Pretenţii. Sentința nr. 5443/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5443/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 23-03-2015 în dosarul nr. 5443/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5443/2015
Ședința publică de la 23.03.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I.-C. H.
GREFIER: E. S.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții B. I. și B. M. în contradictoriu cu pârâta S.C. A. N. S.A., având ca obiect pretenții rejudecare.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 19.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință civilă și când, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 260 alin.1 C.proc.civ., instanța a amânat pronunțarea.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 27.07.2012 sub nr. de dosar_, reclamanții B. I. și B. M. au chemat în judecată pe pârâta S.C. A. N. S.A., solicitând instanței obligarea acesteia la plata sumei de 20.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând prejudiciul cauzat de pârâtă prin refuzul nejustificat de a emite avizul pozitiv pentru racordarea construcției (locuință) la rețeaua de canalizare, refuz materializat prin avizul negativ emis la data de 10.11.2005. Au arătat reclamanții că au evaluat obiectul cererii în mod provizoriu la suma de 20.000 euro, urmând să-și precizeze cererea prin majorarea sau micșorarea pretențiilor în funcție de concluziile expertizei. De asemenea, au solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au construit un imobil pe terenul proprietatea lor situat în București, ., sector 6, conform autorizației de construire nr. 951/23.10.2003 eliberată de Primăria Sectorului 6 București, construcția fiind finalizată potrivit procesului-verbal de terminare a lucrărilor nr. 1/25.08.2005. Au mai învederat reclamanții că la baza eliberării autorizației de construire a stat avizul favorabil PUD eliberat de către societatea pârâtă sub nr. 5951/07.11.2002, însă după finalizarea imobilului pârâta a refuzat să emită avizul pozitiv aferent care ar fi fost necesar și obligatoriu pentru efectuarea branșamentului, emițând avizul negativ pentru racord nr. A –_/10.11.2005. Reclamanții au mai arătat că în urma refuzului nejustificat al pârâtei de a le permite racordarea imobilului la rețeaua de canalizare, au chemat-o în judecată pentru a fi obligată la emiterea avizului pozitiv, iar prin Decizia civilă nr. 1735/A/15.12.2008 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă la data de 25.06.2009 prin respingerea recursului de către Curtea de Apel București, societatea pârâtă a fost obligată să elibereze avizul favorabil pentru efectuarea racordului construcției la rețeaua de canalizare. La data de 28.07.2009, societatea pârâtă a emis avizul pozitiv pentru racord nr._/28.07.2009. Au mai învederat reclamanții că prin refuzul nejustificat al societății pârâte de a le permite racordarea construcției la rețeaua de canalizare, materializat prin avizul negativ emis la data de 10.11.2005, au fost puși în situația de a nu putea folosi imobilul potrivit destinației sale de locuință, iar această lipsă de folosință a continuat până la data de 28.07.2009, dată la care pârâta a emis avizul pozitiv pentru racord, motiv pentru care societatea pârâtă trebuie să le repare prejudiciul produs în perioada 10.11.2005 – 28.07.2009 prin imposibilitatea de a folosi imobilul construit.
În drept au fost invocate prevederile art. 1357, 1359, 1381, 1385, 1531 și urm. C.civ., art. 28 raportat la art. 27 alin. 1 și 2, art. 3 lit. l) din Legea nr. 241/2006 modificată prin OUG nr. 13/2008.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus, în copie conformă cu originalul, următoarele înscrisuri: adresa nr. 5951/07.11.2002 emisă de S.C. A. N. BUCUREȘTI S.A., proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. 01/25.08.2005, Decizia civilă nr. 1735/A/15.12.2008 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosar nr._/3/2007, contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1542/19.06.2002 de BNP F. S., aviz nr. A-_/10.11.2005, aviz nr._/28.07.2009, adeverința de prelungire a autorizației de construire nr. 951/23.10.2003, autorizația de construire nr. 951/23.10.2003.
Prin întâmpinarea depusă la data de 27.12.2012, prin intermediul serviciului Registratură, pârâta S.C. A. N. BUCUREȘTI S.A. a invocat, în principal, excepția prescripției dreptului material la acțiune cu motivarea că întrucât, în opinia reclamanților, emiterea avizului negativ de racordare nr. A-_/10.11.2005 este considerată o faptă ilicită, rezultă că de la această dată a început să curgă un termen de prescripție de 3 ani. A mai învederat pârâta că întrucât la data de 24.02.2006 reclamanții au introdus cererea de chemare în judecată în baza căreia Tribunalul București a obligat-o să emită reclamanților un aviz pozitiv de racordare, termenul de prescripție a fost întrerupt, un nou termen de prescripție începând să curgă de la data pronunțării Deciziei civile nr. 1735/A de către Tribunalul București, respectiv din 15.12.2008, astfel încât dreptul reclamanților de a solicita despăgubiri s-a prescris la data de 15.12.2011.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată întrucât nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, neexistând vreo faptă ilicită atât timp cât cel care își exercită prerogativele acordate prin lege nu poate fi considerat că acționează ilicit. A arătat pârâta că emiterea unui aviz negativ de racordare pentru o construcție care prezintă un risc pentru sistemele de alimentare cu apă și de canalizare constituie îndeplinirea unei activități impuse de lege și deci nu poate fi considerată o faptă ilicită. De asemenea, pârâta a mai învederat că nu este îndeplinită nici condiția vinovăției întrucât nu a urmărit niciodată prejudicierea reclamanților, ci doar respectarea obligațiilor care i-au fost impuse prin dispozițiile contractului de concesiune și cele ale actelor normative. A mai solicitat pârâta obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentința civilă nr.5337/14.03.2013, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și a respins cererea formulată de reclamanți ca prescrisă. De asemenea, a fost respinsă cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr. 5337/14.03.2013, reclamanții au formulat recurs.
Prin Decizia civilă 1124R/04.04.2014 pronunțată în dosarul_, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a admis recursul declarat de recurenții-reclamanții, a casat în parte sentința recurată, a trimis spre rejudecare cererea în privința pretențiilor pentru perioada 07.12.2008 – 28.07.2009 și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Instanța de recurs a apreciat soluția corectă ca fiind aceea a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune anterior datei de 07.12.2008, instanța de fond urmând a analiza pe fond pretențiile pentru perioada 07.12._09, ca efect al întreruperii condiționate prevăzute de art. 2539 alin.2 teza a II-a C.civ. În privința pretențiilor formulate pentru perioada 07.12._09, instanța de recurs a stabilit unirea excepției prescripției cu fondul cauzei.
Astfel, pe rolul instanței la data de 30.04.2014 a fost înregistrat dosarul nr._ *.
Prin întâmpinarea depusă la 26.05.2014 pârâta a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 și a solicitat declinarea competenței în favoarea Tribunalului București – Secția IX-a C. Administrativ și Fiscal. În susținerea excepției au fost invocate prevederile art. 2 alin. 1 lit. b), c) și f), art. 18 și art. 30 din Legea 554/2004. Pârâta a invocat și excepția prescripției speciale de 1 an privind cererile de despăgubiri, în susținerea căreia au fost invocate prevederile art. 19 din Legea 554/2004.
Pe fond, reclamanta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. S-a solicitat obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În dovedire s-a solicitat proba cu înscrisuri.
Prin răspunsul la întâmpinare depus în ședința publică de la 07.07.2014, reclamanții au solicitat respingerea excepției necompetenței materiale și a excepției prescripției speciale de 1 an privind cererile de despăgubiri, în combaterea cărora au apreciat că nu este aplicabilă Legea contenciosului administrativ, ale căror prevederi au fost invocate de pârâtă.
Pe fondul cauzei, reclamanții au solicitat admiterea acțiunii, au invocat prevederile art. 1357 alin. 2 C.civ. potrivit cărora „autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”, apreciind că pârâta este datoare la repararea prejudiciului produs prin imposibilitatea reclamanților de a folosi imobilul construit, datorită refuzului de a elibera avizul favorabil.
La termenul din data de 07.07.2014, instanța a respins, ca neîntemeiate, atât excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1, cât și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru considerentele expuse pe larg în încheierea de la acel termen (f. 20).
Având în vedere considerentele deciziei de casare, instanța a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile formulate pentru perioada 07.12.2008 – 28.07.2009.
În cauză, în temeiul dispozițiilor art. 167 alin. 1 C.proc.civ. și reținându-se considerentele deciziei de casare, a fost încuviințată pentru reclamanți proba cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnică specialitatea evaluarea proprietății imobiliare (raportul de expertiză fiind depus la f. 47-50 din dosar). De asemenea, a fost încuviințată și administrată, la solicitarea pârâtei, proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamanților.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarea situație de fapt:
Reclamanții sunt posesorii Autorizației de construire nr. 951/23.10.2003, nedesființată până în prezent, pentru locuința edificată la adresa din București, .. 9A, sector 6.
Din adresa nr. A-_ din 10.11.2005, comunicată reclamantului sub nr._ din 08.12.2005 (f. 12 dosar nr._/200/2012), rezultă că pârâta A. N. a dat aviz de principiu negativ pentru racordul de canalizare privind imobilul din București, ., sector 6, pe motiv că această societate nu a emis aviz pentru amplasamentul locuinței edificate, terenul fiind traversat de branșamentul de apă Dn 100 mm, aferent punctului termic din spatele blocurilor P 45 și P 32.
Prin Decizia civilă nr. 1735A/15.12.2008 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr._/3/2007, instanța a admis apelul reclamanților formulat împotriva sentinței civile nr. 9832/23.06.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ și a obligat pârâta S.C. A. N. S.A. să elibereze reclamanților aviz favorabil pentru efectuarea racordului construcției – locuință din București, ., sector 6, la rețeaua de canalizare, reținându-se ca abuziv refuzul pârâtei de a da aviz favorabil reclamanților. Din verificările efectuate în sistemul Ecris, a rezultat că această decizie a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, ca nefondat, prin Decizia nr. 1059/25.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București.
Ca urmare a rămânerii irevocabile a deciziei menționate, pârâta A. N. a emis, la data de 28.07.2009, avizul pozitiv pentru racord nr._/28.07.2009 (f. 13 dosar nr._/200/2012).
Așadar, astfel cum a reținut și Tribunalul București în considerentele deciziei de casare, fapta pretins ilicită s-a petrecut la data de 10.11.2005 când pârâta a emis avizul negativ și a continuat până la data de 28.07.2009 când pârâta a emis avizul contrar pozitiv, iar prejudiciul a fost justificat de reclamanți ca fiind cel cauzat de imposibilitatea de folosire a imobilului construit potrivit destinației sale de locuință.
Conformându-se celor dispuse prin decizia nr. 1124R/04.04.2014, instanța va analiza pe fond pretențiile formulate de reclamanți numai pentru perioada 07.12.2008 – 28.07.2009, ca efect al întreruperii condiționate a prescripției prevăzute de art. 2539 alin. 2 teza a II-a C.civ.
Pentru a se pronunța asupra acestei cereri, instanța urmează să o analizeze prin prisma art. 998-999 cod civil 1864 (aplicabil prin raportare la data săvârșirii faptei), lipsa de folosință fiind privită ca un prejudiciu suferit de către un proprietari prin fapta ilicită săvârșită de către un terț, constând în refuzul abuziv de a emite avizul favorabil de racordare a locuinței construite la rețeaua de canalizare existentă, astfel încât atributul folosinței, ca prerogativă a dreptului de proprietate, să nu poată fi exercitat de către proprietar.
În ceea ce privește fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv al unei persoane. În speță, instanța constată că există o faptă ilicită în sarcina pârâtei, prin decizia civilă nr. 1735A/15.12.2008 Tribunalul București constatând ca fiind abuziv refuzul pârâtei de a da aviz favorabil reclamanților pentru efectuarea racordului construcției-locuință la rețeaua de canalizare existentă.
Apărările pârâtei în sensul că emiterea avizului negativ de racordare nu constituie o faptă ilicită sunt neîntemeiate atât timp cât, astfel cum s-a arătat anterior, o instanță a constatat ca fiind abuzivă această conduită a societății A. N..
Prin fapta ilicită a pârâtei s-a produs în patrimoniul reclamanților un prejudiciu material, cert și care nu a fost reparat, constând în împiedicarea folosirii bunului, ca atribut al dreptului de proprietate. Această folosire presupune condiții normale de locuit, ceea ce implică și existența canalizării.
Contravaloarea lipsei de folosință a imobilului a fost determinată de către expertul C. T. I., ca urmare a expertizei evaluatorii dispuse de către instanță, acesta stabilind că, în perioada 07.12.2008 – 28.07.2009, ar fi estimată la suma de_ lei (fila 50).
Având în vedere modalitatea de calcul și reperele utilizate, precum și răspunsul la obiecțiuni formulat de expert, ce a concluzionat în maniera mai sus precizată, instanța se consideră lămurită cu privire la contravaloarea lipsei de folosință a imobilului din litigiu și urmează a se raporta la estimările realizate de către acesta, metoda de calcul a expertului fiind detaliată și completată cu oferte imobiliare, obiecțiunile pârâtei nefiind de natură a înlătura concluziile raportului de expertiză evaluatorie, nefiind susținute de argumente suficiente, expertul răspunzând argumentat la aceste obiecțiuni.
Contrar susținerilor pârâtei, legătura de cauzalitate este evidentă, prejudiciul a fost cauzat în mod direct de fapta ilicită a pârâtei, iar în ceea ce privește vinovăția, instanța reține că fapta ilicită săvârșită este imputabilă pârâtei, în materia răspunderii civile delictuale, răspunderea operând chiar pentru cea mai ușoară culpă.
Astfel, instanța reține că, în speță, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999 Cod civil 1864 pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru prejudiciul material produs reclamanților, prin împiedicarea folosirii în perioada 07.12.2008 – 28.07.2009 a spațiului de locuit construit de reclamanți.
Nu pot fi reținute susținerile pârâtei în sensul că, potrivit declarației date de reclamantul B. I. și depuse la fila 106 din dosar, rezultă că nu s-a produs niciun prejudiciu întrucât reclamanții au executat cu forțe proprii branșamentul de apă și/sau racordul de canalizare încă din anul 2007. Astfel, din analiza prevederilor Legii nr. 241/2006 a serviciului de alimentare cu apă și de canalizare, executarea branșamentului nu presupune și consum efectiv. În plus, chiar prin declarația dată de reclamant la data de 16.10.2009, acesta a arătat că nu a beneficiat de servicii de apă și/sau canalizare din branșamentul de apă și/sau racordul de canalizare.
Referitor la precizările formulate de reclamanți în cadrul concluziilor orale pe fondul cauzei în sensul că solicită acordarea diferenței până la suma de 20.000 euro cu titlul de daune morale, instanța reține că prin această solicitare reclamanții urmăresc să modifice un element esențial al acțiunii introductive de instanță: obiectul cererii.
Această cerere a fost „strecurată” de reclamanți în cadrul concluziilor orale pe fondul cauzei aflate în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfășoară în limite precis stabilite, în sensul dispozițiilor art. 315 C.proc.civ., limite ce nu pot fi depășite ori ignorate prin soluționarea unui alt obiect al acțiunii care nu exista formulat la data când s-a judecat recursul, astfel încât această cerere nu poate fi primită de instanță.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanții au evaluat obiectul cererii la suma de 20.000 euro, arătând că urmează să își precizeze cererea prin majorarea sau micșorarea pretențiilor lor în funcție de concluziile expertizei prin care va fi stabilită contravaloarea lipsei de folosință, întreaga motivare a acțiunii sprijinindu-se pe ilustrarea prejudiciului material constând în lipsa de folosință a imobilului, fără nici măcar a se menționa producerea vreunui prejudiciu moral. Deși pentru termenul din data de 10.01.2013, reclamanții au fost citați cu mențiunea de a preciza modul de calcul prin care au ajuns la suma de 20.000 euro prejudiciu și ce reprezintă acesta, reclamanții nu au formulat niciun fel de precizări.
Mai mult decât atât, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată nu au solicitat și repararea prejudiciului moral, reclamanții nu au solicitat administrarea niciunei probe în această privință. Nefăcându-se dovada producerii vreunui prejudiciu moral și a legăturii de cauzalitate, solicitarea făcută la termenul din data de 19.02.2015 este, oricum, neîntemeiată.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție care a fost unită cu fondul cauzei, instanța reține aplicabilitatea prevederilor art. 2539 alin. 2 NCC, conform cărora: Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.
Având în vedere dispozițiile legale menționate anterior, precum și faptul că data formulării cererii ce face obiectul prezentului dosar (26.07.2012) se circumscrie termenului de 6 luni întrucât prin sentința civilă nr. 9596 pronunțată la data de 24.05.2012 (definitivă la aceeași dată) de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/299/2011 o cerere de chemare în judecată identică a fost anulată ca netimbrată, față de soluția la care a ajuns instanța cu privire la fondul cererii de chemare în judecată, în sensul admiterii în parte a acesteia, va respinge, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 07.12.2008 – 28.07.2009.
Totodată, în temeiul art. 274 C.proc.civ., constatând culpa procesuală a pârâtei, instanța o va obliga pe aceasta să plătească reclamanților suma de_,32 lei cu titlul de cheltuieli de judecată din care 1792,32 lei reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar (fond și recurs), 1000 lei reprezentând onorariul expertului și 8000 lei reprezentând onorariu avocațial redus conform art. 274 alin. 3 C.proc.civ.
Referitor la solicitarea reclamanților de a obliga intimata la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial în cuantum total de 22.000 lei, potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ. conform căruia partea care cade în pretenții va fi obligată să plătească cheltuielile de judecată, instanța apreciază că onorariul pretins este vădit disproporționat în raport cu activitatea efectiv desfășurată de avocat, cu natura pricinii și complexitatea acesteia.
Conform art. 274 alin. 3 C.proc.civ. judecătorii au dreptul să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Prin cenzurarea onorariului, instanța nu intervine în raportul juridic existent între client și avocatul său (contract care își va produce pe deplin efectele între părți), ci doar apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câștig de cauză trebuie suportat de către partea adversă, ținând seama de natura și complexitatea prestației avocatului acestuia.
Valoarea onorariului pretins este disproporționată față de activitatea concretă a avocatului care nu a implicat un volum mare de muncă, de o complexitate deosebită, de natură să justifice onorariul pretins. În fapt, avocatul reclamanților a formulat cererea de chemare în judecată, a trimis-o instanței prin poștă și a reprezentat partea în fața instanței la termenele de judecată acordate în cauză (2 termene în dosarul de fond nr._, 1 termen în recurs și 5 termene în dosarul nr._, la celelalte avocatul reclamanților neprezentându-se) punând concluzii minimale asupra excepțiilor invocate, solicitând încuviințarea probei cu înscrisuri și expertiza tehnică și prezentând concluzii pe fond. Nu poate fi negată necesitatea studierii problemei de drept existente în cauză, a înscrisurilor anexate la dosar, alocarea unui timp pentru documentarea juridică adecvată și pentru consilierea clientului, însă solicitarea unui onorariu total de 22.000 lei, apare ca fiind nejustificat de mare în raport cu activitatea efectiv desfășurată, cu natura pricinii, complexitatea acesteia, astfel că va fi redus la 8000 de lei, urmând a fi obligată pârâta la plata acestei sume.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea formulată de reclamanții B. I. și B. M., ambii cu domiciliul în București, ., sector 6 și cu domiciliul ales în București, ., . în contradictoriu cu pârâta S.C. A. N. S.A. cu sediul în București, .. 2, sector 1.
Obligă pârâta să plătească reclamanților suma de_ lei reprezentând contravaloare lipsă de folosință.
Respinge, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 07.12.2008 – 28.07.2009.
Obligă pârâta să plătească reclamanților suma de_,32 lei cu titlul de cheltuieli de judecată din care 1792,32 lei reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar (fond și recurs), 1000 lei reprezentând onorariul expertului și 8000 lei reprezentând onorariu avocațial redus conform art. 274 alin. 3 C.proc.civ.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.03.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
I.-C. HlihorElena S.
Red.ICH/Tehnored.ICH, ES/29.09.2015
Printat – 2 exemplare
Comunicări – 3
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 8376/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 5444/2015. Judecătoria SECTORUL 1... → |
|---|
