Acţiune în constatare. Încheierea nr. 06/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 06/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 13-10-2015 în dosarul nr. 10383/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTOR 2 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică din data de 06.10.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: M. P.
GREFIER: M. C.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare – clauze abuzive, pretenții privind pe reclamanta M. S. Ș. în contradictoriu cu pârâta B. R. SA.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, a răspuns reclamanta reprezentată prin avocat cu împuternicire avocațială de substituire ce se depune în ședință publică, la dosar, lipsind pârâta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul dosarului, stadiul procesual, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare.
Prin Sentința civilă nr.8110/09.06.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și s-a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 23.07.2015, sub dosarul nr._ .
În ședință publică, în temeiul art. 131 Cod proc. civ instanța procedează la verificarea competenței și constată că este competentă general, material și teritorial în conformitate cu dispozițiile art. 94 pct. 1 lit.k Cod proc. civ. și art 12 alin. 4 din Legea 193/2000.
Instanța supune dezbaterii excepția de netimbrare invocată de către pârâtă prin întâmpinare.
Avocatul părții reclamante solicită respingerea excepției ca neîntemeiată, învederând că a detaliat pe larg în răspunsul la întâmpinare și motivând că OUG 80/2013 prevede în mod clar și concis că în momentul în care se discută de o cerere care să stabilească clauzele abuzive, precum și actele subsecvente acestor clauze abuzive, aceasta este scutită de timbraj.
Instanța acordă cuvântul pe necesitatea calificării drept apărări de fond a excepțiilor de inadmisibilitate și lipsă calitate procesuală activă.
Avocatul părții reclamante arată că lasă la aprecierea instanței.
Instanța supune dezbaterii excepția prescripției.
Avocatul părții reclamante solicită instanței respingerea excepției, având în vedere inclusiv opinia formatorilor referitor la acțiunile privind clauzele abuzive, precum și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul în care pentru a putea discuta de prescripția dreptului material la acțiune trebuie discutat inițial nașterea dreptului la acțiune, ori atât timp cât acea clauză nu a fost considerată abuzivă nu se poate discuta de nașterea dreptului material la acțiune. Acel drept material la acțiune ia naștere în momentul în care acea clauză este considerată abuzivă.
Instanța respinge ca neîntemeiată excepția de netimbrare invocată de către partea pârâtă prin întâmpinare, reținând faptul că pricina este scutită de la plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispozițiilor art.29 lit. f) inclusiv petitele privind pretențiile.
Instanța califică drept apărări de fond, excepțiile de inadmisibilitate și lipsă calitate procesuală activă, invocate de către pârâtă, urmând a fi avute în vedere ca atare pe fondul pricinii.
Instanța respinge ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând faptul că termenul general de prescripție de 3 ani, începe să curgă de la momentul declarării de către instanță, a caracterului abuziv al clauzelor, de la acest moment născându-se dreptul material la acțiune al părții de a cere repunerea în situația anterioară și restituirea sumelor achitate.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța acordă cuvântul asupra probatoriului,
Avocatul părții reclamante solicită încuviințarea probei cu înscrisuri și învederează că renunță la solicitarea probei cu interogatoriul pârâtei.
Instanța supune dezbaterii proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriu solicitate de partea pârâtă.
Avocatul părții reclamante învederează că nu se opune încuviințării probei cu înscrisuri. În ceea ce privește proba cu interogatoriul reclamantei solicită respingerea acesteia, motivând că în primul rând nu s-a pus în discuție teza probatorie a acestei probe, în al doilea rând consideră că poate invoca excepția tardivității și pe cale de consecință a solicitării acestei probe raportat la dispozițiile art.205 alin.2 lit. d) c.pr.civ. coroborat cu dispozițiile art.194 lit. e) c.pr.civ. și raportat la considerentele Deciziilor Curții Constituționale nr.818, deoarece în momentul în care s-a formulat întâmpinarea nu s-a solicitat ca reclamanta să fie prezentă personal la interogatoriu.
Instanța, încuviințează pentru părți, proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei și respinge ca nefiind utilă soluționării cauzei, proba cu interogatoriu. Referitor la susținerile avocatului părții reclamante în sensul decăderii părții pârâte din proba cu interogatoriu, motivat de faptul că partea pârâtă nu a solicitat prezentarea părții reclamante personal la interogatoriu, instanța învederează faptul că atâta vreme cât partea reclamantă este o persoană fizică, iar partea pârâtă solicită proba cu interogatoriul persoanei fizice este de la sine înțeles că instanța pentru administrarea acestei probe va dispune citarea părții la interogatoriu, indiferent dacă partea pârâtă a solicitat sau nu în mod formal acest lucru.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul asupra fondului cauzei.
Avocatul părții reclamante solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată dacă sunt demonstrate, în caz contrar pe cale separată. De asemenea, solicită amânarea pronunțării pentru a putea depune concluzii scrise.
Instanța, conform art. 394 c.pr.civ., declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, în temeiul art.296 alin.1 c.pr.civ., urmează a amâna pronunțarea.
Motiv pentru care,
DISPUNE
Amână pronunțarea la data de 13.10.2015, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise.
Pronunțată în ședință publică azi, data de 06.10.2015.
PREȘEDINTEGREFIER
M. P. M. C.
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTOR 2 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ nr._
Ședința publică din data de 13.10.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: M. P.
GREFIER: M. C.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare – clauze abuzive, pretenții privind pe reclamanta M. S. Ș. în contradictoriu cu pârâta B. R. SA.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică de la data de 06.10.2015, consemnată în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 13.10.2015.
Prin serviciul de registratură, la data de 12.10.2015 reclamanta a formulat și depus la dosar, concluzii scrise, filele 8-10.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București la data de 10.11.2014 sub dosarul nr._/301/2014, reclamanta M. S. S. în contradictoriu cu pârâta B. ROMANEASCA SA, a solicitat instanței de judecată ca prin hotărârea ce se va pronunța, să:
- constate nulitatea absolută a clauzei cuprinsă în art. 5 alin. 1 lit. d din Contractul de credit nr. B0001074/26.02.2008, respectiv Comision de monitorizare credit în valoare de 0,2% flat calculat asupra sumei aprobate a creditului și care se achită lunar împreună cu rata de credit din contract;
- oblige pârâta la restituirea sumei achitată cu titlu de comision de monitorizare credit;
- oblige pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumelor din capătul 2 de cerere, calculată de la data plății a sumelor cu titlu de comision de monitorizare credit și până la achitarea integrală;
- oblige pârâta să nu mai solicite în viitor sumele percepute cu titlu de comision de monitorizare;
- oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii formulate, reclamanta a susținut că a încheiat cu pârâta B. R. SA contractul de credit nr. B0001074/26.02.2008, fiind impusă ca și condiție esențială de acordare a creditelor, plata comisionului de monitorizare credit în cuantum de 0,2%. Acest comision disimulează un procent de dobândă, crescând artificial costul efectiv al creditului, lezând astfel interesele economice ale consumatorului prin adăugarea unei sume de 2882 euro, peste dobânda percepută de bancă la un împrumut total de 12.000 euro. S-a mai menționat că nu trebuie confundat comisionul de monitorizare cu comisionul de administrare, acesta, potrivit literei b din art. 5 fiind de 0%. Așadar, art. 1 din Legea nr. 193/2000 prevede caracterul abuziv al oricărei clauze contractuale care nu este negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. De asemenea, condițiile pentru a fi catalogată o clauză ca fiind abuzivă, rezultă din interpretarea Directivei nr. 93/13 din 5 aprilie 1993 și a actului normativ care a transpus în dreptul intern această directivă, respectiv Legea nr. 193/2000 cu modificările și completările ulterioare. Reclamanta a mai precizat că sancțiunea care intervine în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor inserate în contract este nulitatea absolută, ce operează cu efect retroactiv și are drept consecință repunerea părților în situația anterioară în care acele clauze nu ar fi fost inserate în contract.
În drept cererea a fost întemeiată pe disp.art. 6 si 13 din Legea nr. 193/2000, art. 970 Cod civil, Legea nr. 289/2004.
În susținerea cererii reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri.
La data de 06.03.2015 pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat următoarele excepții:
- excepția necompetentei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 3 Bucuresti intrucât sediul pârâtei este in Sectorul 2 iar in speță sunt incidente prevederile art. 107 NCPC.
- excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei deoarece fiind o persoană cu studii superioare juridice exercitând funcția de magistrat la tribunalul Brasov nu este un consumator mediu in sensul art. 2 lit. m Legea nr. 363/2007;
- excepția netimbrării capătului de cerere privind restituirea sumei de 2232 euro achitată cu titlu de comision de monitorizare credit;
- excepția prescripției dreptului material la actiune in privinta petitului privind obligarea Băncii la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de monitorizare;
- excepția inadmisibilității cererii deoarece la data introducerii acesteia clauzele contractuale nu mai erau in vigoare, fiind modificate.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingere cererii arătând că nu se poate reține caracterul abuziv al clauzelor invocate de reclamantă din perspectiva prevederilor Legii nr. 193/2000.
In drept, au fost invocate prevederile art. 205 și următ. NCPC, Legea nr. 193/2000 și OUG 50/2010.
În probațiune, a fost solicitată proba cu înscrisuri și interogatoriul reclamantei.
Prin Sentința civilă nr.8110/09.06.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și s-a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 23.07.2015, sub dosarul nr._ .
Instanța, potrivit art. 258 raportat la art.260 c.pr.civ., a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Între părți a fost încheiat contractul de credit de consum nr.B0001074/26.02.2008 pentru suma de 12.000 EUR, pentru un termen de 120 de luni.
În drept, pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor invocate de reclamant, în analiza sa, instanța se va raporta la dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în varianta sa republicată în Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, în aplicarea principiului neretroactivității legii civile exprimat prin adagiul tempus regit actum, dat fiind faptul că validitatea actelor juridice și, implicit nulitatea acestora, se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic.
Instanța constată că actul normativ specificat este incident raportului juridic stabilit între părți, având în vedere că reclamantul are calitatea de consumator, în înțelesul disp. art. 2 alin. 1, iar pârâta este comerciant, perfectând contractul de credit în cadrul unei activități comerciale, potrivit disp. art. 2 alin. 2 din această lege.
În conformitate cu disp. art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Astfel, potrivit dispozițiilor alineatului 2 al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
În continuare, potrivit disp. art. 2 alin. 3 din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Aplicarea în cauză a Directivei nr. 93/13/CEE:
Ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege națională.
Pentru ca o directivă să beneficieze totuși de efect direct (înțeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanțelor naționale), în situația în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerințe: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus directiva sau să o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocată să fie clară, precisă, necondiționată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster. Aceste cerințe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiție în mai multe cauze: C – 41/74 V. Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părți nu are calitatea de autoritate statală, astfel că pârâta nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr.93/13/CEE.
Cu toate acestea, instanța va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale și prin prisma art. 4 alin. 2 din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar și prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.
Instanța apreciază că nu există nici un impediment în ceea ce privește interpretarea textului legii naționale - art. 4 alin. 6 din Lege - în sensul că acesta se referă la prețul și la obiectul contractului. Astfel, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
În cauza C 484/08, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, formulată în temeiul articolului 234 CE de Tribunalul Suprem din Spania, prin decizia din 20 octombrie 2008, în procedura Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc) – la care face trimitere Avocatul General în Concluziile sale în cauza C 453/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Okresný súd Prešov (Slovacia), în procedura J. Pereničová, Vladislav Perenič împotriva . r. o.(par. 117 și118) -, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (citată în continuare CJUE) a statuat că articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (par. 44).
Cu toate acestea, legiuitorul român, spre deosebire de cel spaniol, a ales să scoată din sfera analizei caracterului abuziv clauzele ce se referă la definirea obiectului principal al contractului sau calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, respectiv produsele și serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
De altfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, CJUE a subliniat, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 31). În lumina acestor principii, Curtea a hotărât că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29) .
În opinia CJUE, posibilitatea instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezintă „un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din Directiva 93/13, anume faptul că respectivele clauze abuzive să nu creeze obligații pentru un consumator individual, cât și pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7 din această directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii”( Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, R.., p. I‑_, punctul 32). Dreptul astfel recunoscut instanței a fost considerat necesar pentru „a se asigura o protecție efectivă a consumatorului, având în vedere în special riscul destul de important ca acesta să nu își cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăți în exercitarea lor” (Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, R.., p. I‑_, punctul 33).
Totodată, prin hotărârea pronunțată în cauza C-602/10, . împotriva Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Călărași (CJPC), CJUE a reținut că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună instituțiilor de credit obligații, care nu sunt prevăzute de directiva menționată, în ceea ce privește tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al respectivei măsuri, precum și că normele din Tratatul FUE în materie de liberă prestare a serviciilor trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziții de drept național prin care instituțiilor de credit li se interzice să perceapă anumite comisioane bancare.
În același sens, prin hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, Á. Kásler și H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, s-a reținut că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că:
– termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează;
– o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alin. 2 din Directiva 93/13.
Prin urmare, instanța poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele deduse judecății în prezenta cauză, având în vedere considerentele expuse mai sus, precum și dispozițiile art. 11 alin. 1 din Constituția României, în conformitate cu care Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, respectiv art. 20 din Constituția României, care statuează că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Statuând asupra aplicării dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în cazul convenției de credit încheiate între părți, instanța constată indiscutabil că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinței părților, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamantul, ci au fost preformulate de către bancă. Instanța nu poate considera că actul juridic încheiat între părți este un contract negociat, din moment ce în cazul acestuia părțile discută și negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziție contractuală. Aflat pe poziție diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parțial în întregime numai de către una dintre părțile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte) și nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a alege între mai multe „produse predefinite” și „contracte de credit standardizate”, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanții au avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi incumbă, potrivit 4 alin. 3 teza a II-a din Lege.
Faptul că reclamanta a acceptat să semneze convenția de credit în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că a renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.
Instanța nu poate primi teza pârâtei în sensul caracterului neîntemeiat al demersului reclamantei, motivat de împrejurarea că aceasta exercită o profesiune juridică, și, ca atare, nu ar putea are instrucția necesară să cunoască ce drepturi are, putând solicita sa fie asistată de un avocat specializat în operațiuni și servicii financiare.
Astfel, instanța are în vedere împrejurarea că prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat declararea nulității absolute a clauzei contractuale referitoare la comisionul de monitorizare, invocând caracterul abuziv al acesteia.
Pornind de la aceste premise, instanța apreciază că împrejurarea că un consumator este practician în domeniul dreptului nu îl exclude de la protecția oferită de lege consumatorilor în genere, câtă vreme cerințele prevăzute de dispozițiile legale sunt confirmate în situația de speță. Concluzia instanței se întemeiază pe disp. art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193/2000, pe un argument de interpretare (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), cât și pe rațiunea avută în vedere de legiuitor cu prilejul adoptării unei legislații de proteguire a intereselor consumatorilor, și anume, lipsa posibilității de negociere directă a consumatorului cu prilejul încheierii unui contract standard preformulat, și crearea, printr-o atare modalitate de formare a acordului de voință, a unei poziții net defavorabile consumatorului aflat în nevoie de acordare a unor sume de bani cu titlu de credit și, în consecință, a unui dezechilibru semnificativ, contrar cerințelor bunei-credințe, în detrimentul consumatorului, fie el și profesionist în domeniul dreptului. În acest context, pregătirea temeinică în domeniul dreptului care ar caracteriza un consumator determinat nu ar constitui un remediu eficient pentru dezechilibrul menționat.
Acestea sunt considerentele care determină aprecierea instanței în sensul că prevederea contractuală analizată creează, în detrimentul reclamantei consumator și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Procedând la analizarea clauzei invocate de reclamanți ca fiind abuzivă, instanța constată că aceasta se înscrie în definiția legală stabilită de art. 4 alin. 1 din actul normativ indicat, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit art.5.1 lit. d din contract clientul se obligă să plătească un comision de monitorizare credit de 0,2000 % flat, calculate asupra sumei aprobate a creditului și se achită lunar împreună cu rata de credit.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat al clauzei în discuție, așa cum s-a reținut anterior prevederile contractuale criticate nu au fost negociate de părți, pârâta nefăcând dovada modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că acesta din urmă a avut și alte opțiuni decât cea de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate.
Din cuprinsul contractului de credit rezultă ca toate riscurile contractului sunt in sarcina consumatorului. Toate pierderile, inclusiv cele care nu sunt din vina clientilor sunt suportate de client-art.15 din contract.
B. percepe un comision de monitorizare platibil lunar si aplicat la suma aprobată a creditului, sunt constituite garantii, contractul de credit este titlu executoriu, ceea ce absolva banca de stresul unui proces de drept comun in care sa se obtina un titlu executoriu contra consumatorului, creditul este cesionabil catre recuperatorii de creanta, fara acordul clientului .
Art. 10 lit. b din O.G nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000, stipulează clar si fără echivoc faptul că la încheierea convenției de credit, în calitate de consumator, împrumutatul are dreptul de a beneficia de o redactare clara și precisă a clauzelor contractuale, ori acest drept a fost încălcat de către bancă incă din momentul încheierii convenției întrucât în cuprinsul acesteia nu se explică ce înseamnă "comision de monitorizare credit" si de ce se percepe acesta sau cum se justifică perceperea lui.
Prin urmare, pârâta a introdus comisionul de monitorizare credit, fără a defini care este destinația și funcția acestuia. In conținutul contractului nu se definește comisionul de monitorizare credit și nici motivul pentru care este perceput, nu se explică transparent care sunt serviciile prestate și cum calculează valoarea acestora, astfel încât B. a stabilit unilateral procentul de 0,2000%.
Mai mult, dacă ar fi costul unui serviciu prestat nu ar trebui să fie raportat lunar la valoarea sumei creditului, ci ar trebui să fie exprimat în sumă fixă.
In concluzie, obligarea reclamantei la plata comisionului de monitorizare care a majorat costurile de creditare, având în vedere că reclamanta suportă și riscul valutar, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
B. a încasat comision de monitorizare fără a avea o obligație corelativă, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Faptul că reclamanta a avut cunoștință despre perceperea comisionului de monitorizare nu echivalează cu o negociere directă, în sensul legii, în condițiile în care nu a avut puterea de a schimba sau de a exclude încasarea lui.
Referitor la actul aditional invocate de către pârâtă, depus la filele 51-54 instanța reține că nu a fost semnat de către reclamantă, neputând fi considerat acceptat tacit în condițiile art.40 din OUG 50/2010 atâta vreme cât în mod unilateral B. a inclus costuri suplimentare care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin redenumirea comisionului de monitonizare în comision de administrare așa cum rezultă din înscrisurile depuse la filele 60 și 70 și dosar nr._/301/2014 atașat la prezentul dosar, comision care este perceput în continuare.
În ceea ce privește acțiunea în restituirea prestațiilor, aceasta este întemeiată pe plată nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației reclamantului, prin declararea nulității clauzelor contractuale în baza cărora reclamantul și-a executat obligațiile.
Raportând situația de fapt la disp. art. 992 și urm. C. civ., ce reglementează instituția plății nedatorate, instanța constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamantul – solvens cu privire la dobânda majorată și la comisionul de risc a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulități absolute, și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.
Pentru aceste considerente, dând efect obligației de restituire ce incumbă pârâtei – accipiens și apreciind că aceasta a fost de rea-credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractele de credit preredactate de aceasta, neputând invoca în sprijinul său necunoașterea Legii nr. 193/2000, instanța o va obliga pârâta la plata sumei achitată cu titlu de comision monitorizare credit de la data de 18.03.2008 și până la data ramânerii definitive a prezentei hotărâri, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare de la data achitării acestor sume și până la data plății efective.
Va lua act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată în acest dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca neîntemeiate excepțiile netimbrării și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă.
Admite cererea formulată de reclamanta M. S. Ș. având CNP:_ cu domiciliul ales la C.. Av. A. A. în Mun. B., ..37, . în contradictoriu cu pârâta B. R. SA cu sediul în București, Eurotower Building, ..11, . 2, înregistrată în Registrul Instituțiilor de Credit sub nr.RB-PJR-40-017/18.02.1999 și la Registrul Comerțului sub nr.J40/_/1992, CUI_.
Constată caracterul abuziv al clauzei stipulate în convenția de credit nr. B0001074/26.02.2008-art.5 lit.d, clauza referitoare la perceperea unui comision de monitorizare credit de 0,2000 %, flat aplicat lunar asupra sumei aprobate a creditului și declară nulitatea absolută a acestei clauze.
Obligă pârâta la plata sumei achitată cu titlu de comision monitorizare credit de la data de 18.03.2008 și până la data ramânerii definitive a prezentei hotărâri, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare de la data achitării acestor sume și până la data plății efective.
Ia act că reclamanta nu solicit cheltuieli de judecată în acest dosar.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria sectorului 2.
Pronunțată în ședință publică azi, 13.10.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
M. P. M. C.
Red./tehred./M.P./M.C./4ex./16.10.2015
| ← Obligaţie de a face. Sentința nr. 15/2015. Judecătoria... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 16/2015.... → |
|---|
