Contestaţie la executare. Sentința nr. 3659/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3659/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 26-02-2015 în dosarul nr. 3659/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3659/2015
Ședința publică de la 26.02.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I.-C. H.
GREFIER: E. S.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe contestatoarea A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR în contradictoriu cu intimatul T. C., având ca obiect contestație la executare – suspendare.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 05.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință civilă și când, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 396 C.proc.civ., instanța a amânat pronunțarea.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1, la data de 06.01.2015 sub numărul de dosar_, contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat, în contradictoriu cu intimatul T. C., suspendarea executării silite dispusă în dosarul de executare nr. 4542/2014 al B. R. G.-I., în temeiul art. 700 alin. 1 și alin. 3 C.proc.civ. până la soluționarea contestației, suspendarea tuturor actelor de executare silită dispuse sau care ar putea fi dispuse, inclusiv a popririi asupra conturilor sale deschise la Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București, anularea încheierii din data de 15.12.2014 întocmită de B. R. G.-I. și anularea executării silite în dosarul de executare menționat.
În motivare, contestatoarea a arătat că a fost înștiințată de executorul judecătoresc B. R. G.-I. că are de achitat intimatului suma de 22.364,73 lei din care 19.884,73 lei debit și 2.480 lei cheltuieli de executare, în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr._/06.10.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr._/299/2011.
Contestatoarea a apreciat că procedura de executare silită a fost începută împotriva unei persoane care nu are calitatea de debitor, invocând în susținere prevederile Legii nr. 164/2014. Față de acestea, intimata a mai apreciat că nu are obligații privind plata despăgubirilor, sarcina plății revenind în mod exclusiv Ministerului Finanțelor Publice.
Referitor la poprire, contestatoarea a apreciat că a fost înființată cu încălcarea prevederilor OG nr. 22/2002, în sensul că art. 2 din actul normativ prevede un termen de 6 luni în care instituția publică este obligată să dispună toate măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii. În continuare, contestatoarea a arătat că, în vederea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 2 din OG nr. 22/2002 este obligatorie emiterea unei somații de către executorul judecătoresc, în cadrul procedurii de executare silită, învederând faptul că executorul judecătoresc a procedat direct la înființarea popririi, omițând să emită somația prevăzută de textul de lege amintit.
În ceea ce privește onorariul avocațial în cuantum de 500 lei, contestatoarea a apreciat că este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 650 alin. 1 și alin.2, art. 700, art. 711 și următoarele C.proc.civ., Legea nr. 9/1998, HG nr.1277/2007, OG nr. 22/2002, OUG nr. 80/2013 și Legea nr. 164/2014.
În dovedire au fost depuse înscrisuri (f. 7-17).
Cât privește timbrajul, contestatoarea a arătat că potrivit art. 30 din OG 80/2013 este scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a cauțiunii.
Prin precizarea depusă la data de 26.01.2015 contestatoarea a arătat că actele de executare contestate sunt: încheierea nr. 4542/12.12.2014 prin care B. R. G.-I. a dispus încuviințarea executării silite, încheierea nr. 4542/15.12.2014 prin care B. R. G.-I. a stabilit suma de 2480 lei reprezentând cheltuieli de executare, înștiințarea privind măsura popririi din data de 15.12.2014, înștiințarea din data de 15.12.2014 prin care s-a declanșat urmărirea silită împotriva ANRP.
Prin întâmpinarea depusă la 27.01.2015, intimatul a solicitat respingerea contestației la executare și a cererii de suspendare, ca netemeinică și obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.
În apărare, intimatul a arătat că la data începerii executării silite erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 9/1998, ori nu dispozițiile Legii nr.164/2014 invocate de contestatoare întrucât executarea silită a fost demarată la data de 11.12.2014, iar Legea nr. 164/2014 a intrat în vigoare la data de 18.12.2014. Față de acestea, intimatul a menționat că potrivit art. 8 din Legea nr. 9/1998 compensațiile acordate se suportă din bugetul de stat, iar plățile către persoanele fizice se asigură de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, apreciind că, la data executării silite calitatea de debitor, potrivit titlului executoriu și legii în vigoare la momentul de referință, o are contestatoarea, care nu îi poate opune un act normativ apărut ulterior nașterii raporturilor juridice născute în procedura de executare ce face obiectul cauzei.
Intimatul a făcut referire la prioritatea dreptului comunitar față de legislația internă, la noțiunea de „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, precum și la dreptul său la un proces echitabil și în termen rezonabil, conform art. 6 din Convenție, conchizând că prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 164/2014 s-ar încălca prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană și art. 6 din Convenție. Totodată a apreciat că prin prisma art. 148 din Constituție și art. 3 și 4 C.proc.civ., normele Legii nr. 164/2014 ar trebui înlăturate de la aplicare, în favoarea dreptului comunitar.
Cât privește dispozițiile art. 2 din OG nr. 22/2002 invocate de contestatoare, intimatul a apreciat că pentru a beneficia de prevederile legale invocate, contestatoarea debitoare trebuia să facă dovada lipsei fondurilor, învederând faptul că aceasta nu a comunicat niciodată că s-ar afla într-o astfel de situație și nu a făcut dovada că executarea silită ar fi produs asupra sa consecințe grave asupra bunului mers al activității și indirect asupra cetățenilor care apelează la serviciile sale.
Referitor la onorariul avocațial, intimatul a apreciat că este justificat față de obiectul cererii, enumerând activitățile avocatului efectuate în dosarul de executare, față de care onorariul ar trebui apreciat.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 9/1998, Convenției Europene a Drepturilor Omului și Primului Protocol adițional la Convenția Europeană.
În probațiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
La solicitarea instanței, B. R. G.-I. a comunicat dosarul de executare 4542/2014, în copie certificată pentru conformitate cu originalul.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarea situație de fapt:
Prin sentința civilă nr._/06.10.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/299/2011 a fost admisă în parte cererea de emitere a somației de plată formulată de creditorii C. V., T. C., T. S., R. Z. și Frasteli Anișoara, debitoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților fiind somată ca, în termen de 20 de zile de la rămânerea irevocabilă a ordonanței, să achite creditorilor suma de 238.616,81 lei reprezentând tranșa I din compensațiile bănești stabilite în baza Legii nr. 9/1998 conform Deciziei nr. 83/19.01.2010 și dobânda legală aferentă debitului principal calculată de la data de 11.05.2011 și până la plata efectivă a debitului principal. Această sentință a rămas irevocabilă prin respingerea cererii în anulare prin sentința civilă nr. 7437/26.04.2012 a Judecătoriei Sectorului 1 București.
La data de 11.12.2014, intimatul T. C., prin avocat B. D. L., s-a adresat Biroului Executorului Judecătoresc R. G. I., solicitând declanșarea executării silite împotriva contestatoarei în baza titlului executoriu menționat mai sus pentru recuperarea sumei de 19.884,73 lei reprezentând cota de 1/12 din suma de 238.616,81 lei și a cotei de 1/12 din cuantumul dobânzii legale aferente debitului principal, acesta dispunând înregistrarea cererii și deschiderea dosarului de executare nr. 4542/2014 prin încheierea din data de 11.12.2014 (fila 45).
Prin incheierea din data de 12.12.2014 (f. 46) executorul judecătoresc a încuviințat executarea silită prin poprire la terțul poprit Trezoreria Municipiului București pentru recuperarea creanței în sumă de 19.884,73 lei reprezentând cota de 1/12 din suma de 238.616,81 lei, conform Certificatului de moștenitor nr. 55/20.02.2004 întocmit de BNP I. D., plus dobânda legală aferentă debitului principal calculată de la data de 11.05.2011 și până la plata efectivă a debitului principal, plus cheltuielile de executare.
Prin încheierea din data de 15.12.2014 (f. 47), executorul judecătoresc a stabilit cuantumul total al cheltuielilor de executare la 2480 lei reprezentând 60 lei – cheltuieli necesare declanșării executării silite, 80 lei – cheltuieli necesare continuării executării după încuviințare, 120 lei – cheltuieli necesare înființării/comunicării popririlor, 240 lei – cheltuieli cu încetarea executării (arhivare dosar, adrese CF, etc.), 1480 lei – onorariul executorului, 500 lei – onorariul avocatului.
Prin adresa din data de 15.12.2014 (f. 48) B. R. G. I. a solicitat Trezoreriei Municipiului București înființarea popririi asupra tuturor sumelor de bani datorate debitorului A. Națională pentru Restituirea Proprietăților până la concurența sumei totale de 22.364,73 lei reprezentând debit și cheltuieli de executare, urmând ca dobânda legală aferentă debitului principal calculată de la data de 11.05.2011 până la plata efectivă a debitului principal să fie pusă în executare de creditor pe cale separată, după ce se va cunoaște data plății efective a debitului principal, debitoarea fiind înștiințată despre această măsură prin adresa din data de 15.12.2014 (f. 49).
Instanța are în vedere că, în conformitate cu art. 711 alin. 1 Cod procedură civilă, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare.
Astfel, contestația la executare este o cale specială de atac aplicabilă în faza executării silite prin care se poate obține anularea întregii executări silite sau a actelor de executare efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale.
În ceea ce privește alegațiile contestatoarei, în sensul că executarea silită a fost începută împotriva unei persoane care nu are calitatea de debitor, instanța apreciază că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, pe de o parte, în titlul executoriu pus în executare (sentință irevocabilă) figurează ANRP în calitate de debitor, iar pe de altă parte executarea silită a fost începută la data de 11.12.2014, toate actele contestate fiind emise de executor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 (la 18.12.2014).
Calitatea de debitor și validitatea actelor de executare se analizează prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la data începerii executării silite, respectiv la data întocmirii actelor de executare, nicidecum prin raportare la prevederi legale care au intrat ulterior în vigoare, nulitatea fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă în vigoare la data întocmirii sale.
Prin urmare, . Legii nr. 164/2014 nu poate conduce la nulitatea actelor de executare întocmite anterior datei de 18.12.2014.
Analizând criticile contestatoarei, în ceea ce privește apărările întemeiate pe prevederile O.G nr. 22/2002, în cauza de față instanța le apreciază ca fiind neîntemeiate.
Potrivit art. 2 din O.G. nr. 22/2002, „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului” (s.n.).
Potrivit art. 3 din aceeași ordonanță „în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.”
Analizând aceste texte legale, instanța apreciază că aceste dispoziții legale nu acordă în orice situație instituției publice beneficiul unui termen de grație de 6 luni pentru a-și îndeplini obligația stabilită prin titlul executoriu, ci numai în situația în care executarea nu poate începe sau continua din lipsă de fonduri. Acest termen de 6 luni a fost instituit pentru ca instituția publică, în situația în care nu deține fondurile necesare, să facă demersurile pentru a le obține și a-și executa obligația stabilită în sarcina sa.
Din coroborarea dispozițiilor art. 2, 3 din OG nr. 22/2002 și art. 666-667 C.proc.civ., reiese că executarea silită a sumelor înscrise în titlurile executorii emise împotriva instituțiilor publice începe și se realizează potrivit normelor generale înscrise în Codul de procedură civilă. Nota specifică a acestui tip de executare constă în impunerea creditorului a unui termen de 6 luni de așteptare, în cazul în care instituția publică dovedește că se află în imposibilitate obiectivă de a plăti, din lipsă de fonduri.
Așadar, creditorul unei instituții publice, având în vedere și realitatea constituțională a statului de drept, așteaptă din partea instituției publice executarea de bunăvoie a obligației pecuniare. În cazul în care instituția publică, ce ar trebui să se comporte în cadrul relațiilor sociale ca un subiect de drept-exemplu pentru ceilalți participanți la raporturile juridice, nu execută obligația de bunăvoie, creditorul se poate adresa unui organ competent de executare, solicitându-i urmărirea silită a sumelor din titlul executoriu. Dacă instituția publică urmărită dovedește că nu are fonduri special alocate, la început de executare ori în cursul acesteia, OG nr. 22/2002 instituie pentru creditorul instituției publice obligația de a aștepta 6 luni de zile până la continuarea executării silite.
Acesta este singurul rezultat ce se impune în cadrul operațiunii de interpretare juridică de bună-credință, realizate cu luarea în seamă a imperativului executării cu celeritate a creanțelor menționate în titluri executorii-hotărâri judecătorești, imperativ derivat din art. 6 CEDO, art. 11, 20, 21 din Constituția României.
În lumina celor de mai sus, reiese că somația la care se referă art. 2 din OG nr. 22/2002 este aceeași la care se referă art. 666-667 C.proc.civ., adică este actul începător al executării silite. Celelalte acte de executare vor fi realizate subsecvent acestei somații, cu eventuala incidență a termenului de 6 luni în care creditorul este chemat de OG nr. 22/2002 să aștepte ca instituția publică să încerce procurarea de fonduri.
Practic, spiritul legii este acela de a evita blocarea activității instituției publice și, prin urmare, încercarea de a evita afectarea interesului public.
Înțelegerea procedurii de realizare a unei creanțe împotriva unei instituții publice trebuie să pornească de la anumite principii inerente statului de drept:
> interpretarea cu bună-credință a legii,
> respectarea legii,
> executarea cu celeritate a hotărârilor judecătorești, fără de care dreptul la un proces echitabil este golit de conținut și lipsit de finalitate,
> în cazul în care există dubiu, normele se interpretează în favoarea creditorului, iar nu a debitorului,
> instituția publică (parte în litigiul soluționat prin titlul executoriu ce o obligă) trebuie să execute ori să depună toate diligențele pentru executarea de bunăvoie a obligației, comportându-se astfel exemplar pentru celelalte subiecte de drept,
> doar în acest context, în cazul în care instituția publică nu are fonduri special alocate executării obligației din titlul executoriu (așa cum prevede art. 1 din OG nr. 22/2002), executarea silită (începută prin somația emisă de organul competent de executare) va fi oprită 6 luni de zile, în care se înțelege că instituția publică va depune din nou toate diligențele pentru obținerea de fonduri special destinate executării obligațiilor prevăzute în titluri executorii. În cazul în care diligențele nu au ca rezultat obținerea unor astfel de fonduri speciale, creditorul este îndreptățit să continue executarea silită potrivit Codului de procedură civilă și/sau a altor legi, având astfel posibilitatea de a popri conturi ale instituției ori/și de a executa silit bunuri mobile ori/și imobile ale instituției publice.
Așadar, atât pentru respectarea principiilor de mai sus, dar și în considerarea interesului public pe care se presupune că îl servește instituția publică, acest tip de debitor trebuie să depună toate diligențele pentru a executa obligațiile de bunăvoie ori, dacă s-a început executarea silită (prin emiterea somației de un organ de executare competent) și nu are fonduri special alocate, trebuie să depună toate diligențele pentru ca în 6 luni de la primirea somației (ori de la momentul – ulterior primirii somației și efectuării diverselor acte de executare – în care se constată epuizarea fondurilor special alocate executării obligațiilor din titluri executorii) să obțină fondurile necesare astfel încât executarea silită să nu continue prin poprire asupra altor fonduri ori / și prin executare mobiliară/imobiliară.
În cazul de față, contestatoarea nu a executat de bunăvoie obligația executorie inserată într-o hotărâre judecătorească pronunțată în 2011 și rămasă irevocabilă în aprilie 2012, astfel încât, la 3 ani după pronunțarea hotărârii, la data de 11.12.2014, creditorul-intimat s-a adresat unui organ competent de executare pentru executarea silită a obligațiilor care ii incumbau contestatoarei.
Instanța subliniază, în acest context, și că este esențial a se interpreta aceste prevederi legale în consonanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea prevederilor art. 6 din CEDO, care este obligatorie pentru instante, fata de prevederile art. 11 si 20 din Constituție.
Or, conform acestei jurisprudențe, dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă – în sensul de executorie – și obligatorie sa ramana fara efect in detrimentul uneia dintre parti. Astfel, in Hotărârea Sacaleanu impotriva Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a subliniat ca, atunci cand administratia refuza sau omite sa execute o hotarare judecatoreasca ori întârzie în executarea acesteia, chiar si in cazul aplicarii unui act normativ derogatoriu de la dreptul comun, cum este OG nr. 22/2002, garanțiile art. 6 din CEDO de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor își pierd orice rațiune de a fi.
Or, în speță, instanța constată că, față de cele ce preced, nu există nici un motiv pentru contestator să refuze a da curs executării silite declanșate împotriva sa, că debitoarea-contestatoare nu a facut nici o proba – desi ratiuni ce tin de echitatea procedurii o obligau in acest sens – că nu dispunea de fondurile necesare pentru a plati debitul și cheltuielile de executare, pentru a deveni incidente prevederile sus-citate ale art. 2 din OG nr. 22/2002 și că în aceste condiții orice întârziere in executarea unui titlu executoriu ar putea duce la încălcarea art. 6 al CEDO.
În ceea ce privește alegațiile contestatoarei, în sensul necesității protejării patrimoniului instituțiilor publice, instanța apreciază că acestea sunt neîntemeiate.
Pentru a reține aceasta, instanța apreciază că o astfel de afirmație înseamnă o încălcare a dreptului de creanță al creditorilor-intimați, întrucât nealocarea unor sume de bani cu această destinație nu pune la adăpost pe debitorul acestei obligații, soluția contrara însemnând golirea de conținut a dreptului creditorului, acesta fiind expus unui abuz din partea debitorului care ar putea invoca tot timpul nealocarea fondurilor, cu consecința prelungirii la infinit a termenului de plata, iar dreptul său ar fi iluzoriu daca s-ar permite ca o hotărâre executorie și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți.
Intimatul este titularul unui drept de creanță, așadar a unui drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Reclamantul are o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran si Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, S. si V. I. c. României), iar întârzierea la plata sau refuzul de plata din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimatului, astfel cum este garantat si protejat de Convenție.
De asemenea, s-a apreciat că o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o hotărâre (cauza Burdov împotriva Rusiei, 2002), Curtea Europeană a Drepturilor Omului sancționând nu doar neexecutarea hotărârilor interne, ci și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.
Totodată, s-a reținut că nu este oportun să i se solicite unei persoane care a obținut, în urma unei proceduri judiciare, o creanță împotriva statului să inițieze ulterior o executare silită pentru a obține o reparație. În asemenea cazuri, statul, prin autoritățile sale, trebuie să ia toate măsurile necesare executării, iar sistemul bugetar al statului, lipsa de fonduri sau a altor resurse nu îl pot scuti pe acesta de obligația sa, în baza Convenției, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri într-un interval de timp rezonabil (cauzele Metaxas împotriva Greciei, paragraful 19, și Burdov împotriva Rusiei, paragrafele 34-35).
Mai mult decât atât, o omisiune din partea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil unei hotărâri definitive poate genera o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție și a celor cuprinse în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în special atunci când obligația de executare a deciziei în cauză îi aparține unei autorități administrative (cauzele Metaxas împotriva Greciei, paragrafele 26 și 31 și T. împotriva României, paragrafele 27, 39 și 40).
Față de cele de mai sus, instanța apreciază că apărarea contestatoarei motivată de necesitatea protejării patrimoniului instituțiilor publice nu este întemeiată.
Mai mult decât atât, instanța apreciază că nici invocarea dispozițiilor Legii nr. 164/2014, potrivit cărora „plata sumelor de bani stabilite prin hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile sau, în cazul proceselor începute după data de 15 februarie 2013, rămase definitive, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se efectuează în tranșe anuale egale, eșalonat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2015” nu poate determina nelegalitatea procedurii de executare silită.
O nouă eșalonare sau suspendare de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, după ce H.G. nr. 1277/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 stabilea ea însăși eșalonarea plății pe o perioadă de maxim 2 ani, conduce la ruperea justului echilibru care trebuie să existe între interesul individului de a-i fi achitată creanța stabilită irevocabil și interesul societății de a nu afecta într-o mare măsură bugetul de stat. Prin urmare, deși ingerința în asigurarea respectării dreptului persoanelor beneficiare ale hotărârilor la executarea creanței constând în suspendarea instituită de Legea nr. 164/2014 ar răspunde unui interes general, această măsură se vădește a fi disproporționată și nejustificată.
Lipsa justificării rezultă din aspectul că, deși a avut la dispoziție o eșalonare reglementată prin chiar legea specială și prin normele metodologice de aplicare a acesteia, această eșalonare nu a fost aplicată, imediat după emiterea fiecărui titlu executoriu. Aplicarea corectă și la timp a eșalonării stabilite inițial precum și reglementarea unei ordini clare în achitarea creanțelor stabilite, ar fi determinat plata la timp și în mod echitabil a sumelor stabilite.
Or, ANRP își invocă propria culpă în nerespectarea calendarului de plată a despăgubirilor, a lipsei unei reglementări clare în achitarea despăgubirilor, iar Legea nr. 164/2014 nu produce ca rezultat decât întârzierea excesivă a executării creanțelor. În sine, această perioadă de suspendare lipsește creditorii de beneficiul sumelor stabilite în așa măsură prelungind în mod nejustificat aducerea la îndeplinire a obligației de plată. Măsura suspendării reglementată de Legea nr. 164/2014 constituie prin urmare o ingerință nejustificată și disproporționată în dreptul beneficiarilor Legii nr. 9/1998 din speță la executarea creanței stabilite.
Curtea Europeană a considerat că dacă se poate admite că statele intervin într-o procedură de executare a unui titlu executoriu, o asemenea intervenție nu poate avea drept consecință împiedicarea, anularea sau întârzierea în mod excesiv a executării, nici, cu atât mai mult, repunerea în discuție a fondului acestei hotărâri – Immobiliare Saffi c. Italiei, par. 63,66, 28 iulie 1999; Satka c. Greciei, par. 57, 27 martie 2003 (concluzie reluată și în alte cauze împotriva României, S. P. c. României, 2 martie 2004, M. I. P. c. României, par. 39, 29 septembrie 2005, A. împotriva României, par. 33).
Cu privire la onorariul de avocat înscris în încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare, instanța reține că acesta este justificat de factura nr. 312/03.11.2014 (f. 37) și chitanța nr. 276/03.11.2014 (fila 36). Având în vedere că avocatul este cel care a formulat, în numele intimatului, cererea de începere a executării, instanța stabilește că s-a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli.
În ceea ce privește onorariul avocațial, instanța reține că pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la un onorariu, ce se stabilește prin contractul de asistență juridică. În același timp, cheltuielile de judecată trebuie să fie reale, necesare și rezonabile, în privința onorariului de avocat aceste caractere apreciindu-se în raport de munca prestată de avocat, de complexitatea cauzei, de valoarea pricinii, reputația avocatului și de orice alte criterii care să asigure un echilibru între drepturile și obligațiile părților din proces.
De asemenea, instanța reține că dispozițiile art. 451 alin. 2 C.proc.civ. – care dau dreptul instanței să reducă cheltuielile de judecată în sensul micșorării cuantumului la care urmează a fi obligată partea care cade în pretenții – au caracter de excepție față de regula suportării în totalitate a cheltuielilor de partea ce a pierdut procesul (regulă ce rezultă din dispozițiile alin. 1 al aceluiași articol).
Instanța mai constată că legiuitorul a acordat posibilitatea diminuării cheltuielilor de judecată în sensul art. 451 alin. 2 C.proc.civ. în scopul de a sancționa chiar partea ce câștigă procesul în acele situații în care onorariul convenit cu avocatul este disproporționat față de miza litigiului. Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. 2 C.proc.civ. este necesar ca suma solicitată de parte cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat să fie excesivă în raport de obiectul litigiului și munca prestată de avocat.
Cuantumul cheltuielilor de executare poate fi cenzurat de instanța de judecată, care trebuie să verifice dacă cheltuielile stabilite prin procesul-verbal au fost necesare pentru efectuarea executării, dacă sunt reale și dacă nu sunt disproporționate față de cuantumul creanței și volumul de muncă efectuată de cei implicați în executare. Chiar dacă debitorul este în culpă pentru faptul că nu a executat de bună-voie creanța cuprinsă într-un titlu executoriu, aceasta nu înseamnă că creditorul său poate efectua cheltuieli de executare exagerate, știind că le va recupera în temeiul art. 669 alin. 2 Cod procedură civilă. În acest sens, instanța mai reține că, pentru identitate de rațiune și având în vedere faptul că executarea silită este considerată o parte a procesului civil, dispozițiile art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă sunt aplicabile și în faza de executare silită. Prin aplicarea acestor dispoziții, instanța nu intervine în relația dintre avocat și client și nu cenzurează onorariul stabilit prin contractul de asistență juridică; însă are posibilitatea de a micșora cuantumul cheltuielilor pe care și le recuperează creditorul cu acest titlu, în situația în care sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea creanței sau de munca îndeplinită de avocat.
Deși contestatoarea susține că munca prestată de avocat nu justifică, față de complexitatea cauzei, onorariul solicitat în cauză, instanța constată că activitatea avocatului nu se rezumă numai la redactarea cererii de executare. Complexitatea dosarului de executare nu este dată doar de formularea unei cereri de executare, iar activitatea și munca efectiv realizată în cadrul dosarului nu trebuie privită doar raportat la completarea unei cereri de executare silită, activitatea îndeplinită de avocat fiind mult mai complexă. Reprezentarea creditorului în faza executării silite presupune activitatea avocatului constând în studierea dosarului de fond și obținerea titlului executoriu (copie legalizată a hotărârii judecătorești), consultații acordate clientului privind alegerea modalității de executare, competența executorului judecătoresc, caracterul executoriu al hotărârii, formularea cererii de începere a executării, plata taxelor aferente, deplasări la biroul executorului judecătoresc, urmărirea executării. De asemenea, la momentul stabilirii onorariilor de avocat, creditorii nu pot cunoaște forma în care se va realiza executarea.
Instanța mai reține și împrejurarea că la dosar există dovada realității acestei sume. Acest onorariu este apreciat de instanță ca fiind nu numai real, dar și necesar și rezonabil, reducerea nefiind justificată nici în raport de art. 451 alin. 2 C.proc.civ., nici în raport de jurisprudența CEDO, un onorariu de 500 lei neputând fi considerat ca disproporționat ci, dimpotrivă, ținând cont de circumstanțele speței, are un caracter rezonabil.
Pe de altă parte, pentru a evita plata cheltuielilor de executare, contestatoarea avea posibilitatea îndeplinirii benevole a obligației prevăzute în titlul executoriu. Neprocedând în acest mod, contestatoarea a determinat partea intimată să ceară îndeplinirea acestei obligații prin intermediul executorului judecătoresc și, pe cale de consecință, să efectueze cheltuieli pe care altfel nu le-ar fi făcut.
Pentru aceste motive, instanța consideră că este neîntemeiată solicitarea contestatoarei de reducere a cheltuielilor de executare reprezentate de onorariul de avocat.
Față de toate aceste considerente, instanța apreciază că nu există nicio neregularitate legată de procedura executării silite ce face obiectul dosarului de executare nr. 4542/2014 al B. R. G. I., argumentele contestatoarei fiind neîntemeiate, motiv pentru care va respinge contestația la executare, ca atare.
În ceea ce privește cererea de suspendare a executării silite, având în vedere dispozițiile art. 718 alin. 1 Cod procedură civilă, potrivit cărora „Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea. [...]”, precum și faptul că, prin prezenta sentință, contestația a fost soluționată pe fond, instanța va respinge și cererea privind suspendarea executării silite ca rămasă fără obiect.
În ceea ce privește cererea intimatului privind obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată, ținând seama de caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, care trebuie să respecte regimul oricărei cereri adresate instanței, instanța apreciază că și pentru dovedirea cuantumului cheltuielilor de judecată trebuie respectate dispozițiile art. 194 lit. e), art. 150, art. 206, art. 254 C.proc.civ.
Având în vedere împrejurarea că intimatul nu a făcut dovada achitării onorariului de avocat prin depunerea documentelor justificative la dosarul cauzei anterior rămânerii în pronunțare, conform art. 10 raportat la art. 249 C.proc.civ., instanța va respinge cererea intimatului privind obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.
În baza art. 719 alin. 4 din Codul de procedură civilă, prezenta hotărâre, după ce va rămâne definitivă, se va comunica executorului judecătoresc.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge contestația la executare formulată de contestatoarea A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR cu sediul în București, Calea Floreasca nr. 201, sector 1 în contradictoriu cu intimatul T. C. cu domiciliul în București, ..2, ., ., sector 6, ca neîntemeiată.
Respinge cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect.
Respinge cererea intimatului de obligare a contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Prezenta hotărâre judecătorească se va comunica, din oficiu, Biroului Executorului Judecătoresc R. G.-I., după rămânerea definitivă, conform art. 719 alin. 4 Cod procedură civilă.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare, conform art. 717 alin. 1 și art. 650 alin. 3 Cod procedură civilă, cererea de apel urmând a se depune la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26.02.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
I.-C. HlihorElena S.
pentru președintele de complet, pentru grefierul de ședință,
aflat în concediu de odihnă, aflat în concediu de odihnă,
semnează președintele instanței, semnează grefierul-șef,
conform art. 426 alin. 4 C.proc.civ.conform art. 426 alin. 4 C.proc.civ.
Red.ICH/Tehnored.ICH, ES/20.07.2015
Printat – 2 exemplare
Comunicări - 2
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 3657/2015. Judecătoria... | Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 3775/2015.... → |
|---|
