Contestaţie la executare. Sentința nr. 2919/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2919/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 17-02-2015 în dosarul nr. 2919/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREȘTI
Sentința civilă nr. 2919/2015
Ședința publică din data de 17 februarie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: M. S.
GREFIER: M. B.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe contestatoarea A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR în contradictoriu cu intimata D. M., având ca obiect contestație la executare și suspendare executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că prin Serviciul registratură, la data de 11.02.2015, intimata a depus întâmpinare, după care:
În temeiul art. 219 alin. 2 Cod de procedură civilă, instanța verifică din oficiu procedura de citare cu părțile lipsă și constată că aceasta a fost legal îndeplinită.
În conformitate cu prevederile art. 223 alin. 3 Cod procedură civilă, instanța constată că, prin contestația la executare, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 411 alin. 1 Cod procedură civilă.
În conformitate cu prevederile art. 131 Cod procedură civilă, instanța își verifică, din oficiu, competența și stabilește că Judecătoria Sectorului 1 București este competentă din punct de vedere material și teritorial să soluționeze contestația la executare, conform art. 750 alin. 1 raportat la art. 650 alin. 1 Cod procedură civilă, având în vedere că sediul debitoarei se află în Sectorul 1 al Municipiului București.
În temeiul art. 255 alin. 1 și art. 258 Cod procedură civilă, instanța încuviințează atât pentru contestatoare, cât și pentru intimată, proba cu înscrisurile depuse la dosar, considerând-o legală, admisibilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei.
Constatând probatoriul complet administrat instanța declară cercetarea procesului încheiată, conform art. 244 Cod procedură civilă, și reține cauza în pronunțare, în temeiul art. 394 Cod procedură civilă.
INSTANȚA,
Deliberând asupra prezentei cauze civile, în conformitate cu dispozițiile art. 395 alin. 1 Cod procedură civilă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 19.12.2014, sub nr._, contestatoarea A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR a formulat în contradictoriu cu intimata D. M. contestație la executare în dosarul de executare nr. 602/2014 aflat pe rolul B.E.J. D. C. și D. A. C., prin care a solicitat anularea executării silite, suspendarea tuturor actelor de executare silită dispuse și restabilirea situației anterioare executării silite.
În motivarea contestației la executare, contestatoarea a arătat că, prin somația din data de 4.12.2014, executorul judecătoresc a înștiințat-o despre obligația de plată a sumei de 84.827,9 lei, reprezentând 33,34% din compensația actualizată stabilită prin Hotărârea nr. 855/2011 emisă de Instituția Prefectului B. – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. A invocat prevederile art. 18 alin. 5 din H.G. nr. 1120/2006, susținând că plata despăgubirilor se poate face numai în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, ignorarea acestor prevederi legale putând duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și având ca efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine. Contestatoarea a mai învederat că, în data de 12.03.2014, a fost publicată în Monitorul Oficial al României O.U.G. nr. 10/2014, plata despăgubirilor fiind suspendată până la data de 31.12.2014. Totodată, a considerat că executorul judecătoresc încalcă prevederile O.G. nr. 22/2002. A mai solicitat să se constate că onorariul de avocat de 3.000 lei este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită, impunându-se reducerea acestor cheltuieli de executare, conform art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 711 și următoarele Cod procedură civilă, ale Legii nr. 290/2003, ale H.G. nr. 1120/2006 și ale O.U.G. nr. 10/2014.
În dovedirea contestației la executare, contestatoarea a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Cererea de chemare în judecată este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.
La data de 11.02.2015, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației la executare ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, intimata a arătat că deține un titlu executoriu, creanța este certă, lichidă și exigibilă, conform art. 662 Cod procedură civilă, iar dispoziția cuprinsă în titlul executoriu poate fi adusă la îndeplinire pe cale de executare silită. A considerat că debitoarea a avut un interval de timp suficient pentru a solicita și obține alocarea resurselor necesare executării obligațiilor de plată instituite în sarcina sa, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituind o atingere adusă dreptului ce decurge din art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. A susținut că debitoarea nu ar fi putea beneficia de un nou termen de 6 luni pentru a executa obligația, în condițiile în care titlul executoriu a fost emis în data de 16.05.2011, cererea de executare silită fiind formulată la data de 2.12.2014, iar somația fiind comunicată la data de 4.12.2014, perioada fiind mai îndelungată de 6 luni. A afirmat că dispozițiile O.U.G. nr. 10/2014 nu se aplică cu privire la executarea silită, deoarece se referă la plăți voluntare, neintrând sub incidența acestora titlurile emise și neachitate în termenele de plată voluntară prevăzute de legile speciale. A mai susținut că onorariul avocațial respectă proporția rezonabilă dată de munca depusă și de valoarea litigiului, iar parcurgerea fazei de executare s-a datorat în întregime atitudinii contestatoarei care nu a achitat de bună voie obligațiile stabilite prin titlul executoriu.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 205 și următoarele și art. 451 Cod procedură civilă și ale Legii nr. 290/2003.
În dovedirea întâmpinării, intimata a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
La solicitarea instanței, în temeiul art. 716 alin. 2 Cod procedură civilă, Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești „D. C. și D. A. C.” a înaintat copii certificate de pe înscrisurile existente în dosarul de executare nr. 602/2014.
Instanța a încuviințat și a fost administrată, la solicitarea ambelor părți, proba cu înscrisurile depuse la dosar.
Analizând probele administrate în vederea soluționării contestației la executare, instanța constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 855 din 16.05.2011 emisă de Instituția Prefectului Județului B., Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, s-a aprobat cererea nr. 408/21.11.2003 și s-au acordat compensațiilor bănești în cuantum de 207.068 lei către intimata D. M. și către numiții C. P. și G. Caliopi. Această hotărâre a devenit titlu executoriu, fiind învestită cu formulă executorie prin Încheierea din camera de consiliu din data de 27.11.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr._/299/2014.
Prin Contractul de partaj pentru care s-a emis Încheierea de legalizare de semnătură nr. 5170 din 25 iulie 2011 de către Biroul Notarilor Publici Asociați „C. A. – S. A.”, beneficiarii despăgubirilor au împărțit în mod egal suma acordată prin Hotărârea nr. 855 din 16.05.2011 emisă de Instituția Prefectului Județului B., intimatei revenindu-i cota de 33,34%, echivalentul sumei de 69.036,48 lei.
Prin cererea înregistrată la Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești „D. C. și D. A. C.”, intimata, prin mandatar A. M., reprezentată de avocat Ș. Tudorița, a solicitat punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de Hotărârea nr. 855 din 16.05.2011, pentru suma de 69.036,48 lei, solicitând și actualizarea creanței cu indicele de inflație.
Executarea silită a fost încuviințată prin Încheierea din 4.12.2014 emisă de către executorul judecătoresc D. C.. Prin Încheierile emise la aceeași dată, executorul judecătoresc a actualizat creanța cu indicele de inflație pentru perioada mai 2011-octombrie 2014, rezultând suma totală de 74.469,65 lei, și a procedat la stabilirea cheltuielilor de executare silită în cuantum de 10.358,25 lei, reprezentând onorariu executor judecătoresc în cuantum de 7.110,25 lei, cheltuieli ocazionate de efectuarea lucrărilor în dosar în cuantum de 248 lei și onorariu de avocat în cuantum de 3.000 lei.
Prin somația emisă la data de 4.12.2014 și comunicată către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților la data de 5.12.2014, în baza art. 667 Cod procedură civilă și art. 2 din O.G. nr. 22/2002, executorul judecătoresc a somat-o pe contestatoare ca, în termen de 6 luni de la data comunicării somației, să se conformeze titlului executoriu, în sensul de a plăti suma de 74.469,65 lei plus suma de 10.358,25 lei, reprezentând cheltuieli de executare.
În pofida termenului de 6 luni acordat prin somația emisă la data de 4.12.2014, prin adresa emisă la aceeași dată, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra conturilor debitoarei deschise la Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București, până la concurența sumei de 84.827,9 lei.
Aceasta fiind situația de fapt, instanța reține că, potrivit art. 711 alin. 1 Cod procedură civilă, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. Contestația la executare este o cale specială de atac aplicabilă în faza executării silite prin care se poate obține anularea actelor de executare efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale.
În prezenta cauză, sunt întemeiate motivele invocate de contestatoare cu privire la încălcarea procedurii speciale prevăzută de art. 2 din O.G. nr. 22/2002, precum și a termenului suspensiv prevăzut de art. 2 din O.U.G. nr. 10/2014, executarea silită fiind începută pentru realizarea unei creanțe care nu avea caracter exigibil, cu încălcarea flagrantă a prevederilor art. 662 alin. 4 și alin. 5 Cod procedură civilă.
În acest sens, instanța reține că, potrivit art. 1 alin. 1 din O.G. nr. 22/2002, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Conform art. 2 din O.G. nr. 22/2002, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată, iar acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Potrivit art. 3 din același act normativ, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
În speță, termenul de 6 luni prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 22/2002, deși a fost recunoscut și acordat debitoarei prin somația emisă la data de 4.12.2014 și comunicată la data de 5.12.2014, nu a fost respectat, executorul judecătoresc procedând la emiterea adresei de poprire anterior comunicării somației, fără a da posibilitatea instituției publice să facă dovada lipsei fondurilor sau demersurilor efectuate pentru obținerea resurselor financiare.
Prevederile O.G. nr. 22/2002 sunt aplicabile în prezenta cauză, având în vedere că debitoarea contestatoare este instituție publică și că dovada lipsei fondurilor pentru plata despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003, precum și a măsurilor luate de Statul Român pentru asigurarea acestora, rezultă din acte normative publicate în Monitorul Oficial, respectiv din preambulul care justifică adoptarea O.U.G. nr. 10/2014, precum și în Decizia nr. 528/2013 prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate cu privire la O.U.G. nr. 10/2013.
Din această perspectivă, instanța consideră relevantă argumentația reținută de Curtea Constituțională pentru respingerea criticii de natură extrinsecă, respectiv „situația extremă generată de imposibilitatea de a asigura sumele suplimentare pentru plata tuturor despăgubirilor acordate în urma aplicării Legii nr. 9/1998, republicată, Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 393/2006, fără afectarea echilibrului bugetar, îndeplinește cerințele unei stări de fapt obiective, cuantificabile și independente de voința Guvernului, care pune în pericol un interes public, respectiv acela al menținerii echilibrelor bugetare și al respectării angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar”.
Totodată, instanța reține că intimata-creditoare nu a făcut dovada inițierii, anterior începerii executării silite, a procedurii pentru plata voluntară a despăgubirilor, conform art. 18 din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 aprobată prin H.G. nr. 1120/2006, conform cărora solicitarea plății se face pe bază de cerere scrisă, adresată către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cererea fiind însoțită de hotărârea comisiei județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. În acest condiții, este exclusă culpa autorității publice în întârzierea executării voluntare a obligației de plată a despăgubirilor.
Referitor la aplicarea prevederilor art. 2 din O.U.G. nr. 10/2014, astfel cum au fost modificate prin articolul unic al Legii nr. 112/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 530 din 16 iulie 2014 (aflată în vigoare începând cu data de 19 iulie 2014), instanța reține că începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 31 decembrie 2014, plata despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998 și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006.
Dacă anterior modificării prin Legea nr. 112/2014, se menționa că se suspendă numai „plata voluntară”, la data încuviințării executării silite contestate, dispozițiile legale prin care s-a acordat termenul de plată nu mai făceau distincție între plata voluntară și cea silită, fiind aplicabile și în prezenta cauză. De altfel, acordarea unui termen legal pentru executarea voluntară a obligației de plată împiedică începerea executării silite, conform art. 662 alin. 1 Cod procedură civilă, creanța creditoarei-intimate nefiind exigibilă la data de 4.12.2014, când a obținut încuviințarea executării silite.
Prevederile cuprinse în O.U.G. nr. 10/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 112/2014, sunt obligatorii pentru toți cetățenii României, în conformitate cu art. 1 alin. 5 din Constituția României, acestea neputând fi înlăturate pentru simplul considerent că o parte dintre destinatarii normelor juridice sunt nemulțumiți de efectele produse asupra patrimoniului lor.
Totodată, în conformitate cu art. 124 din Constituția României, judecătorul înfăptuiește justiția în numele legii, nefiind permis judecătorului să înlăture în mod neargumentat consecințele juridice ale unui act normativ, deși acesta este aplicabil la situația juridică dedusă judecății.
Într-adevăr, potrivit art. 11 alin. 2 și art. 20 din Constituția României, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și protocoalele adiționale la aceasta, ratificate prin Legea nr. 30/1994, fac parte din dreptul intern al României și au prioritate față de legile interne care conțin dispoziții contrare.
Însă, în prezenta cauză, nu există neconcordanță între O.U.G. nr. 10/2014 și drepturile recunoscute prin Convenție, susținerile intimaților privind încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a dreptului de proprietate, prin amânarea plății până la data de 31 decembrie 2014, fiind neîntemeiate.
Este indiscutabil faptul că executarea silită reprezintă parte integrantă a „procesului”, în sensul art. 6 din Convenție, iar în ipoteza în care autoritățile sunt obligate să acționeze în vederea executării unei hotărâri judecătorești și manifestă abstențiune, această conduită este apreciată ca angajând răspunderea statului, în condițiile art. 6 paragraful 1 din Convenție, obligația statului de a asigura celeritatea procedurilor judiciare fiind una de rezultat.
De asemenea, în jurisprudența sa referitoare la neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de către instanțele interne, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate. Astfel, în Hotărârea din 17 iunie 2003, pronunțată în Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 65, Curtea europeană a reținut că dreptul la justiție garantat de art. 6 din Convenție protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat ce respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părți. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp.
Mai mult, o omisiune din partea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil unei hotărâri definitive poate genera o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție și a celor cuprinse în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în special atunci când obligația de executare a deciziei în cauză îi aparține unei autorități administrative.
Pe de altă parte, s-a statuat că pot exista situații în care circumstanțe particulare pot justifica întârzierea în executarea unei hotărâri, însă întârzierile nu pot fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului garantat prin art. 6 paragraful 1 din Convenție (Hotărârile din 19 martie 1997, din 15 ianuarie 2009 și din 6 martie 2003 pronunțate în cauzele Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40, Burdov împotriva Rusiei, paragrafele 34-35, și Jasiuniené împotriva Lituaniei, paragraful 27).
În jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a României a statuat că mecanismul eșalonării plății, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătorești, poate fi considerat în concordanță cu principiile consacrate de jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiții, respectiv: tranșe de efectuare a plăților intermediare precis determinate, un termen rezonabil de executare integrală și acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate. Executarea eșalonată a unor titluri executorii ce au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; executarea uno ictu constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica (Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, Decizia nr. 190 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 9 aprilie 2010).
În prezenta cauză, termenul suspensiv impus de art. 2 din O.U.G. nr. 10/2014 reprezintă o ingerință în dreptul la un proces echitabil și în dreptul de proprietate al creditorilor, prin amânarea plății sumelor de bani acordate de Statul Român cu titlu de despăgubiri, în temeiul unui act normativ cu caracter reparator.
Însă, această măsură urmărește un scop legitim, expus în chiar partea introductivă prin care a fost justificată adoptarea măsurilor prin ordonanță de urgență, respectiv necesitatea instituirii unor reglementări speciale care să coreleze modalitatea de plată a despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite potrivit Legii nr. 9/1998, republicată, și Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, cu sursele de finanțare, astfel încât să se asigure menținerea echilibrului bugetar și, în mod implicit, respectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar, precum și necesitatea instituirii unui interval de timp în care să se reglementeze un nou cadru legal necesar acordării acestor despăgubiri, ca urmare a declarării ca fiind neconstituționale a prevederilor O.U.G. nr. 10/2013.
Totodată, ingerința este necesară într-o societate democratică, păstrându-se justul echilibru între interesul public ocrotit și drepturile persoanelor îndreptățite la plata despăgubirilor.
În acest sens, instanța reține că Guvernul României, prin adoptarea O.U.G. nr. 10/2014, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite și nu refuză punerea în aplicare a acestora, iar măsura criticată este una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției.
Instanța mai are în vedere și faptul că valoarea despăgubirilor cuvenite intimatei nu este afectată de întârzierea plății acestora, ca urmare a actualizării acestora la data plății, luând ca bază rata inflației pe economie din ultima lună a trimestrului expirat, comunicată de Institutul Național de S., conform art. 12 alin. 3 din Legea nr. 290/2003.
Spre deosebire de termenul de 10 ani, pentru care s-a dispus eșalonarea plății despăgubirilor prin O.U.G. nr. 10/2013, intervalul de timp pentru care s-a amânat plata prin O.U.G. nr. 10/2014 respectă termenul rezonabil al unei proceduri judiciare, fiind mai mic de un an și fiind stabilit în măsura necesară realizării unei reglementări echitabile și realiste, care să permită plata voluntară a despăgubirilor acordate prin legile cu caracter reparatoriu. În consecință, argumentele care au justificat declararea neconstituționalității prevederilor O.U.G. nr. 10/2013, prin Decizia Curții Constituționale nr. 528/2013, nu se regăsesc și în ceea ce privește măsura legislativă dispusă prin O.U.G. nr. 10/2014, întrucât nu se poate reține că persoana îndreptățită suportă o sarcină disproporționată și excesivă în privința dreptului său de a beneficia de despăgubirile acordate prin lege.
Faptul că amânarea plăților prin O.U.G. nr. 10/2014 urmează eșalonării prevăzute de art. 18 alin. 5 din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 nu afectează justul echilibru între interesul public ocrotit și drepturile persoanelor îndreptățite la plata despăgubirilor, având în vedere că măsura luată în anul 2014 este urmarea unor elemente noi (cuantumul ridicat al despăgubirilor acordate prin hotărârile emise în perioada 2003-2014, criza economică, angajamentele internaționale asumate de România), care nu au fost avute în vedere la momentul recunoașterii măsurilor reparatorii prin Legea nr. 290/2003.
Faptul că, până în prezent, obligația pusă în executare silită nu a fost executată parțial de către instituția publică nu afectează caracterul ferm și intangibil al dreptului intimatei-creditoare, acesta nefiind contestat de către debitor sau diminuat. Prin art. 10 alin. 1 din Legea nr. 164/2014, plata unei tranșe substanțiale reprezentând 20% din despăgubirile actualizate cuvenite intimatei-creditoare a fost stabilită a se efectua în anul 2015, astfel încât nu se poate considera că dreptul de proprietate al acesteia este unul iluzoriu.
Instanța nu poate omite faptul că, spre deosebire de cauza în care a fost pronunțată Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la cererea nr. 57.265/08 introdusă de D. D. D. și alții împotriva României, în prezenta cauză se urmărește executarea unor măsuri reparatorii, cu privire la care instanța europeană a recunoscut că statele beneficiază de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare (paragraful 172 din Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României).
În ceea ce privește amânarea plății despăgubirilor stabilite în temeiul Legii nr. 290/2003 nu se poate reține faptul că Statul Român a acționat în mod discreționar sau cu rea-credință, fiind evident că s-a urmărit crearea unui cadru legislativ special care să coreleze modalitatea de plată a despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite cu sursele de finanțare, ca urmare a blocajului care a intervenit în activitatea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. În consecință, prin adoptarea O.U.G. nr. 10/2014, Guvernul României a acționat în limitele marjei de apreciere recunoscute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nefiind permisă înlăturarea acestei măsuri legislative.
Având în vedere adoptarea Legii nr. 164/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 910 din 15 decembrie 2014, instanța stabilește că Statul Român a utilizat intervalul de timp în care s-a amânat plata despăgubirilor prin O.U.G. nr. 10/2014 pentru crearea unui cadru normativ clar, previzibil și realist, fiind stabilită atât ordinea de plată a despăgubirilor, cât și o modalitate de eșalonare pe cel mult 5 ani, care are în vedere atât dreptul creditorilor de a primi o plată suficientă, într-un interval cât mai scurt de timp, cât și resursele bugetare necesare efectuarea voluntară a plăților eșalonate.
Instanța mai reține că încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 10/2014, urmată de încălcarea prevederilor Legii nr. 164/2014, de către intimată creează o situație inechitabilă pentru celelalte persoane îndreptățite la plata despăgubirilor, având în vedere blocarea conturilor autorității publice prin instituirea popririi, precum și reducerea sumelor destinate plăților voluntare, prin perceperea unor cheltuieli de executare care au un cuantum considerabil.
Efectuarea unor noi executări silite, după . O.U.G. nr. 10/2014 și a Legii nr. 164/2014, lipsește de orice eficiență măsurile luate de Statul Român în vederea rezolvării situației complexe legate de plata măsurilor reparatorii recunoscute prin Legea nr. 9/1998 și prin Legea nr. 290/2003, afectând echilibrul bugetar și conducând la menținerea situației actuale în care instituția publică nu are fondurile necesare efectuării plăților voluntare, fiind satisfăcute, fără nicio ordine, numai drepturile persoanelor care apelează la executarea silită.
Instanța mai reține că, în prezenta cauză, intimata-creditoare nu a făcut dovada efectuării procedurii pentru plata voluntară a despăgubirilor, conform art. 18 din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 aprobată prin H.G. nr. 1120/2006, astfel încât, în concret, nu s-a produs încălcarea termenului rezonabil în care autoritatea publică ar fi trebuit să efectueze plata despăgubirilor.
În ceea ce privește cheltuielile de executare, instanța constată că acestea au fost stabilite și puse în executare silită în mod nelegal, mai înainte de efectuarea demersurilor pentru solicitarea plății, prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 22/2002 și de Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
Având în vedere că executarea silită a fost inițiată cu încălcarea termenului prevăzut de O.U.G. nr. 10/2014, precum și că, la data soluționării prezentei contestații la executare, obligația de plată a despăgubirilor aparține Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 11 alin. 1 din Legea nr. 164/2014, contestatoarea nemaiavând calitatea de debitor al obligației executate silit, instanța stabilește că se impune anularea întregii executări silite, iar nu suspendarea acesteia, conform art. 11 alin. 3 din Legea nr. 164/2014, creditoarea având posibilitatea de a iniția procedura de executare silită numai în măsura în care creanța sa este exigibilă.
Pentru aceste considerente, având în vedere că nu a fost respectată de către creditoare procedura specială de executare a creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice, prevăzută de art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 22/2002, precum și că executarea silită contestată a fost începută cu încălcarea art. 662 alin. 1 și alin. 4 Cod procedură civilă, pentru realizarea unei creanțe care nu avea caracter exigibil, nefiind împlinit termenul suspensiv de plată stabilit prin art. 2 din O.U.G. nr. 10/2014, în temeiul art. 703 raportat la art. 176 pct. 6 Cod procedură civilă, instanța va admite contestația la executare și va anula procedura de executare silită efectuată în dosarul de executare nr. 602/2014 deschis la Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești „D. C. și D. A. C.”.
Întrucât a fost soluționată contestația la executare, fiind desființată executarea silită, în conformitate cu art. 718 alin. 1 Cod procedură civilă, cererea de suspendare a executării silite rămâne fără obiect.
De asemenea, având în vedere că din înscrisurile depuse de contestatoare și din actele de executare comunicate de către executorul judecătoresc nu rezultă consemnarea sumelor de bani poprite, în conformitate cu art. 722 Cod procedură civilă, instanța va constata că cererea de întoarcere a executării silite este lipsită de obiect.
Prezenta hotărâre judecătorească se va comunica, din oficiu, către Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești „D. C. și D. A. C.”, după rămânerea definitivă, conform art. 719 alin. 4 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite contestația la executare formulată de contestatoarea A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, având C.U.I._, cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1, în contradictoriu cu intimata D. M., cu domiciliul în comuna Ungureni, ., și cu domiciliul ales la Cabinet de avocat Ș. Tudorița, în comuna Afumați, .. 112, județul Ilfov.
Anulează procedura de executare silită efectuată în dosarul de executare nr. 602/2014 deschis la Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești „D. C. și D. A. C.”.
Constată că cererea de suspendare a executării silite și cererea de întoarcere a executării silite sunt lipsite de obiect.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare, conform art. 717 alin. 1 și art. 650 alin. 3 Cod procedură civilă.
Apelul și motivele de apel se depun la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17.02.2015.
PREȘEDINTE:GREFIER:
M. STANCUMARIANA B.
Se comunică:
- contestatoarei A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, la sediul din București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1;
- intimatei D. M., la domiciliul ales la Cabinet de avocat Ș. Tudorița, în comuna Afumați, .. 112, județul Ilfov;
- către Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești „D. C. și D. A. C.”, după rămânerea definitivă.
Operator de date cu caracter personal nr. 4904 Red. M.S./Dact. M.B., M.S./5 ex./20.06.2015
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 1959/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 3017/2015. Judecătoria... → |
|---|
