Obligaţie de a face. Sentința nr. 4079/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4079/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 03-03-2015 în dosarul nr. 4079/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 4079/2015
Ședința publică de la 03.03.2015
Instanta constituita din:
P. A. A. P.
Grefier E. A. S.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamant A. G. CU D. ALES LA C. AV S. R. și pe pârât . SA, având ca obiect obligație de a face.
Dezbaterile în fond au fost consemnate în încheierea de ședință din 10.02.2015, parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 17.02.2015, 24.02.2015, 03.03.2015 când:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 31.03.2014, sub nr._, reclamantul A. G. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. O. B. ROMANIA S.A. constatarea caracterului abuziv al clauzelor prev. de art. 6 și art. 8 din contractul de credit nr. C_ /02.04.2007, eliminarea acestora din contract, recalcularea planului de rambursare, compensarea sumelor achitate în plus precum și restituirea comisionului de acordare în cuantum de 1800 CHF; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că la data încheierii contractului, dobânda a fost stabilită la valoarea de 5,5% calculul acesteia urmând să varieze în funcție de indicele de referință LIBOR CHF. Începând cu anul 2008, deși indicele de referință a înregistrat o descreștere, pârâta a majorat dobânda la 6,49%. S-a mai arătat că o dată cu . dispozițiilor O.U.G. 50/2010 banca a comunicat reclamantului un act adițional, în cuprinsul căruia era stabilită rata dobânzii la procentul de 6,27%, act nesemnat de către reclamant. Acesta a susținut că sunt îndeplinite condițiile art. 4 din Legea 193/2000 atât în ceea ce privește clauza referitoare la comision cât și cea referitoare la dobânda. În ceea ce privește comisionul de acordare, s-a susținut că acesta reprezintă o dobândă mascată, care lezează interesele consumatorului și relevă reaua-credință a societății bancare, fiind expres interzis de dispozițiile Legii 190/1999.
În drept au fost invocate disp.art. 194 C.proc.civ, Legea 296/2004, Legea 193/2000, O.G. 21/1992 și O.U.G. 50/2010 iar în probațiune au fost anexate înscrisuri și s-a solicitat administrarea probei cu expertiza contabilă.
La data de 28.05.2014, ca urmare a solicitărilor instanței în cadrul procedurii de regularizare a acțiunii, reclamantul a arătat că în formula de calculat a ratei dobânzii s-a folosit marja băncii de 3,29% și indicele de referință LIBOR CHF la 3 luni, suma încasată abuziv în perioada octombrie 2007-februarie 2014 – data introducerii acțiunii, fiind de 9904 CHF.
La data de 10.07.2014 pârâta a formulat întâmpinare, prin intermediul căreia a invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei de interes unită cu excepția lipsei de obiect și excepția inadmisibilității acțiunii. Pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În motivarea întâmpinării s-a arătat că actul de creditare a fost încheiat în baza art. 969 C.civ, cu respectarea dispozițiilor legale în materie, anterior intrării în vigoare a O.U.G. 174/2008 și O.U.G. 50/2010. Creditul acordat reclamantului este unul imobiliar iar în cuprinsul art. 14 din lege se specifică caracterul variabil al dobânzii în funcție de indicele de referință menționat în contract.
Pârâta a arătat că reclamantul nu a probat îndeplinirea condițiilor prev. de art. 4 din Legea 193/2000 iar după . O.U.G. 50/2010 clauzele au fost aliniate rigorilor impuse de acest act normativ, acceptat tacit de către consumator, prin necomunicarea răspunsului în termenul prev. de art. II al. 2 din Legea 288/2010.
S-a mai arătat că clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total și formează prețul contractului, motiv pentru care sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv. De asemenea s-a subliniat că urmare a intrării în vigoare a O.U.G. 50/2010 s-a eliminat sintagma ”în funcție de politica băncii”.
Pârâta a mai susținut că reclamantul nu a dovedit că ar fi propus băncii o contraofertă care să fi fost refuzată și prin urmare nu a dovedit lipsa negocierii. Totodată, întrucât evoluția pieței a suferit modificări substanțiale în sens negativ, banca nu a făcut altceva decât să dispună de prerogativa contractuală de a modifica unilateral dobânda, într-un moment în care nu existau restricțiile prev. de O.U.G. 174/2008.
În ceea ce privește comisionul de acordare, societatea pârâta a susținut că reclamantul a luat cunoștință, anterior semnării contractului de existența acestui comision și a avut posibilitatea de a opta între diverse tipuri de credite cu diverse comisioane de acordare, alegând în final creditul ipotecar, iar legislația în vigoare nu interzicea perceperea unui astfel de comision. Referitor la solicitarea de restituire a sumelor, s-a arătat că anularea unei clauze din contract nu poate produce efecte retroactiv întrucât debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în schimbul clauzelor referitoare la diferență de dobândă.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii 193/2000, O.U.G. 50/2010, și art. 969 C.civ, O.U.G. 174/2008, art. 205-208, art. 583 C.proc.civ iar în probațiune s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri însă nu a fost anexat niciun înscris la întâmpinare.
La data de 05.08.2014 reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin intermediul căruia a solicitat respingerea excepțiilor ca neîntemeiate și a reierat argumentele din cuprinsul acțiunii referitoare la caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă și comisionul de acordare.
La termenul de judecată din data de 16.09.2014 instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile netimbrării și prescripției dreptului material la acțiune și a calificat ca fiind apărări de fond excepția lipsei de interes unită cu lipsa de obiect și inadmisibilitatea, invocate de pârâtă prin întâmpinare. La același termen de judecată instanța a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri și a probei cu expertiza contabilă, raportul de expertiză fiind anexat la filaele 153-171.
Analizând actele cauzei civile de față, instanța reține următaoarele:
La data de 02.04.2007, s-a încheiat între pârâta S.C. O. B. ROMANIA S.A și reclamantul A. G., Contractul de credit ipotecar nr. C_ /2007 având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 90.000 CHF, pentru o perioadă de 331 luni.
Prin clauza cuprinsă la art. 6.1 din Contractul de credit s-a prevăzut că dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii iar în conformitate cu disp. art. 6.2. banca și-a rezervat dreptul de a revizui periodic dobânda în funcție de evoluția indicatorului de referință.
În Contractul de credit nu există nicio clauză în care să se menționeze formula de calcul a marjei băncii și modalitatea în care aceasta poate varia.
Contractul de credit este însușit de pârâtă, prin semnătura Directorului Agenției și a ofițerului de credit, precum și de reclamanți, prin semnătură.
Prioritar analizei caracterului abuziv al clauzelor menționate în acțiune, instanța reține, în contextul protecției recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/C.E.E. privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (Directivă transpusă și reprodusă relativ în dreptul român prin Legea nr.193/2000), că în raporturile de consum, inegalitatea economică dinte părți a determinat legiuitorul să restrângă libertatea contractuală a comercianților, prin interzicerea inserării în contracte de clauze considerate abuzive.
În ceea ce privește contractul de credit nr. C2204/1000/_/2008, instanța reține că acesta reprezintă o convenție de adeziune, standard, astfel cum aceasta a fost definită prin Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr.92/, fiind redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu. Așadar voința clientului se rezumă la a semna sau nu contractul, având singura opțiune de a alege între diferite tipuri standard de contracte.
Negocierea unui contract presupune oferirea unei ocazii efective de a discuta o anumită clauză ori mai multe și de a le modifica în urma negocierii și nu poate fi echivalentă cu posibilitatea consumatorului de a alege între diferite tipuri de contracte. Prin urmare, instanța înlătură susținerile pârâtei referitor la negocierea clauzelor contractuale, având în vedere faptul că pârâta nu a probat faptul că reclamantul a avut alte posibilități în afara faptului de a accepta în întregime actul sau de a-l refuza în întregime, cu toate că sarcina probei îi revenea acesteia, conform art. 4 al. 2 din Legea 193/2000. Referitor la susținerea pârâtei în conformitate cu care reclamantul a avut posibilitatea de a realiza o comparare a condițiilor de finanțare, instanța reține că simplul fapt al încheierii unui anumit tip de contract de credit cu o anumită societate bancară nu face în sine dovada negocierii efective a clauzelor contractuale ci numai a scopului pentru care a fost încheiat acest contract. De altfel, așa cum mai sus s-a menționat, este evidenta lipsa de negociere a convenției de credit, în condițiile în care majoritatea contractelor de credit pentru nevoi personale garantate cu ipotecă încheiate cu alți consumatori de aceeași pârâtă, conțin clauze identice. Există și alte indicii care atestă lipsa caracterului negociat și a prestabilirii conținutului clauzelor. Astfel din conținutul dispozițiilor art. 6.2 din contract, rezultă cu evideță formula tip, neconcretizată pentru contractul de credit în speță. Acest articol prevede generic dreptul băncii de a revizui periodic rata dobânzii în funcție de indicatorii de referință pentru fiecare valută, deși în concret în cazul de față suma a fost stabilită în franci elvenției și prin urmare clauza ar fi trebuit să facă referire la indicele LIBOR CHF.
De altfel atât din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție cât și jurisprudența C.J.U.E., rezultă cu evidență că simpla citire a contractului și existența unui limbaj corect din punct de vedere gramatical, nu conduce la concluzia existenței unei negocieri efective ori a caracterului inteligibil sau negociat al informațiilor furnizate în cuprinsul contractului.
Clauzele contractuale al căror caracter abuziv se invocă:
- art. 6.1 din contractul de credit nr. C_ /2007 conform căruia „dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii.”.
Instanța constată că nici în cuprinsul contractului și nici în alte acte subsecvente pârâta nu a detaliat clar, fără echivoc, ce semnificație are sintagma „politica băncii”, conferind astfel societății bancare posibilitatea de majorare a dobânzii fără existența vreunei limite.
Astfel acest motiv „politicii băncii” este atât de vag încât nu poate fi considerat fără echivoc, pentru a fi în concordanță cu disp. art. 1 al. 1 din Legea 193/2000. Astfel, politica băncii poate fi compusă dintr-o . elemente de ordin tehnic care nu au fost aduse la cunoștința reclamanților. Pe cale de consecință se reține că banca nu a inserat în contract care sunt elementele ce influențează politica băncii pentru a da posibilitatea reclamanților de a face demersuri și de a cerceta, înainte de semnarea convenției, modalitatea în care aceste elemente variază și implicit de a face un studiu privind posibilitatea dobânzii de a varia și marja acesteia de variație.
Instanța constată că deși dobânda este inclusă în prețul contractului, aceasta nu este exclusă de la aprecierea caracterului abuziv întrucât pentru a beneficia de disp. art. 4 al. 6 din Legea 193/2000, este necesar ca aceasta să fie clară. Or, astfel cum mai sus s-a arătat, o astfel de clauză nu este clară, inteligibilă, fără echivoc, întrucât consumatorul nu are posibilitatea de la început de a-și prefigura condițiile de modificare a dobânzii. Din contră, o astfel de clauză permite pârâtei să modifice după bunul plac dobânda, invocând existența unor schimbări la nivelul politicii băncii, pe care de altfel nici până în prezent nu le-au indicat, ce exced controlului unui consumator neprofesionist. Acest aspect, apreciază instanța că este contrar exigenței principiului bunei credințe.
Referitor la susținerea pârâtei privind opțiunea consumatorilor pentru facilitatea de credit oferită de pârâtă, instanța reține că următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 193/2000 prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale conform alineatului 2 al aceluiași articol prin comerciant (profesionist) se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori literale, cât și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acestuia”.
În continuare, instanța reține că termenul de consumator a fost definit și în cuprinsul Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind contractele încheiate de credit pentru consumatori. Astfel, potrivit art. 3 lit. a din acest act prin consumator se înțelege o persoană fizică care, în cadrul operațiunilor reglementate de această directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale sau profesionale.
Din ansamblul acestor reglementări rezultă concepția conform căreia, pentru a beneficia de protecția oferită de legislația privind protecția consumatorului, în cadrul relațiilor contractuale încheiate cu profesioniștii, o persoană fizică trebuie să acționeze în afara activității sale obișnuite, profesionale, artizanale sau liberale.
Aceasta se datorează chiar principiului care guvernează întreaga materie a protecției consumatorilor respectiv necesitatea asigurării unui echilibru între consumator - persoană lipsită de cunoștințe de specialitate, care nu are la dispoziție toate pârghiile necesare pentru a obține informațiile esențiale în cadrul unui contract și profesionist (comerciant) care prin natura activității pe care o desfășoară are acces necondiționat la întreaga legislație în domeniu, plecându-se de la prezumția specializării acestuia.
Consumatorul se află într-un raport de inferioritate cu profesionistul din trei perspective: tehnică deoarece profesionistii cunosc foarte bine produsele sau serviciile pe care le comercializeaza, in timp ce consumatorii au putine cunostinte în acest sens; economică, întrucât profesionistii dispun de resurse economice mai mari fata de consumatori și juridică, consumatorii neavând în general posibilitatea de a negocia și influența în vreun fel clauzele contractuale.
Totodată, prin jurisprudența sa constantă (cauzele Oceano Grupo Editorial și Salvat Editores, Mostaza Claro, Asturcom Telecomunicaciones, Banco Espanol de Credito vs Jpoacquin Calderon Camino) CJUE a stabilit că sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora. Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alin. 1 din directivă prevede că o asemenea clauză nu creează obligații pentru consumator. Această dispoziție este imperativă și urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți.
Față de aceste aspecte instanța înlătură susținerile pârâtei referitoare la opțiunea pentru facilitatea de credit a băncii, reținând că reclamantul, chiar în condițiile în care a ales să contracteze un anumit tip de credit în condițiile oferite de societatea bancară pârâtă, nu îndeplinește condițiile unui consumator profesionist al sistemului financiar bancar. Astfel, posibilitatea de a alege între mai multe societăți bancare sau mai multe contracte ale aceleiași bănci nu a conferit reclamantului o mai mare influență asupra conținutului clauzelor contractuale și nici posibilitatea de a cunoaște produsele financiare și terminologia tehnică specifică folosită în domeniul bancar, terminologie cu caracter tehnic și greu de înțeles.
Revenind la caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobândă, instanța reține că prin inserarea acestei clauze se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, de vreme ce permite pârâtei să modifice după bunul plac dobânda, de fiecare dată când consideră că există schimbări ale politicii O. - fără a defini și implicit a aduce la cunoștința reclamantei la momentul încheierii contractului - în ce constă evoluția politicii băncii.
Pe cale de consecință, văzând prevederile art. 1 al. 3 din Legea 193/2000, conform căruia ”Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii” precum și ale art. 4 al. 1 din Legea 193/2000, potrivit căruia ”O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților” instanța apreciază că teza potrivit căreia banca poate modifica rata dobânzii curente în funcție de evoluția politicii băncii reprezintă o clauză abuzivă, urmând să constate caracterul abuziv al acesteia și să dispună eliminarea sa din contractul de creditnr. C_ /2007.
- Art. 8 din contractul de credit nr. C_ /2007 conform căruia „pentru creditul acordat clientul va plăti un comision de 1800m CHF”
Perceperea de către bancă a comisionului de acordare a creditului, care a fost în sumă fixă de 1800 CHF și nu procentual, în funcție de valoarea creditului acordat, nu creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, plata sumei fiind justificată de serviciile pe care le-a presupus deschiderea contului de credit, virarea în acest cont a sumei împrumutate și emiterea graficului de rambursare. Totodată, instanța constată că valoarea comisionului de acordare este redusă, neputându-se crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin plata sumei de 1800 CHF pentru încheierea unui contract având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 90.000 CHF.
De altfel, nici prin reglementările ulterioare legiuitorul nu a exclus perceperea unui comision de acordare, fiind însă interzisă numai perceperea sa procentuală. Astfel, potrivit art. 36 din OUG nr.50/2010 pentru analiza dosarului se poate percepe un comision în sumă fixă și nu procentuală.
Prin Actul adițional din 27.08.2010 la Contractul de credit nr. C_ /2007, ca urmare a intrării în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, banca a modificat unilateral prevederile cu referire la rata dobânzii, menționând că rata dobânzii este stabilită în funcție de indicele de referință, respectiv LIBOR la 3 luni, la care se adaugă marja fixă a băncii de 6,27%. Astfel, la data întocmirii actului adițional, valoarea marjei băncii era de 6,27%/an în condițiile în care la data încheierii contractului de credit marja băncii era cu mai mult de 3 procente mai mică, respectiv 3.16%.
Se înlătură susținerile pârâtei din cuprinsul întâmpinării și obiecțiunilor la raportul de expertiză, instanța reținând căîn ciuda faptului căaceastă marjă nu a fost expres prevăzută în contract, cuantumul său se deduce în mod evident din scăderea din rata dobânzii de 5,7% a dobânzii de referință, - 2,34 %. De altfel acest aspect rezultă și din cuprinsul raportului de expertiză anexat la dosar de expertul A. G. - f.165.
Analizând actul adițional mai sus menționat instanța reține că sub pretextul punerii în acord a contratului de credit cu prevederile O.U.G. 50/2010, banca a modificat unilateral contractul, ajungând să perceapă o rată a dobânzii mult mai mare decât rata inițială, fără a invoca vreun temei pentru creșterea marjei băncii de la 3,16% (calculată de expertul desemnat în cauză f. 165) la 6,27%. Așadar, profitând de faptul că aparent pârâta scade marja băncii, raportându-se greșit la valoarea acesteia de la data încheierii actului adițional nu la aceea a încheierii contractului, pârâta a creat impresia unor condiții mai favorabile reclamantului, modificând cu vădită rea-credință, în avantajul său și în dezavantajul consumatorului, un element esențial al contractului (dobânda).
Astfel, banca a încercat să se folosească de . O.U.G. 50/2010 și de lipsa de cunoștințe tehnice în acest domeniu a reclamantului, pentru a justifica majorarea marjei băncii de la 3,16% cât era la data încheierii contractului, la 6,27 %, însă instanța apreciază că acest act normativ nu permite instituțiilor bancare modificarea marjei avută în vedere la stabilirea ratei dobânzii, cu încălcarea intereselor consumatorilor și profitând de lipsa de cunoștințe a acestora în domeniul bancar. .
Formula de calcul propusă de bancă nu este corespunzătoare cu disp. art. 9 ind. 3 lit. g pct.1 din O.G. 21/1992 întrucât marja băncii propusă ulterior (6,27 %) este cu mai mult de 3 procente mai mare decât cea de la data încheierii contractului, această marjă fiind stabilită de către bancă raportându-se la rata dobânzii de la data modificării contractului și nu la cea de la data încheierii acestuia.
Dispozițiile art. II pct. 9 din legea 174/2008, prin care s-a introdus art. 9 indice 3 lit. h din O.G. 21/1992, conform căruia ”sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare sa modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator ”, nu împiedicau pârâta să calculeze și să perceapă dobânda în funcție de indicele de referință LIBOR, în deplină conformitate cu disp. art. 8.1 din contractul de credit întocmit la data de 02.09.2007. Prin calcularea în acest fel a ratei dobânzii pârâta nu aducea atingere clauzelor contractuale din contră, aceasta ar fi realizat o aplicare corectă a dispozițiilor contractuale mai sus menționate referitoare la dobândă. Astfel, societatea bancară avea obligația, începând cu data de 02.09.2007, în condițiile existenței unei dobânzi variabile, să calculeze rata dobânzii în funcție de indicele de referință LIBOR, potrivit art. 6 din contract, în sens crescător sau descrescător, exclusiv în funcție de valoarea crescătoare sau descrescătoare a dobânzii de referință la care trebuia adăugată marja fixă a băncii de la data încheierii contractului.
Pentru considerentele mai sus expuse, cu respectarea principiului disponibilității, instanța apreciază că în lipsa însușirii prin semnătură din partea reclamantului, actul adițional de implementare a O.U.G. 50/2010, ale cărui dispoziții referitoare la majorarea marjei de calcul sunt în contradicție cu scopul și dispozițiile O.U.G. 50/2010, este nul în ceea ce privește majorarea marjei contractului de la valoarea inițială de 3,16% la valoarea de 6,27%, acesta neproducând efecte juridice.
Referitor la susținerile pârâtei privind lipsa de interes/obiect și inadmisibilitatea cererii, recalificate ca fiind apărări ce țin de fondul cauzei, instanța le înlătură ca neîntemeiate întrucât consecința constatării caracterului abuziv este tocmai obligarea pârâtei ca de la data modificării ratei dobânzii în mod abuziv, respectiv aprilie 2007 – să recalculeze dobânda, conform dobânzii inițial stabilită. Mai mult, chiar dacă prin absurd s-ar considera că în prezent sunt în vigoare dispozițiile actului adițional nesemnat de către reclamanț, reclamantul justifică un interes pentru perioada anterioară intrării în vigoare a actului adițional iar acțiunea are un obiect determinat, expres prevăzut, consecința constatării caracterului abuziv al clauzei sau părților din clauză referitoare la dobândă având ca efect înlăturarea acestora din cuprinsul contractului.
În drept, potrivit dispozițiilor art. 970 C. civ. executarea contractului se realizează de către părți cu bună-credință.
Dând eficiență considerentelor mai sus expuse și văzând că pârâta a modificat rata dobânzii cu încălcarea clauzelor contractuale, în baza art. 696 și 970 C.civ instanța va dispune obligarea pârâtei să respecte contractul încheiat cu reclamantul prin recalcularea dobânzii percepute în temeiul contractului de credit prin următoarea formulă: marja fixă de 3,16% plus valoarea indicelui LIBOR la 3 luni, începând cu data de 02.04.2007 și până la finalizarea contractului. Totodată instanța va dispune obligarea pârâtei să actualizeze la 3 luni dobânda percepută în temeiul contractului, în funcție de valoarea indicelui de referință verificabil LIBOR.
Pentru a hotărî astfel instanța a avut în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză iar în ceea ce privește sumele deja achitate, în conformitate cu raportul de expertiză efectuat de expertul A. G., suma plătită în plus de către reclamanți este de 13.584,86 Chf. Se reține că pârâta nu a contestat calculul efectiv, matematic realizat de expertul desemnat, ci modalitatea de stabilire a sumei și caracterul datorat al sumei de bani a cărei restituire se solicită. Or, instanța s-a pronunțat mai sus asupra formulei de calcul și a caracterului datorat al dobânzilor, în sensul recunoașterii caracterului abuziv și excedentar. Prin urmare instanța va dispune obligarea intimatei să plătească reclamanților suma de 13.584,86 CHF plătibili în lei la cursul valutar de la data achitării, calculată până la data de 26.03.2014.
În ceea ce privește susținerea pârâtei referitoare la imposibilitatea de restituire a prestațiilor, se reține că actele juridice cu executare succesivă sunt definite ca fiind actele a căror executare presupune mai multe prestații eșalonate în timp din partea debitorului. Convenția de credit având un caracter sinalagmatic, ambele părți au calitatea de debitor și, respectiv de creditor. În aceste condiții, pentru a fi acte juridice cu executare succesivă, ar trebui ca prestațiile ambilor contractanți (debitori) să aibă această trăsătură.
În cauză, prestația la care pârâta debitoare s-a obligat – acordarea unei sume de bani către reclamant – a fost executată dintr-o dată. În consecință, convenția de credit nu este un contract cu executare succesivă, ci dintr-o dată (uno ictu) motiv pentru care se înlătură susținerile pârâtei referitoare la acest aspect. Având în vedere caracterul de act juridic cu executare dintr-o dată al convenției de credit, în cauză este posibilă și permisă restituirea prestațiilor efectuate de reclamant în temeiul clauzelor privind majorarea marjei ca urmare a deciziei băncii care urmează a fi anulată, potrivit principiului restitutio in integrum.
Totodată, văzând că pârâta este partea căzută în pretenții, în baza art. 452 și 453 C.proc.civ, instanța va dispune obligarea acesteia să achite reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 3500 lei reprezentând onorariu expert 1000 și onorariu avocațial - 2500 lei (filele 215-216).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea privind pe reclamant A. G. cu domiciliul ales în sector 6, București, CALEA CRÂNGAȘI, nr. 34, ., . și pe pârât . SA cu sediul în sector 1, București, .-68.
Constată caracterul abuziv al următoarelor clauze, prevăzute în contractul de credit nr. C_ /02.04.2007:
- art. 6.1 în ceea ce privește sintagma „Dobânda este revizuibilă în conformitate cu politica Băncii”
Dispune înlăturarea clauzelor sau părților de clauze constatate abuzive din contractul de credit nr. C_ /02.04.2007.
Obligă intimata să emită un nou grafic de rambursare și să recalculeze dobânda percepută în temeiul contractului C_ /02.04.2007, după următoarea formulă: marja fixă de 3,16% + valoarea indicelui LIBOR la 3 luni, începând cu data de 02.04.2007 și până la finalizarea contractului.
Obligă intimata să actualizeze trimestrial dobânda percepută în temeiul contractului C_ /02.04.2007, în funcție de valoarea LIBOR.
Obligă intimata să restituie reclamantei suma de_,86 CHF plătibili în lei la cursul valutar de la data achitării, reprezentând diferența dintre dobânda efectiv achitată de reclamantă și dobânda ce rezultă în urma refacerii calculului ratei dobânzii conform formulei mai sus menționate, începând cu data de 02.04.2007 și până la data de 26.03.2014.
Obligă intimata să restituie reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 3500 lei reprezentând onorariu avocațial și onorariu expert.
Respinge în rest pretențiile ca neîntemeiate.
Cu drept de a formula apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03.03.2015.
PREȘEDINTEGREFIER
Pentru judecător aflat în concediu
de odihnă semnează președintele instanței
Red/Dact A.A.P
4 ex 04.07.2015
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 3958/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 4082/2015. Judecătoria... → |
|---|
