Acţiune în constatare. Sentința nr. 7365/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7365/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 23-04-2015 în dosarul nr. 7365/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7365/2015
Ședința publică de la 23.04.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I.-C. H.
GREFIER: E. S.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții V. F. și V. R. în contradictoriu cu pârâta U. Ț. BANK SA, având ca obiect acțiune în constatare - constatare clauze abuzive.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 02.04.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință civilă și când, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 396 C.proc.civ., instanța a amânat pronunțarea.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 22.07.2014 sub numărul de dosar_ reclamanții V. F. și V. R. au chemat în judecată pe pârâta U. Tiriac Bank SA solicitând următoarele:
- să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la pct. 3.1 referitoare la rata dobânzii din cuprinsul contractului de credit nr._ din data de 06.07.2007;
- să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzută la pct. 3.3 referitoare la comisionul de administrare;
- obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în plus ca dobândă față de cea stabilită după algoritmul Euribor la 6M plus 2,92%, respectiv la plata sumei de 8.411,18 euro din care pârâta a restituit 4.373,18 euro;
- obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare, respectiv 6.215,45 euro;
- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele percepute abuziv și până la restituirea efectivă a acestora;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanții au arătat că la data de 06.07.2007 au încheiat cu banca pârâtă contractul de credit nr._, prin care li s-a acordat un împrumut în sumă de 42.975 euro, în care s-a prevăzut dobândă de 3,95% pe an pentru primele 6 luni de contract, urmând ca după această perioadă să se perceapă dobânda standard aplicată de bancă, la care se adăuga un comision de administrare de 0,2% calculat la soldul lunar al împrumutului.
Reclamanții au menționat că, începând cu luna ianuarie 2008, pârâta a modificat rata comisionului de administrare de la 0,2% la 0,5%, fără a proceda în prealabil la înștiințarea lor și fără justificarea motivelor care au determinat modificarea, deși în anul 2014 au luat cunoștință că banca a modificat comisionul de administrare, ca urmare adresei din 21.12.2007 expediată pe o adresă incorectă.
Ca urmare a intrării în vigoare a OUG 50/2010, reclamanții nu au manifestat nicio opțiune cu privire la modificarea dobânzii în variantele comunicate de bancă prin adresă, astfel că dobânda împrumutului a devenit variabilă calculându-se după algoritmul Euribor la 6M plus 2,92%.
Apreciind modificarea comisionului de administrare ca abuzivă, în data de 12.03.2014 reclamanții au procedat la notificarea pârâtei și au solicitat restituirea sumelor plătite în plus (diferența de 0,3% lunar) cu titlu de comision de administrare începând cu luna ianuarie 2008. Ca urmare a pasivității băncii pârâte, reclamanții au sesizat la 22.04.2014 Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului. Astfel, la 13.05.2014 pârâta a propus reclamanților rambursarea sumei de 4.373 euro percepută eronat, aferentă diferenței de comision pe care urma să o deducă cu o sumă reprezentând diferența dintre dobânda percepută de 3,95% și valoarea dobânzii de 5,95%. La 16.05.2014, prin adresa nr._ banca pârâtă a confirmat disponibilitatea de a reveni la costurile inițiale ale creditului, respectiv dobânda variabilă formată din Euribor la 6M (1,03% valabil la 30.06) plus marja de 4,92% la care se adaugă un comision de administrare de 0,2%. Pârâta a virat în contul reclamanților suma de 9,294 euro din care a retras mai multe sume cu titlu de rate restante, rămânând un sold de 4.373,18 euro.
Reclamanții au arătat că, în urma răspunsului băncii, au comunicat refuzul lor referitor la propunerea făcută și au solicitat, totodată, rambursarea în integralitate a comisionului de administrare de 0,3% perceput în mod abuziv și modificarea comisionului de administrare prin revenirea la valoarea inițială a acestuia de 0,2%.
În ce privește clauzele de la pct.3.1 și pct.3.3 referitoare la modificarea ratei dobânzii, respectiv comisionul de administrare, reclamanții au apreciat că sunt în contradicție cu dispozițiile Legii nr. 193/2000. Au fost invocate și dispozițiile art. 9 indice 3 alin. g) din OG 21/1992 cu privire la regulile dobânzii variabile, reclamanții apreciind că modificarea intervenită după voința creditorului este ilegală, în sensul că marja nu poate fi variabilă, ci fixă.
S-a menționat că pârâta a modificat rata marjei de la 2,95% la 4,92% fără vreun motiv întemeiat, aplicând dobânda retroactiv începând cu luna ianuarie 2008, în contradicție cu adresa din 21.12.2007 prin care reclamanților li s-a adus la cunoștință rata dobânzii ca fiind de 3,95%.
Mai mult, reclamanții au precizat că prin adresa din 14.09.2014 banca pârâtă a comunicat că urma să perceapă o dobândă variabilă calculată după indicatorul de referință Euribor la 6M plus marja fixă de 2,92%, apreciind că modificările operate de pârâtă sunt neîntemeiate și abuzive.
În ce privește comisionul de administrare, reclamanții au apreciat că prevederea se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 fiind o clauză ce nu a fost negociată direct și care creează, contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Reclamanții au apreciat că acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci. Conchizând, reclamanții au apreciat comisionul ca fiind o dobândă mascată și este interzis de prevederile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar.
În drept au fost invocate prevederile Legii 193/2000, Legii 190/199 și OG 21/1992.
În dovedire s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și interogatoriul pârâtei.
Prin cererea precizatoare depusă la 12.08.2014 reclamanții au înțeles să modifice capătul 3 de cerere în sensul de a solicita obligarea pârâtei la plata sumei de 4.222,98 euro, reprezentând diferența de comision de la 0,2% la 0,5% perceput de banca pârâtă și achitat de reclamanți, în sumă totală de 8.596,16 lei și suma de 4.373,18 euro pe care pârâta le-a restituit-o la data de 12.05.2014.
Totodată, reclamanții au înțeles să modifice capătul 4 de cerere în sensul că solicită obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute abuziv cu titlu de comision de administrare de 0,2%, conform modificărilor retroactive făcute de pârâtă în luna mai 2014, de la momentul perceperii acestuia - luna august 2007 și până în luna mai 2014, respectiv 6.031,98 euro.
Cât privește capătul 5 de cerere, reclamații au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă calculată de la data plății sumelor lunare nedatorate și până la data restituirii efective de către pârâtă, menționând că valoarea este relativă prin raportare la momentul restituirii sumelor, modul de calcul urmând a se determina prin raportare la dobânda de referință a BNR.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 204 C.proc.civ.
Prin întâmpinarea depusă la 12.09.2014 pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
Referitor la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare, pârâta a solicitat respingerea acestui capăt ca lipsit de obiect, având în vedere că suma a fost restituită deja reclamanților.
Pârâta a menționat că, potrivit clauzelor contractuale inițiale, rata dobânzii a fost de 3,95% în primele 6 luni, urmând ca după trecerea acestei perioade să se perceapă dobândă standard aplicată de bancă, iar comisionul de administrare credit a fost 0,2%, astfel că începând cu data de 07.01.2008 dobânda aplicată creditului contractat de reclamanți a fost de 5.95%.
La 25.01.2008, ca urmare a schimbărilor survenite pe piața financiară, banca a modificat costurile inițiale creditului, comisionul de administrare aplicat la soldul lunar al creditului devenind 0,5%, iar rata dobânzii 3,95%/an.
Pârâta a arătat că a revenit la costurile inițiale ale creditului, astfel cum au fost modificate prin implementarea OUG nr.50/2010 și anume: dobânda variabilă formată din indicatorul de referință Euribor 6M (1,03% valabil la 30.06) plus marja 4,92% și comision de administrare de 0,2%. Astfel, la 12.05.2014 banca a returnat în contul curent al reclamanților suma de 9.294 euro, reprezentând diferența dintre costurile inițiale ale creditului și cele modificate în luna ianuarie 2008. Această sumă s-a compensat cu dobânda datorată de către reclamanți, raportat la dobânda inițială, după cum a arătat pârâta.
Dobânda implementată în 2010 a fost raportată la dobânda modificată în urma alinierii din 2008, respectiv de 3,95%, considerată variabilă, până la notificarea ulterioară din partea băncii.
Pârâta a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele instituite de prevederile art. 4-6 din Legea nr. 193/2000, pentru ca o clauză contractuală să poată fi calificată ca fiind abuzivă. S-a subliniat că, în cauză, caracterul negociat al contractului de credit reiese din chiar conținutul său, respectiv din faptul semnării atât a contractului de credit compus din condiții speciale și condiții generale, cât și din semnarea ulterioară a graficului de rambursare, precum și din semnarea tuturor actelor adiționale subsecvente încheierii contractului de credit. S-a apreciat, de asemenea că clauzele supuse analizei nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, nici prin ele însele, nici împreună cu alte prevederi din contract. Mai mult, pârâta a apreciat că nici cea de-a treia condiție prevăzută de lege pentru determinarea caracterului abuziv al clauzelor nu este îndeplinită, prevederile contractuale contestate fiind tocmai cele care se referă la prețul contractului, preț ale cărui elemente sunt clar definite și ușor inteligibile, dobânda și comisionul de administrare reprezentând un element care constituie prețul serviciilor prestate de bancă prin contractul de credit încheiat cu clienții, iar cuantumul și natura acestora rezultat foarte clar din contract.
În combaterea susținerilor reclamanților, banca a arătat că aceștia au acceptat cu bună știință condițiile contractului asumat și au achitat costurile privind dobânda și comisionul, astfel că nu se poate reține caracterul abuziv al clauzelor contractuale invocate. Prevederea perceperii comisionului de administrare și a modului de calcul al ratei dobânzii este clară și fără echivoc și a fost însușită de reclamanți prin semnarea contractului de credit și a actelor adiționale subsecvente, devenind lege între părțile contractate.
Pârâta a apreciat că clauza privitoare la comisionul de administrare și al ratei dobânzii nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, iar comisionul și rata dobânzii reprezintă parte a prețului contractului.
Conchizând, pârâta a apreciat că nu sunt întrunite elementele care să ateste caracterul abuziv al contractului de credit și a actelor adiționale subsecvente, conform prevederilor legii 193/2000, întrucât toate clauzele din contract au fost acceptate de ambele părți prin semnarea contractului și a actelor adiționale.
Pârâta a apreciat în continuare că instanța de judecată nu poate interveni în raporturile contractuale pentru a dispune o readaptare a convențiilor dintre părți, subliniind că reclamanții nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului, aceștia fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestora. De asemenea, a subliniat că nu se poate reține o încălcare a drepturilor edictate în favoarea consumatorului, ci mai degrabă o ignorare din partea reclamanților a drepturilor pe care le aveau de a cere informații, explicații, de a fi proactivi la începutul relației contractuale.
În drept au fost invocate prevederilor art. 205, art. 209 C.proc.civ., Legea nr. 193/2000 și toate textele de lege invocate în cuprinsul întâmpinării.
În probațiune s-a solicitat proba cu înscrisuri și interogatoriul reclamanților.
La data de 10.10.2014 reclamanții au comunicat, prin email, răspuns la întâmpinare, apreciind susținerile băncii ca nefondate prin raportare la adresa din data de 21.12.2007 prin care li s-a adus la cunoștință rata dobânzii ca fiind de 3,95%, respectiv prin adresa din 12.09.2010 când reclamanții au avut posibilitatea alegerii între o dobândă fixă de 3,95% și una variabilă formată din Euribor la 6M plus marjă fixă de 2,92%.
Reclamanții au solicitat să se constate că implementarea retroactivă a dobânzii formată din Euribor 6M plus marja de 4,92% nu s-a făcut ca urmare a implementării OUG nr. 50/2010, ci începând cu ianuarie 2008. Totodată, au solicitat înlăturarea apărărilor pârâtei ca nefondate, pentru considerentele dezvoltate pe larg în cererea introductivă.
Prin întâmpinarea la cererea precizatoare, depusă la 22.10.2014, pârâta a invocat excepția lipsei de interes referitor la primul capăt de cerere modificat, în sensul obligării băncii la plata sumei de 4.222,98 euro reprezentând diferența de comision de la 0,2% la 0,5%. În susținerea excepției pârâta a arătat că la 12.05.2014 banca a returnat în contul curent al reclamanților suma de 9.294 euro, reprezentând diferență comision de la 0,2% la 0,5%. Referitor la capătul 4 de cerere astfel cum a fost modificat, pârâta a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Referitor la capătul 5 de cerere, accesoriu capetelor principale, pârâta a solicitat respingerea lui pe considerentul că cererile principale sunt neîntemeiate.
La termenul de judecată din data de 20.11.2014, reclamanții au precizat că petitul 3 al cererii de chemare în judecată vizează diferența de comision.
La 07.01.2015 reclamanții au depus cerere precizatoare (f. 119-170) cu privire la capătul 5 al cererii introductive depunând modul de calcul al dobânzii legale pretinse.
Prin încheierea de ședință de la 05.02.2015, după deliberare cu privire la excepția lipsei de interes invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța a apreciat că susținerile în motivarea excepției vizează chestiuni de fond, aspectele invocate urmând a fi analizate odată cu fondul cauzei.
În cauză a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri și interogatoriile reciproce ale părților.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
La data de 06.07.2007, pârâta U. Ț. Bank S.A., în calitate de împrumutător, și reclamanții V. F. și V. R., în calitate de împrumutați, au încheiat contractul de credit nr._ (f. 6-14), având ca obiect acordarea unui credit de nevoi personale garantat cu ipotecă în valoare de_ EUR, pentru o durată de 240 luni, pentru o rată inițială a dobânzii de 3,95% pe an aplicabilă pentru o perioadă de 6 luni de la data semnării contractului, după trecerea acestei perioade urmând a se percepe dobânda standard aplicată de bancă la acest produs în acel moment.
Prin Notificarea din data de 21.12.2007 (file 15-16), pârâta i-a comunicat reclamantului că în anul 2007 au survenit o . modificări pe piața monetară, atât în privința monedei naționale, cât și în privința monedei EUR, astfel încât, ca urmare a acestor evoluții de pe piața financiar-bancară, începând cu data de 21 ianuarie 2008, U. Ț. Bank va alinia dobânzile și comisioanele portofoliului de credite existent la dobânzile și comisioanele standard ale băncii, noile dobânzi și comisioane aplicabile de la data de 21.01.2008 creditului contractat de reclamanți fiind: rata dobânzii – 3,95%, comision lunar aplicat la sold – 0,5%.
Prin Notificarea din 14 septembrie 2010 (fila 19), pârâta i-a comunicat reclamantului că, în conformitate cu prevederile OUG 50/2010, pentru toate contractele de credit se va modifica modul de calcul al ratei de dobândă, reclamantul fiind invitat ca, în termen de 15 zile calendaristice, să încheie un act adițional exprimându-și opțiunea pentru una dintre cele două variante: 1. dobândă fixă în valoare 3,95% sau 2. dobândă variabilă formată din indicatorul de referință Euribor 6M (1,03% la 30.06.) + marjă fixă (2,95%), comisionul lunar de administrare rămânând neschimbat. Prin aceeași notificare, reclamantului i s-a adus la cunoștință că, în situația în care până la expirarea termenului de 15 zile calendaristice, nu optează pentru una din cele două variante, creditul va fi trecut pe nivelul de dobândă format din indicatorul de referință Euribor 6M (1,03% la 30.06.) + marjă fixă (2,95%).
Prin adresa nr._/27.02.2014 (f. 20), pârâta U. Ț. Bank S.A. a răspuns sesizării reclamantului aducându-i la cunoștință că, potrivit prevederilor contractuale, la expirarea perioadei inițiale de 6 luni, dobânda creditului a devenit 5,95% pe an reprezentând dobânda standard aplicată de Bancă la acel produs la momentul respectiv, că prin adresa nr. R-AR_/decembrie 2007 l-a informat că începând cu luna ianuarie 2008 costurile creditului vor fi modificate în sensul micșorării dobânzii la nivelul de 3,95% pe an și majorării comisionului de administrare la 0,5% calculat la soldul lunar al creditului și că ulterior, prin scrisoarea R AR_/14.09.2010, l-a informat cu privire la posibilitatea de a alege una dintre cele două variante de dobândă.
Ulterior, prin adresa nr._/16.05.2014 (f. 31-32), pârâta a adus la cunoștința reclamantului că a decis revenirea la condițiile contractuale inițiale, agreate la data semnării contractului de credit care prevedeau că după trecerea perioadei inițiale de 6 luni urma să se perceapă dobânda standard aplicată de către bancă, iar comisionul de administrare credit a fost 0,2%, astfel că începând cu data de 07.01.2008 (după trecerea celor 6 luni), dobânda aplicată acestui credit a fost de 5,95% care ar fi fost aliniată prevederilor OUG 50/2010 astfel: EURIBOR 6M (1,03%) + marja de 4,92%, iar comisionul de credit ar fi rămas neschimbat, respectiv 0,2%. Prin aceeași adresă, reclamantul a fost informat că la data de 12.05.2014, banca a returnat în contul său suma de 4373,18 EUR reprezentând diferența dintre costurile inițiale ale creditului și cele modificate în luna ianuarie 2008.
Legea aplicabilă în cauză:
Având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864 și de Codul comercial – în vigoare la momentul nașterii obligațiilor, astfel cum art.6 alin.(2) din Codul civil din 2009 și art.3 și art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009 stabilesc.
Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanții având calitatea de consumatori în sensul art.2 alin.(1) din actul normativ, respectiv de persoane fizice parte la un contract încheiat în afara activității lor comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art.2 alin.(2) din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.
La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr.193/2000, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției – 06.07.2007).
Aplicarea în cauză a Directivei nr.93/13/CEE:
Ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege națională.
Pentru ca o directivă să beneficieze totuși de efect direct (înțeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanțelor naționale), în situația în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să îndeplinească trei cerințe cumulative: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei a expirat, iar statul nu a transpus directiva sau a transpus-o incorect; 2) prevederea invocată este clară, precisă, necondiționată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster. Aceste cerințe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiție în mai multe cauze: C – 41/74 V. Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. Însă, în cauză, niciuna dintre părți nu are calitatea de autoritate statală, astfel că pârâta nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr. 93/13/CEE.
Cu toate acestea, instanța va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale și prin prisma art.4 alin.(2) din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar și prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.
Cerințele calificării unei clauze contractuale drept ”abuzive”:
Potrivit art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ”o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelorbunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, ”o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.
Astfel cum art. 4 alin. (3) din Lege stabilește, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
De asemenea, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că ”orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.
Potrivit art.4 alin.(2) din Directiva nr. 93/13/CEE transpus în art.4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.
Contractul de credit nr._/06.07.2007 încheiat între părți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate: între reclamanți, partea contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primilor, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții doar manifestându-și voința de a încheia convenția.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi (studia și analiza) condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că acesta din urmă a avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, nici în privința contractului care face obiectul prezentei cauze, nici în privința contractelor similare încheiate, deși sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art.4 alin.(2) din Lege.
Contrar susținerilor pârâtei, instanța apreciază că prevederile contractuale criticate de reclamanți nu au fost negociate între părți. Astfel, nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept ”particulare” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.). Iar faptul că reclamanții au acceptat să semneze convenția de credit în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că au renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.
Pentru motivele de fapt și de drept anterior menționate, instanța reține caracterul de adeziune al contractului de credit nr._/06.07.2007 încheiat între părți, și deci caracterul nenegociat al tuturor clauzelor contestate de reclamanți.
Clauzele contractuale criticate de reclamanți:
- Art. 3.1 din contractul de credit nr._/06.07.2007 referitoare la rata dobânzii, prevede: „După trecerea acestei perioade (n.n. de 6 luni în care rata inițială a dobânzii a fost de 3,95%/an) se va percepe dobânda standard aplicată de bancă la acest produs în acel moment”.
În ceea ce privește dobânda contractuală, instanța reține că stipularea unei dobânzi în cuantum variabil nu este prin ea însăși incompatibilă cu principiul loialității contractuale și nu reprezintă o clauză abuzivă. De asemenea, instanța retine ca nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, in sensul că reclamanții nu au făcut dovada dezechilibrului semnificativ produs între drepturile și obligațiile părților prin aplicarea acestei prevederi contractuale care stabilește modul de determinare a dobânzii.
În speță, nu se poate reține caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 3.1 din contract, acest articol nefiind de natură să confere dreptul băncii de a revizui unilateral și discreționar structura ratei dobânzii.
Astfel, deși reclamanții susțin că dobânda ar fi trebuit să rămână 3,95% instanța nu se poate substitui voinței părților, pentru că nu există niciun temei legal în baza căruia instanța să constate aspectul solicitat de reclamanți. Numai părțile, prin acordul lor de voință, pot fie să stabilească o dobândă fixă în contract, fie să prevadă o dobânda variabilă în funcție de indici obiectivi și accesibili, iar părțile au convenit ca după primele 6 luni să fie percepută dobânda standard aplicată de bancă la acest produs în acel moment. De altfel, este în mod vădit nerezonabil, chiar excesiv, a aprecia că dobânda unui credit contractat pe o perioadă de 240 de luni este fixă și nu poate fi revizuită.
Astfel, începând cu 25.01.2008, dobânda a fost modificată de bancă de la 5,95% la 3,95%, iar comisionul de administrare credit de la 0,2% la 0,5%, ca urmare a notificării nr. R-AR_/decembrie 2007.
Întrucât notificarea din data de 21.12.2007 nu a fost legal comunicată reclamanților, fiind trimisă la o adresă incompletă, aceasta nu a putut produce efecte juridice astfel încât, la data de 12.05.2014, banca a returnat în contul reclamanților suma de 9294 EUR reprezentând diferența dintre costurile inițiale ale creditului și cele modificate în ianuarie 2008, această sumă compensându-se în parte cu dobânda datorată de reclamanți raportat la dobânda inițială.
Astfel cum a arătat și pârâta prin răspunsul la întrebarea 8 din interogatoriu, nefiind legal comunicată, notificarea menționată anterior nu poate produce efecte nici cu privire la comision (astfel că se impunea restituirea către reclamanți a diferenței de 0,3% percepută în plus), dar nici cu privire la dobândă (astfel că se impunea plata de către reclamanți a dobânzii standard aplicate de bancă la acest produs în acel moment). Așadar, instanța nu îmbrățișează opinia reclamanților în sensul că dobânda ar fi trebuit să rămână 3,95%, notificarea în întregul ei neputând produce efecte. Întrucât, în ceea ce privește creditul contractat de reclamanți, dobânda standard era de 5,95% și nivelul dobânzii poate varia doar în funcție de Euribor, iar Euribor 6M era de 1,03%, instanța apreciază că în mod corect a stabilit pârâta că diferența nu poate constitui decât elementul care rămâne fix pe toată durata contractului, element denumit „marja băncii”. De altfel, această formulă de calcul a fost inclusă în actul adițional pus la dispoziția reclamanților de către pârâtă și este în acord cu optica legiuitorului cuprinsă în OUG 50/2010.
Faptul că în contractul de credit nu s-a prevăzut expres că în dobândă este cuprinsă și marja băncii nu poate conduce la concluzia că dobânda nu cuprinde și acest element câtă vreme marja băncii este elementul determinant pentru bancă la încheierea contractului de credit ce stabilește profitul băncii pentru punerea la dispoziția împrumutatului a sumei de bani.
Astfel cum rezultă din modul de calcul depus de pârâtă la filele 174-175, aceasta a restituit reclamanților diferența de comision de 0,3% (0,5 – 0,2) și a perceput diferența de dobândă calculată în conformitate cu prevederile contractuale aplicabile după expirarea celor 6 luni inițiale.
- Art. 3.3 din contractul de credit nr._/06.07.2007 în partea ce vizează comisionul de administrare a creditului, prevede: „comision de administrare: ii) la facilitățile denominate în EUR sau USD: 0,2% calculat la soldul lunar al facilității”.
Raportat la obiectul cererii cu soluționarea căreia a fost învestită, instanța reține, în prealabil, dispozițiile relevante din Legea nr. 193/2000. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1), orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. 3, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, potrivit art. 4 alin. 2, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.
Făcând aplicarea acestor dispoziții legale situației de fapt din speță, instanța constată, pe de o parte, că respectiva clauză contractuală privind comisionul de administrare nu a fost negociată direct cu reclamanții, ci este preformulată. Mai mult, reține instanța că pârâta nu a făcut dovada negocierii directe a contractului cu reclamanții, în acord cu dispozițiile art. 4 alin. 3 teza a II-a din Legea nr. 193/2000, existența unei perioade de timp de la data formulării cererii de creditare și până la semnarea contractului nedovedind existența unor negocieri privind clauzele contractuale.
Pe de altă parte însă, instanța apreciază că respectiva clauză contractuală nu creează în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În primul rând, comisionul de administrare a fost determinat în mod transparent, clar și precis la momentul încheierii contractului, iar formula sa de calcul este prezentată în mod clar și fără posibilitate de interpretare, banca neavând posibilitatea, în mod unilateral, de a modifica cuantumul acestui comision în funcție de criterii neverificabile. Clauza referitoare la comisionul de administrare a fost redactată în termeni clari și nu necesită cunoștințe de specialitate pentru determinarea respectivului comision. Cuantumul comisionului a fost cuprins și în graficul de rambursare primit de reclamanți la momentul încheierii contractului de credit.
În al doilea rând, comisionul fiind o componentă a costului creditului, pe lângă dobândă, instanța apreciază că orice client prudent și diligent ar fi trebuit să îl ia în considerare în alegerea produsului de creditare. În speță însă, alegând acest produs doar pentru că pârâta „avea dobânda cea mai favorabilă” (răspunsul la întrebarea 2 din interogatoriul luat reclamantei V. R.), pentru că „oferta a fost cea mai avantajoasă” (răspunsul la întrebarea 7 din interogatoriul luat reclamantei V. R.) și pentru că „per total condițiile de creditare oferite au fost cele mai apropiate de așteptări”, la alegerea băncii „contribuind și faptul că reclamantul era un client destul de vechi al băncii” (răspunsul la întrebarea 2 din interogatoriul luat reclamantului V. F.), nu se poate reține că reclamanții au manifestat prudență și diligență. În plus, încercarea reclamanților de înlăturare a acestui comision din conținutul contractului de credit la aproximativ 7 ani de la încheierea acestui contract și după plata fără rezerve a acestuia în această perioadă vine, în opinia instanței, în contradicție cu principiile fundamentale ale dreptului civil reglementate de art. 969 și art. 970 C.civ. potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege și convențiile trebuie executate cu bună-credință.
În al treilea rând, stabilirea și perceperea unui comision de administrare nu erau interzise la momentul încheierii contractului de credit, nici pe parcursul derulării acestuia până în prezent, ci dimpotrivă au fost și sunt permise în mod expres prin OUG nr. 50/2010, respectiv art. 36 potrivit căruia „Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.”
În al patrulea rând, nedefinirea noțiunii de „gestionare” în contract și neprecizarea operațiunilor pentru care se percepe un astfel de comision nu pot atrage caracterul abuziv al acestui comision. Reclamanții nu au dovedit că au solicitat explicații pârâtei la momentul încheierii contractului cu privire la activitățile acoperite de acest comision.
Astfel, comisionul de gestionare/administrare este perceput, cum de altfel îi este și denumirea, pentru administrarea creditului, respectiv pentru operațiunile efectuate pentru întreținerea lunară a creditului, cheltuieli pentru mentenanța bazei de date, pentru raportări, pentru arhivare, pentru evaluări periodice ale clientului/creditului.
În al cincilea rând, cuantumul total al comisionului de administrare nu demonstrează caracterul abuziv al clauzei care îl reglementează. Un procent lunar de 0,2% aplicat la soldul creditului rămas de rambursat în urma scadenței lunare anterioare nu creează un dezechilibru între obligațiile părților contractuale. Astfel cum s-a reținut anterior, cuantumul acestui comision ar fi trebuit luat în considerare anterior semnării contractului de credit, ca și componentă a costului creditului. Faptul că reclamanții consideră în prezent că acest comision este abuziv nu poate conduce la înlăturarea acestuia din contract, în virtutea celor două principii antemenționate (art. 969 și art. 970 C.civ.).
Astfel cum rezultă din calculul depus la filele 174-175, banca a restituit reclamanților comisionul de administrare de 0,3% perceput în plus în perioada 2008-2014, reținând diferența de sumă pe care clienții ar fi trebuit să o achite băncii în plus față de dobânda achitată dacă modificarea menționată în notificarea din 2007 nu ar fi avut loc. Deși banca a susținut că ar fi efectuat calculul pentru perioada 2008-2011, din modul de calcul depus la filele 174-175 rezultă că acesta a fost efectuat la zi (aprilie 2014).
Deși conduita băncii de a percepe un comision de administrare de 0,5% cu toate că notificarea din decembrie 2007 nu a fost legal comunicată, ar putea fi catalogată drept abuzivă, clauzele supuse controlului instanței de către reclamanți nu prezintă caracter abuziv și, în plus, s-au compensat sumele datorate reciproc până la concurența celei mai mici, banca restituind diferența de comision și percepând diferența de dobândă corect calculată, astfel încât instanța urmează a respinge cererea, sumele percepute nefiind supuse restituirii.
În temeiul art. 453 C.proc.civ., reținând culpa procesuală a reclamanților față de respingerea cererii de chemare în judecată, instanța îi va obliga pe aceștia la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2951,22 lei reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea formulată de reclamanții V. F. și V. R. ambii cu domiciliul ales la C..Av.I. B. P. – București, ., ., ., în contradictoriu cu pârâta U. Ț. BANK SA cu sediul în București, ., sector 1 și cu sediul ales la B. și Asociații SPRL în București, . nr. 70, sector 2, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
Obligă reclamanții să plătească pârâtei suma de 2951,22 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.04.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
I.-C. HlihorElena S.
Red.ICH/Tehnored.ICH, ES/23.11.2015
Printat – 2 exemplare
Comunicări - 3
| ← Pretenţii. Sentința nr. 7409/2015. Judecătoria SECTORUL 1... | Acţiune în constatare. Sentința nr. 7410/2015. Judecătoria... → |
|---|
