Acţiune în constatare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 09-10-2015 în dosarul nr. 18219/2015
document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
Sentința civilă Nr._/2015
Ședința publică de la 09 Octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE MIHAELA TUDOSE
Grefier M. S. B.
Pe rol judecarea cauzei Civile privind pe reclamanții R. A. P., R. D. și pe pârâta O. B. ROMANIA S.A., având ca obiect acțiune în constatare CLAUZE ABUZIVE
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 02.10.2015 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea data care face parte integrantă din prezenta și când instanța a amânat pronunțarea pentru astazi, data de 09.10.2015, cand, deliberand, a hotarat urmatoarele:
INSTANȚA
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 24.06.2015, sub nr._, reclamanții R. A. P. si R. D. au chemat în judecată pe pârâta O. B. ROMÂNIA SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale abuzive prevăzute la art. 5.2, art6..1 LIT A si art 6.2 din contractul de credit C2204/1000/_ din 5.06.2008,precizarea elementelor componente ale procentului de dobanda avand in vedere procentul de dobanda si valoarea indicelui Libor de la data incheierii contractului si precizarea perioadei de actualizare a ratei de dobanda, obligarea paratei la stabilirea in contractul de credit a ratei dobanzii si a marjei bancii in functie de indicele de referinta libor de la data semnarii contrcatului, restituirea sumelor incasate de catre banca cu titlu de dobanda fara titlu legal si contractual, refacerea graficelor de rambursare avand in vedere indicele libor actualizat periodic si marja fixa de la data incheierii contractului de credit, constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserata in contractul de credit si eliminarea acesteia, stabilirea cursului de schimb CHF-leu laa momentul semnarii contrcatului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derularii contractului, denominarea in moneda nationala a platilor, in virtutea principiului din regulamentul valutar conform caruia pretul marfurilor sau al serviciilor intre rezidenti se plateste in moneda nationala, cu cheltuieli d ejudecata.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au contractat cu parata O. B. ROMANIA SA creditul nr. C2204/1000/_,in valoare de 80000CHF pentru o perioada de 360 luni.
S-a solicitat de către reclamanți constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive mai sus mentionate ,arătându-se că contractul de credit este unul de adeziune, intrucat clauzele acestuia nu au fost negociate direct cu reclamanții, ci au fost preformulate de către banca, ceea ce atrage incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianți si consumatori.
Se mai arată că în art. 6 din contract se vorbește despre faptul ca dobanda este revizuibila in funcție de politica băncii, insa nu se arata in baza unei formule de calcul in ce ar consta aceasta revizuire (la art. 5.2 nu se arata indicatorul pentru CHF, iar acest indicator poate fi la 3 luni, la 6 luni, la 12 luni), ci este lasată revizuirea ia discreția băncii, cand dorește sa o realizeze; în aceste condiții este clar ca, in fapt, aceștia au încheiat contracțul avandu-se in vedere o dobanda fixa de 6,99%/an potrivit dispozițiilor art5.1 din contract. Totodata, aparae un dezechilibru evident intre interesele celor doua parti contractante, desi la momentul la care se incheie un contrcat trebuie sa fie avut in vedere principiul egalitatii partilor contractuale .Cum clauza este nula se justifica obligatia bancii de a restitui sumele incasate pe nedrept.Cat priveste clauza d risc valutar, aceasta este abuziva intrucat, raportat la momentul
Clauza de la art 5.2 este abuziva intrucat, raportat la momentul incheierii contractului si la circumstantele acestuia, precum si la caracterul sau prestabilit si impus consumatorului fara a-i acorda posibilitatea infuentarii naturii acestuia, determina un dezechilibru major intre drepturile si obligatiile asumate de catre parti, riscul valutar fiind suportat exclusiv de catre consumator cu toate consecintele negative asupra posibilitatii de respectare a obligatiilor contractuale.
Avand in vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzie de risc valutar, in detrimentul consumatorului, determinand onerozitatea excesiva a executarii obligatiei de catre reclamanti, considera ca se impune restabilirea prestatilor inerente contractului asumat prin inghetarea cursului de schimb CHF-L. la momentul semnarii contractului astfel incat sa se asigure o proportionalitate a prestatiilor asumate de catre parti care sa corespunda manifestarii de vointa in sensul angajarii in acest raport juridic.
In ceea ce priveste denominarea, fata de dispoztiile art 3 alin 1 din Regulamentul 4/2005, achitarea ratelor lunare in temeiul unui contract d ecrdeit nu este prevazuta in anexa 2 a acestuia astfel ca se impune ca executarea obligatiilor decurgand din acest contrcat sa se faca in moneda nationala.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus inscrisuri ( f 18-52).
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea actiunii ca neintemeiata.
Instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, între părți s-a încheiat contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizice nr. C2204/1000/_ din data de 5.06.2008 prin care banca a acordat reclamantului un credit de_ CHF reprezentând credit pentru nevoi personale.
Conform art. 3 din contract, creditul s-a acordat pentru o perioadă de 360 luni.
De asemenea, potrivit art. 5 .1 rata dobânzii curente a fost stabilită la 6,99%, părțile stipulând la art 5.2 că: „dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda curenta poate fi modificată unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută ( ex: EURIBOR EUR /LIBOR-CHF /RUBOR -RON), fără a exista consimțământul împrumutatului. Noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de bancă. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate.”
Referitor la noul procent al dobânzii, părțile au stabilit că acesta va fi comunicat împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau extras cont trimis la adresa de corespondenta sau prin afișare la sediile bancii.
Față de această situație de fapt, instanța reține că Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit prevedea la art. 4 că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Conform anexei din lege sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: „a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.”
În acest sens, condiția prev. de art. 4 alin. 2 privind lipsa unei negocieri directe este îndeplinită prin înseși existența clauzelor în conținutul contractului (orice probă contrară revenind intimatei, potrivit art. 4 alin. 3), iar dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, rezultă din conduita intimatei care a procedat la majorarea dobânzilor în cazul contractului susmentionat (susținerile consumatorilor în acest sens nu au fost nici un moment contestate de intimata).
Instanța mai are în vedere faptul că art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 impune și o altă condiție pentru existența unei clauze abuzive – clauza trebuie să creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Buna-credință presupune, din această perspectivă, faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simulatan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.
Or, în cauză, nesocotind dispozițiile contractuale prevăzute chiar în contractul încheiat cu consumatorul, potrivit cărora contractul nu se poate modifica decât cu acordul ambelor părți, intimata și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii în raport de ” politica bancii” fără măcar ca aceste noțiuni să fie definite în mod clar, fără echivoc.
Sub acest aspect, instanța are în vedere dipozițiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia orice contract trebuie să conțină clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Cu toate acestea, Banca a interpretat art.5.2 din contractul de în sensul dreptului său de a modifica unilateral rata dobânzii, fără informarea în mod transparent și complet a consumatorului cu privire la cauzele ce au determinat o asemenea măsură.
Această sintagmă din Convenția părților nu se încadrează în exigențele literei a) din Anexă, dat fiind că modificarea dobânzii nu a fost raportată la un indicator precis, individualizat. Banca nu poate invoca o dispoziție contractuală numai în privința drepturilor pe care i le-ar recunoaște, fără a își îndeplini în mod corespunzător propriile obligații, legale sau contractuale.
Clauzele contractuale trebuie formulate într-un astfel de mod încât să ofere posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului. Astfel cum este formulat, art.5.2 oferă Băncii dreptul exclusiv și discreționar de a modifica dobânda, iar clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde
Împrejurarea că prevederile nu ar fi fost negociate direct cu reclamantul-consumator nu constituie, prin ea însăși, un motiv de nulitate a clauzei și de apreciere a ei ca fiind abuzivă. Legea prevede o asemenea sancțiune numai în cazul în care consumatorul este vătămat în derularea raporturilor comerciale. Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ dintre părți, instanța reține că, nu rezultă din niciun înscris de la dosar că Banca și-ar fi asumat în egală măsură un minim risc. În măsura în Banca interpretează clauzele contractuale în sensul că dobanda este variabila in functie de politica bancii, orice schimbare in acests sens se reflectă în nivelul dobânzii, ea îl lipsește pe consumator de orice previzibilitate, iar interpretarea sa excede limitele teoriei impreviziunii și este contrară cerințelor bunei-credințe.
In concluzie, instanța reține că art.5.2 din contractul de credit pentru nevoi personale cu nr. C2204/1000/_ este abuzivă deoarece s-a prevăzut că dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii, fără a fi indicate criterii clare și neechivoce de modificare, fără a fi notificat și fără a da dreptul celui împrumutat de a rezilia contractul. S-a prevăzut ca metodă de notificare afișarea la sediile unităților bancare, clauză care este prevăzută în exclusivitate în favoarea băncii, dându-i acesteia posibilitatea de a modifica în mod facil dobânda.
De asemenea, banca nu a făcut dovada că a existat o negociere a clauzelor contractuale și nu a făcut dovada unei motivații întemeiate pentru modificarea dobânzii(faptul ca in contract se mentioneaza ca i-au fost prezentate clauzele contractuale pe care le accepta integral, nu inseamna ca se inlatura dezechilibrul mai sus mentionat, practic clientul fiind pus in fata faptului implinit, clauzele fiind standard)
Mențiunea din art.5.2 „variabilă în conformitate cu politica băncii” lasă la latitudinea exclusivă a băncii dreptul de a modifica unilateral contractul în funcție de propriile interese financiare, în defavoarea evidentă a consumatorului, aceasta neavând nici măcar posibilitatea de a rezilia contractul, arătându-se chiar că nici măcar nu este nevoie de consimțământul celui împrumutat.
Astfel, instanța reține că această clauză este abuzivă, motiv pentru care va anula art 5.2 din contractul de credit pentru nevoi personale menționat.
Cat priveste capatul de cerere (capatul 4)privind restituirea sumei incasata cu titlu de dobanda fara titlu legal, fata de cele anterior mentionate, abia dupa ce se stabileste de catre banca acest cuantum se poate calcula execat suma achitata in plus de catre reclamant.
În strânsă legătură cu această prevedere contractuală, instanța va analiza și dispoziția art.6.2. din contract, care ridică, de asemenea, probleme sub aspectul echilibrului contractual, conferind pârâtei dreptul discreționar de a modifica nivelul comisioanelor și/sau taxelor aferente contului curent fără consimțământul împrumutatului, așadar fără ca noul nivel al taxelor și comisioanelor să fie negociat cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat despre modificarea operată în modalitatea menționată la art 6.2 teza finală.
Practic, prin această dispoziție, clientul este prezumat că acceptă (sau este nevoit să accepte) noul procentul al comisioanelor și taxelor modificate în mod unilateral de Bancă, ceea ce este de natură să îl lipsească pe împrumutat de posibilitatea reală de a-și exprima poziția contractuală în legătură cu aceste costuri ale creditului. În acest mod, toate riscurile contractului sunt în sarcina consumatorului. Toate pierderile, inclusiv cele care nu sunt din vina clienților (criză, impreviziune) sunt suportate de client.
Din interpretarea acestei clauze reiese că taxele, dobânzile și comisioanele sunt variabile în funcție de voința Băncii, întrucât printr-o clauză abuzivă pârâta și-a asigurat variația acestora fără ca măcar să precizeze care sunt motivele pentru care ar putea adopta o asemenea măsură. Prin urmare, și clauza amintită este sub efectul prezumției de clauză abuzivă, deoarece creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.
Prezumția de clauză abuzivă poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, facută de Bancă, a caracterului negociat al contractului, și nu doar a unuia sau altuia dintre detaliile acestuia, iar dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este în sarcina sa prezinte probe în acest sens, ceea ce în speță nu s-a realizat.
În ceea ce privește clauza din contract prevăzută la art.6.1 lit a potrivit caruia, banca percepe o taxa analiza dosar si se datoreaza bancii si se plateste o singura data, la momentul depunerii dosarului de credit se retine ca reclamantul a afirmat doar ca aceasta taxa este este abuziva, fara sa arate motivele sale.
Insa instanta considera ca cererea nu este intemeiata in raport de aceasta taxa. Pentru a se putea trece la analiza caracterului eventual abuziv al acestei clauze, se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.
Legea nr.193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
La art.4 alin.6 din lege se prevede că “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".
Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art.4 alin.2 conform căreia "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, în masura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil".
Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.
Dobânda anuală, TAXELE,comisioanele etc., intră în sfera noțiunii de preț a contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestații solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.
Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit.g și i din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE: „g) costul total al creditului pentru consumatori inseamna toate costurile, inclusiv dobanda, comisionele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor, cu exceptia taxelor notariale; i)dobanda anuala efectiva inseamna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totala a creditului”.
În cauza dedusă judecății, taxa analiza dosar constituie un element al prețului, iar prevederea art.6.1.lit a din contract cu privire la aceasta taxa a fost clara și redactata fără echivoc, fiind însușite de reclamantul consumator prin semnarea contractului.
Se va reține totodată că aceasta taxa a fost calculat in comfor,mitate cu tarifele de taxe si comisioane in vigoare si achitata o singura data, iar acest fapt era cunoscut de către reclamanti la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.
Prin urmare, taxaa, ca și componentă a prețului creditului, este exceptata în speță de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.
Așadar, potrivit celor mai sus reținuțe, fiind incidentă în speță excepția prevăzută de art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, raportat la art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, nu se poate supune controlului caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art.6.1. din contractul încheiat de părți, din perspectiva art.4 alin.1 din lege.
Mai mult, chiar dacă s-ar aprecia verifica îndeplinirea condițiilor instituite de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, instanța consideră că aceasta taxa nu poate fi considerat abuziva.
Cât privește prima condiție prevăzută de lege, instanța apreciază că, într-adevăr, față de natura contractului de credit (contract de adeziune), nu se poate considera că prevederile inserate la art.6.1.lit a din contract au fost supuse negocierii directe cu consumatorul, ci este vorba despre clauze care au fost impuse reclamantului în forma respectivă, fiind incidente sub acest aspect disp. art.4.2. din lege.
Cu toate acestea, în opinia instanței, inserarea unei asemenea clauze, în sensul stipulării obligației de plată (o singură dată) a unei taxe fixe, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Astfel, deși prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispozițiilor Legii nr.193/2000, având în vedere că, așa cum afirmă însăși Banca, aceste contracte sunt preformulate, standard, instanța constată că nu sunt incidente în cauză prevederile art.1 alin.3, art.4 alin.1 și 2 și art.1 lit. a din Anexa la lege, câtă vreme, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Or, dispoziția amintită nu pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, comisionul de procesare fiind perceput pentru amortizarea costurilor pe care pârâta le suportă prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică și servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut etc.) cheltuieli inerente pentru buna desfășurare a activității Băncii.
Tocmai pentru acest motiv, faptul că nu este indicată în mod expres în contract contraprestația băncii pentru perceperea taxei de analzia dosar nu este de natură să imprime acestuia caracter abuziv.
Pe de altă parte, după cum s-a arătat mai sus, instanța apreciază că prevederile art.6.1. din contract au fost redactate de o manieră clară, neechivocă, care nu pune probleme de interpretare, contrar afirmațiilor reclamantei, fiind de asemenea menționat și motivul pentru care se percepe acest comision.
Simpla împrejurare că suma achitata reprezintă un cost exagerat de mare pentru reclamant nu poate constitui un argument pentru admiterea acțiunii, cu atât mai mult cu cât cuantumul acesteia a fost cunoscut de la momentul contractării creditului și asumat de împrumutat prin semnarea contractului.
Mai mult, o asemena taxa este permisa în mod expres de lege, la art.36 din OUG nr.50/2010 prevăzându-se că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe (...) un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.
În ceea ce privește solicitarea de restituire a a sumelor incasate cu titlu de dobanda, invocand, prin raportare la primul capat, ca dobanda care trebuie avuta in vedere este cea de la data semnarii contractului-respectiv 6,99%, instanta o considera neintemeiata.Astfel:
Dupa intararea in vigoare a OUG 50/2010(ale cărei dispoziții au fost implementate de Bancă prin actul adițional la contract,semnat de reclamant), s-a introdus in clauzele contracuale formula de calcul, banca a considerat marja fixa ca fiind 6,77% la care a adaugat indicele de referinta Libor la 3 luni de 0,22% rezultand o dobanda de 6,99% (specificandu-se ca este variabila trimestrial potrivit formulei de calcul dobanda de referinta plus marja bancii, doband a de referinta fiind Libor CHF la 3 luni)
Deși s-a admis cererea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al clauzei inserate la art.5.2 (conform celor reținute mai sus), în opinia instanței, acest fapt nu dă dreptul reclamantului să solicite plafonarea dobânzii la cea inițial stabilită prin convenție(se solicita la capatul 2 si 3 sa se aiba in vedere dobanda si valoarea indicelui libor la data semnarii contractului),intrucât ar însemna transformarea creditului cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă.
Or, acest lucru nu poate fi admis întrucât contravine înțelegerii părților (și voinței Băncii) și implicit prevederilor art.969 C.civ. Atâta vreme cât reclamantul a acceptat și și-a asumat obligația restituirii unui credit în valută cu dobândă variabilă, instanța nu poate interveni în contract pentru a modifica unul din elementele esențiale ale acestuia (dobânda fiind în sens larg parte a prețului) în sensul dorit de împrumutat, după 7 ani de la semnarea convenției.
Așa fiind, odată intervenit consimțământul părților cu privire la aplicarea unei rate de dobândă care la data incheierii contractului era de 6,99% dar este variabila, astfel ca este nefondată cererea reclamantului de stabilire a unei dobânzi fixe pe toată durata creditului.
De altfel, reclamantul-debitor nu a motivat în niciun fel această pretenție, invocând doar argumente de natură a demonstra caracterul abuziv al prevederii art.5.2 din contract, ceea ce în opinia sa justifică modificarea convenției de credit în sensul reducerii dobânzii .
Însă după cum s-a precizat deja, în speță este vorba de 2 chestiuni distincte, întrucât soluția de admitere a caracterului abuziv al prevederii art.5.2 nu dă dreptul la reparație în sensul pretins de reclamant, respectiv reducerea dobânzii la cea fixă inițială
Aceasta nu înseamnă că soluția instanței (prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prev. de art.5.2 din contract) devine lipsită de efecte juridice, întrucât, subsecvent acestei cereri, reclamantul ar fi putut solicita obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii pentru perioada menționată în raport de anumite criterii clare și obiective și/sau obligarea Băncii să justifice motivele care au determinat majorarea ratei dobânzii precum și micșorarea dobânzii în ipoteza în care s-ar fi dovedit lipsa oricărui temei pentru modificarea unilaterală operată de pârâtă.
De altfel, prin dispozițiile art.37 din OUG nr.50/2010 nu s-a prevăzut, în ceea ce privește modul de calcul al dobânzii în contractele de credit cu dobândă variabilă, că marja băncii trebuie să fie cea prevăzută inițial în contract ci doar că marja ce va fi stabilită de Bancă, odată cu . act normativ, trebuie să rămână fixă pe toată derularea contractului, modificarea dobânzii urmând a se face doar în raport de evoluția indicelui de referință EURIBOR/LIBOR (în funcție de moneda în care se acordă creditul).Situatie care se verifica in speta fata de actul aditional.
Or, dacă ar fi existat această intenție din partea legiuitorului, s-ar fi stipulat în mod expres în cuprinsul legii o astfel de prevedere.
Pe cale de consecință, va fi respins ca nefondat petitul ce privește obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite în plus de reclamant cu titlu de dobanda fara titlu legal si contractual si pe cale de consecinta si capatul 5 dat fiind caracterul subsecvent
Cu privire la capetele 6,7 ,reține instanța că părțile nu au convenit plata sumelor datorate de reclamant la un anumit curs de schimb, ci au convenit asupra plății sumelor în valuta în care a fost primit creditul. Cursul oficial de schimb RON-CHF se stabilește de către B.N.R., nu de către pârâtă.
Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamantului, fiind semnat prin acordul părților, devenind incidente prev. art.969 C.civ., cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.
Prin urmare, reclamantii au optat pentru primirea unei sume de bani în franci elvețieni și s-au obligat să returneze suma primită în aceeași monedă. Ca urmare a manifestării de voință a reclamantilor, în cadrul contractului de credit încheiat de părți s-au introdus date referitoare la moneda creditului
Dispozițiile Legii nr.193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forță obligatorie, ci are menirea de a particulariza dispozițiile legale generale aplicabile in rem și in personam.
La momentul semnării contractului, reclamantul a avut posibilitatea de a studia ofertele băncii (probabil a analizat și ofertele altor unități bancare), respectiv condițiile și caracteristicile esențiale ale produselor și serviciillor oferite de parata, semnând contractul în cunoștință de cauză.
In opinia instanței, obligația de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi transferată în totalitate în sarcina Băncii, câtă vreme nicio prevedere legală nu impune o asemenea obligație furnizorilor de servicii financiare.
În consecință, reclamantul era cel care trebuia să analizeze posibilitatea evoluției nefavorabile (crescătoare) a monedei în care a contractat creditul, având în vedere că și-a asumat riscul accesării unui împrumut în CHF, cu atât mai mult cu cât creditele în CHF erau ușor accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care a beneficiat și reclamantul.
Potrivit art.9.2. „rambursarea ratelor lunare se va efectua …)in aceeasi moneda in care a fost acordat creditul.Clientul poate opta si pentru depunerea sumelor datorate in orice alta moneda pentru care imprumutatul are deschis cont curent, banca avand dreptul sa realizeze conversia valutara, folosind cursurile de schimb valutar practicate de bnaca la acea data .
. Prin urmare, clientul s-a obligat să depună în contul curent suma lunară datorată Băncii în CHF, aceasta fiind obligația principală asumată de către reclamant.
Împrejurarea că împrumutatul restituie datoria la un curs de schimb al francului elvețian dramatic majorat față de momentul contractării creditului este justificată de faptul că, sub acest aspect, contractul semnat de părți este unul aleatoriu. Este firesc ca riscul valutar să fie suportat de către debitor, întrucât acesta este unul din dezavantajele creditelor în valută, de care reclamantul trebuia să fie conștient la momentul la care și-a luat acest angajament.
Chiar dacă reclamantul (susține că) nu avea cum să prevadă ca și un consumator mediu și normal o evoluție atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elvețian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piața interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru înghețarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.
O asemenea soluție ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speță pârâta, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, reclamantul solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru el, fără a ține cont și de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenția de credit.
Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecință, pârâta, acordând finanțări în CHF, trebuie să dețină sume suficiente în aceeași monedă, pe care și le procură incluisv din ramnursările creditelor acordate în CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamantul numește dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamantului a unei sume importante de bani pentru o perioadă de30 de ani.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Or, contractul de credit încheiat cu reclamantul, prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză de natura celor inserate la art.9.2, dar și obligația acesteia de a pune de îndată la dispoziția consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval extrem de lung- 360 luni. Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorului de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
În plus, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o . de obligații pe care banca le are fața de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, iar în cauza de față, raportat la obligațiile ce incumbă Băncii, sumele pe care aceasta le-a pus la dispoziția reclamantului (_ CHF) și intervalul de timp îndelungat acordat debitoarei pentru restituirea împrumutului (360 luni), instanța apreciază că dispozițiile art.9.2 inserate în convenția de credit nu sunt de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, și în consecință, nu pot fi considerate abuzive.
Protecția instituită de Legea nr.193/2000 și celelalte prevederi în materia protecției consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puțin pentru a obține un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamantul tinde să îl obțină, urmărind în fapt exonerarea sa (prin intermediul instanței) de obligația principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voință a părților consacrat de art.969 C.civ. și cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.
Legislația protecției consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părțile semnatare ale unei convenții de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii și ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate pe durata a 360 de luni.
De altfel, prin această solicitare, reclamantul pretinde modificarea unei obligații esențiale, solicitând instanței să intervină în însăși cauza contractului de credit, aspect ce excede protecției oferite de prevederile Legii nr.193/2000.
A plăti un preț cu mult mai mare decât prețul inițial al contractului nu este contrar bunei credințe, cum s-a susținut, ci este un risc pe care clientul și-a asumă, având în vedere tipul de contract încheiat de părțile prezentei cauze, împrejurarea că împrumutul a fost contractat în valută, dar și intervalul de timp extrem de mare (28 de ani) pentru care s-a încheiat.
A susține că părțile pleacă, în derularea acestui contract, de la premisa că situația economică de la data semnării convenției va fi relativ stabilă, este un fapt total nerealist, având în vedere că nimeni nu poate previziona evoluția unei monede pe o perioadă de aproape 30 de ani.
Față de cele arătate, apreciază instanța că reclamantul (client) și-a asumat riscul valutar din moment ce a accesat un credit în altă monedă decât cea în care realiza veniturile.
A pretinde acum (după 7 ani de la încheierea contractului) că Banca nu și-a îndeplinit în mod corect și complet obligația de informare prevăzută de art.18 din OG 21/1992 și art.57 din OUG 50/2010, doar pentru că executarea contractului a devenit deosebit de oneroasă pentru reclamant, este lipsit de fundament, cu atât mai mult cu cât este greu de anticipat evoluția unei monede străine pe o perioadă atât de îndelungată chiar și de către instituțiile de credit.
Prin această atitudine reclamantul nu face altceva decât să transfere riscul cursului valutar exclusiv în sarcina Băncii, deși era conștient la data contractării creditului în valută de faptul că este un risc asumat de el. Mai mult, nu poate fi sancționată pârâta prin transformarea esențială a contractului de credit într-un mod pe care nu îl dorește, în condițiile în care aceasta nu este culpabilă pentru evoluția cursului de schimb valutar al CHF, stabilit în condiții asupra cărora Banca nu își poate manifesta în niciun fel influența.
În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanța consideră că este neîntemeiată cererea reclamantului de înghețare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractuluide credit.
În ceea ce privește denominarea în moneda națională a plăților(plata ratelor de credit în lei), se reține că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, cum s-a susținut prin cererea introductivă, întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică disp. art.2 și 3 coroborat cu art.1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr.4/2005 privind regimul valutar.
Totodată, prin Normele BNR nr.10/2005 și nr.20/2006 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
Legislația internă este în concordanță cu angajamentele asumate de România față de partenerii externi, țările membre UE, față de care s-a angajat să liberalizeze circulația capitalurilor, în conformitate cu acquisul comunitar aferent liberei circulații a capitalurilor.
De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua operațiuni în valută dacă acestea au caracter ocazional, deci este permisă creditarea în altă monedă decât leu.
Argumentul invocat de reclamant în sprijinul acestui petit, legat de dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, care a determinat împovărarea sa excesivă în executarea contractului, nu poate fi avut în vedere, întrucât premisa instituită de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă (anterior verificării dezechilibrului contractual) este ca aceasta să nu fi fost negociată de părți, or în speță reclamantul este cel care a solicitat acordarea creditului în CHF, asumându-și totodată obligația rambursării împrumutului în aceeași monedă.
În consecință, acțiunea va fi respinsă ca nefondată și sub acest aspect.
Pentru toate considerentele de fapt și de drept expuse, instanța va admite în parte acțiunea si va constata nulitatea absoluta a clauzei de la art. 5.2, 6.2din Contractul de credit pentru nevoi personale nr. C 2204/1000/_/5.06.2008 încheiat între reclamanti și pârâtă, constituind clauze abuziva respingand in rest actiunea.
Văzând prevederile art.453 C.proc.civ. și soluția pronunțată în cauză, instanța va respinge cererea reclamantilor de obligare a paratei la plata cheltuielilor de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea privind pe reclamanții R. A. P., R. D. ambii cu domiciliul ales la av. C. M. VICENTIU în sector 5, București, CALEA RAHOVEI-ELECTROMAGNETICA BUSINESS PARK, nr. 266-268, .. 2, . pe pârâta O. B. ROMANIA S.A cu sediul în sector 1, București, . - 68
Constată caracterul abuziv al clauzei inserate la art.5.2 din contractul nr C2202/1000/_/5.06.2008 .
Constată caracterul abuziv al clauzei inserata la: art.6.2 din contract, " respectiv în ceea ce privește sintagma „ „pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul taxelor și comisioanelor fără consimțământul clientului”
Respinge în rest cererea, ca neîntemeiată.
Respinge cererea de obligare a paratei la plata cheltuielilor de judecata ca neintemeiata.
Ia act ca nu se solicita cheltuieli de judecata de catre parata.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de apel se va depune la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședința publică de la 9.10.2015.
PRESEDINTEGREFIER
RED,TEHN M.T/5EX/ 3.11.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... | Obligaţie de a face. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... → |
|---|
