Acţiune în constatare. Sentința nr. 7506/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7506/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 24-04-2015 în dosarul nr. 7506/2015
document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
Sentința civilă Nr. 7506/2015
Ședința publică de la 24 Aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE MIHAELA TUDOSE
GREFIER S. B.
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe reclamantii B. M. C. D. A. LA AV. B. M., B. C. D. A. LA AV. B. M. și pe pârâta R. B. S.A., având ca obiect acțiune în constatare constatare clauze abuzive, repunerea in situatia anterioară.
Dezbaterile în fond și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 10.04.2015, parte integrantă din prezenta sentință, când instanța, pentru a se depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea la datele de 17.04.2015,24.04.2015 când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 25.11.2014 sub nr._, reclamantii B. M. C., B. C. au chemat în judecată pe pârâta S.C. R. B. S.A., solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit nr. RFI_/20.12.2007 ,constatarea nulității absolute a acestora, precum și a celor privind comisionul de procesare în cuantum de 600 CHF, reglementat de art.1.1 lit.b, art.3.5 și art.3.7,3.5 comisionul de administrare prevăzut la art.6.3 din contract, modul de calcul al dobânzii prevăzute la art.3.3 teza a II a din contract, potrivit cărora banca poate modifica unilateral dobânda fixă într-una variabilă, mai mare, începând cu al doilea an de creditare, obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite de către reclamant, în contul comisioanelor, în lei la cursul BNR din ziua plății, prin repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite de către reclamant, în plus, ca plăți nedatorate, ca urmare a modificării cuantumului dobânzii fixe în dobândă variabilă, într-un procent mai mare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că între părți s-a încheiat contractul de credit nr. RFI_/20.12.2007, având ca obiect acordarea unui împrumut în valoare de_ CHF, acesta urmând a fi rambursat în 240 rate lunare egale,, la o rată anuală a dobânzii curente fixe în cuantum de 4,9% pe an.
Au mai susținut reclamanți că niciuna din clauzele contractuale și nici contractul nu au fost niciodată negociate în mod direct de părți, fiind un contract preformulat, impus de către bancă, conform unei proceduri standard, fiind clauze prestabilite, care, în opinia reclamantului, reprezintă un cost ascuns al contractului, lipsit de contraprestație din partea băncii, o plată nedatorată
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe Legea nr.193/2000, OUG nr.50/2010, art.969, 998, 999, 1092, 1357, 1635 din vechiul cod civil.
Pârâta a formulat întâmpinare în cauză, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune față de pretențiile reclamantului pentru o perioadă mai mare de 3 ani anteriori datei introducerii acțiunii, potrivit art.1, 3 și 12 din Decretul nr.167/1958 ,excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea capătului 3 de cerere și excepția inadmisibilității cererii de anulare a clauzelor referitoare la costul creditului. Pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătându-se că acel comision de procesare reprezintă costul datorat băncii pentru activitatea de analizare a cererii de credit, aceasta fiind o activitate complexă, instanța urmând a face aplicare art.4 al.6 din Legea nr.193/2000 care prevăd că „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, nici cu serviciile și produsele oferite în schimb”.
Întâmpinarea a fost întemeiată în drept pe disp. art.205 NCPC, iar în apărare a fost solicitată proba cu înscrisuri.
În dovedire, pârâta a solicitat proba cu înscrisuri și interogatoriu .
Sub aspect probatoriu, instanța a încuviințat și administrat pentru părți proba cu înscrisuri și interogatoriul reclamanților, răspunsurile acesteia fiind consemnate și atașate la dosar (f.282-285).
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Între părțile din prezenta cauză s-a încheiat contractul de credit nr. RFI_/20.12.2007, prin care pârâta R. B. S.A. a acordat reclamanttilor, în calitate de împrumutat,/codebitor un credit pentru nevoi personale în valoare de_ CHF (din care_ CHF credit și 660 CHF comisiion de procesare reținut de Bancă), pe o perioadă de 240 luni.
Conform art.3.5 din contract, pentru procesarea cererii de credit, împrumutatul datorează băncii un comision de procesare de 2,2% calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditorului menționată la art.1.1. lit.a., fiind stabilit la suma de 660 CHF conform art.1.1. lit.b. Comisionul se va plăti integral, la data tragerii creditului, împrumutatul autorizând Banca să rețină automat contravaloarea comisionului de procesare (art.3.5.).
De asemenea, la art.3.7 din contract s-a prevăzut că pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de aceasta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,23% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenței fiecărei rate lunare. Începând cu al doilea an de creditare, în funcție de politica de credite a Băncii, de evoluția pieței de credit sau de serviciul datoriei împrumutatului, Banca poate renunța la încasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare în curs (...) Banca va analiza anual oportunitatea renunțării la încasarea comisionului de administrare.
Creditul acordat reclamantilor urma a fi rambursat potrivit graficului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de administrare la care face referire art.6 pct.3 din convenție.
Potrivit art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000 „se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii”, iar art.4 din lege prevede ca „(1) o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. (2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv”.
În ceea ce privește comisionul de procesare, instanța reține că Banca percepe acest comision în procent de 2,2% din valoarea creditului acordat, o singură dată, la data tragerii creditului, potrivit art.3.5. din contract.
Pentru a determina dacă o anumita prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art.4 alin.1 din Legea nr 193/2000.
O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul.2 al art.4 din Legea nr.193/2000 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vânzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.
Cea de-a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul din contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.
În fine, cu privire la cea de-a treia cerință, aceasta se referă la caracterul contrar bunei credințe al clauzei; cu alte cuvinte, această cerință vizează comportamentul neloaial al co-contractantului.
De asemenea, pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie avute în vedere și dispozițiile art.4 alin.5 și 6 din Legea nr.193/2000, potrivit cărora natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează și în functie de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toate împrejurările care au determinat încheierea contractului precum și de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde, indiferent de obiectului principal al contractului, de raportul preț-calitate, de produsele și serviciile oferite în schimb.
Cât privește solicitarea de constatare ca fiind abuzivă a clauzei prevăzute la art.3.5 privind comisionul de procesare (acordare) a creditului, pentru a se putea trece la analiza caracterului eventual abuziv al acestei clauze, se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.
Legea nr.193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
La art.4 alin.6 din lege se prevede că “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".
Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art.4 alin.2 conform căreia "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, în masura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil".
Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.
Dobânda anuală, comisioanele etc., intră în sfera noțiunii de preț a contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.
Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit.g și i din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE: „g) costul total al creditului pentru consumatori inseamna toate costurile, inclusiv dobanda, comisionele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor, cu exceptia taxelor notariale; i)dobanda anuala efectiva inseamna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totala a creditului”.
În cauza dedusă judecății, comisionul perceput constituie un element al prețului, iar prevederea art..1.1. lit.b, și art.3.5 din contract cu privire la comisionul de procesare au fost clare și redactate fără echivoc, fiind însușite de reclamantul consumator prin semnarea contractului.
Se va reține totodată că acest comision a fost calculat procentual la valoarea creditului, iar acest fapt era cunoscut de către reclamant la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.
Prin urmare, comisionul, ca și componentă a prețului creditului, este exceptat în speță de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.
Așadar, potrivit celor mai sus reținuțe, fiind incidentă în speță excepția prevăzută de art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, raportat la art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, nu se poate supune controlului caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art.6.1. din contractul încheiat de părți, din perspectiva art.4 alin.1 din lege.
Mai mult, chiar dacă s-ar aprecia verifica îndeplinirea condițiilor instituite de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, instanța consideră că acest comision nu poate fi considerat abuziv.
Cât privește prima condiție prevăzută de lege, instanța apreciază că, într-adevăr, față de natura contractului de credit (contract de adeziune), nu se poate considera că prevederile inserate la art.1.1. lit.b, și art.3.5 din contract au fost supuse negocierii directe cu consumatorul, ci este vorba despre clauze care au fost impuse reclamantului în forma respectivă, fiind incidente sub acest aspect disp. art.4.2. din lege.
Cu toate acestea, în opinia instanței, inserarea unei asemenea clauze, în sensul stipulării obligației de plată (o singură dată) a unui comision de 2,2% din valoarea creditului, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Astfel, deși prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispozițiilor Legii nr.193/2000, având în vedere că, așa cum afirmă însăși Banca, aceste contracte sunt preformulate, standard, instanța constată că nu sunt incidente în cauză prevederile art.1 alin.3, art.4 alin.1 și 2 și art.1 lit. a din Anexa la lege, câtă vreme, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Or, dispoziția amintită nu pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, comisionul de procesare fiind perceput pentru amortizarea costurilor pe care pârâta le suportă prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică și servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut etc.) cheltuieli inerente pentru buna desfășurare a activității Băncii.
Tocmai pentru acest motiv, faptul că nu este indicată în mod expres în contract contraprestația băncii pentru perceperea comisionului de procesare nu este de natură să imprime acestuia caracter abuziv.
Pe de altă parte, după cum s-a arătat mai sus, instanța apreciază că prevederile art.1.1. lit.b, și art3.5. din contract au fost redactate de o manieră clară, neechivocă, care nu pune probleme de interpretare, contrar afirmațiilor reclamantilor, fiind de asemenea menționat și motivul pentru care se percepe acest comision.
Simpla împrejurare că suma reprezentând comisionul de procesare reprezintă un cost exagerat de mare pentru reclamanti nu poate constitui un argument pentru admiterea acțiunii, cu atât mai mult cu cât cuantumul acestuia (1660 CHF) a fost cunoscut de la momentul contractării creditului și asumat de împrumutat prin semnarea contractului.
Mai mult, un asemenea comision este permis în mod expres de lege, la art.36 din OUG nr.50/2010 prevăzându-se că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe (...) un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.
Pentru considerentele anterior expuse, instanța va respinge capătul de cerere privind constatarea ca caracterului abuziv al comisionului de procesare, prevăzut la art.1.1. lit.b, și art.3.5 din contractul de credit încheiat de părți.
Cu privire la comisionul de administrare de 0,23%, perceput ca procent lunar aplicat la soldul creditului, instanța reține că obligația de plată a acestui comision a fost inserată în contractul de credit încheiat inițial de părți, stipulându-se la art.3.7. că acesta se va achita lunar la data scadenței fiecărei rate lunare (f.36).
Cât privește caracterul pretins abuziv al acestei clauze, vor fi avute în vedere prevederile art.1 alin.3 și art.4 din Legea nr.193/2000, anterior citate, în raport de care instanța apreciază că textul art.3.7. din contractul de credit nr. RFI_/20.12.2007 nu poate fi considerat abuziv întrucât nu este de natură să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Aceasta deoarece, deși ne aflăm în prezența unui contract de adeziune, clauza inserată la art.6.3 din convenția de credit nu afectează echilibrul contractual, întrucât nu oferă furnizorului de servicii financiare alte drepturi decât cele permise și de art.35 din OUG nr.50/2010 și art.9 ind.3 lit.e pct.1 și 2 din OG nr.21/1992 privind protecția consumatorilor, care interzic doar majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menționate în contract și/sau introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost menționate în contract.
Or, comisionul de administrare de 0,23%, perceput ca procent lunar aplicat la soldul creditului, a fost inserat ab initio în contractul părților, nefiind nici majorat pe parcursul derulării contractului și nici perceput ulterior încheierii acestuia, prin voința unilaterală a Băncii, pentru a deveni abuziv.
Art.36 din OUG nr.50/2010 prevede că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.
Mai mult, acest comision nu a atras majorarea ratei lunare datorate de reclamant, astfel că nu poate fi reținut în speță un eventual dezechilibru semnificativ suferit de reclamant prin includerea unui comision de administrare în costul creditului.
Față de aspectele semnalate, clauza inserată la art.3.7. din contract nu reprezintă, în opinia instanței, o clauza abuzivă în înțelesul art.4 din Legea nr. 193/2000, în condițiile în care reclamantul a achitat ratele în cuantumul convenit la data încheierii contractului, respectiv 20.12.2007, iar pârâta nu a perceput costuri superioare celor convenite cu debitorul său, astfel încât susținerile acestuia cu privire la prejudiciul suferit sunt lipsite de fundament.
În plus, clauza contractuală inserată la art.3.7 din contract este redactată de o manieră clară, neechivocă, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi și accesibili, fiind de asemenea menționat și motivul pentru care se percepe acest comision.
În plus, acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii convenției, este clar precizat, este dimensionat în funcție de o valoare concretă (soldul creditului), are stabilită scadența și este inclus în graficul de rambursare.
Aceste prevederi clare și fără echivoc, exprimate într-un limbaj inteligibil, au fost cunoscute de reclamant la momentul încheierii contractului de credit, au fost detaliate separat în graficul de rambursare ce reprezintă anexa la contract, astfel că nu se poate susține că reclamantul nu a putut aprecia costurile creditului, având posibilitatea reală de a lua cunoștință, la data convenției de credit, de toate condițiile contractuale, cunoscând astfel toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor sale.
Sunt lipsite de suport afirmațiile din cererea de chemare în judecată potrivit cărora comisionul de administrare este fiind în realitate un cost suplimentar aplicat creditului pe lângă dobândă, un avantaj material pe care Banca îl obține nejustificat.
În primul rând, instanța apreciază că reclamantul nu a justificat în niciun fel argumentul expus - comisionul de administrare nu are nimic a face cu costul de operare a unui cont - mulțumindu-se doar să invoce acest aspect, care în opinia instanței este total fals.
Pe de altă parte, nu se poate considera că acest comision este avantaj material pe care Banca îl obține nejustificat, cum s-a susținut, fiind vorba fără îndoială de un element al prețului contractului de credit, distinct de dobândă, care reprezintă echivalentul folosinței banilor împrumutați.
El constituie un element al prețului și în speță, prevederea perceperii acestui comision a fost clară și fără echivoc, fiind însușită de către consumator, prin semnarea contractului și a graficului de rambursare care face parte integrantă din contract, devenind potrivit art.969 C.civ., lege între părți.
Astfel, se mai reține că acest comision de administrare a fost calculat procentual la soldul lunar al creditului, acest fapt fiind cunoscut de către reclamant la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.
În speță, consumatorul nu a fost obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestuia, dupa cum rezulta din chiar raspunsurile la interogatorii.
De altfel, după cum s-a menționat în cele în preced, art.36 din OUG nr. 50/2010 prevede dreptul furnizorului de servicii financiare de a percepe, pe lângă dobândă, și alte comisioane sau costuri, acestea fiind necesare pentru recuperarea cheltuielilor și finanțarea activității Băncii.
De asemenea, instanța apreciază că rațiunea economică ce justifică solicitarea comisionului de administrare este existența riscului de credit, element de care Banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. Prin dispozițiile art.3 alin.1 lit.g din Normele BNR nr.17/18.12.2003, riscul de credit este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia.
Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidarității garanțiilor reale sau personale. Principala activitate pe care o are banca în momentul și ulterior acordării unui credit este aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea întâlni până la recuperarea sumelor acordate.
Deoarece activitatea de monitorizare și gestionare a riscurilor unui credit este principala activitate a băncii, după acordarea unui credit, OUG nr.50/2010, prin art. 36, întărește această concluzie, legând comisionul de administrare de operațiunile întreprinse de Bancă de-a lungul desfășurării creditului pentru monitorizarea utilizării și rambursării creditului. Astfel, potrivit acestei dispoziții legale, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe un comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent pentru monitorizarea/inregistrarea/efectuarea de operatiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului, iar în cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.
Așadar, clauzele cu privire la comisionul de administrare sunt clauze ce au calitatea de a satisface cerințele de preț.
Reclamantul urmărește ca, prin constatarea caracterului abuziv al celor două comisioane (de procesare și de administrare) să nu mai achite pârâtei decât rata de credit și dobânda, deși la momentul semnării contractului, și-a asumat angajamentul de a plăti și contravaloarea acestor comisioane, fapt care este permis de lege, neputându-se face abstracție totodată de prevederile art.969 C.civ., care atribuie contractului valoare de lege pentru părți.
Trebuie de asemenea avut în vedere și faptul că prin încheierea contractului de credit se nasc obligații și responsabilități importante în sarcina celui împrumutat, de care acesta trebuie să fie conștient. Nu se poate admite ca debitorul să-și dea acordul la semnarea convenției de credit doar pentru a beneficia de avantajele pe care aceasta le implică (primirea unei sume de bani semnificative într-un interval scurt de timp), iar atunci când se pune problema executării propriilor obligații, să invoce faptul că măsurile Băncii sunt neechivoce, nejustificate și abuzive.
De altfel, la data semnării contractului, reclamantul cu siguranță a studiat ofertele Băncii, alegând-o pe cea mai avantajoasă pentru el, știut fiind faptul că împrumuturile în CHF, cum este cel de față, erau mai accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care au beneficiat și reclamantii.
În plus, debitorului i s-au adus la cunoștință aceste comisioane de la momentul semnării contractului, cuantumul procentual și valoarea acestora fiind menționate în contractul de credit și în graficul de rambursare anexă la acesta, în care se regăsește atât valoarea lunară a comisionului de administrare, de la prima rată scadentă până la finalul perioadei de creditare, cât și valoarea totală a acestuia, pe întreaga durată a creditului.
În consecință, reclamantii nu au fost obligati să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestuia.
Față de aceste considerente, instanța va respinge și solicitarea reclamantilor de a se constata caracterul abuziv al comisionului de administrare, prevăzut de art.3.7 din contract, apreciind că prin acesta nu se aduce atingere drepturilor garantate consumatorului de dispozițiile legale incidente în această materie.
Legat de modul de calcul al dobânzii, art.3.3. din contract prevede că în primul an de creditare rata anuală a dobânzii curente este de 4,9% pe an. Începând cu cel de-al doilea an de creditare, rata dobânzii curente devine revizuibilă, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a Băncii, urmând să aducă la cunoștința imprumutatului noua rată a dobânzii în modalitățile menționate în „Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare”.
Pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzei invocată de reclamant, în analiza sa, instanța se va raporta la dispozițiile art.2 alin.3, art.4 alin.1 și 2 din Legea nr.193/2000, redate anterior în cuprinsul hotărârii.
S-a menționat deja mai sus că actul juridic semnat de părți are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinței părților, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamantul, ci au fost preformulate (în cea mai mare parte) de către bancă.
Clauza inserată la art.3.3. teza a II-a din contractul de credit, care permite Băncii modificarea unilaterală a valorii dobânzii, este apreciată de instanță ca ridicând probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat despre modificarea operată.
Conform art.1 lit.a din anexa la Legea nr.193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Or, motivul ”întemeiat” prevăzut în contractul supus analizei are în vedere două criterii: evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a Băncii, fără prezentarea altor elemente de identificare.
Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. D. astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna.
Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, tot astfel o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că, dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce, atât timp cât convenția reprezintă legea părților, conform art.969 C.civ.
Motivul „evoluția pieței financiare sau politica de creditare a Băncii” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează.
Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform textului citat anterior, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă.
Față de cele arătate, în baza art.14 și art.4 din Legea nr.193/2000, instanța va constata existența clauzei abuzive anterior analizate în convenția de credit nr. RFI_/20.12.2007
Cu privire la restituirea tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de procesare și comision de administrare prin repunerea părților în situația anterioară, instanța apreciază că este neîntemeiată în lumina considerentelor expuse mai sus, urmând a fi respinsă, față de caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere și soluția adoptată cu privire la cele două comisioane. Totodată, în raport de această soluție, va respinge și capătul de cerere accesoriu privind plata dobânzii legale aferentă comisionului de procesare și de administrare a creditului.
În ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâtei la recalcularea dobânzii curente luând în calcul dobânda inițială fixă a băncii de 4,9%, din ianuarie 2009, când dobânda a fost modificată în mod unilateral de pârâtă la 5,9%, instanța consideră că aceasta nu poate fi primită conform voinței reclamantului.
Reține instanța că, începând cu ianuarie 2009 (anul 2 al derulării contractului), rata dobânzii anuale a fost majorată cu un procent, fiind stabilită la 5,9% pe an, valoare care a fost menținută până în septembrie 2010, când a intrat în vigoare OUG nr.50/2010, ale cărei dispoziții au fost implementate de Bancă, dobânda fiind raportată la fluctuațiile indicilor de referință LIBOR CHF la 6 luni și marja fixă a Băncii de 5,71% /5,66% din iunie 2011.
Deși s-a admis cererea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al clauzei inserate la art.3.3. teza a II-a din contract (conform celor reținute anterior), în opinia instanței, acest fapt nu dă dreptul reclamantului să solicite plafonarea dobânzii la cea inițial stabilită prin convenție, de 4,9%, întrucât ar însemna transformarea creditului cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă.
Or, acest lucru nu poate fi admis întrucât contravine înțelegerii părților (și voinței Băncii) și implicit prevederilor art.969 C.civ. Atâta vreme cât reclamantul a acceptat și și-a asumat obligația restituirii unui credit în valută cu dobândă variabilă, instanța nu poate interveni în contract pentru a modifica unul din elementele esențiale ale acestuia (dobânda fiind în sens larg parte a prețului) în sensul dorit de împrumutat, după 7 ani de la semnarea convenției.
Așa fiind, odată intervenit consimțământul părților cu privire la aplicarea unei rate de dobândă fixă doar în primul an de contract și modificarea caracterului dobânzii din fixă în variabilă din al 2-lea an de creditare, este nefondată cererea reclamantului de stabilire a unei dobânzi fixe pe toată durata creditului.
De altfel, reclamantul-debitor nu a motivat în niciun fel această pretenție, invocând doar argumente de natură a demonstra caracterul abuziv al prevederii art.3.3. teza a II-afinală din contract, ceea ce în opinia sa justifică modificarea convenției de credit în sensul reducerii dobânzii la 4,9% pe an.
Însă după cum s-a precizat deja, în speță este vorba de 2 chestiuni distincte, întrucât soluția de admitere a caracterului abuziv al prevederii art.3.3. teza a II-a nu dă dreptul la reparație în sensul pretins de reclamant, respectiv reducerea dobânzii la cea fixă inițială
Aceasta nu înseamnă că soluția instanței (prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prev. de art.3.3. teza a II-a din contract) devine lipsită de efecte juridice, întrucât, subsecvent acestei cereri, reclamantul ar fi putut solicita obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii pentru perioada menționată în raport de anumite criterii clare și obiective și/sau obligarea Băncii să justifice motivele care au determinat majorarea ratei dobânzii de la 4,9% la 5,9% precum și micșorarea dobânzii în ipoteza în care s-ar fi dovedit lipsa oricărui temei pentru modificarea unilaterală operată de pârâtă.
De altfel, prin dispozițiile art.37 din OUG nr.50/2010 nu s-a prevăzut, în ceea ce privește modul de calcul al dobânzii în contractele de credit cu dobândă variabilă, că marja băncii trebuie să fie cea prevăzută inițial în contract (pentru primul an de creditare), ci doar că marja ce va fi stabilită de Bancă, odată cu . act normativ, trebuie să rămână fixă pe toată derularea contractului, modificarea dobânzii urmând a se face doar în raport de evoluția indicelui de referință EURIBOR/LIBOR (în funcție de moneda în care se acordă creditul).
Or, dacă ar fi existat această intenție din partea legiuitorului, s-ar fi stipulat în mod expres în cuprinsul legii o astfel de prevedere.
Pe de altă parte, dispozițiile OUG nr.50/2010 se aplică și contractelor de credit aflate în derulare, dar numai de la data intrării sale în vigoare - 01.09.2010 - astfel că nu produce efecte și deci nu poate influența modul de calcul al dobânzii pe perioada anterioară anului 2010 (în speță majorarea ratei dobânzii anuale la 5,9% începând cu ianuarie 2009).
Totodata instanta are in vedere si cele stabilite de CJUE in cauza C-618/10, instantei nefiindu-i permis, cand constata nulitatea unei clauze abuzive cuprinsa . intre un consumator si furnizor/vanzator sa completeze respectivul contract modificand continutul acestei clauze, ori, tocami aceasta ar fi situatia, instanta neputand sa modifice prevederile contractuale in sensul revenirii la dobanda de 4,9%.
Pentru considerentele anterior expuse, instanța va respinge capătul de cerere având ca obiect revenirea la dobanda initiala fixă a băncii de 4,9%.Pe cale de consecință, va fi respins ca nefondat și petitul subsecvent, ce privește obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite în plus de reclamant ca urmare a modificării cuantumului dobânzii fixe, actualizată cu dobânda legală calculată de la data achitării –la zi.
Pentru toate considerentele de fapt și de drept expuse, instanța va admite în parte acțiunea astfel cum a fost precizată și completată, constatând caracterul abuziv al clauzei inserate la art.3.3 teza a doua din contractul de credit și va respinge în rest acțiunea ca neîntemeiată.
Văzând prevederile art.453 C.proc.civ. și soluția pronunțată în cauză, instanța va obliga pârâta să plătească reclamantilor suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parte onorariu de avocat .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantii B. M. C., C. D. cu domiciliul ales la av. B. M. în sector 3, București, .. 5, . pârâta R. B. S.A cu sediul sector 1, București, CALEA FLOREASCA - CLAD. SKY TOWER, nr. 246 C.
Constată caracterul abuziv al clauzei cuprinsă la art. 3.3 teza a II-a din Contractul de credit nr. RFI_/20.12.2007 potrivit careia” „Banca poate modifica Rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare, urmând să aducă la cunoștința Împrumutatului noua Rată a dobânzii în modalitățile menționate în Condițiile Generale de Derulare a Afacerilor”.
Respinge restul pretentiilor ca neintemeiate.
Obligă pe pârâtă la plata către reclamanți, în solidar, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, reprezentând parte onorariul de avocat aferent cererii admise.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare. Apelul și motivele de apel se depun la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24.04.2015.
PRESEDINTEGREFIER
RED,TEHN M.T/5EX/26.05.2015
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 7671/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 7617/2015. Judecătoria... → |
|---|
