Pretenţii. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 29-06-2015 în dosarul nr. 13062/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ Nr._/2015
Ședința publică de la 29.06.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE - CARLA ALEXANDRA ANGHELESCU
GREFIER - D. M.
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe reclamant C. A., reclamant C. A. și pe pârât S.C. R. B. S.A., având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la data de 25.06.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, și când, instanța a amânat pronunțarea pentru data de 29.06.2015, când, deliberând, a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._ pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanții C. A. și C. A. au chemat în judecată pârâta S.C. R. B. S.A.solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se constate nulitatea absolută a modului de calcul al dobânzii indicate în contractul de credit la punctul 3.1 și 3.2 și stabilirea marjei de calcul pentru contractul de credit ; recalcularea dobânzilor prin raportare la formula indicată, constatarea nulității absolute a clauzei 3.14 referitoare la comisionul de administrare și restituirea sumelor încasate cu acest titlu actualizat la zi, constatarea nulității absolute a clauzei 3.12 privind comisionul de acordare în cuantum de 2200 CHF, a dobânzii legale aferente tuturor sumelor, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, s-a arătat, în esență, că între părți s-a încheiat contractul de credit nr. RFI_/06.10.2008 pentru suma de 102 200 CHF, pe o perioadă de 420 de luni, prevăzându-se o dobândă fixă pentru primul an de creditare de 5.5% pe an, ulterior dobânda fiind variabilă în funcție de evoluția pieței financiare, clauza prevăzută la art. 3.6 din contract fiind abuzivă în lipsa unor criterii clare și neechivoce de stabilire a cuantumului dobânzii.
Cu privire la clauzele contractuale, s-a susținut că cea prevăzută la art. 3.14 din contract care instituie un comision de administrare de 0.15% din soldul creditului este abuzivă întrucât creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
De asemenea, s-a afirmat că clauza prevăzută la art. 3.12 din contract ce instituie comisionul de acordare de 2200 CHF este abuzivă.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 190/1999 și Legii nr. 193/2000.
Pentru dovedirea cererii, reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, a probei cu expertiză de specialitate tehnică contabilă.
La data de 16.09.2014, pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției extinctive și excepția inadmisibilității, iar pe fond a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii întrucât clauzele invocate nu sunt abuzive, limbajul folosit fiind inteligibil, iar la data de 10.09.2010 dobânda a fost exprimată printr-o formulă de calcul potrivit dispozițiilor OUG nr. 50/2010.
In drept, apărările au fost întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 și OUG nr. 50/2010.
Pentru susținerea apărărilor a fost solicitată administrarea probei cu înscrisuri și a probei cu interogatoriu.
La termenul de judecată din data de 20.11.2014, instanța a unit cu fondul excepția prescripției extinctive și excepția inadmisibilității.
În temeiul art. 258 rap. la art. 255 C.proc.civ., instanța a încuviințat părților administrarea probei cu înscrisuri, apreciind-o ca fiind pertinentă, concludentă și utilă cauzei, precum și proba cu interogatoriul pârâtului și proba cu expertiză tehnică specialitatea contabilitate.
Având în vedere că excepția excepția prescripției extinctive și excepția inadmisibilității constituie excepții de fond, absolute și peremptorii, de natură a face de prisos cercetarea fondului, instanța, în temeiul art. 248 alin. (1) C.proc.civ., le va cerceta cu prioritate.
Cu privire la excepția prescripției extinctive a dreptului reclamanților de a solicita restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor a căror nulitate absolută solicită a fi constatată, instanța o va respinge ca neîntemeiată prin raportare la dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că dreptul material la obținerea restituirea sumelor se naște abia din momentul declarării nulității absolute a clauzelor în temeiul cărora au fost încasate de pârât, reclamanții neavând posibilitatea de a solicita restituirea sumelor atâta vreme cât contractul de credit își produce efectele în întregime, contrar susținerilor neîntemeiate ale pârâtei din întâmpinare.
Referitor la excepția inadmisibilității cererii, instanța o va respinge ca neîntemeiată având în vedere posibilitatea unei părți contractuale și, deci, a reclamanților, de a invoca pe calea unei cereri adresate instanțelor judecătorești nulitatea absolută a unor clauze contractuale, temeinicia motivelor invocate urmând a fi determinată pe fondul cauzei, iar nu prin simpla respingere a cererii ca inadmisibilă, nulitatea fiind o sancțiune invocată de reclamanți prin raportare la momentul încheierii contractului, iar încheierea ulterioară a unor acte adiționale prin care au fost inserate anumite modificări de către pârât nefiind de natură a înlătura posibilitatea operării acestei sancțiuni.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin contractul de credit nr. RFI_/06.10.2008 (filele 17-22), pârâta a acordat reclamanților un credit în valoare de 102 200 CHF garantat cu un drept de ipotecă asupra unui imobil.
Reclamanții s-au obligat să restituie acest credit pe o perioadă de 420 luni și să plătească o dobândă de 5,5%, conform art. 5.1 din contract.
Prin clauza 3 părțile au prevăzut o dobândă fixă pentru primul an de creditare de 5.5% pe an, ulterior dobânda fiind variabilă, iar reclamanții putând opta pentru una din trei variante de calcul, fixă pentru un an, fixă pentru trei ani sau revizuibilă pentru un an de creditare, stabilindu-se în mod concret în cuprinsul clauzei 3.7-3.13 modul de stabilire a dobânzii.
De asemenea, prin art. 3.12, părțile au prevăzut obligația reclamanților de a achita comisionul de procesare în cuantum de 2.2% din valoarea creditului acordat, aceștia achitând suma de 2200 CHF.
Prin art. 3.14 s-a prevăzut obligația reclamanților de a achita comisionul de administrare lunar de 0.15% calculat la soldul creditului.
In drept, se constată că pentru stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuie avute în vedere dispozițiile Legii nr.193/2000 care transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE.
Instanța națională este obligată să interpreteze Legea nr. 193/2000 în lumina textului și a finalității directivei europene, ținând cont și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.
În acest sens, trebuie remarcat că în jurisprudența CJUE s-a subliniat faptul că Directiva pleacă de la premisa situației de inferioritate în care se găsește consumatorul în raport cu profesionistul în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (cauzele C-168/051 E. M. Mostaza Claro, C-40/08 Asturcom Telecomunicaciones SL, C-76/2010 Cauza Pohotovost’ s.r.o).
Scopul actului european este de a suplini acest dezechilibru și de a garanta că libertatea consumatorilor de a contracta este una reală, efectivă, nu doar una teoretică (cauzele C-168/051 E. M. Mostaza Claro, C-40/08 Asturcom Telecomunicaciones SL, C-76/2010 Cauza Pohotovost’ s.r.o).
Referitor la noțiunea de „clauză abuzivă”, art.3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
În dreptul intern, art.4 al.1 din Legea nr.193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 13/93 CEE, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite următoarele condiții:
1) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul
2) provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului
3) nu este respectată cerința bunei - credințe.
Pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale urmează a fi avute în vedere următoarele criterii stabilite în art.4 al.5 din Legea nr.193/2000 (care transpune art.4 al.1 din Directiva 93/13/CEE):
- natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii contractului
- toți factorii care au determinat încheierea contractului
- alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
Trebuie observat că, potrivit art.4 al.2 din Directiva 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, in măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Această prevedere din legislația comunitară a fost transpusă în art.4 al.6 din Legeanr.193/2000, însă, întrucât forma din legislația română este mai puțin clară, urmează a fi avută în vedere traducerea în limba română a art.4 al.2 din Directiva 93/13/CEE.
Sub rezerva analizării acestei prevederi în cadrul fiecărei clauze, se poate remarca că nici legea națională și nici Directiva 93/13 nu exclud, de plano, de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la obiectul contractului sau caracterul adecvat al prețului / remunerației, fiind reglementată cu titlu de excepție posibilitatea analizării acestora în situația în care acestea nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Ca atare, art.4 al.2 din Directiva 93/13/CEE și art.4 al.6 din Legea nr.193/2000 nu pot fi interpretate ca excluzând orice intervenție a instanței în analiza caracterului abuziv al clauzelor ce privesc obiectul contractului sau caracterul adecvat al prețului/ remunerației, fără nicio circumstanțiere.
1) Cu privire la comisionul de acordare, instanța reține următoarele:
Pârâta a perceput un comision de acordare, care este prevăzut la art. 3.12 din contractul de credit nr. RFI_ din 06.10.2008. Potrivit acestei clauze, comisionul de acordare este de 2200 de CHF, reprezentând 2.2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.
Cu prioritate, se reține că instanța poate analiza clauzele ce instituie comisioane datorate de consumator deoarece nu fac parte din obiectul principal al contractului. În cazul contractelor de credit bancar obiectul principal al contractului este limitat la obligația de restituire a creditului și de plată a dobânzii și/ sau penalităților prevăzute în contract pentru nerespectarea scadenței.
Instanța constată că acest comision este abuziv perceput de către pârâtă Credit încălcând prevederile art. 4 alin. 1, 2 și 3 din Legea nr. 193/ 2000.
Astfel, potrivit acestor texte legale, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
De asemenea, conform art. 1 din acest act normativ, orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Potrivit lit. g) din Anexa la lege, este considerată abuzivă clauzele care dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale.
Cu privire la caracterul abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare se reține că prezentul contract de credit este un contract de adeziune, reclamanții fiind obligați să îl semneze în forma stabilită de bancă, neavând posibilitatea de a influența în niciun mod vreuna dintre prevederile din acestuia, inclusiv prevederile referitoare la clauzele ce reglementează comisionul de acordare. Trebuie subliniat că în momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală, inferioară, în raport cu banca. Contractul încheiat este de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Reclamanții nu au avut posibilitatea de a negocia nicio clauză din contract, acestea fiindu-le impuse, în forma respectivă, de către bancă.
Conform art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/ 2000 coroborat cu art. 249 C. proc. civ, pârâtei îi revine obligația de a dovedi ca a negociat în mod direct aceste clauze cu reclamanții, ceea ce nu s-a întâmplat.
De asemenea, în contract nu s-a prevăzut motivul pentru care comisionul este perceput, astfel încât consumatorul nu poate înțelege de ce această sumă ar trebui suportată distinct de dobândă, independent de garanțiile pe care clientul le oferă în executarea obligațiilor și de conduita avută în raporturile cu banca.
Perceperea comisionului de acordare creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, apelantele-reclamante fiind obligate să plătească o sumă importantă de bani pentru cauze necunoscute.
Comisionul de acordare nu este un echivalent al folosinței sumei împrumutate astfel cum este dobânda percepută pentru acordarea creditului, iar perceperea comisionului de acordare înseamnă practic că pentru aceeași prestație, respectiv acordarea creditului banca percepe o dublă contraprestație: dobândă și comision de acordare. Comisionul de acordare nu are nicio justificare obiectivă în derularea contractului, fiind perceput în mod abuziv.
Pe de altă parte, raportat la tipul creditului acordat reclamanților, respectiv credit ipotecar în sensul prevăzut la art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/1999, instanța apreciază că raportului juridic stabilit între părțile litigante îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 190/1999.
Art. 15 din Legea nr. 190/ 1999 prevede că în sarcina împrumutatului pot fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente. Prevederile acestui text legal au un caracter imperativ, astfel cum rezultă din chiar formularea sa. În cuprinsul articolului nu se face nicio distincție între cheltuielile puse în sarcina împrumutatului în funcție de momentul în care acestea devin exigibile. D. urmare, deoarece legiuitorul nu a dorit să realizeze o astfel de distincție, ea nu trebuie să apară nici în procesul de aplicare a actului normativ.
Întrucât stipularea unui comision de acordare într-un contract de credit ipotecar, cum este și cel perfectat de apelantele-reclamante, contravine art. 15 din Legea nr. 190/ 1999, instanța apreciază că are caracter abuziv clauza prevăzută la art. 3.12 din contractul dedus judecății.
Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei menționate mai sus, plata de către reclamanți a unor sume cu titlu de comision de acordare a devenit nejustificată, motiv pentru care, reținând caracterul retroactiv al efectelor nulității, va dispune obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumei de 2200 CHF, echivalent în lei raportat la cursul BNR de la data plății.
Cererea de restituire a acestor sume este întemeiată pe plată nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației apelantelor-reclamante, prin declararea nulității clauzei contractuale în baza căreia acesta și-a executat obligațiile.
Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 992 și urm. C. civ. din anul 1864 (aplicabil în speță potrivit art. 5 din Legea nr. 71/ 2011), ce reglementează instituția plății nedatorate, tribunalul constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de apelantele-reclamante – solvens cu privire la comisionul de acordare a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzei contractuale respective ca urmare a constatării caracterului ei abuziv, și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației
2) De asemenea, și comisionul de administrare prevăzut la art. 3.14 este stabilit în mod abuziv și unilateral de către bancă, acesta fiind în realitate o dobândă mascată și excesiv de oneroasă pentru debitor (0.15% din soldul creditului) fiind de natură a crea un dezechilibru contractual între părți. Această situație denotă în același timp și rea-credință din partea băncii. De asemenea, instanța va înlătura apărările pârâtei, reținând că simpla menționare a unui comision de administrare și faptul că a avut cunoștință încă de la încheierea contractului de acest procent nu echivalează cu o negociere a contractului.
Prin urmare, instanța va constata nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3.14 din contractul de credit și, în mod corespunzățor, va dispune obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 11 745.74 CHF, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză întomcit în cauză, cu titlul de plată nedatorată, în baza principiului restitutio in integrum.
3) Cu privire la capătul de cerere privind dobânda, instanța retine pârâta a fost de rea-credință cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate și prevederile Legii nr. 193/2000 și este ținută astfel și la plata a dobânzii legale aferente sumelor încasate în temeiul art. 3.14 de la data achitării fiecărei sume nedatorate la data achitării efective a debitului, precum și la plata dobânzii legale aferente sumei de 2200 CHF echivalent în lei de la data încasării acestuia la data achitării efective a debitului.
4) In ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse în art. 3.7 din contract urmat de înlocuirea acesteia cu o clauză care să prevadă un mod de calcul al dobânzii, instanța îl va respinge ca neîntemeiat.
Pentru a stabili caracterul abuziv al acestei clauze, trebuie verificată întrunirea a 3 cerințe constând în lipsa unei negocieri directe cu consumatorul, crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, respectiv condiția relei – credințe.
In acest sens, referitor la condiția negocierii directe cu consumatorul a clauzei, potrivit jurisprudenței constante a CJUE, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de vânzător sau de furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora, fiind necesară o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract, pentru a compensa dezechilibrul care există între consumator și profesionist (cauzele C-168/051 E. M. Mostaza Claro, C-40/08 Asturcom Telecomunicaciones SL, C-76/2010 Cauza Pohotovost’ s.r.o).
Conform art. 4 alin. 2 din Legea nr.193/2000 (care transpune art.3 al.1 și al.2 din Directiva 93/13/CEE), o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale.
Totodată, art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000 (care transpune art.3 al.2 din Directiva 93/13/CEE) instituie o prezumție relativă a lipsei de negociere a clauzelor standard preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada contrară, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
Cu toate acestea, prin răspunsurile date la interogatoriul administrat reclamantului rezultă că acesta a avut cunoștință despre costurile contractului, despre modul de stabilire a dobânzii, alegând oferta băncii pentru că rezulta ca fiind cea mai bună de pe ,,piață’’, aspect care echivalează practic cu negocierea și înțelegerea modului de calcul al dobânzii, cu atât mai mult cu cât reclamanții au studiat oferta trimisă pe mail acestora (și, deci personalizată, adaptată la posibilitățile lor financiare specifice) și aveau cunoștințe avansate de economie.
De asemenea, trebuie reținut că instanța de judecată nu poate interveni în convenția părților decât în cazurile expres prevăzute de lege, or în lipsa unei astfel de prevederi, nu se poate dispune obligarea părților la inserarea în contract a unor anumite clauze.
Având în vedere soluția aferentă capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a art. 3.7 din contractul de credit, instanța va respinge ca neîntemeiat și capătul de cerere privind restituirea de către pârâtă a sumelor încasate în plus cu titlul de dobândă, precum și cel referitor la dobânda legală aferentă acestor sume.
5) Referitor la cheltuielile de judecată, având în vedere soluția ce va fi pronunțată în cauză și culpa procesuală parțială ce incumbă pârâtului, instanța, în temeiul art. 453 alin. (1) C.proc.civ., va obliga pârâta la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 lei reprezentând onorariul expert, calculat proporțional cu cuantumul pretențiilor admise față de cuantumul pretențiilor solicitate, precum și prin raportare la cheltuielile efectiv solicitate la ultimul termen de judecată de către reclamanți prin avocat, care a precizat în mod expres că solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor constând doar în onorariul de expert de 1000 de lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției extinctive și excepția inadmisibilității invocate de pârâtă ca neîntemeiate.
Admite în parte cererea privind pe reclamant C. A. - D. ALES LA AV. C. în sector 2, București, .. 235, ., ., reclamant C. A. V. - D. ALES LA AV. C. în sector 2, București, .. 235, ., . pârât S.C. R. B. S.A., cu sediul în sector 1, București, CALEA FLOREASCA - SKY TOWER BUILDING, nr. 246 C.
Constată nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 3.14 din contractul de credit nr. RFI_ din 06.10.2008.
Obligă pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 11 745, 74 CHF, echivalent în lei raportat la cursul BNR de la data plății.
Constată nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 3.12 din contractul de credit nr. RFI_ din 06.10.2008.
Obligă pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 2200 CHF, echivalent în lei raportat la cursul BNR de la data plății.
Obligă pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente sumelor încasate în temeiul art. 3.14 de la data achitării fiecărei sume nedatorate la data achitării efective a debitului, precum și la plata dobânzii legale aferente sumei de 2200 CHF lei de la data încasării acestuia la data achitării efective a debitului.
Respinge capătul de cerere privind constatarea nulității modului de calcul a dobânzii ca neîntemeiat.
Respinge capătul de cerere privind restituirea sumelor achitate în plus cu titlul de dobândă ca neîntemeiat.
Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor achitate în plus cu titlul de dobândă ca neîntemeiat.
Obligă pârâta la plata către reclamanți 400 de lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29.06.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. A. A. D. M.
Red. C.A.A./ tehnored. C.A.A. + D.M . 15.10 .2015 / 4 ex.
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 29/2015. Judecătoria... | Evacuare art. 1033 CPC ş.u.. Sentința nr. 2015/2015.... → |
|---|
