Acţiune în constatare. Sentința nr. 6441/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6441/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 09-04-2015 în dosarul nr. 6441/2015
Acesta nu este document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
Sentința civilă nr. 6441/2015
Ședința publică de la 09.04.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE L. G.
GREFIER L. B.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamant M. D. - D. A. LA C.AV. B. O. M., reclamant M. A. - D. A. LA C.AV. B. O. M. și pe pârât O. B. ROMÂNIA S.A., pârât O. B. ROMÂNIA S.A. - SUCURSALA / AGENȚIA CLUJ, având ca obiect acțiune în constatare CLAUZE ABUZIVE.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 02.04.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea data care face parte integrantă din prezenta și când instanța a amânat pronunțarea pentru astazi, data de 09.04.2015, cand, deliberand, a hotarat urmatoarele:
INSTANȚA
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj N. sub nr._/211/2014, reclamanții M. D. și M. A. au solicitat în contradictoriu cu pârâta O. B. ROMANIA SA constatarea caracterului abuziv al art. 6., pct. 6.2., 6.6., art. 7, pct. 7.1. lit. c din contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. C_ /09.09.2008 privind stabilirea nivelului dobânzii și a modului de calcul al acestora, și clauzele privind comisionul de administrare, emiterea unui nou grafic de rambursare, recalcularea dobânzii de credit și a ratei în funcție de marja de referință din momentul încheierii contractului plus indicele de referință LIBOR CHF 3 luni și obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate nelegal de acesta plătite în plus, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au învederat în esență faptul că în contract nu s-a prevăzut din ce anume se compune dobânda, că pârâta a majorat unilateral dobânda chiar în condițiile în care indicele Libor a scăzut. Au arătat că au semnat 3 acte adiționale în aceleași condiții împovărătoare, că s-a generat un dezechilibru semnificativ, că pârâta a modificat unilateral rate de dobândă fără acordul reclamanților, astfel că toate clauzele referitoare la posibilitatea unilaterală a băncii dea modifica nivelul dobânzii constituie clauza abuzivă în conformitate cu art. 4 ș.u. Legea nr. 193/2000.
Au mai invocat și faptul că un comision de administrare în procent de 29% este exagerat de mare și este lipsit de contraprestație.
Reclamanții au arătat că obiectul actului juridic trebuie să fie determinat sau determinabil, astfel încât la momentul exigibilității obligației părțile să poată determina în mod obiectiv întinderea acesteia.
Pe calea de interpretare per a contrario a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, Directivei 93/13/CEE au arătat că dacă modificarea dobânzii nu are legătură cu un indice de pe piața financiară, înseamnă că ne aflăm în fața unei clauze abuzive, iar daca dobânda este dobânda de referință a băncii caracterul abuziv al clauzei rezultă și din caracterul controlat al dobânzii, iar normele legale interzic în mod expres băncilor fixarea unei dobânzi care să varieze în funcție de voința lor exclusivă, impunând obligația raportării fluctuației dobânzii la indici de referință verificabili.
Au subliniat reclamanții lipsa oricărui indice verificabil care să fie direct legat de dobândă și faptul că indicele Libor a înregistrat fluctuații, fiind prejudiciați reclamanții prin plata unor sume de bani mai mari decât cele corespunzătoare nivelului indicelui de referință indicat chiar de către bancă. Au invocat că revizuirea ratei de dobândă în funcție de politica băncii este abuzivă conform art. 4 și pct. 1 lit a și g din lista anexă la legea 193/2000.
Au subliniat reclamanții natura de contract de adeziune, că nu a putut fi negociat și au creat în detrimentul lor și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturi și obligații, că au acționat de pe o poziție inegală în raport cu pârâta.
În ceea ce privește comisionul de administrare perceput ca procent lunar la soldul creditului, au invocat caracterul preformulat, existența dezechilibrului semnificativ, nefiind o sumă justă, în legătură cu o activitate prestată de bancă, ci o dobândă mascată, disimulează un spor de dobândă sub denumire de comision, echivalând cu un dol. Au arătat lipsa oricărui criteriu pentru verificarea acestui comision.
Au invocat reclamanții cauza ilicită, dispozițiile art. 969 C.civ., arătând că o cauză este ilicită când este prohibită de lege iar în condițiile în care nu este licită nu poate avea niciun efect.
Au invocat jurisprudența CJUE.
În drept, reclamanții au invocat art. 948, 966, 969 C.civ., art. 29 ș.u. 194, 223,453,411 alin 1 pct 2 C.pr.civ., art. 15 alin 2 Constituție, art. 1,2,4 Legea nr. 193/2000m art. 274 C.pr.civ., Legea nr. 287/2009, Legea nr. 71/2011, art. 15 din L 190/1999, Directiva 93/13/CEE.
În susținerea cererii de chemare în judecată au depus înscrisuri.
La data de 29.07.2014 pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat o . excepții, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
A arătat pârâta pe fond faptul că acordul părților s-a încheiat în acord cu art. 969 C.civ și cu cadrul legal special în vigoare în materie, anterior intrării în vigoare a OUG nr. 174/2008 și OUG nr. 50/2010. A arătat că analizarea clauzelor abuzive impune analizarea cerințelor impuse de legea nr. 193/2000, care prevede două condiții negative și una pozitivă, respectiv crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului și să nu fi fost negociată.
A invocat pârâta art. 4 alin 6 din Legea nr. 193/2000 care instituie excepții de la evaluarea naturii abuzive a clauzelor, prevedere emisă în acord cu art. 4 alin2 al Directivei 93/13/CEE. A arătat pârâta că dobânda face parte din obiectul contractului și că este exceptată de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin 6 Legea nr. 193/2000, întrucât definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, î n mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați sunt inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși.
A mai arătat pârâta că în acord cu OUG nr. 174/2008, sintagma în funcție de politica băncii nu mai există în contracte, astfel încât nu poate avea acest caracter abuziv.
În ceea ce privește negocierea contractului cu reclamanții, pârâta a arătat că propunerea unui proiect de contract nu poate conduce automat la concluzia că este un contract de adeziune, nesupus negocierii, nici reclamanții nu au produs nicio dovada că s-ar fi opus la clauzele pretins abuzive, iar banca ar fi respins aceste solicitări. A arătat pârâta că reclamanții au avut posibilitatea de a negocia contractul, că puteau opta între mai multe tipuri de credite cu dobândă fixă sau variabilă.
A arătat pârâta că prin art. 6 și-a rezervat dreptul de a modifica dobânda cu notificarea reclamanților pe baza unei motivații întemeiate, respectiv în raport de evoluția indicatorului de referință Libor și cu posibilitatea reclamanților de a rezilia contractul dacă nu sunt de acord cu modificarea dobânzii, fiind respectate exigențele bunei credințe și clauza nefiind abuzivă.
A arătat pârâta că toate modificările sunt exclusiv rezultatul aplicării efective a clauzelor contractuale, în funcție de anumiți indici de referință.
În drept, pârâta a invocat art. 205-208 C.pr.civ.
La data de 18.08.2014 reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au reiterat susținerile din cererea introductivă, au arătat că au formulat notificare de refuz privind aplicarea OUG nr. 50/2010 astfel că în cazul lor se aplică dobânda prevăzută în contractul inițial, că solicită aplicarea dobânzii inițiale, nu a dobânzii majorate unilateral de bancă. Au arătat că sunt de acord cu aplicarea de către bancă a indicelui de referință Libor CHF la 3 luni la dobânda inițială, că au depus un calcul simplu pentru perioada 26,09,2008-26,06,2014. Au arătat că dobânda corectă este de 3,49 întrucât indicele Libor CHF 3 luni 2,73 plus 0,76% marja băncii.
S-a depus la dosarul cauzei raportul de expertiză contabilă extrajudiciară întocmit de expert contabil Vamos T. (f. 96-113).
Prin sentința civilă nr._/2014 pronunțată în data e 13.10.2014 de Judecătoria Cluj-N. în dosarul nr._/211/2014 s-a admis excepția necompetenței teritoriale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Pe rolul acestei instanțe s-a constituit dosarul nr._ . S-a administrat proba cu expertiză contabilă, fiind întocmit și depus raportul de expertiză (f. 51-120).
Analizând înscrisurile administrate în cauză, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 09.09.2008, s-a încheiat între pârâta O. B. Romania S.A. și reclamanții M. D. și M. A., în calitate de împrumutați, contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. C_ (filele 11-25), având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum total de 66.300 CHF, pentru o perioadă de 179 luni.
Potrivit art. 6 din contract 6.1. la data încheierii prezentului contract, rata dobânzii curente este de 3,49%. Dobânda se stabilește în formă procentuală, ca rată anuală de dobândă. 6.2 Dobânda este variabilă, putând fi modificată în mod unilateral de bancă în funcție de politica O. B. ROMANIA SA, de costurile de finanțare ale băncii, de evoluția pieței financiar bancare luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută fără a exista consimțământul clientului. Noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de Bancă. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate. 6.6 calcularea dobânzii lunare aferente creditului se va efectua în baza unui an de 360 de zile și o lună de 30 de zile, unitate de timp care va fi aplicabilă inclusiv perioadei cuprinse între data tragerii creditului și data primei plăți, după formula: V= C+d(%)p.a./360 *30 de zile”.
La data de 17.02.2010 s-a încheiat actul adițional nr. 1 (f. 30), pentru prelungirea contractului de credit la o durată de 239 luni.
La data de 23.11.2010 se încheie actul adițional nr. 2 (f. 31) pentru suspendarea ratelor de credit pe o perioadă de 6 luni, cu plata lunară a sumei de 220 CHF, același obiect avându-l și actul adițional nr. 3.
La data de 16.02.2011, reclamanții formulează o cerere adresată pârâtei înregistrată sub nr. 495, prin care au solicitat revenirea la condițiile contractuale inițiale, cerere formulată în baza Legii nr. 288/2010 (f. 66), fiind emisă de pârâtă adresa de răspuns f. 67, în sensul inaplicabilității prevederilor OUG nr. 50/2010 și aplicabilității condițiilor și elementelor de cost aplicabile creditului valabile la data de 20.06.2010 anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010.
În drept, potrivit art. 1 al. 3 din Legea 193/2000, conform căruia ”Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
Potrivit art. 4 al. 1 din Legea 193/2000, potrivit căruia ”O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.
Potrivit anexei Legii nr.193/2000 sunt considerate abuzive prevederile contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Legea precizează însă că „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabil, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”.
Potrivit art. 1 din 190/1999 prezenta lege reglementează regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiții imobiliare, dispoziția care coroborată cu art. 2 lit. a din aceeași lege determină concluzia potrivit căreia legea precitată nu se aplică cauzei, în speță nefiind încheiat un contract de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, în scopul efectuării de investiții imobiliare cu destinație locativă ș.a., ci s-a încheiat un credit de nevoi personale garantat cu ipotecă pentru achiziționarea unui imobil. În aceste condiții, sunt inaplicabile dispozițiile art. 14 din Legea nr. 190/1999, neputând fi susținut cu temei argumentul potrivit căruia devin aplicabile cauzei disp. art. 14, referitoare la variația dobânzii astfel cum este definită de această normă juridică.
Potrivit art. 9 din OG nr. 21/1992, în forma în vigoare la data semnării contractului de credit între părțile cauzei, respectiv la data de 09.09.2008, acesta dispunea în sensul că operatorii economici sunt obligați să pună pe piață numai produse sau servicii care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în relațiile cu consumatorii și să nu folosească practici comerciale abuzive.
Articolul 93 a fost introdus prin OUG nr 174/2008 la data de 27.12.2008, ulterior semnării contractului de reclamanții din prezenta cauză și pârâtă, iar față de data intrării în vigoare a OUG nr. 174/2008, principiul neretroactivității legii civile și lipsa încheierii unui act adițional la contract prin care să se pună în aplicare dispozițiile precitate în cazul reclamanților, instanța reține că în cauză sunt inaplicabile prevederile art. 93 din OG nr. 21/1992. OUG nr. 174/2008 nu a prevăzut norme tranzitorii, astfel că rămâne aplicabil principiul de drept al aplicării legii civile în vigoare la data încheierii contractului.
La data de 21.06.2010 a intrat în vigoare OUG nr. 50/2010, art. 95 alin. 1 instituind obligația pentru contractele aflate în curs de derulare ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să se asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență. Prin art. 95 alin. 5 din OUG nr. 50/2010 s-a instituit o prezumție legală relativă de acceptare tacită a actelor adiționale emise și nesemnate de împrumutat în termen de 90 de zile de la . ordonanței.
Potrivit art. 95 din OUG nr. 50/2010, modificat prin Legea nr. 288/2010 începând cu 02.01.2011 s-a reglementat expres în sensul că: "prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării" în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37A1, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durata nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. fi) și (2), precum și ale art. 66-71."
Potrivit art. II din Legea nr. 288/2010: Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării in vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți. Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi."
În cauză, actul adițional emis în temeiul OUG nr. 50/2010 nu a fost semnat de reclamanți, iar prin efectul Legii nr. 288/2010 reclamanții și-au exprimat manifestarea de voință în sensul notificării neproducerii efectelor actului adițional prezumat tacit ca acceptat așa cum rezultă din înscrisul de la fila 66, ca urmare în speță nu sunt aplicabile nici dispozițiile OUG nr. 50/2010 ulterior datei de 02.01.2011 și înainte de 21.06.2010.
Potrivit art. 3 din Ordinului ANPC nr. 92/2007, prin contract preformulat se înțelege acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.
În cauză se reține aplicabilitatea art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, care condiționează reținerea caracterului de clauză abuzivă a unui articol din contractul încheiat între consumator și furnizorul de servicii bancare de întrunirea cumulativă a două elemente: inexistența unei negocieri a clauzelor și crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților în detrimentul consumatorului, contrar cerințelor bunei-credințe. De asemenea, prin raportare la lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000, care exemplifică tipurile de clauze abuzive, se instituie o excepția de la clauza abuziva pentru situația un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabil, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul cu condiția existenței unei motivații întemeiate pentru modificarea ratei de dobândă și cu condiția posibilității împrumutatului de a restitui creditul acordat, respectiv a denunțării unilaterale a contractului.
Raportat la art. 3 din Ordinul ANPC nr. 92/2007, contractul încheiat de pârâtă cu reclamanții are natura juridică a unui contract preformulat, devenind aplicabilă prezumția legală relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard, prezumție instituită în favoarea consumatorului prin dispozițiile art. 4 alineatele 2 și 3 din Legea 193/2000.
Sub aspectul negocierilor dintre părți, reclamanții trebuie să dovedească numai faptul vecin și conex cu faptul principal pentru a beneficia de efectele prezumției legale relative, și anume calitatea de consumator și caracterul de contract preformulat (de adeziune) al contractelor de credit. În ceea ce privește calitatea de consumator a reclamanților, aceasta se reține din circumstanțele cauzei, reclamanții fiind persoane fizice care au încheiat contract pentru realizarea unor interese personale, independent de activitatea profesională a acestora.
În ceea ce privește condiția existenței unui contract preformulat, în cauză devine aplicabilă prezumția legală relativă instituită de art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 și art. 3 din Ordinul ANPC 92/2007.
Prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară, aceasta putându-se realiza, într-adevăr, prin orice mijloc de proba. Reclamanții au susținut pe toată durata procesului lipsa oricăror negocieri între părți, atât prin actele de procedură întocmite în cauză, cât și în susținerile în fața instanței.
Revenea pârâtei obligația de a face proba contrară, respectiv că s-au desfășurat negocieri între părți, iar contractul încheiat e rezultatul acestor negocieri efective între părți, probă ce nu a fost făcută în cauză. În ceea ce privește absența unei dovezi referitoare la o contraoferta/solicitare de negociere din partea reclamanților, aceasta nu poate primi relevanta probatorie in favoarea paratei, deoarece o asemenea interpretare ar răsturna sarcina probei caracterului negociat al convenției (care, potrivit legii, aparține băncii), ceea ce nu poate fi primit.
Stabilindu-se caracterul preformulat al contractului și operând prezumția de nenegociere a contractului, instanța urmează a analiza condițiile în care poate opera calificarea clauzei art. 5.2. din contract ca fiind abuziva, prin raportare la art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 și lit. a din Anexa la Legea 193/2000, respectiv măsura în care art. 5.2. din contract a creat un dezechilibru împrumutaților și măsura în care variația dobânzii este în funcție de un motiv întemeiat. Acestea sunt singurele criterii legale ce se pot aplica speței față de circumstanțele personale reținute în considerentele de mai sus.
Simpla stipulare a unei dobânzi în cuantum variabil nu este prin ea însăși incompatibilă principiului loialității contractuale și nu denotă ab initio o conduită abuzivă a băncii, ci trebuie ca respectiva clauză să creeze premisele ruperii echilibrului raportului juridic și să situeze consumatorul într-o poziție inferioară, de subordonare, la latitudinea voinței profesionistului (unității bancare).
Potrivit anexei – parte integrantă a Legii nr. 193/2000, interdicția modificării unilaterale a clauzelor contractuale nu se opune inserării în contract a clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, chiar fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat sa informeze cat mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante si acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Sub aspectul motivației întemeiate, raportarea la evoluția indicelui CHF LIBOR constituie un astfel de criteriu, neputându-se reține caracterul de clauză abuzivă al acestui articol ab initio. Împrejurarea că banca are dreptul, nu obligația de a modifica rata de dobândă nu poate fi analizată ca o clauză abuzivă, pentru că în caz contrar s-ar ajunge la construcția logică potrivit căreia dreptul subiectiv naște în mod corelativ și necesar în sarcina aceluiași subiect de drept o obligație de a acționa, nu o facultate, transformând practic natura obiectului raportului juridic obligațional din drept al creditorului în obligația a creditorului.
Art. 6.2. din contract vizează condițiile în care poate varia dobanda contractuală, iar singura modificare a ratei dobânzii este posibil a interveni numai în condițiile contractuale, articolul precitat conține, în concret, mai multe prevederi (subclauze) referitoare la dobândă și care trebuie interpretat în ansamblu, iar nu în structuri izolate, respectându-se astfel și regula de interpretare a convențiilor prevăzută de art. 982 cod civil 1864 (clauzele se interpretează unele prin altele).
Din clauza cuprinsă în art.6.2, teza a II-a rezultă fără echivoc că aceasta este prevăzută ca un drept al băncii de a modifica rata de dobândă în funcție de evoluția indicelui CHF LIBOR, nu ca o obligație, numai O. B. ROMANIA S.A. putând modifica unilateral rata dobânzii în raport de indicele de referință corespunzător valutei creditului – în speță Libor; în aceste condiții simpla împrejurare a variației indicelui de referință nu determină o obligație în sarcina pârâtei de a modifica rata dobânzii creditului, neputând fi reținută apărarea reclamanților potrivit căreia în perioadele în care indicele de referință a avut un trend descendent pârâta nu a procedat la recalcularea ratei de dobândă, atâta timp cât nu era instituită prin contract o asemenea obligație în sarcina părții și atâta timp cât în contract nu s-a prevăzut periodicitatea cu care să fie revizuibilă dobânda contractului. Pe cale de consecință, dispoziția de favoare nu poate crea băncii un dezavantaj și nu poate fi interpretată în sensul instituirii obligației de ajustare a dobânzii la un nivel inferior celei inițiale.
În concret, teza a II-a din art. 5.2 prevede o facultate, un drept al băncii (exprimat indubitabil prin noțiunea de “poate”, iar nu “trebuie”, ceea ce înseamnă că asupra acestui aspect creditorul are putere de apreciere) rolul clauzei fiind acela de a conserva, pentru pârâtă, nivelul dobânzii de la data încheierii contractului.
Așadar, în baza clauzei de la art. 5.1 și 5.2, dobânda aplicabilă contractului este 3,49 % și aceasta poate fi modificată în raport de variația indicelui Libor numai în situația în care banca înțelege să își exercite facultatea pe care și-a rezervat-o prin art.6.2 teza a II-a.
Acesta este mecanismul contractual al dobânzii, nemodificat de la data încheierii convenției și până în prezent; raportul juridic inițial nu a fost modificat prin actul adițional din 15 septembrie 2010 deoarece reclamanții au notificat băncii refuzul de semnare, ceea ce paralizează posibilitatea de a considera nesemnarea ca fiind acceptare tacită, potrivit art. 95 alineat 5 din OUG 50/2010 în forma inițială.
În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 9 indice 3 din OUG. 21/1992 introdus prin Legea nr. 274/2008, potrivit considerentelor de mai sus, iar raportul juridic contractual al părților este supus legii în vigoare la data încheierii contractului, nu normelor juridice intrate în vigoare ulterior acestui moment. De asemenea nu sunt aplicabile cauzei nici dispozițiile art. 37 din OUG nr. 50/2010, urmare a refuzului reclamanților de a li se aplica prevederile acestei ordonanțe de urgență, așa cum rezultă din înscrisul aflat la fila 56 dosar_/299/2012.
Ca urmare, în cauză, analiza privind caracterul abuziv nu vizează dacă clauza contractuală prevedea sau nu o formulă de calcul a dobânzii și măsura în care aceasta variază în funcție de motive întemeiate, în noțiunea de motive întemeiate întrând indicatorii obiectivi, fără a fi exclusivi luați în considerare, deoarece la momentul încheierii contractului nu existau norme juridice care să impună o astfel de formulă de calcul, ci exclusiv dacă art. 6.2. din contract creează un dezechilibru semnificativ reclamanților și dacă modificarea ratei de dobândă a avut la bază un motiv întemeiat coroborat cu posibilitatea împrumutaților de a denunța unilateral contractul și a restitui integral împrumutul la momentul modificării ratei de dobândă.
Instanța nu poate reține apărările reclamanților referitoare la inaplicabilitatea punctului 1 lit.a din Anexa Legii nr.193/2000 referitoare la posibilitatea unui furnizor de servicii financiare de a își rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care instituția de credit este obligată să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Dimpotrivă, modificarea unilaterală a ratei dobânzii în raport de dobânda de referință a valutei creditului este permisă, având în vedere și prevederea contractuală din art.6.3 care impune băncii sarcina de a notifica consumatorului noua rată a dobânzii, iar în conformitate cu art.6.4, dacă împrumutatul nu este de acord, acesta are libertatea de a rambursa creditul, ceea ce semnifică posibilitatea de a înceta contractul.
Prin urmare, pârâtei îi este recunoscut dreptul de a practica o dobândă variabilă și de a modifica, în anumite condiții, rata dobânzii plătibile de consumator în mod unilateral; astfel, stabilirea, ab initio, a caracterului abuziv al clauzei care impune o nouă rată a dobânzii nu poate fi reținută, deoarece însăși legislația protecției consumatorului permite profesionistului acest lucru.
Mai mult, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Reglementarea din dreptul național este în consens cu cea din dreptul european, art. 4 alin (2) din Directiva nr. 13/93 stabilind că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Totodată, considerentul 19 al Directivei nr. 13/93 arată că “aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate”.
Rezultă că pentru a putea exclude de la controlul jurisdicțional o clauză aceasta trebuie să descrie obiectul “principal” al contractului.
Or, plata dobânzii este parte din obiectul principal al unui contract de credit, deoarece aceasta se referă la prestația caracteristică a împrumutatului, potrivit naturii convenției.
Prin urmare, ceea ce poate fi supus controlului în materia caracterului abuziv al clauzelor nu este prevederea referitoare la impunerea unei noi rate a dobânzii, ci numai prevederea referitoare la motivele întemeiate ale acestei variații (față de dispozițiile art. 4 și art. 1 din anexa 1 la Legea 193/2000).
Prin urmare, trebuie analizat dacă s-a determinat în contract un indicator care permite modificarea ratei dobânzii, indicator care reprezintă o motivație întemeiată în sensul pct.1 lit.a din Anexa Legii nr.193/2000. Or, sub acest aspect art.6.2. din contract trebuie interpretat unitar, luând în considerare toate criteriile enumerate în cuprinsul acestuia și nu trebuie extras din context anumite sintagme, cum ar fi politica băncii, aceasta fiind folosită în cadrul unui context, urmând a fi interpretat unitar, luând în considerare toate criteriile de evaluare. Or, din interpretarea sistematică rezultă că s-a avut în vedere evoluția pieței financiar-bancare, criteriu raportat la care considerentele nu pot fi în sensul reținerii inexistenței unor motive întemeiate, ba chiar contrar, a existenței unui fundament al deciziei băncii de a modifica rata de dobândă în funcție de cerințele și specificul pieței financiar bancare. Ca urmare, instanța reține existența unor motive întemeiate în accepțiunea lit. a teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, în partea referitoare la excepțiile de la caracterul abuziv al clauzei de dobândă, funcție de care se poate varia dobânda contractuală, împrejurarea dacă modificarea de dobândă în cursul derulării contractului a avut sau nu un temei factual, obiectiv, rezonabil, deja nu mai ține de natura abuzivă a clauzei contractuale, ci de executarea sau neexecutarea contractului, analiză ce nu face obiectul prezentei cauze.
Faptul că în cauză nu se aplică formula de determinare a dobânzii contractului în sensul instituit prin art. 9 indice 3 din OUG. 21/1992 introdus prin OUG nr. 174/2008 sau cea instituit prin OUG nr. 50/2010 nu poate determina concluzia potrivit căreia art. 5.2. din contract are o natură abuzivă. Legalitatea clauzei invocate poate fi analizată numai prin raportare la normele legale în vigoare la data semnării contractului dintre părți, iar pe parcursul derulării contractului și al succesiunii de legi civile în timp numai în măsura în care li se aplică raportat la conținutul normelor tranzitorii, or, în cauză, nici art. 9 indice 3 din OG nr. 21/1992 astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 174/2008, nici art. 37 din OUG nr. 50/2010 nu sunt aplicabile cauzei, în primul caz pentru că normele civile nu pot retroactiva în lipsa unor norme tranzitorii, iar în al doilea caz existând norme tranzitorii pentru că reclamanții au refuzat expres aplicarea dispozițiilor legii civile ulterioare, în beneficiul reclamanților.
Nu este îndeplinită nici cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prevăzută de art.4 alin.1 din același act normativ, ca urmare a facultății pe care și-a rezervat-o banca pârâtă, în condițiile în care în cauză nu au fost administrate probe pe aceste aspect, care să vizeze condițiile de creditare de pe piața financiar-bancară la data evenimentelor, nivelul dobânzii legale față de dobânda contractului, de natură a permite o concluzie privind ruperea echilibrului contractual, respectiv pentru a reține că o dobândă de 3,49% la un credit în moneda CHF pe o durată de 179 de luni este contractată în condiții mai oneroase pentru împrumutați decât costurile pentru împrumutător și decât celelalte instrumente de creditare accesibile la acel moment pe piața bancară. După cum nu s-a făcut proba circumstanțelor personale ale reclamanților în ce privește condițiile creditării sau condițiile generale ale creditării în alte monede.
Instanța nu poate achiesa la susținerile reclamanților referitoare la stabilirea prin efectul substanțial al hotărârii judecătorești a formulei de calcul a dobânzii prin utilizarea formulei: marja fixă a băncii de + valoarea indicelui CHF LIBOR la 3 luni, atâta timp cât stabilirea acesteia trebuie să fie rezultatul acordului de voință al părților, că acest acord nu rezultă din contractul de credit supus analizei instanței și nu este în atributul instanței de a modifica clauzele contractuale în lipsa acordului de voință al părților. Din întreg contractul de credit nu rezultă că la stabilirea ratei de dobândă de 3,49% s-a avut în vedere o marjă fixă a băncii și valoarea indicelui de referință CHF LIBOR la data încheierii contractului, susținerea reclamanților potrivit căreia marja fixă a băncii se determină prin operațiunea matematică de scădere din dobânda procentuală de 3,49% a valorii indicelui de referință CHF Libor este una arbitrară, pe cale de deducție logică dar întemeiată pe o premisă greșită, astfel că și concluzia la care se ajunge pe baza deducției logice este eronată și nu își regăsește fundamentul în contractul intervenit între părți. A da efecte juridice concluziei reclamanților în acest sens înseamnă a modifica prin hotărârea judecătorească conținutul contractului intervenit între părți, efect inadmisibil și fără susținere în clauzele contractului de credit.
Chiar și din perspectiva jurisprudenței CJUE, s-a statuat că în cazul în care instanța de judecată ar constata caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părți, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curții din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino, s-a stabilit, în interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că „articolul 6 alin. 1 din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze”. Din motivare rezultă și faptul că „instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic”.
În ceea ce privește susținerea reclamanților privind aplicarea dobânzii de la data încheierii contractului, instanța reține faptul că în cauză nu s-a făcut proba că în cauză s-a aplicat altă dobândă decât cea convenită de părți, respectiv de 3,49% la valoarea creditului, iar susținerea reclamanților privind actualizarea indicelui LIBOR CHF la 3 luni nu are susținere în clauzele contractului, nefiind prevăzută obligația de actualizare a indicelui Libor la 3 luni, iar prin prezenta acțiune instanța nu poate interveni și modifica clauzele contractului încheiat de părți.
Ca urmare, capătul 1 din cerera nu are un temei de fapt și de drept, urmând a fi respins ca neîntemeiat.
În ceea ce privește obligarea pârâtei la restituirea dobânzilor încasate excedentar calculate, conform raportului de expertiză, pentru considerentele de mai sus nu se poate reține încasarea de către pârâtă a unei sume în excedent față de prevederile contractuale, legale aplicabile și scadențarul contractului de credit, urmând ca instanța, în considerarea celor reținute mai sus să respingă și acest capăt de cerere ca neîntemeiată.
Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determina costul total al creditului si împreuna cu marja de profit formeaza pretul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept nationale si comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, în raport cu serviciul furnizat, cu conditia ca aceste clauze sa fie clar si inteligibil exprimate.
În cauza dedusă judecății, comisionul perceput constituie un element al pretului si, în speta, prevederea perceperii acestui comision a fost clara si fara echivoc, fiind însusita de reclamantul consumator, prin semnarea contractului.
Astfel, se va retine totodata că acest comision a fost calculat procentual la valoarea creditului, iar acest fapt era cunoscut de catre reclamant la data încheierii conventiei de credit, astfel încât nu se poate sustine împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.
Prin urmare, comisionul, ca si componenta a pretului creditului, este exceptat, în speta, de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al conventiei de credit, respectiv pretul serviciului de finantare, sunt exprimate fara echivoc, în mod clar, în asa fel încât sa conduca la concluzia ca, la momentul acordului de vointa, consumatorului nu i-a fost ascunsa inserarea lui în cuprinsul conventiei, iar termenii utilizati pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili si apti de a fi întelesi cu ajutorul gândirii logice.
Asadar, potrivit celor mai sus retinute, fiind incidenta în speta exceptia prevazuta de art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, raportat la art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, nu se poate trece la controlul asupra caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art 7 .1.lit c din contractul încheiat între părți, din perspectiva art.4 alin.1 din lege.
Pentru considerentele anterior expuse, instanța va respinge capătul de cerere privind constatarea ca fiind abuzivă a clauzei prevăzute la art 7.1 lit c din contractul de credit.
În ceea ce privește cererea de cheltuieli de judecată a reclamanților, față de soluția dată cererii principale, va respinge ca neîntemeiată cererea de cheltuieli a reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții M. D., M. A. ambii cu domiciliul procesual ales la C.AV. B. O. M. Cluj- N., ., cam. 1, judetul Cluj, în contradictoriu cu pârât O. B. ROMÂNIA S.A. cu sediul în București, Calea Buzești, nr. 66-68, sector 1, pârât O. B. ROMÂNIA S.A. - SUCURSALA / AGENȚIA CLUJ cu sediul în Cluj- N., Piata Unirii, nr. 23, ., ca neîntemeiată.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de apel urmând a se depune la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.04.2015.
P. GREFIER
Red. L.G., Teh. L.G., L.B.
5 ex. /18.05.15.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 6523/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 6885/2015. Judecătoria... → |
|---|
