Acţiune în constatare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 28-08-2015 în dosarul nr. 14809/2015
Document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
Sentinta civila nr._/2015
Ședința publică de la 28 August 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE ROGOZ OANA RAMONA
Grefier A. T.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta R. (P.) S. și pe pârâta . SA, având ca obiect acțiune în constatare CLAUZE ABUZIVE.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 21.08.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea data care face parte integrantă din prezenta și când instanța a amânat pronunțarea pentru 28.08.2015, pentru cand a hotarat urmatoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, sub nr._, reclamanta R.( P.) S. a chemat în judecată pe ., solicitând instanței constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 8.1 și art. 8.4 din contractul de credit nr.420202A_ din 31.01.2008, obligarea băncii să emită un nou grafic de rambursare a creditului care să prevadă restituirea creditului în lei, la cursul CHF-leu de la data contractării; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a prezentat, cu titlu preliminar, contextul economic din 2007-2008, în care a fost încheiat contractul de credit, relevanța campaniilor publicitare desfășurate de bănci cu promovarea agresivă a produselor de creditare în CHF;conținutul obligației pozitive a băncii de a promova politici sănătoase în domeniul creditării; conținutul obligațiilor legale ale băncii în faza pre-contractuală respectiv a obligației de informare și de consiliere și avertizare; noțiunea de risc valutar și principiile aplicabile în contractele de credit raportat la acest risc.
În esență, reclamanta a arătat, următoarele:
Clauzele contractuale prevăzute de art.8.1 și 8.4 din contractul încheiat între părți sunt abuzive, fiind incidente dispozițiile art. 4 alin 1 și ale alin 1 lit. b din Anexa Legii 193/2000.
Astfel, conform art. 4 alin 1 din Legea 193/2000, „ O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.
Oclauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influențeze natura ei.
Raportat la prevederile legale in domeniul clauzelor abuzive, convenția de credit reprezintă un contract de adeziune conținând clauze prestabilite de către Banca care sunt impuse clientului fara a-i da posibilitatea de a influenta continutul acestora.
In aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie sa se aiba in vedere criteriul echivalentei prestațiilor, fapt ce presupune existenta unei proportionalitati intre drepturile si obligațiile asumate de către parti. CJUE stabilește câteva criterii de determinare a dezechilibrului semnificativ tratându-l împreună cu condiția bunei credinte(cauza C-415/11 Mohamed Aziz vs.Caixa D Estalvis de Catalunya). Articolul 3 alin 1 din Directiva 93/2013 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți pentru a evalua dacă și eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport de cea prevăzută de dreptul național în vigoare.Modul în care, în speță, a procedat banca, l-a pus pe consumator în postura de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, fără a cunoaște riscurile asociate acestuia.
În plus, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, a fost indus prin raportarea sumei de restituit la o monedă-CHF care: era necunoscută reclamantei la momentul contractării; nu era utilizată ca instrument de plată sau ca monedă de referință în contractele încheiate pe teritoriul României; a fost prezentată de către bancă drept cea mai stabilă monedă, la adăpost de fluctuații; a fost prezentată de către bancă drept element care, la același rating, i-ar fi permis să se împrumutate mai mult decât s-ar fi calificat, în cazul în care moneda creditului ar fi fost leul, Euro sau dolarul; se găsea pe piață într-o cantitate insuficientă, fapt ce a condus inevitabil la o explozie a cursului ca urmare a numărului mare de contracte de credit încheiate în această monedă. Ca atare, punerea în piață a produselor de creditare în CHF în împrejurările economice arătate, făcea evoluția cursului CHF perfect previzibilă din perspectiva băncii și în același timp, imposibil de anticipat de către reclamantă, pe baza nivelului său de înțelegere.În final, dovada cea mai clară a existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților este dat de faptul că numai reclamanta este ținută să suporte riscul valutar, deprecierea leului față de francul elvețian fiind una extrem de ridicată de peste 100%.
Reau-credință cu care a acționat banca în raporturile contractuale cu reclamanta, rezultă din aceea că, având toate indiciile că CHF se va valoriza în perioada imediat următoare contractării, nu a prezentat clientului riscul acestei valorizări, comercializând un produs toxic fără a să avertizeze consumatorii în mod adecvat și responsabil asupra riscurilor.
În raport cu această cerință, este evident faptul că pârâta nu se putea aștepta în mod rezonabil, în cazul unei negocieri individuale, bazată pe informarea corectă și completă, și pe consultarea și avertizarea clientului asupra implicațiilor reale ale acordării creditului în CHF, ca reclamanta să accepte o clauză care să determine o dublare a costurilor creditului într-un termen scurt.
Cu privire la incidența alin 1 lit b din Anexa Legii 193/2000, arată reclamanta, banca nu și-a îndeplinit obligația de informare a clientului, prin urmare reclamanta a fost privată de posibilitatea de a cunoaște riscurile pe care produsul contractat le presupunea.
Efectul încălcării de către bancă a obligațiilor legale este constatarea nulității absolute a acestora deoarece dispozițiile legale încălcate au caracter de norme de interes public, fiind aplicabile dispozițiile art. 6 din Legea 193/2000.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. Legii 193/2000.
În probațiune, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru în conformitate cu dispozițiile art. 29 lit. f din OUG 80/2013.
Pârâta . SA a formulat Întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanței, iar pe fond a solicitat instanței:
1.Respingerea cererii introductive de instanță ca neîntemeiata;
2.In temeiul prevederilor art. 453 NCPC, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata;
Cu titlu prealabil, pârâta a prezentat contextul factual apreciat de aceasta ca fiind relavant, la momentul contractării, reliefat prin prisma: tipurilor de credit oferite de bancă în perioada relevantă; normelor interne ale băncii în perioada 2007-2008; factorilor care, în accepțiunea băncii, au influențat cererea de creditare în moneda CHF; cadrului general al evoluției CHF raportat la indicele LIBOR; regulii suportării riscului valutar de către împrumutat; modului de stabilire a cursului de schimb CHF-RON și a motivelor economice ale variațiilor acestuia; evoluției cursului CHF/RON și CHF/EURO anterior acordării creditului; factorilor exteriori voinței băncii și imprevizibili care au contribuit la aprecierea CHF ulterior acordării creditelor.
În esență, pârâta a arătat, în apărare, următoarele:
- În aplicarea principiului neretroactivității legii, instanța nu poate efectua o analiză a clauzelor contractuale raportat la dispozițiile OUG 50/2010, ale Recomandării CERS 2011/1, ale Regulamentului BNR nr.11/2008 și ale Rezoluției Parlamentului European nr. 18.11.2008, întrucât acestea au fost adoptate ulterior încheierii contractului de credit;
- Niciuna din campaniile publicitare la care face referire reclamanta nu a fost desfășurată de P. B. ROMÂNIA SA;
- Deși, la momentul contractării, banca nu a avut nicio obligație legală de informare a consumatorului cu privire la riscul valutar, actele normative invocate de către reclamantă în susținerea încălcării de către bancă a acestei obligații nefiind incidente în speță, banca a respectat toate dispozițiile legale de informare și consiliere a consumatorilor anterior încheierii contractelor de credit, aplicabile la momentul la care a fost acordat creditul, sens în care sunt relevante dispozițiile art. 9.1 din contractul de credit
4.CLAUZELE CONTRACTUALE RECLAMATE NU AU UN CARACTER ABUZIV
Pentru ca instanta sa poata sancționa o clauza ca fiind abuziva, aceasta trebuie (i)sa fie parte integranta dintr-un contract de adeziune si sa nu fi fost negociata din culpa comerciantului/profesionistului, (ii) sa fie excesiva (sa creeeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor) si (iii) sa nu se refere la obiectul sau prețul contractului. Or, clauzele contestate reglementează tocmai obiectul principal al contractului(restituirea contractului de către împrumutat) prin urmare nu pot face obiectul analizei din perspectiva Legii 193/2000
5.Clauzele contestate au fost redactate în mod clar și inteligibil.
6.Nu se poate reține caracterul ne-negociat al cauzelor contractuale.
În acest sens, arată banca, înainte de semnarea Contractului de credit, i-a furnizat împrumutatului/reclamantului cu o perioada de timp rezonabila înainte de data semnării, forma Contractului de credit, fapt ce este confirmat chiar de către reclamantă prin art. 9.3 din Contractul de credit. Mai mult, potrivit prevederilor art. 9.1 din Contractul de credit reclamanta recunoaște ca înainte de inchierea Contractului de credit i-au fost aduse la cunostiinta de către banca ii) contractele de imprumut pe care le oferea banca: tipul contractelor: avantajele si dezavantajele asociate cu produsul propus, precum si fii) informații exacte si complete privind încheierea Contractului de credit (care ulterior a fost încheiat).
Consumatorului/reclamantei i-au fost respectate de către banca dreptul privind negocierea directa si dreptul de opțiune. Așadar, (i) pe de o parte, consumatorul a negociat Contractul de credit (ii) iar pe de alta parte, a avut posibilitatea de a alege intre mai multe servicii si produse bancare oferite atat de către subscrisa, cat si de către alte institutii bancare concurente.
7. Clauzele contestate nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru intre drepturile si obligațiile părtilor ar trebui sa fie incidentă lipsa unei contraprestatii pentru dreptul corelativ al unei parti contactante.
Astfel cum a stabilit doctrina, dezechilibrul trebuie sa fie in rem. Legiuitorul a prevăzut sancționarea unei clauze doar in cazul unui dezechilibru semnificativ, si nu in cazul oricărui dezechilibru intre drepturile si obligațiile părtilor (de exemplu: profitul obtinut de un comerciant/profesionist este un lucru firesc dat fiind ca scopul si trăsătură principala a oricărui comerciant/profesionist este profitul - finis mercatorum est lucrum).
In acest sens, înalta Curte de Casație si Justitie, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 1936/2013 a retinut ca „directiva (Directiva nr. 93/13/CEE - n.ns.) nu oferă posibilitatea consumatorilor de a obține anularea in instanta a contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creeaza in mod real si contrar bunei-credinte un dezechilibru semnificativ in defavoarea consumatorilor".
Or, in prezenta cauza nu poate fi vorba de existenta unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor întrucât nu se invocă existența acestui dezechilibru la momentul contractării ci cu prilejul executării contactului de credit, prin urmare, obligația nu a rămas fără cauză ci doar a devenit mai oneroasă pentru una din părți.
8. În cazul contractelor de credit încheiate în 2007-2008 instanța nu poate interveni în convenția părților pentru a dispune modificarea contractelor prin convertirea contractelor de credit în altă monedă și prin efectuarea acestei conversii la cursul de schimb de la data semnării acesteia întrucât dispozițiile art. 1271 N.C. civ sunt aplicabile numai contractelor încheiate după data intrării în vigoare a Noului Cod Civil, conform art. 107 din Legea 71/2011.Pentru împrumutul cu titlu oneros încheiat anterior intrării în vigoare a Noului cod civil se vor aplica dispozițiile art. 1578 C.civ de la 1864, respectiv principiul nominalismului monetar.
În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 205 N.C.pr.civ, art.94 și art. 100-101 N.C.pr.civ.
Prin sentința civilă nr. 186/C/19.02.2015 Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanței, invocată de către pârâtă și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, pe rolul căreia a fost înregistrată la data de 4.05.2015 sub nr._ .
Prin Încheierea pronunțată în ședința publică din 21.08.2015, instanța a încuviințat pentru ambele părți, în condițiile art. 258 C.pr.civ rap. la art. 255 C.pr.civ, proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
La data de 31.01.2008, între reclamanta P. S. și pârâta . SA s-a încheiat contractul de împrumut pentru nevoi personale nr.420202A_, având ca obiect acordarea de către banca pârâtă a unui împrumut pentru nevoi personale în valoare de 15.750 CHF, pe o perioadă de 120 luni, cu obligația pentru reclamanta împrumutată de a restitui suma împrumutată împreună cu dobânzile bancare, la termenele și în modalitățile stipulate în contract.
În ceea ce privește legea aplicabilă fondului litigiului, față de prevederile art. 3 din Legea 71/2011, având în vedere data nașterii raporturilor juridice dintre părți, respectiv contractul din 31.01.2008, instanța reține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului civil din 1864.
De asemenea, în speță, din perspectiva calității părților contractante, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000. Astfel, reclamantul are calitatea de consumator în înțelesul dispozițiilor art. 2 alin. 1 Legea nr. 193/2000, conform cu care:„Prin consumator se înțelege orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociații, care, in temeiul unui contract care intra sub incidența prezentei legi, actioneaza in scopuri din afara activitatii sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. ”
De asemenea, parata are calitatea de comerciant, perfectând contractul de credit in cadrul unei activitati comerciale, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 2 din aceeași lege: „Prin comerciant se înțelege orice persoana fizica sau juridica autorizata, care, in temeiul unui contract care intra sub incidența prezentei legi, actioneaza in cadrul activitatii sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum si orice persoana care actioneaza in același scop in numele sau pe seama acesteia. ”
În analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale supuse controlului instanței judecătorești de către reclamantă, instanța va porni de la caracterul contractului de credit încheiat între părți, respectiv contract negociat sau contract de adeziune.
Din această perspectivă, instanța reține că contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. 420202A_ este un contract de adeziune, fiind redactat în întregime de operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând interveni sau modifica clauzele contractuale ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.
Art. 3.2 din Directiva 93/13/CEE prevede că: „ Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei„
Conform art. 4 alin 3 din Legea 193/2000: „ Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens „.
Negocierea contractului nu înseamnă posibilitatea pentru consumator de a alege între mai multe oferte și de a studia oferta în care sunt prestabiliți de către comerciant termenii contractuali ci de a oferi în mod real consumatorului posibilitatea de a influența conținutul clauzelor contractuale.Cum sarcina probei negocierii contractului revine comerciantului iar în speță pârâta nu a făcut această probă, instanța reține că contractul de împrumut încheiat între reclamant și pârâtă este un contract de adeziune, consumatorul având doar posibilitatea să adere sau nu la el.
Analizând clauzele a căror caracter abuziv se invocă, instanța reține următoarele:
Clauza prevăzută la art. 8.1 din contract
Conform art. 8.1 din contract:împrumutatul și/sau împrumutatul solidar va/vor rambursa împrumutul și dobânda aferentă în rate lunare egale(denumite anuități) conform graficului de rambursare, parte integrantă a prezentului contract de împrumut, în valuta în care a fost acordat împrumutul, până la rambursarea integrală a sumelor datorate în temeiul prezentului contract, în conformitate cu termenii specificați în cap. III Termenii Împrumutului.
În analiza caracterului abuziv al acestei clauze instanța va porni de la principiului nominalismului monetar consacrat atât de Codul civil din 1864 la art. 1578, cât și noul Cod civil la art. 2164, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia.
Prin urmare, în aplicarea acestui principiu, reclamantul este obligat să restituie pârâtei suma împrumutată și dobânda aferentă, în CHF.
În al doilea rând, instanța reține că prin Hotărârea CJUE din 30 aprilie 2014, pronunțată în procedura C 280/1, Barclays B. contra S. Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reținut că: “Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora.”
Astfel, principiul nominalismului monetar, fiind reglementat prin lege, nu poate fi înlăturat, ajungându-se astfel la aceeași soluție, că reclamantul are obligația de restituire a sumei împrumutate în aceeași monedă în care creditul a fost acordat.
Pe de altă parte, din perspectiva dreptului intern, această clauză este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv, astfel: conform art. 4 alin 6 din Legea 193/2000, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv dacă privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată. Or, această clauză vizează tocmai obiectul principal al contractului respectiv restituirea sumei împrumutate.
De asemenea, riscul valutar este un risc înțeles de orice consumator mediu avizat care contractează un credit în monedă străină iar imposibilitatea prevederii evoluției CHF la data contractării și crearea unui dezechilibru contractual ca efect al hipervalorizării CHF nu constituie, în sine, un motiv suficient pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.
Riscul valutar este definit in art. 3 alin. (1) lit. I) din Norma BNR nr. 17/2003 ca fiind acea componenta a riscului de piața, care apare din fluctuațiile pe piața ale cursului valutar, gestionat de BNR pe baza unei politici de curs valutar flotant.
Riscul de piața este definit in art. 3 alin. (1) lit. j) din Norma BNR nr. 17/2003 ca „riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, care apare din fluctuațiile pe piața ale preturilor, ratei dobânzii si cursului valutar". Factorii care influenteaza acest risc sunt in afara controlului Băncii, care poate doar sa se asigure ca acesta este gestionat prin intermediul contractelor semnate si ca acesta nu este suportat in integralitate de Banca. Instanța reține ca fiind întemeiate susținerile pârâtei în sensul în care banca nu putea prevedea modificările de curs de schimb care au făcut plata ratelor mai oneroasă pentru împrumutați.
Evoluția cursului de schimb CHF/RON si CHF/EUR anterior acordării creditelor a arătat ca francul elvețian era o moneda stabila, banca neputând prevedea variații de curs atât de importante, aprecierea CHF ulterior acordării creditului fiind rezultatul unor factori externi voinței băncii și imprevizibili.
Instanța reține de asemenea că Decizia pronunțată de CJUE în cauza C-26/13 Kasler și Kaslerne Rabai, stabilește trei elemente esențiale pe care judecătorul național trebuie să le verifice pentru a stabili dacă o clauză poate face obiectul analizei caracterului abuziv, respectiv: 1) judecătorul național trebuie să califice în ce măsură o clauză intră în sfera de obiect (principal) al contractului; 2) judecătorul național trebuie să evalueze dacă o clauză este redactată clar și inteligibil; 3) în măsura în care o clauză este declarată abuzivă, judecătorul național poate să o înlocuiască cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv. Prin această decizie, CJUE a stabilit că o clauză care cuprinde obligația pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferențele dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare al monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprizând o remunerație a cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul art. 4 alin 2 din Directiva 93/13.
In concret, in speța dedusa judecații instantei maghiare, banca a acordat consumatorilor un credit in forinti (HUF) pentru o anumita suma stabilita in CHF, a asigurat deblocarea creditului in HUF, moment la care a aplicat cursul de schimb al băncii in cauza la valoarea de cumparare. Potrivit contractului, imprumutatii aveau obligația ca ratele lunare sa fie plătite tot in HUF, calculate insa la cursul de schimb la vanzare (curs diferit - mai mare - de cel de cumparare utilizat la momentul deblocării creditului). Practic, banca obținea la momentul primirii ratei lunare o suma in care era inclusa si diferența dintre cele doua valori ale schimbului (cumparare si vanzare de CHF), desi in concret nu avea loc niciodata vreo operațiune de schimb valutar.
In speță însă, Piraues B. Romania a acordat reclamantei-împrumutate o suma in CHF, transferand suma de CHF in contul deschis pe numele acesteia iar contractual s-a stabilit ca restituirea creditului prin plata unor rate lunare sa se faca tot in CHF, potrivit principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 si 1584 C.Civ 1864.
Prin urmare, nu există identitate în ceea ce privește situația premisă, iar decizia CJUE nu poate fi aplicată în extenso, neexistând nici identitate de rațiune.
Instanța reține de asemenea că această clauză nu poate fi analizată nici pe tărâmul teoriei impreviziunii, întrucât prevederile art. 1271 C.Civ. 2011 sunt aplicabile „numai contractelor încheiate dupa . Codului civil", conform art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Practic, reclamanta solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru acesta, fără a ține cont și de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenția de credit.
Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecință, pârâta, acordând finanțări în CHF, trebuie să dețină sume suficiente în aceeași monedă, pe care și le procură inclusiv din rambursările creditelor acordate în CHF.
Contractul de credit încheiat cu reclamanta prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză de natura celei inserate la art.8.1, dar și obligația acesteia de a pune deîndată la dispoziția consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval de timp îndelungat. Ca atare, aprecierea dezechilibrului contractual trebuie să se facă raportat la drepturile și obligațiile părților, la momentul încheierii contractului și nu în funcție de evoluția ulterioară a unor factori externi care pot transforma o obligație contractuală într-una extrem de oneroasă pentru una din părți, această din urmă ipoteză fiind specifică teoriei impreviziunii și neputând fi analizată prin prisma dispozițiilor legale incidente în materia protecției drepturilor consumatorului împotriva clauzelor contractuale abuzive.
Scopul Legii nr.193/2000 și a celorlalte prevederi în materia protecției consumatorului nu este acela de a oferi un suport legal pentru avantajarea economică a consumatorului în raport cu comerciantul, or, prin cererea formulată, reclamanta urmărește să obțină în fapt exonerarea (prin intermediul instanței) de la executarea obligației principale asumată, de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voință a părților consacrat de art.969 C.civ. și cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.
Astfel, prin această solicitare, reclamanta pretinde modificarea unei obligații esențiale, solicitând instanței să intervină în însăși cauza contractului de credit, aspect ce excede protecției oferite de prevederile Legii nr.193/2000.
Prin urmare, instanța constată că această clauză nu are un caracter abuziv iar cererea reclamantei conversie a sumei creditate din CHF în lei și de stabilizare a cursului CHF/RON la cursul de la data contractări, cu obligarea băncii d ea emite un nou grafic de rambursare, în lei, este neîntemeiată.
Clauza prevăzută de art.8.4 din contract.
Conform art. 8.4 din contract: Împrumutatul și împrumutatul solidar mandatează prin prezenta banca, în mod expres, irevocabil și necondiționat, să debiteze, la libera sa apreciere, contul curent menționat în capitolul III Termenii împrumutului, și orice cont al împrumutatului și al împrumutatului solidar deschis la bancă, în vederea recuperării oricărei sume datorate de împrumutat și de împrumutatul solidar, la datele de scadență ale acestora. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care a fost acordat împrumutul sau în care sunt datorate celelalte sume din sau în legătură cu prezentul contract, banca este autorizată expres prin prezentul contract să utilizeze disponibilitățile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda sumelor acordate, aplicând rata de schimb a băncii și poate debita costul aferent cumpărării și alte taxe, după caz.
Din simpla lecturare a clauzei rezultă că aceasta a fost exprimată într-un mod clar și inteligibil, înțelegându-se, fără posibilitatea unei alte interpretări, că banca are posibilitatea de debitare a conturilor împrumutatului în vedere recuperării sumelor datorate de împrumutat în cazul neîndeplinirii voluntare de către acesta a obligației, la termenul scadent.
Cu privire la necesitatea restituirii sumei împrumutate în CHF, instanța, pentru identitate de rațiune și pentru aceleași considerente ca cele avute în vedere la analiza clauzei de la art. 8.1 din contract, apreciază ca nefiind abuzivă această clauză.
Pe de altă parte, această clauză care permite băncii să procedeze în caz de neplată a ratei la debitarea altui cont al împrumutatului sau a garantului cu suma necesară acoperirii ratei reprezintă o garanție suplimentară pe care împrumutatul a înțeles să o acorde băncii, în vederea garantării restituirii împrumutului, reclamanta nefăcând aprecieri cu privire la caracterul abuziv, în sine, a acestei garanții ci la efectuarea conversiei în CHF, la cursul de schimb al băncii, din moneda în care sunt păstrate disponibilitățile bănești ale împrumutatului, în CHF.
Or, este evident că, atâta timp cât împrumutatul este obligat să restituie suma în CHF, pentru realizarea acestui drept conferit băncii este necesară efectuarea conversiei sumei din moneda în care sunt păstrate disponibilitățile bănești ale împrumutatului în conturile debitate, în CHF.
Prin urmare, instanța constată că această clauză nu are un caracter abuziv.
CHELTUIELI DE JUDECATĂ
În temeiul art. 453 alin 2 C.pr.civ, având în vedere soluția de respingere a cererii de chemare în judecată va respinge ca neîntemeiată și cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata de cheltuieli de judecată, lipsind fundamentul juridic al acordării acestor cheltuieli, respectiv culpa procesuală a pârâtei.
Instanța va lua act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată, rezervându-și dreptul de a solicita aceste cheltuieli pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta R. (P.)S. cu domiciliu ales la SCA P. SI ASOCIATII în București, SPLAIUL UNIRII, nr. 223, . cu pârâta . cu sediul în sector 1, București, .. 29-31.
Respinge ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata de cheltuieli de judecată.
Ia act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.08.2015.
Președinte, Grefier,
R. O. R. A. T.
Red R.O.R. 06 Noiembrie 2015/
Tehnored AT/ 4 ex- 09.11.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
