se susține că exigența bune-credințe nu a fost respectată de către bancă, însă nici această susținere nu a fost probată de către reclamant.

În conformitate cu disp. art. 1584 C.civ din 1864 obligația împrumutatului este de a restitui lucrurile în aceeași cantitate și calitate iar conform art. 1578 din același act normativ, în contractul de împrumut debitorul are obligația de a restitui exact suma numerică înscrisă în contract. Instanța apreciază că în contractul de credit având ca obiect o sumă de bani în valută, ambele părți își asuma riscul ca acea valută să varieze, în sens crescător sau descrescător.

Față de dispozițiile exprese mai sus invocate și văzând că de esența unui contract de credit în valută este fluctuația cursului valutar, instanța apreciază că pârâta nu era obligată să aducă la cunoștința reclamantului faptul că moneda în care contractează poate înregistra fluctuații. Reclamantul susține însă că pârâta cunoștea, la momentul încheierii contractului, modalitatea în care va evolua cursul de schimb precum și faptul că procentul de creștere al CHF, raportat la data contractării, va fi mare. Cu toate acestea, susținerile sunt lipsite de suport probatoriu iar simpla calitate a pârâtei de profesionist al dreptului financiar bancar, nu determină instanța să prezume că aceasta avea cunoștință de evoluția concretă a CHF. Se înlătură ca lipsite de valoare probatorie opiniile din cadrul propunerilor legislative ori opiniile exprimate în articole de presă, acestea nefiind de natură a dovedi că pârâta – societate bancară, în cunoștință de cauză, a indus în eroare reclamantul, în vederea contractării unui credit într-o monedă instabilă. Acestea reprezintă simple afirmații ale reclamantului, neînsoțite de niciun mijloc probatoriu din care să reiasă conduita profund ilicită a pârâtei.

Mai mult, instanța apreciază că factorii care influențează evoluția pieței financiar-bancare nu sunt determinați de către pârâtă ci din contră, au un caracter imprevizibil, raportat la condițiile economice și politice ale societății în ansamblu, pârâta neavând posibilitatea în concret, de a cunoaște, încă de la data contractării, modalitatea și procentul de evoluție a cursurilor valutare, cu atât mai mult cu cât creditul a fost contractat pe o perioada de 28 ani.

Instanța reține că Regulamentul BNR nr. 3/2007 - în vigoare la data încheierii contractului, nu prevedea în sarcina băncilor obligația de a informa consumatorii referitor la riscul valutar, o astfel de obligație fiind reglementată ulterior, prin regulamentul BNR nr. 11/2008. Având în vedere că Regulamentul invocat nu era în vigoare la data încheierii contractului, se constată că dispozițiile acestuia nu erau aplicabile și mai mult, apreciază că disp. art. 4 lit. c nici nu se referă la riscul valutar, invocat de reclamant.

Pe cale de consecință, văzând că riscul valutar este de esența creditelor în monedă străină, instanța reține că reclamantul a avut cunoștință încă de la data încheierii contractului asupra monedei în care a contractat și asupra fluctuației cursului valutar, acest fluctuația monedelor străine în raport de moneda națională fiind notorie. Aceleași considerente sunt aplicabile și în cazul pârâtei, anume că aceasta avea cunoștință de posibilitatea de variație, în sensu lcrescător sau descrescător, a cursului de schimb însă reclamantul nu a dovedit că pârâta avea cunoștință, de la data încheierii contractului că moneda în care s-a contractat urmează să crească și nici procentul cu care aceasta ar urma să crească. Prin urmare, pârâta nu avea obligația de a informa, consulta și avertiza reclamantul asupra unor aspecte pe care nu le cunoștea la data încheierii convenției de creditare.

  1. Obligația de a nu pune în vânzare produse, servicii financiare defectuoase/toxice

În primul rând instanța subliniază că, pentru a aprecia incidența Codului Consumului dar și O.G. 21/1992, este necesar ca serviciul bancar și condițiile necesar a fi îndeplinite de acest serviciu, să fie analizate la data încheierii contractului. Așadar, pentru a reține ca întemeiată teza reclamantului, este necesar ca acesta să probeze că la data contractării, serviciul bancar prestat de către bancă a fost defectuos/toxic.

Însă, în susținerea tezei privind existența unui produs defectuos reclamantul nu invocă aspecte ce țin de serviciul prestat la momentul contractării ci aspecte ulterioare, constând în creșterea cursului valutar și suportarea riscului, aspecte care, în aprecierea instanței, țin de executarea contractului și nu reprezintă caracteristici ale serviciului acordat de bancă. Astfel, reclamantul a contractat un credit în CHF iar serviciul pârâtei, respectiv acordarea împrumutului în CHF și virarea sumei de bani în contul reclamantului, a fost în conformitate cu dispozițiile contractuale dar și legale. Așadar, nu se poate susține că serviciul financiar al pârâtei a fost unul defectuos sau toxic. De altfel, produsul toxic este cel care afectează viața, integritatea corporală, sănătatea și mediul înconjurător. Or, reclamantul nu invocă această noțiune în sensul său propriu iar legislația invocată nu utilizează această noțiune, motiv pentru care nu se reține o încălcare a unei obligații a pârâtei. Instanța înlătură susținerea reclamantului privind încălcarea art. 12 din O.G. 21/1992, având în vedere că termenele de garanție și de valabilitate nu sunt aplicabile creditelor bancare, ci produselor cu defecte ce prezintă pericol pentru sănătatea consumatorului.

Totodată, codul consumului (Legea 296/2004) definește noțiunile de produs defectuos și produs periculos, cu referire atât la bunurile materiale defecte sau periculoase cât și la servicii. Cu toate acestea, din analiza anexei la codul consumului, se reține că acești termeni au în vedere protecția vieții și integrității corporale a consumatorului și modalitatea de prestare a serviciilor, iar după cum mai sus s-a arătat, serviciul la care s-a obligat pârâta a fost în integralitate prestat, conform dispozițiilor contractuale dar și a celor legale. Astfel, pârâta s-a obligat să vireze reclamantului suma împrumutată în CHF, obligație îndeplinită la data contractării. Prin urmare nu se poate reține un caracter defectuos, neconform sau periculos al serviciului prestat. De altfel, conformitatea este în strânsă legătură cu declarația de conformitate prev. de art. 16 din Codul Consumului, însă din definiția sa rezultă că aceasta se referă la produse conforme cu documentul tehnic normativ, nicidecum la servicii bancare.

Pentru aceste motive se reține că serviciul de creditare pus la dispoziție de către societatea bancară nu este defectuos sau toxic, în sensul legislației indicate, astfel încât nu se impune antrenarea răspunderii pârâtei ca urmare punerii pe piața a unor astfel de servici.

  1. Obligația de a nu utiliza practici înșelătoare

În conformitate cu disp. art. 6 din Legea 363/2007 o practică comercială este considerată ca fiind acțiune înșelătoare dacă aceasta conține informații false sau, în orice situație, inclusiv în prezentarea generală, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât, în ambele ipoteze, fie îl determină, fie este susceptibilă a-l determina pe consumator să ia o decizie de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o

Reclamantul susține că punerea pe piața a creditului în CHF și promovarea acestui credit ca fiind sigur din punct de vedere valutar, aspect ce s-a dovedit a fi neadevărat la scurt timp după încheierea contractului, reprezintă o practică comercială înșelătoare. Astfel cum mai sus s-a amintit, nici la data încheierii contractului și nici în prezent, legislația românească nu a interzis băncilor acordarea creditului în această monedă astfel încât existența pe piață a creditului în CHF a fost și este o practică legală iar simpla susținerea reclamantului, în conformitate cu care creditul în această monedă a fost prezentat ca fiind sigur, nu a fost dovedită prin niciun mijloc de probă administrat în cauză. Reclamantul nu a dovedit nici existența unor costuri mai mari, ascunse de pârâtă, specifice acestui tip de credit și mai mult, este evident că orice costuri, inclusiv dobânda, cresc proporțional cu suma împrumutată.

Așadar, impactul negativ al contractării împrumutului în CHF asupra patrimoniului reclamantului, nu a avut ca premisă o acțiune sau inacțiune bazată pe informații false sau inducerea în eroare a consumatorului. Din contră, astfel cum mai sus s-a arătat, reclamantul nu a probat că pârâta avea cunoștință de modalitatea în care cursul CHF L. urma să varieze, astfel încât lipsește premisa instituită de art. 6 din Legea 363/2007, respectiv caracterul înșelător, fals al informațiilor ori inducerea în eroare a consumatorului.

  1. Obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit

Instanța reține, în contextul protecției recunoscute consumatorilor prin Directiva 93/13/C.E.E. privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (Directivă transpusă și reprodusă relativ în dreptul român prin Legea nr.193/2000), că în raporturile de consum, inegalitatea economică dinte părți a determinat legiuitorul să restrângă libertatea contractuală a comercianților, prin interzicerea inserării în contracte de clauze considerate abuzive.

În ceea ce privește contractul de credit nr. 0600R_6/19.02.2008, instanța reține că acesta reprezintă o convenție de adeziune, standard, astfel cum aceasta a fost definită prin Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr.92/2007, fiind redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu. Așadar voința clientului se rezumă la a semna sau nu contractul, având singura opțiune de a alege între diferite tipuri standard de contracte.

Negocierea unui contract presupune oferirea unei ocazii efective de a discuta o anumită clauză ori mai multe și de a le modifica în urma negocierii și nu poate fi echivalentă cu posibilitatea consumatorului de a alege între diferite tipuri de contracte. Prin urmare, instanța înlătură susținerile pârâtei referitor la negocierea clauzelor contractuale, având în vedere faptul că pârâta nu a probat faptul că reclamanta a avut alte posibilități în afara faptului de a accepta în întregime actul sau de a-l refuza în întregime, cu toate că sarcina probei îi revenea acesteia, conform art. 4 al. 2 din Legea 193/2000.

Instanța reține însă că în speță, clauzele al căror caracter abuziv se solicită a fi constatat, sunt indisolubil legate de obiectul contractului, respectiv suma împrumutată iar din analiza acestora se constată că acestea sunt exprimate clar, într-un limbaj accesibil și inteligibil, reclamantul, chiar cu minime cunoștințe, putând să înțeleagă la simpla citire a acestor clauze, faptul că se obligă să restituie suma de bani împrumutată, în aceeași monedă pe care banca a pus-o la dispoziție. De asemenea banca a cordat consumatorului posibilitatea de reconversie a creditului, la solicitarea acestuia.

Instanța apreciază ca fiind evidentă înțelegerea de către orice consumator a obligației de a restitui lunar rata aferentă creditului în CHF și de a solicita reconversia, în cazul în care apreciază necesar. Prin urmare, sunt aplicabile disp. art. 4 al. 6 din legea 193/2000, clauzele fiind exceptate de la analiza caracterului abuziv întrucât sunt indisolubil legate de obiectul contractului – suma împrumutată - și sunt exprimate clar, concis, într-un limbaj ușor inteligibil. Mai mult, instanța apreciază că nu îndeplinesc condițiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv, clauzele care permit modificarea prețului unui serviciu ca urmare a variațiilor unor indici de pe piața financiar bancară pe care banca nu le poate influența, concluzie confirmată și de disp. art. 2 lit. a din Anexa la legea 193/2000.

Presupunând însă prin absurd că instanța poate realiza un control al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, se reține că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ, condițiile prevăzute de lege. Astfel, în speță este îndeplinită numai prima condiție, respectiv lipsa negocierii.

În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ, se reține că din cuprinsul acestor clauze nu reiese că riscul valorizării/devalorizării monedei străine este suportat numai de către reclamant. Din contră, ca în orice contract de împrumut într-o monedă străină, riscul fluctuațiilor cursului valutar este în sarcina ambelor părți. Astfel, în cazul în care, în aceeași perioadă de timp, cursul CHF L. ar fi fost mai mic, pârâta ar fi fost obligată din punct de vedere contractual, în temeiul acelorași clauze pe care acum reclamantul le invocă a fi abuzive, să primească suma în CHF datorată de reclamant, indiferent de cursul valutar al acestuia. Așadar, dacă situația ar fi fost inversată, pârâta ar fi fost cea care ar fi suportat riscul valutar. Mai mult, chiar în situația în care ar fi existat o clauză care să conțină dispoziția expresă că pârâta nu suportă fluctuațiile de curs valutar, s-ar fi putut discuta asupra caracterului abuziv al acelei clauze însă nu și clauzelor ce prevăd restituirea sumei împrumutate în moneda în care a fost împrumutată.

În cauză nu sunt incidente considerentele C.J.U.E. din cauza Kasler, întrucât premisele sunt total diferite. Astfel, în timp ce în cauza Kasler contractul de credit a fost încheiat în forinți iar clauzele contractuale permiteau determinarea valorii în valută a creditului la cursul de schimb la cumpărarea valutei practicat de bancă precum și să stabilească valoarea în forinți a ratelor la cursul de schimb aplicat de bancă în ziua respectivă, în prezenta cauză contractul de credit nu a fost încheiat pentru lei ci pentru CHF iar reclamantul are obligația de a restitui lunar tot CHF, fără a fi ținut de cursul valutar al băncii. Numai în cazul în care acesta nu își îndeplinește obligația de a achita rata la scadență bancar are posibilitatea de a debita contul consumatorului și de a face conversia la cursul său, însă această limitare a dreptului consumatorului de a face conversia la o altă bancă sau la un schimb valutar se datorează comportamentului nediligent al clientului, care nu achită la timp rata scadentă, fiind o limitare proporțională și fără a avea drept consecință un dezechilibru semnificativ. De altfel reclamantul nu a indicat în ce constă dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, simpla fluctuație a cursului valutar – caracteristică oricărui împrumut într-o monedă străină, nefiind în măsură a conduce la concluzia existenței unui dezechilibru semnificativ. Mai mult, pe parcursul celor 28 de ani pentru care a fost acordat împrumutul, această monedă, ca orice monedă străină, va suferi fluctuații, în sens crescător sau descrescător, aspect ce este de natura și esența contractului în monedă străină. Orice consumator are de altfel obligația de a efectua minime demersuri anterior contractării unui credit și nu se poate susține cu succes că reclamantul, pe parcursul unei perioade de 28 de ani, nu a prevăzut că moneda în care a contractat s-ar putea valoriza sau devaloriza. Din contră, instanța consideră că reclamantul a avut cunoștință și a acceptat caracterul fluctuant al monedei în care s-a împrumutat, acceptând în egală măsură că e posibil ca moneda să se devalorizeze, situație în care rata lunară ar fi fost diminuată.

Totodată, principiul în conformitate cu care debitorul este dator să dea aceeași sumă, în aceeași cantitate și calitate, respectiv al nominalistului monetar, este aplicabil și contractului de credit ce face obiectul prezentei cauze, astfel încât chiar în lipsa unei stipulații exprese în contract, concluzia restituirii sumei în CHF ar fi rămas aceeași, în baza art. 1578 C.civ. Se reține că nicio dispoziție legală din cele invocate de reclamant sau din cele privitoare la dreptul consumatorului, nu derogă de la regula generală a principiului nominalismului monetar. De altfel reclamantul nici nu a indicat un astfel de text, limitându-se la a susține neplicarea textului legal.

Referitor la condiția dezechilibrului semnificativ, aplicând criteriile prevăzute în cauza Mohamed Aziz vs Caixa D/Estalvis de Catalunya, se reține că banca în mod rezonabil se putea aștepta ca reclamantul/consumatorul să accepte o clauză privind restituirea sumei în aceeași monedă, de vreme ce acesta este un principiu diriguitor al contractelor în monedă străină.

În ceea ce privește reaua-credință a pârâtei, invocată de reclamant, pentru considerentele mai sus arătate, se reține că nu s-a dovedit că prin acordarea unui credit în CHF și stipularea obligației de restituire în aceeași monedă, banca a acționat cu rea-credință în detrimentul consumatorului. În plus, lipsa relei-credințe dar și lipsa dezechilibrului între drepturile și obligațiile părților, este confirmată chiar de una din clauzele a cărui caracter abuziv se solicită a fi constatat, respectiv art. 1.3 lit. c. Astfel, banca a conferit posibilitatea consumatorului ca în cazul în care dorește, să solicite reconversia creditului într-o altă monedă. Or, nimic nu împiedica și nu împiedică reclamantul să solicite băncii o reconversie a creditului, într-o monedă pe care acesta o apreciază, acum, ca fiind stabilă. Este evident și nu este disproporțional ca reclamantul să achite un cost aferent acestei reconversii, de vreme ce ea presupune diverse operațiuni ce implică costuri. În această ordine de idei, trebuie subliniat că banca la rândul său acționează pe piața bancară și datorează la rândul său costuri pentru toate operațiunile desfășurate pe această piață. Este evident astfel că, în calitate de societate comercială, banca va urmări să obțină un profit, astfel încât nu trebuie confundate aceste societăți bancare cu instituții de întrajutorare socială. Totodată, imposibilitatea reclamantului de a obține, raportat la veniturile sale, un împrumut în alte valute sau în lei, care să corespundă exigențelor sale, nu presupune culpa pârâtei, aceasta nefiind obligată legal să asigure unui consumator mai multe oferte de credit, în diverse monede, în condițiile în care acesta nu întrunește condițiile de eligibilitate pentru acestea.

Se înlătură ca vădit neîntemeiată și susținerea reclamantului privind transformarea contractului de credit din comutativ în aleatoriu. Astfel, indiferent de deprecierea sau aprecierea monedei în care a fost acordat creditul, riscul este suportat de ambele părți contractante, întinderea drepturilor și obligațiilor părților fiind clar determinată încă de la data încheierii contractului de credit, raportată exclusiv la valoarea în care s-a contractat, respectiv CHF. Existența costurilor ascunse și a dobânzilor mascate nu a fost probată de reclamant și mai mult, acesta nici nu a indicat care sunt costurile ascunse.

Instanța nu va analiza jurisprudența altor state membre sau chiar instanțelor naționale – invocate în acțiune, având în vedere că acestea nu reprezintă izvor de drept și prin urmare nu poate constitui temei pentru o eventuală soluție de admitere, în lipsa dovedirii caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Totodată, având în vedere că directiva nu produce efecte direct între particulari, instanța nu poate face aplicarea directă a directivelor comunitare invocate, fiind necesar ca acestea să fie transpuse într-un act normativ din legislația națională, pentru aplicare. Referitor la Regulamentul BNR 17/2012 și Recomandarea CERS 2011/1, instanța reține că acestea nu sunt aplicabile speței, de vreme ce au fost adoptate ulterior încheierii contractului, așadar nu se poate solicita pârâtei să adopte un comportament care, la data contractării, nu era prevăzut de lege.

Dând eficiență considerentelor mai sus expuse, instanța reține că nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor invocate, motiv pentru care reține că acestea își găsesc pe deplin aplicabilitatea în contract, astfel încât, în baza art. 969 C.civ, va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

Respinge acțiunea ca neîntemeiată privind pe reclamantul B. A. C., cu domiciliul ales la S.C.A. P. și Asociații, cu sediul în București, Splaiul Unirii, nr. 223, . cu pârâta S.C. P. B. ROMANIA S.A., cu sediul în București, .. 29-31, sector 1.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, ce se va depune la Judecătoria Sectorului 1 București.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02.09.2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

A. A. P. M. B.

Operator de date cu caracter personal nr. 4904

Red. A.A.P./Dact. M.B., A.A.P./4 ex./15.02.2016

← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria...  Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI