Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 09-07-2015 în dosarul nr. 13638/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
Sentința Civilă Nr._/2015
Ședința publică de la 09 Iulie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. C. (M.)
Grefier M. M.
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe contestator A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - A.A.A.S și pe intimat S.C. P. S.A., având ca obiect contestație la executare SUSPENDARE EXECUTARE - 10/2015.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 18.06.2015 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta când, instanța având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat succesiv pronunțarea la data de 25.06.2015, 02.07.2015 și la data de 09.07.2015 când a hotărât următoarele
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 13.02.2015 sub nr._ contestatoarea A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI –A.A.A.S. a formulat în contradictoriu cu intimata . la executare, solicitând anularea actelor de executare silită efectuate în dosarul nr.10/2015 B. P. C. G., suspendarea executării silite până la soluționarea contestației, precum și întoarcerea executării silite.
În motivarea cererii, contestatoarea a invocat beneficiul termenului prev. de OG nr. 22/2002, susținând faptul că instituțiile publice nu pot efectua decât acele cheltuieli care au fost prevăzute în bugetul propriu de venituri și cheltuieli, buget aprobat prin hotărâre de guvern.
A arătat că termenul de 6 luni este perioada în care instituțiile publice pot face rectificări bugetare, în vederea introducerii la titlurile de cheltuieli a sumelor necesare onorării titlurilor executorii, astfel încât executorul judecătoresc nu poate înfăptui nici un act de executare silită, deoarece prin art. 3 OG 22/2002 legiuitorul a exceptat patrimoniul AAAS de la urmărirea silită de drept comun.
A înțeles contestatoarea să conteste și cuantumul cheltuielilor de executare, susținând că onorariul executor ar fi trebuit stabilit pentru activitatea de notificare a actelor judiciare și extrajudiciare și nu pentru punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii. De asemenea, s-a arătat că onorariul executorului a fost stabilit cu încălcarea limitelor maxime prevăzute de dispozițiile art.37 lit.a din Legea nr.188/2000, invocându-se totodată și încălcarea C. Fiscal sub aspectul adăugării TVA-ului la valoarea onorariului de executor, precum și celelalte cheltuieli de executare stabilite de executorul judecătoresc.
În drept, contestatoarea a invocat disp. art. 711 ș.u. C.pr.civ.
În susținerea contestației, contestatoarea a depus înscrisuri (f. 10-21).
În temeiul art. 716 alin. 2 C.pr.civ., din dispoziția instanței s-a atașat copia certificată a dosarului de executare nr. 10/2015 pe rolul B. P. C. G. (f. 28).
Legal citat, intimatul a formulat întâmpinare, prin care se solicită respingerea contestației la executare ca neîntemeiată. În esență, în motivarea întâmpinării se arată că actele de executare au fost întocmite cu respectarea dispozițiilor legale, nu se încalcă disp. O.G. nr. 22/2002, contestatoarea fiind notificată în prealabil, nefiind încasată de la contestatoare nicio sumă.
Contestatorul a depus răspuns la întâmpinare.
Intimatul a depus concluzii scrise.
La termenul de judecată din data de 18.06.2015 s-a încuviințat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Analizând înscrisurile depuse la dosar, instanța reține următoarele:
În fapt, prin decizia nr. 432/29.10.2012 pronunțată de curtea de Apel București în dosarul nr._/3/2010, definitivă prin decizia penală nr. 4452/12.12.2013 pronunțată de ICCJ intimata a fost obligată la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei.
La data de 29.01.2015 intimata a formulat cerere de executare silită, fiind constituit dosarul de executare nr. 10/2015 pe rolul B. P. C. G., în care s-a emis încheierea din 30.01.2015 de încuviințare a executării silite pentru realizarea creanței principale de 2000 lei, la care se adaugă cheltuieli de executare în cuantum de 403 lei stabilite prin încheierea emisă la data de 02.02.2015.
La data de 02.02.2015 s-a emis somația de plată, comunicată contestatoarei la data de 03.02.2015, prin care se pune în vedere contestatoarei obligația de plată a debitului, cu precizarea ca în situația în care în termen de 6 luni de la comunicarea someției nu se va realiza plata debitului se va proceda la executarea silită cu respectarea prevederilor art.2 din OG 22/2002 raportat la C. (f.33, 31).
Conform art. 711 C. proc. civ.” împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare, se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare”.
Analizând actele de executare îndeplinite în dosarul de executare nr. 10/2015 al B. P. C. G., prin raportare la motivarea în fapt și în drept a contestației la executare, în esență, instanța reține că nu au fost invocate încălcări ale dispozițiilor procesuale sau de drept civil, nefiind invocate și nici dovedite vătămări ale drepturilor contestatoarei rezultate din întocmirea actelor de executare silită.
În ceea ce privește susținerile contestatoarei cu privire la încălcarea prevederilor OG 22/2002 instanța le va respinge ca neîntemeiate pentru următoarele considerente.
În primul rând, raportat conținutul somației emisă la data de 02.02.2015 (f.33) rezultă că, în situația în care AAAS deține veniturile necesare, se solicită plata debitului în termen de 1 zi. În caz contrar, în cadrul somației se precizează ca plata urmează a fi efectuată cu respectarea termenului de șase luni reglementat de OG 22/2002, iar în cazul nerespectării acestui termen se va proceda la executarea silită.
Mai mult decât atât, instanța reține faptul că, pentru executarea obligațiilor stabilite prin titlu executoriu, de la data pronunțării hotărârilor judecătorești puse în executare silită ( 29.10.2012 și 12.12.2013) contestatoarea a beneficiat efectiv de o perioadă suficiet de lungă pentru a efectua demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată de bună voie.
În continuare, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei reiese ca debitoarea AAAS nu a efectuat dovada lipsei de fonduri și nici dovada că a solicitat ordonatorilor principali de credite bugetare, în condițiile legii, asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creanțelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumei stabilite prin titlul executoriu.
În plus, instanța reține că, intimata este titulara unui drept de creanță, care constituie un drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea Convenției Europene. Intimata are o creanță bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimatei, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
Textul Convenției și implicit jurisprudența C.E.D.O. fac parte din dreptul intern al României încă din anul 1994, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Astfel, din momentul în care autoritatea statală a recunoscut în patrimoniul intimatei un drept de creanță încă din anul 2013 (data soluționării definitive a cauzei), ingerințele în exercițiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun, pentru a fi compatibile cu art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție (citat în continuare Protocolul 1), respectiv jurisprudența C.E.D.O. în materie, nu pot interveni decât dacă sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între ingerință și scopul urmărit.
Instanța apreciază că dificultățile economice ale autorităților publice pot justifica amânarea sau eșalonarea plății creanțelor asupra statului, însă insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice nu poate justifica refuzul sine die de a-și îndeplini obligațiile. Tocmai acest refuz de executare a obligațiilor, pentru o perioadă lungă de timp, este de natură a rupe echilibrul între interesele generale, ale statului, și interesele particularilor. De altfel, instituția contestatoare nici nu a prezentat vreo probă în sensul insuficienței resurselor bănești pretinse.
În acest sens, condiționarea efectuării plății („în limita sumelor aprobate anual cu această destinație”) este constatată de judecătorul național ca neconformă cu dreptul de proprietate al intimatei și, prin urmare, neconvențională (neconformă cu prevederile Convenției și cu jurisprudența CEDO), motiv pentru care instanța înlătură ca neîntemeiată această apărare. Această condiționare reprezintă o condiție pur potestativă ce afectează obligația Statului (condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința Statului în condițiile în care Statul nu poate fi cenzurat de intimată la alocarea sumelor în procedura adoptării bugetului de stat) și constituie prin aceasta o ingerință vădit disproporționată în dreptul de proprietate al intimatei, ce impune o cenzură din partea judecătorului național, pentru împiedicarea constatării de către CEDO a unei noi încălcări de către Statul Român a art. 1 din Protocolul 1.
În ce privește motivul legat de nerespectarea OG 22/2002, instanța reține că art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală.
Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive întrucât Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite.
În Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conchis că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art. 6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerata un motiv justificat pentru întârziere.
Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Dispozițiile derogatorii ale O.G. nr. 22/2002 (cu modificările ulterioare) dar și ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile relative la dreptul de proprietate asupra unui „bun” și la dreptul de desdăunare civilă fiind raporturi juridice de drept privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinței, în cazul persoanei fizice, sau până la . cazul persoanei juridice.
Curtea Europeană, în jurisprudența sa (Cauza Burdov contra Rusiei din 2002, invocată chiar de contestatoare), a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.”
De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Ș. contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Însă, amânările, eșalonările edictate de stat în favoarea instituțiilor sale, coroborate de atitudinea debitorilor-instituții de stat, care stabilesc din ce în ce mai multe conturi cu destinație specială în care virează sumele de bani pentru a scăpa executării silite promovată de creditorii statului, iar prin aceasta întocmind liste de așteptare cu creditorii care trebuie să-și satisfacă creanțele determină parcurgerea unor proceduri anevoioase, întinse pe termene care nu satisfac cerința termenului rezonabil.
Între aplicarea OG nr. 22/2002, cu modificările ulterioare ce prevede amânări și eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile – titluri executorii, ce vizează creanțe ce reprezintă un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, pe de-o parte și dispozițiile Convenției și ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg, pe de altă parte, instanța este obligată să dea curs celor din urmă, conform art. 11 alin.2 și art. 20 din Constituția României.
În concluzie, ori de câte ori se invocă prevederile O.G. nr. 22/2002 sau ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor, pentru a se bloca sau amâna executarea silită, acest impediment nu va fi luat în considerare.
În ceea ce privește criticile contestatoarei întemeiate pe prevederile art. 2 din O.G nr. 22/2002, în cauza de față, instanța le apreciază ca fiind neîntemeiate.
Potrivit art. 2 din O.G nr. 22/2002, „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.”
Dispozițiile OG 22/2002 nu trebuie interpretate în sensul că debitoarea beneficiază de termenul de 6 luni prin efectul legii. Este necesar ca debitoarea să invoce lipsa fondurilor pentru a putea fi aplicabil termenul respectiv și să efectueze demersurile pentru obținerea acestora. În lipsa unei astfel de precizări, creditorul este îndreptățit să pornească executarea potrivit dreptului comun.
Contestatoarea nu a dovedit lipsa de fonduri si nici nu a fost probată efectuarea vreunui demers pentru obținerea sumelor necesare achitării debitului.
De altfel, având în considerare considerentele expuse mai sus referitoare la respectarea drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța apreciază că anularea executării silite pentru nerespectarea art. 2 din O.G nr. 22/ 2002 ar contraveni dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Prin urmare, in raport de considerentele de mai sus si de faptul ca executarea silita a contestatoarei a inceput potrivit art. 622 alin. 2 C.p.c. odata cu sesizarea organului de executare, instanta apreciaza ca in mod corect executorul judecatoresc a procedat la intocmirea incheierii privind cheltuielile de executare potrivit art. 669 C.p.c. Nu se poate reține în cauză ca datorat onorariul pentru notificare acte extrajudiciare, atâta timp cât în cauză s-au întocmit acte de executare silită, urmând a fi stabilite cheltuieli de executare corespunzător naturii juridice a actelor emise.
Referitor la susținerile contestatoarei potrivit cărora cuantumul cheltuielilor de executare a fost stabilit în mod eronat, disproporționat, cu nerespectarea dispozițiilor legale, instanța constată că acesta a fost stabilit în mod corect, onorariul executorului judecătoresc, incluzând TVA-ul, fiind calculat potrivit art. 37 din Legea nr. 188/2000, conform carora executorii judecatoresti au dreptul, pentru serviciul prestat, la onorarii minimale si maximale stabilite de ministerul justitiei cu consultarea Consiliului Uniunii Nationale a Executorilor Judecatoresti. In cazul executarii silite a creantelor avand ca obiect plata unei sume de bani, pentru creantele in valoare de până la 50.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 10% din suma reprezentând valoarea creanței ce face obiectul executării silite. Astfel, onorariul executorului judecatoresc a fost in mod corect determinat in raport de prevederile legale de mai sus, incluzand TVA 24 % (suma totala stabilita fiind de 248 lei).
Instanta apreciaza ca in mod corect a fost inclus si TVA-ul în onorariul de executare. În acest sens, se reține faptul că Ordinul nr. 2550/2006, modificat prin Ordinul nr. 2561/2012 nu prevede că limita maximă a onorariului ce poate fi perceput de executor trebuie să cuprindă și taxa pe valoare adăugată. Executorii judecătorești sunt ținuți a respecta Ordinul de mai sus si Legea nr. 188/2000 și a stabili onorariile în limitele acolo prevăzute. La onorariile astfel calculate, unii executori judecătorești au obligația calculării și reținerii TVA-ului, taxă ce este suportată potrivit codului fiscal de destinatarul final, în cazul de față: debitorul obligat a rambursa cheltuielile de executare.
Din verificarea onorariului calculat în dosarul de executare analizat, instanța constată că executorul a respectat prevederile legale, calculând onorariul în raport de valoarea urmărită, la acest onorariu calculând și percepând TVA, întregul onorariu astfel calculat urmând a fi suportat de contestatoarea-debitoare. Prin urmare, se va respinge ca neîntemeiat și acest argument.
In privinta celorlalte sume incluse in categoria cheltuielilor de executare, instanta retine ca potrivit art. 669 alin. 3 c.p.c., „sunt cheltuieli de executare: 1.taxele de timbru necesare declansarii executarii silite; 2.onorariul executorului judecatoresc, stabilit potrivit legii; 3.onorariul avocatului in faza de executare silita; 4.onorariul expertului, al traducatorului si al interpretului; 5.cheltuielile efectuate cu ocazia publicitatii procedurii de executare silita si cu efectuarea altor acte de executare silita;6.cheltuielile de transport; 7.alte cheltuieli prevazute de lege ori necesare desfasurarii executarii silite.
Prin urmare, instanta constata ca onorariul executorului judecatoresc reprezinta o cheltuiala distincta in raport de celelalte costuri aferente publicitatii procedurii de executare silita si efectuarii altor acte de executare silita sau prevazute de lege ori necesare desfasurarii executarii silite, precum sunt cele mentionate in Incheierea de stabilire a cheltuielilor de executare silită emisă la data de 02.02.2015, constand in taxe comunicare, formare dosar, copii xerox si alte taxe, astfel ca va respinge ca neintemeiata sustinerea contestatoarei privind caracterul nelegal al acestei cheltuieli.
P. aceste considerente, instanta va respinge ca neintemeiata contestatia la executare formulata de contestatoarea A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI –A.A.A.S. în contradictoriu cu intimata.
Totodata, avand in vedere solutia de respingere a capătului principal al cererii prin care se solicită anularea actelor de executare silită, si pe cale de consecintă mentinerea a actelor de executare efectuate de B. P. C. G. in dosarul de executare nr. 10/2015, instanta va respinge ca neintemeiata si cererea privind intoarcerea executarii.
Referitor la suspendarea executării silite până la soluționarea contestației, având în vedere faptul că a fost soluționat capătul de cerere privind contestația la executare, instanța va respinge cererea de suspendare ca rămasă fără obiect.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTARASTE
Respinge contestația la executare, ca neîntemeiată, privind pe contestator A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - A.A.A.S., cu sediul în sector 1, București, .. S., nr. 50 și pe intimat S.C. P. S.A., cu sediul în PIATRA N., ., județul N..
Obligă contestatoarea la plata către intimat a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei, reprezentând onorariu avocat.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare, la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată in ședința publica, azi 09.07.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
RED.C.A.21.09.2015
TEH.M.M. 11.07.2015 /4 ex + 2 .>
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... | Validare poprire. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL... → |
|---|
