Obligaţie de a face. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 05-11-2015 în dosarul nr. 20516/2015
document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
Sentinta civila nr._/2015
Ședința publică de la 05.11.2015
Instanta constituită din:
PREȘEDINTE L. G.
GREFIER L. B.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamant I. (F. MIRICA) O., reclamant C. F. I. și pe pârât O. B. ROMANIA S.A., având ca obiect acțiune în constatare CLAUZE ABUZIVE.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 22.10.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea data care face parte integrantă din prezenta și când instanța a amânat pronunțarea in mod succesiv, pentru data de 29.10.2015, iar apoi pentru astazi, data de 05.11.2015, cand, deliberand, a hotarat urmatoarele:
INSTANȚA
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe, reclamanții I. (fosta MIRICA) O. și I. F. C. au solicitat instanței în contradictoriu cu pârâta O. B. ROMÂNIA SA constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale art.7.1.A referitoare la garanțiile contractului, 6 lit. c referitor la comisionul de administrare, și restituirea sumelor încasate în mod nelegal de pârâtă cu titlu de comision de administrare, 9.2. din contract referitor la moneda de rambursare a creditului și cursul valutar practicat de bancă pentru operațiunea de schimb valutar și restituirea sumelor în casate cu acest titlu de pârâtă, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele de restituit, modificarea clauzelor în sensul reducerii și limitării garanțiilor la garanția reală imobiliară și adăugarea la clauză a mențiunii potrivit cu care clienții sunt în drept să returneze creditul prin darea în plată a garanției, fără ca banca să mai poată pretinde urmărirea lor și pentru alte bunuri și/sau venituri, eliminarea întregului art. 6 lit c din contract, rambursarea ratelor lunare în aceeași monedă în care a fost acordat creditul la cursul de schimb de la data acordării creditului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au învederat în esență faptul că nu s-a negociat contractul încheiat, clauza creează un dezechilibru semnificativ, că pârâta nu suportă nici un risc contractual, riscul valutar este suportat în întregime de reclamanți, că indicele Libor a variat de la 2,3659 lei la data semnării contractului, la 4,2767 la data formulării cererii, fiind mărite costurile creditului cu peste 50 %, că au fost în imposibilitate de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor lor, au invocat jurisprudența CJUE în cauza Kasler și au solicitat revizuirea contractului în temeiul principiului impreviziunii contractului. Au arătat că riscul de pierdere monetară este asigurat de pârâtă prin clauza prevăzută la art. 5 dobânda curentă.
În ceea ce privește comisionul de administrare, au arătat că nu este definit în mod expres, este doar cuantificat procentual, iar caracterul abuziv al clauzei rezidă din faptul că nu s-a prevăzut în contract care sunt operațiunile bancare pentru care se percepe acest comision, că este contrară bunei credințe, banca procurându-și un avantaj exclusiv în favoarea sa, fără o contraprestație în schimb, iar suma de plată este considerabilă de natură a crea un dezechilibru contractual.
În ce privește reducerea garanțiilor, reclamanții au învederat în esență faptul că riscul scăderii valorii bunului afectat garanției imobiliare este suportat de reclamanți, cu toate bunurilor din patrimoniu prezente și viitoare, iar nu de către bancă.
În drept, reclamanții au invocat art. 4 alin 2 ș.u. Legea nr. 193/2000.
În susținerea cererii au depus înscrisuri (f. 16-50).
La data de 26.05.2015, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării capătului 2 de cerere subsidiar, excepția prescripției dreptului material la acțiunea privind recalcularea la cursul valutar solicitat de reclamanți și de restituire a sumelor achitate, iar pe fond respingerea ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, pârâta a învederat în esență faptul că reclamanții au solicitat încheierea unui contract de credit, că pârâta le-a reprezentat un proiect de contract, că reclamanții nu au formulat obiecțiuni sau o solicitare de modificare sau negociere, reclamanții au semnat contractul, că ulterior reclamanții au solicitat încheierea altui contract de credit, pe care l-au semnat fără propuneri, că în al doilea contract sunt prevăzute clauze identice cu primul.
În ce privește clauza art. 7.1.a privind garanțiile, a arătat că are un caracter clar, nu necesită cunoștințe de specialitate pentru înțelegere, că aceasta a fost voința părților, că nu e îndeplinită condiția dezechilibrului, că de esența creditului este constituirea unor garanții pentru recuperarea creanței datorate.
Cu privire la comisionul de administrare, pârâta a invocat prevederile OUG nr. 50/2010 care permite acest tip de comision, că reprezintă contravaloarea serviciilor și operațiunilor pe care banca le derulează pe durata creditului, respectiv costuri pentru întreținerea lunară a creditului, cheltuieli pentru mentenanța bazei de date, pentru raportări, pentru arhivare, pentru evaluări periodice ale clientului/creditului, că a fost stipulat expres, a fost precis determinat, cunoscut de reclamanți de la data semnării contractului.
Cu privire la art. 9.2. din contract, pârâta a arătat că banca nu putea cunoaște evoluția cursului valutar al monedei CHF, că reclamanții nu se pot prevala de propria lipsă de informare datorată culpei proprii, că este de notorietate diferențele de curs valutar, că obligația băncii de a informa nu se poate substitui obligației proprii a clienților de a se informa, că au existat avertizări ale reprezentanților BNR publicate înainte și în perioada de referință în legătură cu potențialele riscuri ale accesării unui credit in CHF.
A arătat că clauzele privind moneda creditului nu creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ, că reclamanții pot procura de unde doresc CHF, că banca a efectuat operațiunea de schimb valutar, pentru care a aplicat cursul valutar practicat, au arătat că nu se aplică cauza Kasler, în care împrumutații au primit creditul în moneda națională, nu în moneda CHF, numai denominarea creditului se făcea prin raportare la CHF cu titlu de referință.
A invocat principiul nominalismului monetar.
În drept, a invocat art. 204 ș.u. C.pr.civ., 969 970 C civ, 1578 C.civ. Legea nr. 193/2000.
În susținere a depus înscrisuri (f. 70-99, 113-172).
În cauză, s-a încuviințat cu înscrisuri și proba cu interogatoriul părților, fiind administrată proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamantului I. C. F., reclamanta I. O. nerăspunzând la apelul cauzei la termenul de administrare a probei cu interogatoriu.
Analizând înscrisurile administrate în cauză, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 03.10.2008, pârâta în calitate de bancă a acordat reclamanților în calitate de împrumutați un credit în valoare de 65.000 CHF prin contractul de credit nr. C2204/1000/_.
Prin art. 6.1. lit. c din Contractul de credit se prevede că, pentru creditul acordat, banca percepe un comision de administrare de 0,29% perceput ca procent lunar aplicat la soldul creditului.
Potrivit art. 7.1. lit. a, b, c clientul garantează creditul, dobânzile, dobânzile penalizatoare, comisioanele aferente creditului, cu garanție reală mobiliară asupra veniturilor prezente și viitoare ale clientului, cu o garanțe reală mobiliară asupra tuturor soldurilor creditoare al conturilor curente ale creditului deschise la pârâtă, precum și orice alte conturi curente deschise sau care se vor deschide la pârâtă, sau alte conturi de înlocuire șu cu o garanție reală imobiliară asupra proprietății din Brasolv, ., ..
Potrivit art. 9.2. din contract, rambursarea ratelor lunare se va efectua în aceeași monedă în care a fost acordat creditul. Clientul poate opta și pentru depunerea sumelor datorate în orice altă monedă, banca având dreptul să realizeze conversia valutară folosint cursurile de schimb valutar practicate de bancă la acea dată.
Potrivit art. 9.4. din contract, conversia se va face la cursurile de schimba valutar practicate de bancă la acea dată.
La data de 17.09.2010 pârâta a comunicat reclamantei O. I. actul adițional pentru alinierea contractului de credit la dispozițiile OUG nr. 50/2010, așa cum rezultă din înscrisul de la fila 98 dosar, fiind informată reclamanta de
consecințele juridice ale tăcerii, respectiv a valorii acesteia de consimțământ tacit, la actul adițional, cu consecința aplicării art. II alin 2 din Legea nr. 288/2010, în sensul aplicării în cauză de la data semnării actului adițional a dispozițiilor OUG nr. 50/2010.
În drept, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
De asemenea, în ce privește noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 alin. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Din ambele reglementări rezultă aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv și anume: clauza să nu fie negociată individual și să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.
În speță, instanța reține că reclamanții se circumscriu noțiunii de consumator în accepțiunea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât sunt persoane fizice și au încheiat contractul de credit pentru satisfacerea unor nevoi personale.
Referitor la caracterul nenegociat, instanța stabilește că acesta se regăsește cu privire la toate clauzele ce se solicită a fi constatate ca fiind abuzive, întrucât contractul de credit se încadrează în categoria contractelor preformulate, iar clauzele invocate ca abuzive de reclamanți au fost stabilite unilateral și anterior de către banca pârâtă, neputând fi modificate la solicitarea clienților.
Conform art. 3 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune, faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual neexcluzând aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune.
Instanța reține că serviciile de creditare contractate de reclamanți vizează un domeniu strict reglementat și controlat, cel bancar, iar pe piața aferentă acestor servicii, pârâtă nu deține o poziție de monopol, consumatorii având posibilitatea de a studia ofertele mai multor instituții bancare și de a decide în raport de propriile interese, dar această posibilitatea nu echivalează cu o negociere în fapt a clauzelor contractului ce se dorea a se încheia cu pârâta. Negocierea vizează exclusiv discuțiile anterioare încheierii contractului dintre reclamanți și pârâtă, asupra cărora pârâta nu a făcut proba că au existat aceste discuții.
Aducerea la cunoștința consumatorului a contractului de credit nu reprezintă negociere, ci o componentă a dreptului la informare, iar posibilitatea consumatorului de a opta între diferite servicii aflate pe piața bancară nu reprezintă negociere, având în vedere că pentru fiecare tip de serviciu există un contract preformulat de către prestatorul de servicii, cu privire la care consumatorul nu poate aduce modificări.
De altfel, pârâta nu a făcut nicio dovadă în sensul existenței unei negocieri în cazul contractelor de credit pentru persoane fizice, nefiind depusă la dosar corespondența specifică unei asemenea etape anterioare încheierii contractelor sau contracte încheiate cu alți clienți, în aceeași perioadă, și care să cuprindă modificări ale clauzelor a căror înlăturare se solicită de către reclamanți.
În ce privește cea de-a doua și cea de-a treia condiție ce atrag caracterul abuziv al unei clauze contractuale, respectiv crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, contrar cerințelor bunei-credințe, aprecierea îndeplinirii lor se va face în concret, cu privire la fiecare clauză pretins abuzivă.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect clauza prev. de art. 7.1. lit. a din contract referitoare la instituirea unei garanții reale mobiliare, instanța nu poate reține ca îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, C.civ. din 1864 permițând cumulul de garanții, reale și personale. Scopul clauzei vizează preîntâmpinarea insolvabilității reclamanților în calitate de împrumutați și constituirea de garanții în favoarea împrumutătorului cu rang de prioritate preferabil altor creditori ai împrumutaților, scop mediat față de care nu se poate reține existența caracterului ilicit.
Potrivit art. 1053 C.civ. riscul insolvabilității unui codebitor solidar este suportat de ceilalți codebitori solidari, astfel că instituirea de garanții în favoarea pârâtei sunt în acord cu art. 1719 teza finală C.civ. susținându-se caracterul legal și legitim al clauzei.
Nu se poate reține existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților prin instituirea de garanții mobiliare, atâta timp cât reclamanții sunt ținuți de executarea obligației de restituire a împrumutului prin lege, de drept cu toate bunurile sale, mobile si imobile, prezente si viitoare conform art. 1718 C.civ., iar în situația existenței unor garanții privilegiate sau cu rang prioritar convențional, permise de lege, se constituie în favoarea băncii un drept de preferință față de alți creditori ai reclamanților.
Instituirea unei garanții pentru executarea obligației de restituire a împrumutului creează efecte directe imediate, bunurile supuse garanției nu sunt indisponibilizate pe toată durata derulării contractului, reclamanții putând dispune de bunurile mobile afectate garanției. Sub aspectul valorii bunurilor supuse garanției, instanța reține că nu s-a făcut proba valorii bunului imobil afectat de garanția imobiliară, dar chiar și dacă ar fi fost îndeplinită această condiție, față de circumstanțele de acordare a creditului, respectiv durata mare de creditare, de 30 de ani, și imposibilitatea de prevedere a evoluției pieței imobiliare, nu se poate realiza o simplă comparație între valoarea bunului imobil și valoarea împrumutului pentru a se reține dezechilibrul dintre drepturi și obligații.
Până la constatarea insolvabilității reclamanților, rangul prioritar al garanțiilor este justificat de dreptul creditorului la a i se garanta restituirea creditului, iar limita garanției nu este instituită de legiuitor și nici supusă cenzurii instanței de judecată, care nu poate interveni în convenția părților și a aprecia oportunitatea unei obligații de garanție.
Cum art. 7.1. lit a are caracter clar, neechivoc, a fost asumat de reclamanți la semnarea contractului și nu s-a făcut proba unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța va respinge ca neîntemeiat acest capăt de cerere.
În ceea ce privește comisionul de administrare prev. de art. 6. alin 1 lit c din contractul de credit, instanța reține că nu este îndeplinită condiția unui limbaj ușor inteligibil al clauzei precitate, în condițiile în care acesteia nu i s-a asociat la semnarea contractului și scadențarul contractului cu evidențierea sumelor lunare de plată cu acest titlu, fiind permisă analiza naturii abuzive prin raportare la disp. art. 4 alin 6 teza finală Legea 193/2000.
Reține instanța că s-a depus scadențarul contractului de credit (f. 38-46), din care rezultă un cuantum total al comisionului de administrare de 40.626, 39 CHF raportat la un credit în cuantum de 65.000 CHF și o dobândă expresă de 46.582 CHF, care nu poartă semnătura împrumutaților.
Reține instanța că pârâta nu a făcut proba emiterii scadențarului la data semnării contractului de credit, proba semnării acestui scadențar de către reclamanți și nici proba datei la care s-a semnat acest scadențar de către reclamanți, pentru a permite instanței o analiză comparativă sub aspectul datelor la care s-au adus la cunoștința reclamanților sumele exprimate în moneda creditului cu titlu de comision administrare credit și data semnării contractului, de natură a permite concluzia pe posibilitatea reclamanților de a-și prefigura la data semnării contractului de credit a consecințelor economice ale clauzei prev. de art. 6.1. c din contract. Din modul de redactare al clauzei inserată la art. 6 alin 1 lti c instanța reține caracterul echivoc al clauzei, respectiv faptul că procentul de 0,29% este un procent lunar, ceea ce ar determina un procent anual de 3,48% din soldul creditului aplicat cu titlu de comision de administrare, aspect ce nu poate fi verificat că a fost adus la cunoștința reclamanților în lipsa exibării scadențarului semnat de clienți în care să se individualizeze expresia valorica a acestui comision și acceptarea în cunoștință de cauză a reclamanților a efectelor economice a acestei clauze.
Raportat la valoarea totală a comisionului de administrare, modul de redactare al art. 6 alin 1 lit c din contract și neprobarea aducerii la cunoștința reclamanților a cuantumului valoric al acestui comision la momentul semnării astfel încât reclamanții să poate cunoaște consecințele juridice și economice alea cestei clauze, instanța reține că această clauză privind comisionul de administrare creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Instanța reține că reclamanții nu au avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului de întinderea obligației astfel contractate prin art 6.1. lit c din contract.
Pentru aceste motive, instanța apreciază că dispoziția contractuală privind comisionul de administrare nu este clar și neechivoc exprimată, fapt pentru care poate face obiectul controlului caracterului abuziv, exercitat de către instanță în conformitate cu art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, în sensul stabilirii dacă creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Astfel, instanța consideră că existența unui echilibru efectiv între comerciant și consumator, pârâta determinând premergător semnării contractului clauzele contractuale, în timp ce reclamanții nu au putut cunoaște decât la momentul semnării contractului clauzele conținute de acest contract și aceasta fără a putea beneficia de toate informațiile necesare, referitoare la cuantumul valoric total al acestui comision la data semnării contractului, situație de natură a crea un dezechilibru între drepturile părților, care trebuie să se afle pe poziții egale la momentul semnării contractului, inclusiv să fie în măsură a putea aprecia asupra tuturor consecințelor economice ale clauzelor stipulate.
Apărările pârâtei conform cărora părțile au cunoscut de la data încheierii contractului de credit întinderea obligațiilor proprii și faptul că perceperea comisionului de administrare este clară și fără echivoc, fiind însușită de reclamanți prin semnarea contractului, sunt neîntemeiate, întrucât nu s-a demonstrat că oferta de credit a fost prezentată reclamanților înainte de ziua în care s-au semnat contractele. Simpla semnare a contractului nu conduce la concluzia că banca a fost de bună-credință, atât timp cât nu s-a probat negocierea clauzelor contractuale.
Pentru acest motiv, între părțile contractuale s-a creat un dezechilibru semnificativ, prin faptul că reclamanții au rămas pe o poziție de inferioritate contractuală, fiind obligați de circumstanțe să contracteze. Înclinarea balanței contractuale în detrimentul consumatorului presupune în cazul de față că banca nu a pus la dispoziția reclamanților a tuturor informațiilor legate de comisionul de administrare, inclusiv scadențarul contractului în care să se evidențieze cuantumul total al sumei stabilită cu titlu de comision d administrare în aplicarea art. 7.1. c din contract.
În lumina acestor considerente, instanța constată că acest comision de administrare reprezintă o clauză abuzivă.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.
În concluzie, această clauză nu va mai produce efecte în sarcina reclamanților.
Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la clauza contractuală cuprinsă în art. 7.1 lit. c din contractul de de credit, făcând aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate trebuie restituit), va dispune restituirea prestațiilor efectuate de către reclamanți în baza acestei clauze abuzive anulate.
În consecință, instanța va obliga pârâta la plata către reclamanți a sumei încasate (de fiecare dintre acestea de la fiecare dintre reclamanți) cu titlu de comision de administrare, din momentul încheierii contractelor până în prezent.
În ceea ce privește clauza art. 9.2. din contract privind moneda de restituire a creditului și cursul valutar folosit de bancă pentru situația particulară a depunerii de către reclamanți a ratei lunare în moneda națională și efectuarea de către pârâta a operațiunii de schimb valutar pentru conversia sumei depuse de reclamanți în moneda creditului și stingerea obligației lunare de plată, instanța reține caracterul neîntemeiat al acestui capăt de cerere, raportat la principiul nominalismului monetar și la împrejurarea că pârâta prestează în fapt serviciul de schimb valutar.
Astfel, schimbul valutar realizat de pârâtă în numele și pe seama reclamanților pentru situația depunerii de către reclamanți a sumei scadente lunar în lei, deși obligația de plată este asumată în moneda CHF, instanța reține că nu se poate reține caracterul abuziv al acestei clauze pe motiv că cotațiile de schimb pentru convertirea sumelor debitate din alt cont de disponibilități sau depozit constituie contraprestația pentru serviciul de schimb valutar operat în fapt de bancă, existând o contraprestație pentru suma percepută cu titlu de diferență de curs valutar.
Astfel, în cauză nu este îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ între părți, banca prestând în fapt serviciul de schimb valutar pentru a converti sumele depuse de reclamanți direct în lei pentru a se realiza obligația principală a reclamanților de plată a ratei lunare scadente în valuta convenită de părți, conform art. 9.2.. din contract, și este îndeplinite condiția de previzibilitate, de exprimare clară și inteligibilă a clauzei art. 9.2. rezultând clar condițiile în care operează și consecințele economice ale acesteia, respectiv plata contravalorii serviciului de schimb valutar prestat efectiv la cursul de schimb valutar din ziua conversiunii pentru operațiunea de vânzare CHF.
Nu se poate aplica cauzei concluziile Curții de Justiție a Uniunii Europene din cuprinsul hotărârii pronunțate în Cauza Kasler, elementul de diferență constituindu-l lipsa clauzei privind obligația împrumutatului de a efectua conversiunea sumelor de plată din lei în valuta creditului numai la împrumutător la cursul împrumutătorului, spre deosebire de situația de fapt premisă din cauza Kasler, în care împrumutul era contractat în moneda națională, nu se presta în fapt un serviciul de schimb valutar, dar se prevedea obligația împrumutatului de a plăti raportat la cursul de schimb valutar la vânzare al monedei [străine] aplicat de banca împrumutătoare în ziua anterioară scadenței. Lipsa unui serviciu valutar prestat de împrumutător în cauza Kasler spre deosebire de prezenta cauză, în care e prestează efectiv un serviciu valutar, pentru care pârâta este autorizată în acest sens determină consecința inaplicabilității cauzei a considerentele Curții din Cauza Kasler legate de efectivitatea serviciului prestat.
Premisa clauzei art. 9.2. este a solicitării reclamantului de a se efectua serviciul de schimb valutar la pârâtă, nu se pot aplica considerentele de la punctele 59 prima liniuță din cauza Cauza Kasler, respectiva clauză stabilind o prestație echivalentă serviciului de schimb valutar efectiv prestat.
In ceea ce priveste clauzele referitoare la debitarea automata a conturilor imprumutatilor, avand in vedere ca prin aceste clauze se pun in aplicare principiile compensarii legale a datoriilor reciproce si ca acestea vizeaza executarea obligatiilor principale asumate de imprumutati, respectiv plata ratelor de credit si a primelor de asigurare, instanta va respinge acest capat de cerere ca neintemeiat.
În speță, clauzele atacate nu impun reclamanților să folosească un anume curs valutar, respectiv cel al pârâtei, astfel încât nu se poate reține existența unei clauze abuzive.
Pentru aceste motive, va respinge ca neîntemeiat acest capăt de cerere.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect rambursarea creditului în moneda creditului folosind cursul de schimb valutar de la data acordării creditului, instanța o apreciază neîntemeiată, pe motiv că nu poate interveni în raportul contractual dintre părți în sensul modificării clauzelor contractuale. Sub auspiciile Legii nr. 193/2000, instanța poate doar constata natura abuzivă a unei clauze contractuale, dar nu o poate modifica.
De asemenea, conform art. 1578 alin. 2 cod civil vechi întinderea prestațiilor se apreciază in moneda creditului la momentul rambursării efective, iar caracterul imprevizibil al cursului de schimb la data plătii nu determina modificarea întinderilor prestațiilor cu atât mai mult cu cat rata de schimb nu este sub controlul băncii creditoare.
Referirea la principiul bunei-credințe prevăzut de art. 970 Cod civil vechi, instanța reține că nu s-a prevăzut în contract nici o paritate CHF-leu pentru a se invoca ca s-au schimbat împrejurările din momentul semnării contractului iar art. 970 alin. 2 Cod civil prevede ca ele ( convențiile)” obliga nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea da obligației, după natura sa”.
In acest sens legea consacra principiul nominalismului monetar si restituirea unui împrumut in aceeași moneda in care a fost acordat iar echitatea trebuie sa vizeze analiza obligației de restituire prin prisma efectelor fata de ambele părți.
Chiar daca in prezent restituirea împrumutului in CHF este împovărătoare pentru reclamanți ea nu reprezintă un câștig pentru banca, in schimb înghețarea cursului de schimb valutar la data încheierii contractului ar reprezenta o pierdere pentru banca care ar înfrânge principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 si 1584 Cod Civil vechi aplicabil in cauza in raport de momentul încheierii contractului.
Denominarea plaților in moneda naționala solicitata de reclamant nu-si găsește temei in Legea nr. 193/2000 iar aceasta ar însemna introducerea unei noi clauze in contract, ceea ce nu este permis judecătorului, acesta neputând reforma contractul peste voința părților ci doar înlătura eventualele clauze abuzive.
În temeiul art. 453 C.pr.civ, reținând că nu s-a făcut dovada unor cheltuieli d e judecată aferente capătului de cerere admis, va respinge cererea reclamanților de cheltuieli ca neîntemeiată.
Va lua act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulata de I. (F. MIRICA) O., reclamant C. F. I., cu domiciliul in sector 2, București, ., ., . cu pârâtul O. B. ROMANIA S.A., cu sediul in sector 1, București, .-68.
Constată caracterul abuziv al clauzei inserată în art. 6.1. lit. c din contractul de credit.
Dispune restituirea de către pârâta a sumelor încasate în perioada 03.10.2008 și până la data introducerii acțiunii (23.04.2015) cu titlu de comision de administrare.
Obligă pârâta să plătească reclamanților dobândă legală penalizatoare asupra obligației de restituire a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare de la data pronunțării hotărârii, 29.10.2015 până la stingerea obligației principale.
Respinge, ca neîntemeiate, capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al art. 7.1. lit a, 7.b., 9.2. din contractul de credit, capătul de cerere având ca obiect modificarea contractului de credit în privința garanțiilor constituite și a capătului de cerere având ca obiect stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF – leu la data semnării contractului.
Respinge cererea reclamanților privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.
Ia act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de apel urmând a se depune la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință public, azi, 05.11.2015.
P. GREFIER
RED. L.G/TEH:L.B
5EX/20.11.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1... | Întoarcere executare. Sentința nr. 05/2015. Judecătoria... → |
|---|
