Acţiune în constatare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 24-12-2015 în dosarul nr. 25603/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ Nr._/2015
Ședința publică de la 24.12.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE - CARLA ALEXANDRA ANGHELESCU
GREFIER - D. M.
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe reclamant P. I. și pe pârât O. B. ROMANIA S.A., pârât O. F. SOLUTIONS B.V., pârât O. F. SOLUTIONS B.V. PRIN O. B. ROMÂNIA SA, având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive, obligație de a face.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la data de 17.12.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, și când, instanța a amânat pronunțarea pentru data de 24.12.2015 când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 17.04.2014, sub nr._/3/2014, reclamanta P. I., alături de mai mulți reclamanți, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele O. B. ROMANIA S.A., O. F. SOLUTIONS B.V., O. F. SOLUTIONS B.V. PRIN O. B. ROMÂNIA SA, constatarea nulității absolute a clauzelor de la art. 9.1, 9.4, 9.5, 10.2, 10.3 și art. 13 lit. b) din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ /10.07.2007, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în lei, prin luarea în considerare a cursului CHF – RON de la data încheierii contractului de credit, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat în esență că pârâta a încălcat drepturile consumatorilor prin punerea pe piață, în perioada 2006-2008, a unor produse de creditare toxice, astfel încât se impune eliminarea clauzelor abuzive contestate cu consecința eliminării riscului valutar din sarcina împrumutatei.
Învederează că în perioada contractării creditelor, 2007-2008, produsul CHF era prezentat de o manieră înșelătoare, înfrumusețată, astfel încât consumatorul să opteze pentru acest produs în detrimentul creditelor în lei sau în euro. Mai mult, creditul CHF era prezentat ca singura opțiune în cazul în care ratingul clientului îl descalifică pentru credite în lei sau în euro.
Arată că în perioada 2007-2008 produsele de creditare în CHF destinate persoanelor fizice au beneficiat de o campanie furibundă de promovare. În opinia reclamanților, au relevanță și campaniile publicitare derulate de alte instituții bancare, întrucât privesc modul defectuos în care pârâta și-a îndeplinit obligația de informare precontractuală. Materialele publicitare nu au respectat exigențele art. 5 din Legea nr. 148/2000, fiind o formă de publicitate înșelătoare și subliminală. Consumatorii au fost induși în eroare în mod deliberat de campaniile publicitare derulate de majoritatea instituțiilor bancare în perioada 2007-2008, inclusiv prin presă, prin declarațiile reprezentanților băncilor, iar de această eroare au beneficiat inclusiv instituțiile de credit care nu au marketat acest produs de creditare, dar pe care îl aveau în ofertă. Susțin că toți jucătorii de pe piața bancară au format un cartel, o înțelegere profund ilicită, prin care au convenit să-și folosească în comun resursele pentru a induce în conștiința consumatorilor „beneficiile” și „avantajele” creditelor în CHF. Contractarea acestui produs de creditare era prezentată ca fiind preferabilă creditelor în alte monede pentru că, aparent, avea costuri mai mici decât creditele în alte monede, suma acordată era mai mare, iar CHF era promovat ca o monedă foarte stabilă. Or, această informare a fost una înșelătoare, prejudiciabilă, întrucât deși dobânda era mai mică, creditele în CHF aveau costuri ascunse sau variabile în funcție de voința băncii, suma mai mare acordată însemna o pondere mai mare a ratei raportat la veniturile împrumutaților, rezultând un grad mai mare de îndatorare, iar CHF a pornit de la un curs de 1.9 – 2.2 lei/CHF în 2007, a depășit încă din 2010 nivelul de 3 lei/CHF, ajungând în prezent la 3.7, ceea ce a afectat grav veniturile împrumutaților, într-un mod imprevizibil.
Deși conștientă de acest risc, banca nu a avertizat consumatorii cu privire la riscul valutar asumat, cu toate că avea această obligație legală. Prin urmare, în opinia reclamanților, clauzele care instituie obligația de a restitui creditul în moneda contractată, CHF, sunt abuzive, întrucât plasează în sarcina consumatorului întreg riscul valutar, fără o informare corespunzătoare. Acordarea produsului de creditare în CHF reprezintă o practică comercială incorectă, iar această realitate este confirmată inclusiv prin expunerea de motive a propunerii legislative intitulate „Lege privind amânarea executării silite a persoanelor fizice care au accesat credite în franci elvețieni” prin care, sub semnătura a 11 deputați și senatori, s-a apreciat că împrumutul în CHF acordat în anii trecuți cetățenilor a fost destul de înșelător pentru clienți.
Reclamanta a susținut că instabilitatea CHF era certă pentru bancă, un profesionist al afacerilor.
În continuare, reclamanta a expus considerente detaliate privind necesitatea promovării unor politici sănătoase în domeniul creditării și prevenirii abuzurilor instituțiilor de creditare față de particulari. Invocă dreptul francez, aspecte din Anteproiectul de Cod european al contractelor (Codul Gandolfi), Ghidul pentru creditori din Marea Britanie, legislația și jurisprudența diferitelor state, concluziile prezentate de avocatul general la data de 12.02.2014 în cauza CJUE C/26/13 Kasler. Arată că Recomandarea CERS și Regulamentul BNR nr. 17/2012 reprezintă veritabile materializări ale obligației de informare ce revine profesioniștilor, iar art. 4 lit. c din Regulamentul BNR nr. 3/2007 prevede că realizarea activității de creditare se face pe baza reglementărilor interne, care trebuie să cuprindă cel puțin procedura de clasificare a clientelei-țintă pe categorii de risc de nerambursare. Or, la aprecierea riscului de nerambursare, băncile au ignorat riscul valutar, componentă a riscului de nerambursare, prin neincluderea în reglementările interne a unei obligații de informare a clienților cu privire la efectele deprecierii monedei în care au contractat creditul sau, deși au inclus-o, aceste obligații legale nu au fost respectate.
Învederează că reclamanta nu a fost avertizată asupra variației cursului valutar, moneda elvețiană fiind utilizată pentru a crea impresia de stabilitate, ceea ce a constituit un abuz a cărui sancționare se impune. Impresia de stabilitate era indusă prin diferența dobânzii practicate față de creditele în EURO sau USD.
Contractul de credit nu poate fi unul aleatoriu. Art. 41 din Regulamentul BNR nr. 3/2007 impune instituțiilor de credit, tot în scopul diminuării riscului, „să își organizeze activitatea de creditare astfel încât să asigure separarea clară și efectivă a funcției de promovare și vânzare a produselor de creditare de funcția de analiză a riscului de credit și monitorizare a expunerii”. Or, în perioada relevantă, în disprețul legii, băncile recompensau performanța salariaților în funcție de volumul creditelor acordate.
În opinia reclamantei, acordarea de credite în condiții de siguranță este obligația profesionistului și a statului prin organismele sale de control, iar alegerea dintre produsele de creditare aflate pe piață a unui credit păgubos nu poate fi în niciun caz imputată consumatorului.
Reclamanta invocă și Recomandarea CERS 2011/1.
Arată că acest produs de creditare a fost calificat drept „toxic” în legislația franceză. De asemenea, se caracterizează prin suportarea variației cursului de schimb valutar exclusiv de către împrumutat.
Consideră reclamanta că pârâta trebuia să o avertizeze asupra riscurilor potențiale, au atât mai mult cu cât BNR nu protejează CHF, astfel cum procedează cu EURO, moneda elvețiană fluctuând în mod deliberat pe piața bancară internațională; francul elvețian este o monedă puternică, însă foarte instabilă din cauza fluctuațiilor de capital valutar pe timp de criză, fiind o „monedă refugiu”; francul elvețian nu era și nu este o monedă de schimb, clienții băncilor neprimind nici măcar o bancnotă în materialitatea ei; împrumutații nu aveau niciun interes special pentru a solicita un credit în franci elvețieni de vreme ce nu realizau venituri în această monedă și nu cunoșteau nimic despre ea, astfel încât decizia de a contracta un credit în franci elvețieni a fost indusă de către bancă, aceasta având reprezentarea deplină a riscului suportat de către împrumutați; la momentul oferirii de împrumuturi francul elvețian se afla la pragul minim istoric înregistrat, ceea ce însemna că urmează o creștere în valoare a acestei monede în comparație cu alte monede. În timp ce această împrejurare era total necunoscută consumatorilor, era totuși cunoscută de către bancă, în calitate de profesionist. De altfel, arată că nu este logic și nici economic justificat ca un stat european să ofere credite în orice altă monedă străină în afară de EURO, cu excepția situațiilor în care consumatorul face dovada unor venituri constante în altă monedă străină.
Reclamanta arată că pârâta nu și-a respectat obligația de informare, consiliere, avertizare anterior încheierii contractelor de credit, creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, constituindu-se într-o încălcare a art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. În plus, produsul de creditare în franci elvețieni reprezintă, prin natura sa, un contract cuprinzând clauze pentru înțelegerea cărora sunt necesare cunoștințe de specialitate, respectiv capacitatea de a înțelege și anticipa o evoluție a cursului de schimb valutar în defavoarea consumatorului, aspect ignorat de către bancă în mod culpabil. Prevederile referitoare la suportarea riscului valutar de către consumator nu au fost inteligibile.
Învederează că obligația de informare există în cadrul reglementărilor specifice referitoare la creditele destinate persoanelor fizice: art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, Regulamentul BNR nr. 3/2007 (acesta din urmă impune obligația băncii de a informa fiecare client în parte în legătură cu posibilitatea majorării sumelor pe care le datorează, determinate de materializarea riscului valutar sau a celui de rată a dobânzii ori creșterii costului creditului provenind din comisioane și alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract), Directiva 2008/48/CE, OG nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004. De asemenea, această obligație a fost reținută atât în jurisprudența comunitară, cât și în cea națională.
Obligația de informare presupunea explicarea riscului valutar aferent încheierii unui contract de credit într-o monedă utilizată foarte rar și fără legătură cu moneda în care consumatorul își realizează veniturile, iar obligația de consiliere și avertizare impunea îndatorirea băncii de a atrage atenția cocontractantului său asupra pericolelor și riscurilor unei operațiuni determinate. Aceste din urmă aspecte privesc inclusiv oportunitatea încheierii unui anumit contract. Reclamanta susține că pârâta nu și-a îndeplinit aceste obligații.
Cât privește sancțiunea aplicabilă pentru neîndeplinirea acestor obligații, reclamanta arată că sancțiunea care intervine este nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda acordării la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. Răspunderea civilă delictuală a băncii se va materializa prin suportarea riscului valutar de către aceasta, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului reclamanților.
Mai arată că creditul în CHF este un produs financiar toxic (defectuos), având în vedere că pârâta nu a administrat corespunzător riscul valutar al monedei CHF și a lipsit orice informare, consiliere și avertizare a consumatorilor cu privire la acest risc. Din înscrisurile depuse reiese că defectele produselor financiare contractate nu au fost aduse la cunoștință ci, din contră, ascunse cu viclenie. Astfel, solicită înlocuirea obligației de restituire a creditului în CHF cu obligația de restituire a sumei acordate în RON, conversiunea urmând a se face la data acordării fiecărui credit. În acest sens, reclamanta invocă prevederile art. 25 lit. b, art. 27 lit. a, din Codul Consumului, art. 3 lit. a, art. 7 lit. c, art. 12, art. 15 din OG nr. 21/1992. Apreciază că, întrucât au demonstrat lipsa conformității serviciilor/produselor achiziționate prin semnarea contractelor de credit ce fac obiectul prezentei cauze, sunt îndreptățiți la înlocuirea produselor/serviciilor contractate. Restituirea în lei a sumei creditului la cursul de schimb de la momentul contractării creditului este efectul obligației de a repara, a înlocui sau a reface produsele toxice livrate prin eliminarea riscului valutar din sarcina împrumutaților, respectiv a înghețării cursului valutar L./CHF la momentul semnării fiecărui contract de credit.
Învederează că, în situația îndeplinirii corespunzătoare de către bancă a obligațiilor legale, consumatorii nu ar fi încheiat aceste contracte de credit profund vătămătoare.
Susține reclamanta că pârâta a apelat la practici comerciale înșelătoare în vederea determinării împrumutaților să achiziționeze serviciile bancare în valută CHF, fiind incidente prevederile Legii nr. 363/2007, acesta fiind un argument în plus în susținerea caracterului abuziv al clauzelor contestate, astfel cum a statuat și CJUE în cauza C-453/10 Perenicova.
Invocă prevederile art. 6 din Legea nr. 363/2007 învederând că, întrucât pârâta a promovat creditarea în valuta CHF ca fiind un serviciu bancar sigur din punctul de vedere al riscului valutar, care s-a dovedit a fi neadevărat în scurt timp după încheierea contractelor de credit, leul devalorizându-se în raport cu CHF cu peste 100% în numai 3 ani, sunt aplicabile aceste prevederi legale. Spre deosebire de consumatori, banca a putut prevedea că evoluția CHF va fi în sensul valorizării acestei monede, deoarece banca este un profesionist al riscului. Astfel, pârâta a folosit în interes propriu informații pe care le deținea și le putea interpreta exclusiv și a anticipat cu ajutorul acestora astfel evoluția viitoare a CHF, păstrând pentru sine aceste informații, respectiv: CHF se afla în perioada 2006-2007 la un minim istoric, astfel încât evoluția în sensul valorizării era așteptată; creditarea în CHF urmată de obligarea împrumutaților de restituire a ratelor în această monedă era evident că va determina creșterea cererii în CHF și, implicit, valorizarea acesteia într-o anumită măsură; criza economică ce amenința Europa, odată instalată în Statele Unite prin falimentul celor 3 bănci în 2007, în acest an indicele de risc de creditare perceput în economia generală a explodat; CHF este o monedă de refugiu în perioade de criză, ceea ce însemna o apreciere foarte previzibilă în perioada următoare.
Astfel, apreciază că produsele de creditare în CHF nu ar fi trebuit să existe pe piață la momentul respectiv, iar dacă totuși au fost comercializate, trebuiau să fie prezentate într-o manieră transparentă, care să permită consumatorilor aprecierea impactului economic al creditelor respective.
Susține reclamanta că clauzele contractuale contestate sunt abuzive, intrând sub incidența art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 și a alin. 1 lit. b din Anexa la Legea nr. 193/2000. Reclamanta susține că are calitatea de consumatori iar pârâta pe cea de profesionist. Clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrat exigențelor bunei-credințe. Astfel, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută a clauzelor contractuale prin care se instituie în sarcina consumatorilor obligația restituirii creditului în CHF.
În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile legale invocate în cuprinsul său.
În probațiune, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri.
Prin întâmpinarea depusă pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiunea în anularea contractului pentru vicierea consimțământului, pentru vicii ascunse ale lucrului vândut și pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale întrucât normele incidente în materia clauzelor abuzive au caracter imperativ de ordine privată.
Pârâta a mai invocat și excepția inadmisibilității unei acțiuni mixte ce reunește atât o răspundere contractuală cât și o răspundere delictuală.
În motivare, pârâta a arătat, cu privire la fondul cererii că, clauzele contractuale defăimate fac aplicarea fidelă a principiului nominalismului monetar (art. 1578 C.civ.1864) iar clauzele au fost acordate/trase efectiv în CHF, în consecință capătul 1 de cerere este inadmisibil întrucât clauzele contestate constituie o aplicare a unui principiu legal, fiind astfel exceptate de la controlul instituit de Legea 193/2000.
Clauzele contestate se circumscriu obiectului principal al contractului fiind exceptate de la controlul, pe fond, al clauzelor abuzive.
A mai arătat pârâta că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Lega 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale și de asemenea a solicitat respingerea cererii de obligare a acesteiasă modifice contractele de credit conform propunerilor unilaterale ale reclamanților întrucât, o instanță națională nu poate înlocui o eventuală clauză abuzivă decât, cel mult, cu o dispoziție legală din dreptul național, nicidecum cu o prevedere impusă, unilateral și arbitrar de către cealaltă parte contractantă, în măsura în care dreptul național respecitv prevede acest lucru.
În drept, întâmpinarea se întemeiază pe dispozițiile legale menționate în cuprinsul acesteia.
În probațiune, pârâta a solicitat proba cu înscrisuri.
Reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de pârâtă, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.
Prin încheierea din data de 24.02.2015 instanța a dispus disjungerea cererii reclamantei P. I. și formare unui dosar nou care a fost înregistrat sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 1569/31.03.2015 a Tribunalului București competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._ .
La termenul de judecată din data de 17.12.2015, instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare și a încuviințat, conform solicitărilor părților, proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, prin contractul de credit nr. C_ /09.08.2007 (filele 209-219) reclamanta a primit un credit ipotecar pentru suma de_ CHF pe o durată de 300 luni.
Conform art. 9.1 Rambursarea creditului se face în rate lunare egale, conform graficului de rambursare cuprins în Anexa 1 la prezentul Contract, Anexa care face parte integrantă din aceasta.
Conform art. 9.4 Rambursarea ratelor lunare se va efectua direct în moneda creditului, prin debitarea contului curent cu nr.[...].Clientul poate opta și pentru depunerea sumelor datorate în orice altă monedă pentru care Clientul cu calitate de Împrumutat are deschis cont curent, Banca având dreptul să realizeze conversia valutară la cursul de vânzare al Băncii pentru valuta Creditului, cu respectarea normelor legale în vigoare.
Conform art.10.2 din contract Dacă clientul nu își îndeplinește la scadență obligațiile de plată în coformitate cu prezentul contract iar în contul curent corespunzător contului de Credit, nu există suficiente fonduri, atunci Banca are dreptul, dar nu obligația să acopere datoria restantă din oricare alte conturi bancare deschise la bancă, prin debitarea oricăruia dintre acestea, inclusiv prin convertirea valutei necesare depozitate în conturile bancare ale Clientului.
Conform art.10.3 din contract Convertirea se va face la cursul de schimb al Băncii pentru valuta respectivă, cu suportarea de către Client a tuturor comisioanelor, spezelor și taxelor aferente acestor tipuri de operațiuni.
Conform art.13b din contract Clientul declară și garantează, pe proprie răspundere, ca: b)a luat cunoștință de faptul că există o fluctuație permanentă a cursurilor de schimb valutar între monede, fluctuație determinată de condițiile pieței, Banca neavând niciun control asupra acesteia. Prin urmare, Clientul acceptă toate riscurile aferente cursului de schimb, asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care își încasează venitul. Clientul exonerează Banca de orice pretenție în legătură cu efectele nefavorabile ale fluctuațiilor cursului de schimb valutar.
În drept, în raport de data încheierii contractului, respectiv 10.07.2007, conform art. 102 din Legea 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864 iar în raport de art. 26 alin.1 din codul de procedură civilă puterea doveditoare a probelor este subordonată Codului civil din 1864 și celor ale Codului comercial, precum și conform dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 9.1 și 9.4, având în vedere situația de fapt menționată anterior, instanța reține că Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, prevedea la art. 4 că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Mai mult, alineatele 2 și 3 ale aceluiași articol prevăd că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
În acest sens, condiția prevăzută de art. 4 al. 2 privind lipsa unei negocieri directe este îndeplinită întrucât contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze (orice probă contrară revenind intimatei, potrivit art. 4 al. 3).
Mai mult, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, sistemul de protecție pus în aplicare prin directiva menționată se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de vânzător sau de furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și de nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil, fară a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial și Solvat Editores și Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract (Hot. Oceano Editorial).
Instanța mai are în vedere faptul că art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 impune și o altă condiție pentru existența unei clauze abuzive – clauza trebuie să creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Buna-credință presupune, din această perspectivă, faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.
Legea 193/2000 impune o excepție prin prevederile art. 4 alin.6 conform cărora Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 193/2000 redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie astfel să verifice următoarele condiții:
1) clauza contractuală să nu fi fost negociată:
2) prin ea însăși clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.
Aceste condiții sunt cumulative astfel încât dacă una dintre ele nu este îndeplinită clauza contestată nu poate fi considerată abuzivă.
În ceea ce privește buna credință, tribunalul are în vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.
Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia ;
b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, potrivit art. 77 din Legea nr.296/2004 privind Cod Consum .
În acord cu principiul interpretării conforme, prevederile actului normativ național prin care sunt transpuse în dreptul intern dispozițiile dintr-o directivă, trebuie interpretate, inclusiv în litigiile ce opun doi particulari, în lumina prevederilor directivei transpuse, iar nu în sens contrar. D. urmare, deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului prezintă relevanță pentru stabilirea sensului art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, în concret pentru a se determina sensul expresiei „limbaj ușor inteligibil”, folosite în partea finală din art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.
În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai, pct. 61 pentru ca instanța națională să poată analiza (controla) dacă o clauză are sau nu caracter abuziv este necesar să fie îndeplinite două cerințe cumulative:
- clauza să nu privească definirea obiectului contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, față de serviciile sau bunurile prestate;
- clauza să nu fie exprimată în mod clar și inteligibil.
În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai, pct. 42, excepției prevăzute de art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive, trebuie să i se dea o interpretare strictă.
Tot în hotărârea pronunțată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai, pct. 49 și 50, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că se circumscriu noțiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
De asemenea, în hotărârea pronunțată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit următoarele:
„ (…) cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul (sic !) să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului (…) la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește”.
Este de notat însă că atât în hotărârea pronunțată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai (pct. 51), cât și în hotărârea pronunțată la data de 26.02.2015 în cauza C – 143/13, M. și M. (pct. 53 și 72), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că revine instanței naționale dreptul de a aprecia, „având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut, precum și contextul său juridic și factual” (pct. 51 din hotărârea pronunțată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai) dacă o clauză reglementează sau nu un element esențial al prestației debitorului și dacă aceasta a fost redactată în mod clar și inteligibil.
Clauzele denunțate de reclamantă ca având caracter abuziv, respectiv 9.1, 9.4 raportate la clauza cuprinsă în art.13b primle două teze, referitoare la clauza de risc valutar vizează modul în care debitorul principal trebuie să îndeplinească obligația de plată a ratelor.
Pârâta nu a probat că vreuna din clauzele în litigiu ar fi fost negociată deși sarcina probei asupra acestui aspect îi revenea. Prin urmare prima condiție prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru ca acestea să fie declarate abuzive este îndeplinită.
Articolul 9.1 și 9.4 din contract care instituie obligația reclamantei, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în valuta prevăzută în graficul de rambursare descrie obiectul principal al contractului, respectiv obligația principală a împrumutatului (aceea de restituire a creditului primit de la Bancă).
D. urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, această clauza de la art. 8.1 din contract nu este supusă controlului judecătoresc, respectiv instanța nu poate aprecia asupra caracterului abuziv sau nu al acesteia.
Și, în măsura în care instanța ar aprecia că poate analiza aceste clauze, ar reține următoarele:
Clauzele referitoare la moneda creditului și la riscul valutar țin de aplicarea și prevederea în mod expres în cuprinsul contractului dintre părți a regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de împrumut, potrivit căreia orice modificare a cursului de schimb este suportată de cel căruia i se opune (în speța de față, deprecierea este suportată de reclamantă).
Instanța reține că acest fapt era cunoscut de către reclamantă la data încheierii convenției de credit sau cel puțin trebuia cunoscut, reclamanta fiind obligată la a depune un minim de diligență și de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca.
Referitor la aprecierea cursului francului elvețian, instanța reține că această creștere a fost determinată de un context internațional, străin de vreo acțiune sau inacțiune a băncii, clauzele în discuție nefiind modificate unilateral de către pârâtă.
De asemenea, se impune a fi reținut și faptul că este de notorietate aspectul că, la acordarea oricărui împrumut în valută de către orice persoană fizică sau juridică, se suportă un risc valutar, cuantumul său diferind în funcție de moneda în care se acordă creditul și de evoluția sa pe piața financiară.
Astfel, reclamanta nu a fost obligată să se supună unor condiții contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor lor.
Referitor la posibilitatea de suportare a riscului valutar, această prevedere nu poate fi apreciată în sine ca fiind imprecisă și abuzivă, ci urmează ca în concret, în cazul suportării riscului, să se aprecieze de către instanță, de la caz la caz, dacă acest risc a fost sau nu determinat de o situație subiectivă, sau în mod obiectiv, general valabil pentru toți clienții băncii. În plus, instanța va aprecia de la caz la caz dacă suportarea riscului se face doar de către împrumutat sau și de către bancă.
În speța de față, nu s-a reclamat că vreo anume modificare a cursului valutar ar fi fost nejustificată, ci s-a invocat că este vorba despre o clauză abuzivă în mod generic. Banca nu a impus reclamantei suportarea riscului valutar, iar în cazul în care cursul CHF-RON ar fi scăzut, riscul ar fi fost suportat în egală măsură de către pârâtă, menținându-se aceeași valoare a ratei, la cursul valutar existent de la data plății.
Totodată, banca nu a impus niciun curs de schimb reclamantei. La data scadentă a ratei lunare, aceasta este obligată să depună suma datorată în franci elvețieni, deoarece suma împrumutată a fost acordată în franci elvețieni și, conform înțelegerii parților, rambursarea se face în aceeași monedă.
Pe de altă parte, la momentul încheierii contractului de credit nu se putea stabili evoluția viitoare a valorii francului elvețian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF-RON, pentru a putea fi imputată băncii pârâte o lipsă de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabilește nu prin raportare la obligația de informare, ci prin raportare la obligația de negociere și la obligația de necauzare a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile parților. Ori, reclamantul a acceptat toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care își încasează venitul.
Clauzele contractuale ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul, adică în franci elvețieni, nu este nelegală/abuzivă, ci constituie doar o aplicație a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului, ci despre o consecință firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esență, că în cazul contractelor de împrumut a unei sume de bani, debitorul este obligat să restituie aceeași sumă de bani în aceeași valută primită.
Acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică dispozițiile art. 2 și art. 3 coroborate cu art. 1 lit. d) din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar. Totodată, reglementări precum Norma B.N.R. nr. 10/2005, Norma B.N.R. nr. 20/2006, Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, au stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
În ceea ce privește solicitarea de aplicare a cursului de schimb CHF-RON de la data încheierii contractului de credit, instanța va reține că aceasta este contrară clauzelor cuprinse în contractul de credit, fiind o aplicare fidelă a principiului legal al nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 și de art. 1584 cod civil din 1864.
Astfel, având în vedere că, în speță, creditul a fost acordat de către banca pârâtă în franci elvețieni, în conformitate cu prevederile art. 1584 Cod civil din 1864 (aplicabil în speță în temeiul art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligația principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadență lucruri de același gen, aceeași cantitate și de aceeași calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului și acela al plății.
Prin urmare, întrucât creditul a fost acordat în moneda ,,CHF’’, la scadență trebuie să fie restituită suma împrumutată în aceeași monedă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei, conform principiului nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil din 1864, care prevede că obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract, iar în cazul intervenirii unei creșteri sau scăderi a prețului monedelor, înainte de a sosi data plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, nefiind obligat a restitui această sumă decât în moneda aflată în curs în momentul plății. Valabilitatea acestui principiu a fost menținută în Codul civil din 2009, care prin art. 2164 prevede că, în lipsa unei stipulații contrare, împrumutatul este ținut să restituie aceeași cantitate și calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creșterea sau scăderea prețului acestora, iar în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel.
Creditul în litigiu a fost acordat și tras efectiv în CHF, astfel încât și rambursarea acestuia se va face în moneda în care s-a acordat, pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere, fie de pe piață (de la casele de schimb, de la alte bănci etc.), fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare. Astfel, sunt întru totul valabile clauzele contractuale deduse judecății care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce și cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF), aceasta constituind doar o aplicație a principiului nominalismului monetar, iar banca pârâtă nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei străine fiind la libera apreciere a consumatorilor, astfel încât nu se poate reține o diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine.
Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamantei, fiind semnat prin acordul părților, devenind incidente prev. art.969 C.civ., cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.
Chiar dacă reclamanta (susține că) nu avea cum să prevadă ca și un consumator mediu o evoluție atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elvețian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piața interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru înghețarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.
O asemenea soluție ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speță pârâta, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, reclamanta solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru aceasta fără a ține cont și de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenția de credit.
Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecință, pârâta, acordând finanțări în CHF, trebuie să dețină sume suficiente în aceeași monedă, pe care și le procură incluisv din rambursările creditelor acordate în CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanta numeste dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamantei a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 300 de luni.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Or, contractul de credit încheiat cu reclamanta prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză de natura celei inserate la art 9.1., dar și obligația acesteia de a pune de îndată la dispoziția consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval de timp îndelungat (300 de luni). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorului de a primi deîndată suma ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
În plus, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o . de obligații pe care banca le are fața de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la altă bancă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, iar în cauza de față, raportat la obligațiile ce incumbă Băncii, sumele pe care aceasta le-a pus la dispoziția reclamantei și intervalul de timp îndelungat acordat debitorrului pentru restituirea împrumutului (300 de luni), instanța apreciază că dispozițiile art.9.1 inserate în convenția de credit nu sunt de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, și în consecință, nu pot fi considerate abuzive.
Protecția instituită de Legea nr.193/2000 și celelalte prevederi în materia protecției consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puțin pentru a obține un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamanta tinde să îl obțină, urmărind în fapt exonerarea (prin intermediul instanței) de obligația principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voință a părților consacrat de art.969 C.civ. și cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.
Legislația protecției consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părțile semnatare ale unei convenții de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii și ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate pe durata a 300 de luni.
De altfel, prin această solicitare, reclamanta pretinde modificarea unei obligații esențiale, solicitând instanței să intervină în însăși cauza contractului de credit, aspect ce excede protecției oferite de prevederile Legii nr.193/2000.
Pe de altă parte, teoria impreviziunii nu este aplicabilă în cauză și nu poate justifica modificarea contractului în sensul dorit de reclamantă, întrucât convențiile de credit sunt guvernate de norme speciale (OUG 99/2006, OUG nr.50/2010 etc.), ce se aplică în mod prioritar.
În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanța consideră că este neîntemeiată cererea reclamantei de înghețare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractuluide credit.
În ceea ce privește denominarea în moneda națională a plăților (plata ratelor de credit în lei), se reține că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică disp. art.2 și 3 coroborat cu art.1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr.4/2005 privind regimul valutar.
Totodată, prin Normele BNR nr.10/2005 și nr.20/2006 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
Legislația internă este în concordanță cu angajamentele asumate de România față de partenerii externi, țările membre UE, față de care s-a angajat să liberalizeze circulația capitalurilor, în conformitate cu acquisul comunitar aferent liberei circulații a capitalurilor.
De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua operațiuni în valută dacă acestea au caracter ocazional, deci este permisă creditarea în altă monedă decât leu.
Argumentul invocat de reclamantă în sprijinul acestui petit, legat de dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, care a determinat împovărarea excesivă a acestuia în executarea contractului, nu poate fi avut în vedere, întrucât premisa instituită de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă (anterior verificării dezechilibrului contractual) este ca aceasta să nu fi fost negociată de părți, or în speță reclamanta este cea care a solicitat acordarea creditului în CHF, asumându-și totodată obligația rambursării împrumutului în aceeași monedă.
Clauza 10.2 și 10.3 reglementează un mandat dat pârâtei de către reclamantă de a debita orice cont în vederea efectuării plății parțiale scadente, precum și posibilitatea pârâtei de a utiliza disponibilitățile bănești ale reclamantei deținute în alte monede decât cea în care trebuie efectuată plata, în vederea cumpărării respectivei monede la cursul de schimb practicat de bancă.
Această clauză nu face parte din categoria celor care se asociază cu definirea obiectului principal al contractului deoarece nu instituie nici o obligație caracteristică din cele ce revin împrumutatului în cadrul unui contract de credit bancar, respectiv garantului, într-un contract de garanție personală.
D. urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, instanța poate verifica dacă această clauză are sau nu un caracter abuziv. Având în vedere că în prealabil, instanța a statuat că părțile nu au negociat clauzele contestate, această analiză se va limita numai la a verifica dacă prin ea însăși clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților iar dezechilibrul astfel creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.
Invocarea hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai, obligatorie pentru instanțele din statele membre ale Uniunii Europene nu poate conduce per se la reținerea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.3 contractul de credit.
Este incontestabil că prin această hotărâre Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit între altele că „o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator (…), în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute (…) în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă (…)” însă o astfel de soluție nu echivalează cu reținerea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, în condițiile în care doar instanța națională învestită cu soluționarea litigiului poate face aprecierea caracterului abuziv/licit al clauzei contestate, astfel cum a indicat de nenumărate ori în hotărârile sale Curtea de Justiție a Uniunii Europene, inclusiv în hotărârea pronunțată în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai (paragraful nr. 74).
În cauza dedusă judecății, astfel cum fără echivoc rezultă din interpretarea literală a art. 10.2 și 10.3, obligația de achiziționare a monedei străine în care trebuie achitate ratele la scadență (CHF), prin folosirea de către pârâtă, în temeiul autorizării primite de la titularul conturilor în temeiul art. 10.2 și 10.3, a sumelor aflate în conturile curente ale acesteia, după caz, la cursul de schimb al pârâtei, decurge dintr-un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect moneda străină, iar nu din contractul de împrumut.
Spre deosebire de situația de fapt din cauza Kásler și Káslerné Rábai, în prezentul litigiu clauzele de la art. 10.2 și 10.3 din contractul de credit, care instituie obligația împrumutatului de a restitui creditul în CHF și totodată, implicit, și obligația de a suporta și diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, practicate de Banca pârâtă, nu reprezintă o remunerație pentru o prestație efectuată de Bancă, ci o prestație caracteristică a cumpărătorului în cadrul contractului de vânzare – cumpărare al monedei străine, astfel cum explicit se arată în cuprinsul clauzei de la art. 10.3 în cuprinsul căreia se face referire la cumpărarea monedei străine de pârâtă în numele și pe seama clienților, în baza autorizării date conform clauzei de la art. 10.2. Contractul de împrumut în temeiul căruia îi revine consumatorului obligația de restituire a împrumutului în rate lunare este un raport juridic distinct de cel constând în contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect achiziționarea monedei străine în care trebuie plătită rata la scadență.
De altfel, clauza de la art. 10.2 din contractul de credit nu este aplicabilă decât în subsidiar, în situația în care împrumutatul omite să depună cel mai târziu în ziua scadenței ratei, în contul curent suma necesară efectuării plății parțiale, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Nimic nu îl împiedică pe împrumutat să obțină moneda în care trebuie achitată rata în alt mod decât prin cumpărare de la banca de la care a împrumutat banii și să alimenteze la scadență contul curent în această monedă, în vederea efectuării plății, cu atât mai mult cu cât din extrasul de cont rezultă că reclamanta a efectuat de mai multe ori astfel de operații constând în depunerea directă de numerar în contul CHF, fără a fi necesară efectuarea operațiunii de schimb valutar (f. 34 verso și 35 vol. I TB).
În absența altor argumente ale reclamantei cu privire la caracterul abuziv al prevederilor din cuprinsul art. 10.2 din contract, instanța nu are nici un motiv pentru care ar putea considera întemeiată cererea reclamantei referitoare la această clauză în ceea ce privește dreptul băncii de a acoperi datoria din conturile deschise.
Cu toate acestea, instanta constată existența unui dezechilibru semnificativ în ceea ce privește clauza 9.5 ultima teză referitoare la dreptul băncii la libera alegere a ordinii în care va utiliza disponibilitățile din conturile în diferite valute, existând posibilitatea de a alege un cont într-o valută defavorabilă reclamantei din punctul de vedere al operațiunilor necesar a fi realizate, art. 10.2 ultima teză în ceea ce privește dreptul băncii de a acoperi datoria din oricare dintre conturi, dreptul discreționar de alegere și lipsa unei anumite ordini de preferință nefiind justificate.
De asemenea, în ceea ce privește clauza 13 lit. b) ultima teză, anume ,,Clientul exonerează banca de orice pretenți în legătură cu efectele nefavorabile ale fluctuațiilor cursului de schimb valutar’’ este abuzivă, clauza nefiind negociată și producând un vădit dezechilibru în sensul că consumatorul ar renunța prin acceptarea acestei clauze la dreptul de a formula orice tip de acțiune întemeiată pe fluctuațiile cursului de schimb valutar, o asemenea clauză de exonerare totală a băncii de orice tip de răspundere contractuală și delictuală decurgând din acest fapt neputând fi menținută.
Prin urmare, instanța va admite în parte cererea și va constata nulitatea clauzei cuprinse în art. 9.5 paragraful al doilea pct. 5.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ /10.07.2007, a clauzei cuprinse în art. 10.2 și a clauzei cuprinse în art. 13 lit. b) din același contract numai în privința tezelor și aspectelor anterior indicate, respingând ca neîntemeiată cererea de constatare a nulității absolute a restului clauzelor și de emitere a unui nou grafic de rambursare.
In ceea ce privește cheltuielile de judecată, se reține efectuarea de către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 750 lei (f. 38 vol. I TB) și de către pârâta O. B. ROMANIA SA în cuantum de 1805.8 lei (f. 94-122). Având în vedere culpa procesuală a ambelor părți, instanța va acorda, în temeiul art. 453 alin. (2) C.proc.civ., cheltuielile în mod proporțional cu pretențiile admise pentru fiecare parte, respectiv 500 de lei pentru reclamant și 1000 lei pentru pârât, rezultând ca în urma compensării, reclamanta să fie obligată la plata către pârât a sumei de 500 de lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea precizată privind pe reclamant P. I. - D. A. LA S.C.A. P. ȘI ASOCIAȚII - sector 3, București, SPLAIUL UNIRII, nr. 223, . pârât O. B. ROMANIA S.A., cu sediul în sector 1, București, . - 68, pârât O. F. SOLUTIONS B.V. PRIN O. B. ROMÂNIA SA, cu sediul în sector 1, București, CALEA BUZESTI, nr. 66-68.
Constată nulitatea clauzei cuprinse în art. 9.5 paragraful al doilea pct. 5.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ /10.07.2007, a clauzei cuprinse în art. 10.2 și a clauzei cuprinse în art. 13 lit. b) din același contract.
Respinge capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a celorlalte clauze ca neîntemeiat.
Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare ca neîntemeiat.
Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 500 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Obligă reclamantul la plata către pârât la plata sumei de 1000 de lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Compensează obligațiile de plată a cheltuielilor de judecată și, prin urmare, obligă reclamantul la plata către pârât a sumei de 500 de lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24.12.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. A. A. D. M.
Red. C.A.A./ tehnored. C.A.A. + D.M . 07.02.2016 / 4 ex.
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 18/2015. Judecătoria... → |
|---|
