Acţiune în constatare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI

Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 18-09-2015 în dosarul nr. 16315/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI

SENTINȚA CIVILĂ NR._/2015

Ședința publică de la 18 Septembrie 2015

Instanta constituita din:

Președinte: F. M. P.

Grefier: I. I. D.

Pe rol judecarea cauzei civile privind reclamantul P. B. C. și pârâta P. B. ROMANIA, având ca obiect acțiune în constatare - clauze abuzive.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 11.09.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea data care face parte integrantă din prezenta și când instanța a amânat pronunțarea pentru data de 18.09.2015:

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 06.04.2015 sub nr. dosar_, reclamantul P. B. C. în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMÂNIA SA a solicitat următoarele:

- să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 3.2 din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. 422902A_ din 13.02.2008 și obligarea pârâtei la calcularea dobânzii creditului in functie de indicatorii pietei si la marje compatibile cu cu cele de la momentul contractării ;

- să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 4 din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. 422902A_ din 13.02.2008 și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1528,40 CHF reprezentând comision de acordare a creditului, incasat abuziv la data acordării imprumutului ;

- să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 5 din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. 422902A_ din 13.02.2008 ;

- să se constate că pârâta incasează in mod abuziv, incepând cu data de 20.01.2010 un comision de administrare cont (comision care nu este stipulat in cotnract) și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 37,05 CHF reprezentând contravaloare comision de administrare cont ;

- obligarea pârâtei să deruleze contractul de imprumut la cursul din momentul contractării, respectiv 2,259 lei, precum si denominarea in moneda natională a plăților.

În motivare, s-a arătat că între reclamant în calitate de Împrumutat, și pârâtă s-a încheiat Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. 422902A_ din 13.02.2008, prin care banca le-a acordat un credit pentru nevoi personale în cuantum de 32.096,40 CHF, ce urma să fie rambursat în 120 luni. În prevederile contractuale cuprinse în cadrul contractului de credit au fost stipulate în sarcina reclamanților o . îndatoriri contractuale ce au fost inserate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 193/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și care, totodată, contravin prevederilor Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE și, respectiv, actului național de transpunere a acesteia - Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, cu modificările și completările ulterioare.

Au invederat că instituirea unei marje variabile a băncii, ca de altfel toate celelalte clauze ale contractului de credit, nu au fost negociate cu reclamanții, fiind aduse la cunoștința consumatorilor într-un formular tipizat, cu precizarea din partea reprezentaților băncii „că acestea sunt condițiile de creditare aprobate de conducerea unității bancare și că nu pot fi negociate cu clienții”..

Totodată, având în vedere Hotărârea C.J.U.E., pronunțată în cauza C-26/13, solicită să se constate ca fiind abuzivă clauza prevăzută la pct.8.1 al Capitolului II din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. 21902J_/29.11.2007, conform căreia „împrumutatul și/sau împrumutatul solidar vor rambursa împrumutul și dobânda aferentă în rate lunare egale (denumite Anuități) (...), în valuta în care a fost acordat împrumutul”, precum și la pct.13.1 al Capitolului II din Contractul de împrumut pentra nevoi personale nr. 21902J_/29.11.2007, potrivii căruia „împrumutatul și/sau împrumutatul solidar își asumă riscul politic, riscul de forță majoră (...)”.

În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată, OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, cu modificările și completările ulterioare, Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE.

În probațiune, au solicitat proba cu înscrisuri, fiind anexate în acest sens contractul de credit, actul adițional la contractul de credit, grafic de rambursare, în copii certificate pentru conformitate cu originalul.

La data 13.05.2015, pârâta P. B. ROMÂNIA SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 si urm. Cod proc. civilă, art. 4, art. 8-13 din Legea 193/2000, Directiva 93/13/CEE, art. 2 pct. 24 din O.G. 21/1992, art. 117 din O.U.G. 99/2006, art. 969 din Codul civil.

In apărare, a arătat faptul că clauzele contractuale nu au un caracter abuziv, că au fost negociate intre părti, că reclamantii au avut posibilitatea de a opta intre mai multe tipuri de credit pe piata financiar-bancara, că dobânda bancara împreună cu comisionul de acordare credit reprezintă pretul contractului de credit, că a fost respectat echilibrul contractual.

În dovedire, pârâta a solicitat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu și proba testimonială cu un martor.

In cauza a fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizând materialul probator administrat, instanța reține:

Între reclamantul P. B. C., în calitate de Împrumutat, pe de-o parte, și pârâta S.C. P. B. ROMANIA S.A. (denumită în continuare „Banca” sau „P.”), în calitate de Împrumutător, pe de altă parte, s-a încheiat Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. 422902A_ din 13.02.2008, prin care banca le-a acordat un credit pentru nevoi personale în cuantum de 32.096,40 CHF, ce urma să fie rambursat în 120 luni (10 ani).

Dobânda a fost stabilită de tip „variabilă, calculată în funcție de indicele de referință și de marja băncii; indice de referință: LIBOR la 3 luni; Marja: 7,2% puncte procentuale pe an, variabilă;”

În speță, creditul deținut la P. B. ROMÂNIA SA este aliniat la prevederile OUG nr. 50/2010, prin Act aditional (filele 63-67) fiind aduse următoarele modificări: eliminarea comisionului de rambursare anticipată, fixarea marjei din componenta dobânzii, pe toată durata derulării contractului de credit; perceperea unui comision unic pentru servicii suplimentare prestate la cererea clientului, pe parcursul derulării contractului de credit, plafonarea dobânzii penalizatoare pentru anumite cazuri justificate, conform art. 38 (3) din OUG nr. 50/2010.

Din probatoriul administrat se observă faptul că deși s-a stipulat că marja băncii este variabilă, de la momentul contractării până în prezent, marja băncii a fost fixă - 7,2% puncte, conform inscrisurilor din dosr.

În drept, instanța reține faptul că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către cumpărător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte”.

Prin urmare, reglementarea analizată asigură protecția a consumatorilor angajați în raporturi juridice generate de contracte de adeziune încheiate cu profesioniști, acestea având un conținut prestabilit și care se încheie în mod curent prin aderarea consumatorului la clauzele impuse, fără o negociere directă a acestora.

Art. 4 din Legea 193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții:

(1) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată;

(2) prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;

(3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.

În privința caracterului nenegociat al clauzelor contractuale instanța are în vedere, în primul rând, dispozițiile legale din legislația specială internă (art. 4 alineatele 2 și 3 din Legea 193/2000) potrivit cărora o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Prin urmare, prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară.

De altfel, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, esențială pentru acest aspect este dovada asupra posibilității consumatorului de a influența natura ei (de a putea obține excluderea acestei clauze din convenția de credit).

În privința condițiilor privind dezechilibrul contractual în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe, instanța reține că acest dezechilibru contractual presupune alterarea armoniei contractuale care este dată, în special, de echivalența și reciprocitatea prestațiilor; în analiza echilibrului contractual se au în vedere elemente precum conținutul drepturilor sau obligațiilor părților, valoarea la care acestea se raportează, precum și existența clauzelor prin care nu se acordă aceleași drepturi ambelor părți contractante.

Cu referire la buna credință instanța are în vedere considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.

Prin urmare în cauză trebuie analizat dacă, prin inserarea clauzelor contestate, au fost vătămate interesele legitime, patrimoniale ale reclamantului.

I. Astfel, o clauză contestată de către reclamant, conform cererii de chemare în judecată este cele prevăzute de art. 3.2 din Secțiunea II intitulată „Dobânda” din contractul părților. Se solicită în acest context și obligarea pârâtei la recalcularea nivelului dobânzii percepute în temeiul contractului de credit și să ajusteze nivelul dobânzii conform prevederilor contractuale și legale.

În primul rând, se consideră că, față de tipul de produs bancar oferit reclamantului și condițiile particulare stipulate, aceste clauze nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, și nu oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente și, implicit dreptul de a o încasa în detrimentul reclamantului.

Așa cum se arăta și în cuprinsul pct. I din considerentele prezentei hotărâri, pârâta a acordat reclamantului un credit de 32.096,40 CHF, pe o durată de 10 ani, iar dobânda a fost stabilită de tip „variabilă, calculată în funcție de indicele de referință și de marja băncii; indice de referință: LIBOR la 3 luni; Marja: 7,2% puncte procentuale pe an, variabilă;”.

Așadar, reclamantul a beneficiat de creditare, însă formula de determinare a dobânzii a fost una explicită, fiind compusă din: indicele de referință LIBOR la 3 luni și Marja de 7,2% puncte procentuale pe an.

Cu privire la această din urmă componentă a dobânzii, reclamantul a cunoscut încă de la momentul contractării faptul că aceasta are un caracter variabil și a acceptat o astfel de ipoteză.

Astfel, instanța apreciază că, în lipsa unor motive pertinente, instanța de judecată nu poate cenzura voința părților, respectiv caracterul variabil al marjei, ci poate doar eventual constata caracterului abuziv al unei astfel de clauze, cu consecința înlăturării acesteia din contract, urmând ca părțile, prin același acord de voință exprimat la încheierea contractului să negociere în continuare condițiile de derulare a contractului.

În niciun caz însă instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților, prin determinarea unei noi formule de calcul, indiferent că se solicită acest lucru pentru trecut sau pentru viitor.

În același sens este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care în interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, CJUE a pronunțat și Hotărârea din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino, statuând că „articolul 6 alin. 1 din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze”.

În motivarea acestei hotărâri, Curtea a reținut că din textul articolului 6 alin. 1 din Directivă rezultă că „instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în masura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic”.

Din această interpretare dată de CJUE rezultă fără echivoc că, în situația în care instanța națională constată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, aceasta are doar posibilitatea de a înlătura aplicabilitatea acelei clauze, contractul urmând să continue fără respectiva clauză, în măsura în care este posibil. În niciun caz reglementările comunitare nu permit instanțelor naționale să modifice clauzele contractuale considerate abuzive.

Or, în speță, conform probelor administrate, Banca nu a majorat marja, aceasta a rămas fixă, iar prin Actul adițional de aliniere la prevederile OUG nr. 50/2010, instanța constată că în prezent există definită o formulă clară de calcul a dobânzii și anume „indicele de referință, LIBOR CHF la 3 luni, la care se adaugă marja fixă a Băncii, pe toată durata derulării contractului de credit, marja valabilă la data intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, respectiv la data de 21.06.2010”.

Pentru considerentele expuse, instanța constată ca fiind neintemeiat primul capăt de cerere, motiv pentru care il va respinge ca atare.

II. Referitor la cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. 422902A_ din 13.02.2008, referitoare la perceperea unui comision de rambursare în avans, instanța o va respinge având în considerare prevederile art. 36 alin. (l) din OUG nr. 50/2010, precum si Actul Aditional de Aliniere la prevederile OUG nr. 50/2010 (filele 63-67 dosar). Mai mult, instanța reține faptul că reclamantul nu a achitat un asemenea comision, precum și că, anterior formulării cererii de chemare în judecată, unitatea bancară, prin adresa din data de 17.08.2010 a eliminat comisionul de rambursare anticipată, acesta neputând fi pretins de la client nici pentru viitor (fila 62).

III. Referitor la cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4 din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. 422902A_ din 13.02.2008, referitoare la perceperea unui comision de acordare a creditului (1528,40 CHF), precum si incasarea comisionului administrare cont (77,05 CHF ):

Prin clauza cuprinsă la art. 4 din Contractul de credit s-a prevăzut: Comision de acordare 1528,40 CHF se achită la data tragerii creditului, fiind retinut din limita creditului acordat.

În drept, potrivit art. 1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, fiind interzis comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

De asemenea, în ce privește noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 alin. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Din ambele reglementări rezultă aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv și anume: clauza să nu fie negociată individual și să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.

Conform art. 3 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune, iar faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune.

În speță, reclamantul-consumator a solicitat constatarea caracterului abuziv cu privire la comisioanele datorate băncii.

1. Referitor la caracterul nenegociat al clauzei cuprinse la art. 4 din Contractul de credit nr. 422902A_ instanța stabilește că acesta se regăsește cu privire la toate comisioanele percepute de unitatea bancară, fiind vădit neîntemeiată susținerea pârâtei în sensul că această clauză are caracter negociat.

Faptul că împrumutatul nu a avut posibilitatea de a negocia eliminarea comisioanelor la încheierea contractului de credit este în afara oricărui dubiu, având în vedere că obligația de plată a comisionului de acordare și a comisionului de administrare este prevăzută în contract.

Este vădit neîntemeiată și invocarea de către pârâtă a prevederilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, întrucât consumatorul nu consideră ca fiind abuziv prețul serviciilor de care a beneficiat, ci faptul că este obligat să plătească, pe lângă prețul reprezentat de dobânda lunară, diferite comisioane, pentru care nu primește o contraprestație, clauza prin care sunt stabilite obligații de plată suplimentare prețului reprezentat de dobânda curentă nefiind exclusă de la verificarea caracterului abuziv, cu atât mai mult nu este exprimat în mod clar și inteligibil conținutul serviciului pentru care este perceput comisionul.

2. În ce privește cea de-a doua condiție ce atrage caracterul abuziv al unei clauze, respectiv crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, aprecierea îndeplinirii ei se va face în concret, cu privire la fiecare comision.

Perceperea de către bancă a comisionului de acordare a creditului, care a fost în cuantum de 1528,40 CHF creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, plata acestei sume nefiind justificată de serviciile pe care le-a presupus deschiderea contului de credit, virarea în acest cont a sumei împrumutate și emiterea graficului de rambursare.Totodată, instanța constată că valoarea comisionului este mare, creand un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin plata sumei de 1528,40 CHF pentru încheierea unui contract de credit.

Dar, perceperea de către bancă a comisionului de administrare în cuantum de 37,05 CHF nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, acest comision reprezentând prețul pe care împrumutatul îl plătește pentru serviciile prestate de bancă în legătură cu administrarea contului de credit și încasarea ratelor lunare. Acest comision nu este inclus în dobânda curentă care reprezintă prețul împrumutului acordat, respectiv suma de bani pe care banca o primește pentru că l-a împrumutat pe reclamant. Comisionul de administrare este perceput pentru servicii bancare lunare prestate în legătură cu administrarea creditului, acestea fiind distincte de serviciile de creditare.

Includerea comisionului de administrare în dobânda anuală efectivă nu are caracter abuziv, întrucât dobânda anuală efectivă trebuie să cuprindă costul total al creditului, astfel cum se prevede la art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010, aceasta fiind utilă pentru informarea clientului cu privire la costurile totale pe care le suportă. Spre deosebire de dobânda anuală efectivă, dobânda curentă reprezintă prețul creditării, respectiv procentul pe care îl percepe unitatea bancară pentru transmiterea către reclamant a unei sume de bani, de folosința căreia este lipsită pentru o anumită perioadă de timp.

Totodată, instanța constată că plata sumei de 37,05 CHF nu poate genera un dezechilibru semnificativ, aceasta reprezentând o parte nesemnificativă din ratele lunare achitate de către împrumutat.

3. În ce privește cea de-a treia condiție ce atrage caracterul abuziv al unei clauze, respectiv producerea dezechilibrului contractual contrar cerințelor bunei-credințe, instanța stabilește că această cerință nu se regăsește în privința comisionului de acordare si de administrare, care sunt percepute pentru serviciile prestate de unitatea bancară în legătură cu acordarea creditului, fiind permise și de prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

Fiecare client al băncii urmare a încheierii unui contract de credit are obligația, pe lângă obligațiile individuale prevăzute în contract, să asigure resursele financiare de care banca are nevoie în activitatea sa curentă, sumele încasate cu titlu de dobândă neacoperind aceste cheltuieli ale băncii, costuri necunoscute consumatorului la momentul încheierii contractului. Dar, cuntumul acestor costuri nu trebuie să conducă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

În acest sens, este relevantă și Hotărârea CJUE din data de 26.04.2012 în cauza C-472/10 (INVITEL-Ungaria), potrivit căreia se poate aprecia ca fiind abuzivă clauza care figurează în condițiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii prin care un vânzător sau un furnizor prevede o modificare unilaterală a costurilor aferente serviciului care trebuie furnizat, fără a descrie însă în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri și fără a indica un motiv întemeiat pentru această modificare.

Reținând faptul că prin obligația împrumutatului de plată a comisionului de administrare nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe, această sumă fiind datorată pentru servicii prestate de către unitatea bancară în legătură cu creditul acordat, instanța va respinge ca neîntemeiat petitul 4 al cererii de chemare in judecată.

Dar, constatând anterior faptul că perceperea de către bancă a comisionului de acordare a creditului, care a fost în cuantum de 1.528,40 CHF creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, precum si că faptul că prin clauza de la art. 4 din contract, se încalcă flagrant prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, aceasta nefiind negociată și producând, prin ea însăși, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța va admite, în parte, cererea și va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4 din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. 422902A_ din 13.02.2008, referitoare la perceperea unui comision de acordare, și în consecință, dispune înlăturarea acestei clauze abuzive din contract și obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei de 1.528,40 CHF cu titlu de comision de acordare credit.

IV. Referitor la solicitarea de stabilizare (înghețare) a cursului de schimb CHF –L. la momentul semnării convenției de credit, respectiv denominarea in moneda naională a plăților, instanța va retine ca acele clauze incriminate de reclamant sunt valabile, fiind o aplicare fidelă a principiului legal al nominalismului monetar (art. 1.578 si art. 1.584 din Vechiul Cod Civil).

Astfel, instanța va reține că, între părțile litigante s-a încheiat o convenție de credit, prin care pârâta, in calitate de bancă împrumutătoare, a împrumutat reclamanților suma de 32.096, 40 CHF, prin urmare este vorba despre un contract de împrumut de consumație, având ca obiect o sumă de bani.

In conformitate cu prevederile art. 1584 din Codul civil 1864 (aplicabil in speță in temeiul art. 3 si art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligația principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadență lucruri de același gen, aceeași cantitate si de aceeași calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului si acela al plății.

Prin urmare, întrucât creditul a fost acordat in moneda ,,CHF’’, la scadență trebuie să fie restituită suma împrumutată în aceeași monedă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei (principiul nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 din Codul civil vechi).

Atât Vechiul cod civil (art. 1.578), cât și Noul Cod civil (art. 2.164), consacră în materia împrumutului bănesc principiul nominalismului monetar, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia.

Astfel, potrivit art. 1.578 din Vechiul Cod Civil (în vigoare la data încheierii contractului de credit în cauză), „Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

Valabilitatea acestui principiu a fost menținută în Noul Cod civil, care prin art. 2.164 prevede: „(1) În lipsa unei stipulații contrare, împrumutatul este ținut să restituie aceeași cantitate și calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creșterea sau scăderea prețului acestora. (2) In cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel."

Creditul în litigiu a fost acordat/tras efectiv în CHF, astfel încât si rambursarea sa se va face în moneda în care s-a acordat creditul (CHF), pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere, fie de pe piață (de la casele de schimb, de la alte bănci etc.), fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare. Prin urmare, nu este vorba despre credit care ar fi doar „denominat" în CHF, cum se încearcă în mod voit și tendențios să se inducă ideea în actiune. ,,Denominat’’ înseamnă că suma creditului a fost înregistrată și calculată în valuta creditului (CHF), dar tragerea creditului (adică, suma efectiv primită de client) și restituirea creditului prin plata ratelor s-ar face în moneda națională.

Aceasta este de altfel diferența esențială dintre situația dedusă judecății în prezentul dosar și situația din Ungaria, vizată prin hotărârea CJUE din 30 aprilie 2014, pronunțată în cauza C - 26/13, Kásler împotriva băncii. În timp ce în Ungaria reclamanții au primit împrumutul în moneda națională (forinți), numai denominarea creditului făcându-se prin raportarea la CHF cu titlu de referință, în România, Regulamentul BNR nr. 4/2005 prevede că pot fi efectuate operațiuni, în mod liber, fie în moneda națională (leu), fie în valută, cu limitările prevăzute în mod expres.

Pentru toate argumentele expuse, instanța va respinge ca neîntemeiată solicitarea de rambursare (anticipată sau la scadentă) a creditului la nivelul cursului de schimb valabil în momentul acordării creditului, precum si denominarea in moneda natională a plăților.

În temeiul art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă, față de solutia ce se va pronunța (admitere în parte), instanța va obliga pârâta să plătească reclamantului cheltuielile de judecată în cuantum de 500 lei reprezentând onorariul avocațial, dovedit prin chitanța din 6.02.2015. De asemenea, va respinge ca neîntemeiată cererea pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată, nefiind făcută dovada acestora prin înscrisuri justificative.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

Admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulata de reclamantul P. B. C., cu domiciliul ales la C.. de Av. H. L. E. in București, ., ., ., sector 3, in contradictoriu cu pârâta P. B. ROMANIA, cu sediul ales la C.. de Av. L. în București, ..21, ., ., sector 1.

Constată caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4 din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. 422902A_ din 13.02.2008, referitoare la perceperea unui comision de acordare, și în consecință, dispune înlăturarea acestei clauze abuzive din contract și obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei de 1.528,40 CHF cu titlu de comision de acordare credit.

Respinge ca neîntemeiată cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3.2 si la art. 5 din Contractul de împrumut.

Respinge ca neîntemeiate capetele IV, V si VI ale cererii de chemare în judecată

Obligă pârâta să plătească reclamantului cheltuielile de judecată în cuantum de 500 lei reprezentând onorariul avocațial.

Respinge ca neîntemeiată cererea pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria Sectorului 1 București.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18.09.2015.

Președinte,Grefier,

P. F. M.D. I. I.

Red: P.F.M/Th.red:P.F.M/D.I.I.

4 EX / 29.12.2015

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI