Acţiune în constatare. Sentința nr. 5836/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI

Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 27.04.2015, fiind consemnate în încheierea de la acel termen, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, dată la care instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amâna pronunțarea pentru datele de 04.05.2015, 11.05.2015 și 25.05.2015, când

INSTANȚA

Deliberand asupra cauzei civile de fata, constata urmatoarele:

Prin cererea de chemare in judecata inregistrata la data de 19.05.2014 pe rolul Judecatoriei Sectorului 2 Bucuresti sub nr._, reclamantii S. T. si S. C., in contradictoriu cu parata S.C. B. S.A., au solicitat instantei ca, prin hotararea pe care o va pronunta:

1. sa constate caracterul abuziv si nulitatea absoluta ale clauzelor din Contractul de credit de consum nr. 175CSF_/03.10.2007 (art. 4.1, art. 4.2, art. 4.3 si art. 4.11 lit. b );
2. sa oblige parata la recalcularea dobanzii raportat la valoarea indicelui Libor de la data incheierii contractului de credit si la valoarea marjei bancii conform prevederilor art. 4.2 din contractul de credit ipotecar nr. HL14477/11.09.2007;(marja de 5,155 %, calculata ca diferenta intre valoarea dobanzii stabilita prin contract in valoare de 7,95% si valoare indicelui libor la 3 luni la data semnarii contractului 2,795% .)
3. sa oblige parata la restituirea sumelor platite nedatorat in baza clauzelor abuzive: comision de adminsitrare, comision de acordare si dobanda excedentara;
4. sa constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserata in contractul de credit si sa dispuna eliminarea acesteia din contract;
5. sa dispuna stabilizarea (inghetarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnarii contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derularii contractului;
6. sa dispuna denominarea in moneda nationala a platilor, in virtutea principiului din regulamentul valutar conform caruia pretul marfurilor sau al serviciilor intre rezidenti se plateste in moneda nationala;
7. sa oblige parata la plata cheltuilelilor de judecata.

In fapt, reclamantii a aratat ca, la data de 03.10.2007, au incheiat cu societatea parata contractul de credit de consum nr. 723C_/27.03.2007, 175CSF_ avand ca obiect creditul de consum in valoare de_ CHF, durata acestuia fiind de 120 luni, iar valoarea ratei dobanzii de 7,95 % variabila.

Reclamantii au sustinut, in esenta, ca dispozitiile contractuale metionate au caracter abuziv prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000.

Referitor la clauza privind modificare dobanda, in cuprinsul contractului de credit nu se arata modul in care se calculeaza procentul de dobanda, in functie de indicele Libor si nici valoarea acestuia. Desi in cadrul contractului este specificata in mod clar o dobanda variabila de 7,95%, pe graficul de rambursare apare o rata a dobanzii de 10,95%. Prin graficul de rambursare emis la data de 21.11.2013, banca alege sa arate in mod clar ca; in cazul dobanzii variabile: "datele cuprinse in grafic vor ramane valabile pana la schimbarea urmatoare a ratei dobanzii aferente creditului conform formulei ei de variatie stipulate in contractul de credit”. Pe intreaga perioada a creditului, cuantumul ratei lunare poate suferi modificari, in sensul majorarii, ca urmare a materializarii riscului valutar si/sau a riscului de rata a dobanzii. Aceasta clauza contractuala este considerata abuziva, intrucat banca isi rezerva dreptul unilateral de a aprecia daca se impune modificarea dobanzii, fara a se mentiona situatiile in care aceasta modifica dobanda in mod concret si clar, astfel incat reclamantii sa fie capabili sa inteleaga care este semnificatia acestei expresii. De asemenea, intrucat se mentioneaza in contractul de credit ca dobanda este variabila, in opinia reclamantilor, prin aceasta se intelege faptul ca aceasta este variabila datorita variatiei indicelui Libor, marja bancii trebuind sa fie fixa pe toata perioada derularii contractului de credit.

Referitor la clauza privind comisionul de administrare, reclamantii considera ca terminologia folosita in conventia de credit nu este descrisa in cuprinsul conditiilor generale ale contractului incheiat cu parata pentru ca sa fie in deplina cunostinta de cauza cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume. F. de acest aspect, atata timp cat motivatia perceperii acestui comision nu este detaliata nici in cuprinsul conditiilor speciale, nici in cuprinsul conditiilor generale, aceasta clauza este abuziva si intra sub incidenta Legii nr. 193/2000.

Referitor la clauza privind comisionul de acordare, reclamantii apreciaza ca instanta urmeaza a retine retine ca acesta nu poate fi justificat de catre parata, in conditiile in care parata nu a fost in masura sa ofere nici macar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision. Reclamantii arata ca, daca justificarea acestui comision o reprezinta acoperirea cheltuielilor aferente intocmirii documentatiei de credit, atunci nu se explica de ce cuantumul acestuia este invariabil de 2,5%, indiferent de tipul de contract si de acest cuantum este raportat la marimea sumei imprumutate si nu la volumul, complexitatea actelor ce formeaza documentatia de acordare a creditului (mai ales in conditiile in care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit)"

Referitor la clauza de risc valutar, reclamantii afirma ca este o clauza abuziva, intrucat, raportat la momentul incheierii contractului si la circumstantele acestuia, precum si la caracterul sau prestabilit si impus consumatorului fara a-i acorda posibilitatea influentarii naturii acesteia, determina un dezechilibru major intre drepturile si obligatiilor asumate de catre parti, riscul valutar fiind suportat exclusiv de catre consumator cu toate consecintele negative asupra posibilitatii de respectare a obligatiilor contractuale. Caracterul abuziv al acestei clauze rezida in faptul ca obliga consumatorul sa se supuna unor conditii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala sa ia cunostinta la data semnarii contractului. Or, avand in vedere obligatia de transparenta contractuala instituita in sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigentelor de informare si protectie inerente dreptului consumatorului in scopul garantarii dreptului consumatorului de a intelege prevederile si efectele pe termen lung ale contractului pe care il incheie, fiecare beneficiar al unui credit in valuta trebuie sa cunoasca riscurile pe care si le asuma la contractarea unui asemenea produs. Omisiunea bancilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen previzibil pentru expertii financiari ce activeaza in cadrul acestora, dat fiind faptul ca CHF este o moneda instabila, iar la momentul incheierii contractului aceasta era la un minim istoric, cresterea valorii fata de moneda nationala fiind inevitabila, constituie o incalcare a obligatiei de consiliere, sever sanctionata in dreptul european si national, intrucat este de natura sa angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecand de la o imagine deformata a intinderii drepturilor si obligatiilor asumate.

Referitor la stabilizarea cursului de schimb, reclamantii considera ca se produce un dezechilibru contractual, in detrimentul consumatorilor, determinand onerozitatea excesiva a executarii obligatiei de catre acestia, astfel ca se impune restabilirea prestatiilor inerente contractului asumat prin inghetare cursului de schimb CHF - leu la momentul semnarii contractulu, pentru a se asigura o proportionalitate a prestatiilor asumate de parti care sa corespunda manifestarii de vointa in sensul angajarii in acest raport juridic. Contractul de credit se supune regulilor generale prevazute de Codul Civil cu privire la obligatii, din acest fapt decurgand anumite consecinte asupra regimului juridic aplicabil. Astfel, contractul de credit fiind un contract comutativ, exclude expunerea uneia dintre parti la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor si incert si oferirea celeilalte parti a unei sanse de castig. Plecand de la aceasta caracteristica, inerenta contractului de credit, stipularea unei clauze de risc valutar este contrara dispozitiilor legale, intrucat, in lipsa unui acord expres al partilor, prin care sa-si asume posibilitatea unui castig sau a unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu cu consecinta stramutarii asupra reclamantilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF.

Hiper-valorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor si incert raportat la puterea de intelegere a consumatorului, intrucat acesta nu are cunostinte de specialitate in domeniul financiar bancar care sa-l permita anticiparea unei cresteri accelerate a cursului de schimb si, in consecinta, asumarea in cunostinta de cauza a riscului valutar. Conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, contractele de credit pentru consum, precum si toate celelalte conditii aplicabile contractului, trebuie sa contina clauze clare, corecte, care sa nu determine interpretari echivoce ale acestora si pentru intelegerea carora sa nu fie necesare cunostinte de specialitate.

Norma B.N.R. nr. 17/2003 prevede obligatia bancii de a administra riscul in sensul diminuarii lui prin organizarea adecvata a activitatii de creditare. Astfel, aceasta prevedere exclude asumarea riscului operatiunii de creditare de catre consumator, iar o masura in acest sens o constituie inghetarea cursului de schimb valutar la momentul incheierii contractului, masura ce corespunde cerintelor echitatii si bunei-credinte.

Avand in vedere prevederile art. 969 C.civ., distributia intre parti a pierderilor si beneficiilor rezultate ca urmare a cresterii valori CHF fata de moneda nationala apare ca o solutie justa si echitabila ce materializeaza aplicarea acestui principiu.

Intrucat s-au schimbat imprejurarile avute in vedere de parti la momentul incheierii contractului si, pe cale de consecinta, efectele actului juridic au ajuns sa fie altele decat cele pe care partile au inteles sa le stabileasca, reclamantii considera ca se impune revizuirea efectelor contractului in temeiul teoriei impreviziunii. Luand in considerare ca noua reglementare consacra ca solutie legislative una dintre solutiile date in jurisprudenta, in considerarea imperativului de a avea o practica judiciara previzibila, se poate da solutia statuata in Noul cod civil fara a se putea reprosa ca s-ar atribui efect retroactiv legii noi. In sensul admiterii teoriei impreviziunii a statuat Curtea Suprema de Justitie in decizia nr. 21/1994 privind revizuirea clauzei referitoare la pret . executare succesiva.

Referitor la denominarea in moneda nationala, reclamantii arata ca, potrivit art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar "Platile, incasarile, transferurile si alte asemenea operatiuni intre rezidenti, care fac obiectul comertului cu bunuri si servicii, se realizeaza numai in moneda nationala (leu), cu exceptia operatiunilor prevazute in anexa nr. 2". Achitarea ratelor lunare in temeiul unui contract de credit nu este prevazuta in anexa nr. 2 a Regulamentului valutar, astfel incat se impune ca executarea obligatiilor decurgand din acest contract sa se faca in moneda nationala. De asemenea, efectuarea platilor in valuta implica suportarea unor costuri suplimentare in sarcina consumatorului, constand in comisioanele de schimb valutar din leu in euro si din euro in CHF cu consecinta impovararii acestuia, determinand o onerozitate excesiva fata de obligatia asumata, fapt contrar principiului echitatii si bunei credinte care trebuie sa guverneze executarea contractului.

In drept, reclamantii au invocat urmatoarele dispozitii legale: Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre omercianti si consumatori; O.G. nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor republicata; O.U.G. nr. 99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului, cu modificarile si completarile ulterioare; O.U.G nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori; Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori; Legea nr. 363/2007 privind combaterea practiiclor incorecte ale comerciantilor in relatia cu consumatorii si armonizarea reglementarilor cu legislatia europeana privind protectia consumatorilor; art. 15 din Constitutia Romaniei; art. 194 si urm C.proc.civ.; art. 480 si 992 C.civ. 1864; Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din T.F.U.E..

In dovedirea actiunii, reclamantii a depus inscrisuri in copie.

Actiunea este scutita de plata taxei judiciare de timbru.

La data de 12.09.2014, parata a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea ca neintemeiata a cererii, aratand, in esenta, urmatoarele:

Referitor la comisionul de administrare, considera ca acesta este permis de lege si ca era permis si la data incheierii contractului si, pentru perceperea acestui comision, se presteaza servicii specifice de administrare.

Referitor la comisionul de acordare, apreciaza ca acesta reprezinta contraprestatia pentru verificarile anterioare incheierii contractului, facute pentru a se constata indeplinirea criteriilor de eligibilitate.

Referitor la clauza privind posibilitatea de modificare a dobanzii, afirma ca aceasta nu creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.

Referitor la cererea de denominare, mentioneaza ca restituirea in aceeasi moneda cu cea de acordare a creditului este in concordanta cu principiul nominalismului monetar consacrat de Codul civil.

In drept, a invocat dispozitiile art. 205 si urm. C.proc.civ..

In cauza a fost administrata proba cu inscrisuri si proba cu expertiza contabila.

Analizand lucrarile din dosar, instanta retine urmatoarele:

In fapt

In data de 03.10.2007, reclamantii, in calitate de imprumutati, au incheiat cu parata conventia de credit nr. 175CSF_, avand ca obiect acordarea unui credit in cuantum de 21.400 CHF, cu perioada de rambursare de 120 luni de la data incheierii, pentru o dobanda variabila de 7,95% p.a. (art. 4.1. alin. 1), cu obligatia achitarii unui comision de acordare in cuantum de 2,50% din valoarea creditului si a unui comision de administrare lunara de 0,30% din valoarea soldului creditului.

Referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzelor

Legea nr. 193/2010

Raporturile contractuale stabilite intre parti si deduse judecatii intra sub incidenta Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori, reclamantii avand calitatea de consumatori in sensul art. 2 alin.(1) din actul normativ, respectiv de persoane fizice parti la un contract incheiat in afara activitatilor lor comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori liberale, iar parata avand calitatea de comerciant in sensul art.2 alin.(2) din actul normativ, respectiv de persoana juridica parte la un contract incheiat in cadrul unei activitati comerciale autorizate.

La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanta va avea in vedere Legea nr. 193/2000 in forma republicata in Monitorul Oficial nr. 305/18.04.2008, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv conditiile de validitate ale acestuia si cauzele de nulitate, sunt supuse legii in vigoare la momentul incheierii conventiei).

De asemenea, instanta retine caracterul derogator, special al dispozitiilor acestei Legi, raportat la prevederile Codului civil / Codului de procedura civila. Astfel, la solutionarea litigiilor privind caracterul abuziv al contractelor incheiate intre comercianti si consumatori trebuie avuta in vedere cu prioritate Legea nr.193/2000, indiferent daca persoana pretins prejudiciata s-a adresat direct instantei de judecata, potrivit art. 14 din Lege sau a sesizat Autoritatea N. pentru Protectia Consumatorilor, potrivit art. 8-14 din Lege.

Aceasta concluzie rezulta din textul art. 14, conform caruia consumatorii prejudiciati prin contracte incheiate cu incalcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecatoresti in conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila: contractele incheiate cu incalcarea prevederilor acestei legi sunt contractele in care au fost stipulate clauze abuzive; dispozitiile Codului civil si ale Codului de procedura civila devin aplicabile in conditiile principiului ”legea speciala se completeaza cu legea generala”.

Directiva nr. 93/13/CEE

Ca regula generala, directiva nu este direct aplicabila in dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare sa o transpuna printr-o lege nationala. Pentru ca o directiva sa beneficieze totusi de efect direct (inteles ca posibilitatea invocarii unei norme de drept comunitar . pe rolul instantelor nationale), in situatia in care nu a fost implementata sau a fost implementata incorect, trebuie sa fie intrunite trei cerinte: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei sa fi expirat, iar statul sa nu fi transpus directiva sau sa o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocata sa fie clara, precisa, neconditionata de adoptarea unor masuri de implementare; 3) partea impotriva careia este invocata este o autoritate statala, astfel cum a aceasta a fost definita in cauza C-188/89 Foster. Aceste cerinte au fost stabilite de Curtea Europeana de Justitie in mai multe cauze: C – 41/74 V. Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. In prezenta cauza insa, niciuna dintre parti nu are calitatea de autoritate statala, astfel ca parata nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr. 93/13/CEE.

Cu toate acestea, instanta va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale si prin prisma art. 4 alin.(2) din Directiva anterior identificata, potrivit principiului interpretarii dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar si prin prisma unei directive necorespunzator transpuse la momentul incheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg in cauza C-106/89 Marleasing.

Potrivit art. 4 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr.193/2000, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor”, ”o clauza contractuala fiind considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr.193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil.

Astfel cum stabileste art. 4 alin.(3) din Lege, faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, in cazul in care o evaluare globala a contractului evidentiaza ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.

De asemenea, art. 1 alin. (1) din Legea nr.193/2000 prevede ca ”orice contract incheiat intre comercianti si consumatori pentru vanzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru intelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate”.

Potrivit art .4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, ”aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil”.

Din normele legale anterior mentionate reiese ca o clauza contractuala este considerata abuziva daca intruneste cumulativ trei conditii:

1. nu a fost negociata direct cu consumatorul;
2. creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in detrimentul consumatorului si contrar bunei-credinte;
3. nu se refera la obiectul sau la pretul contractului, atunci cand acestea sunt clar si inteligibil exprimate.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanta retine ca din prima categorie fac parte conventiile ale caror prevederi sunt rezultatul vointelor concordante ale ambelor/tuturor partilor contractante, respectiv rezultatul propunerilor si contrapunerilor sau chiar al concesiilor partilor, in timp ce din a doua categorie fac parte conventiile ale caror clauze nu au fost negociate sau discutate de parti, incheierea contractului avand loc numai ca urmare a adeziunii unei parti la oferta celeilalte. Trasaturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existenta unei inegalitati economice intre contractanti, o parte avand o pozitie economica superioara celeilalte; existenta unei oferte generale si abstracte (adresate tuturor potentialilor contractanti), permanente (privitoare la toate contractele incheiate . de timp) si detaliate (cuprinzand in integralitate clauzele contractelor care vor fi incheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestarii de vointa a unei singure parti contractante.

Contractul incheiat intre parti are caracterul unui contract standard preformulat, in sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, intrunind trasaturile generale ale unui contract de adeziune, anterior mentionate: intre reclamanti, parte contractanta aflata in nevoie si parata, partea contractanta detinand resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, exista o evidenta pozitie de inegalitate economica; clauzele contractuale reprezinta in fapt conditiile contractuale generale, amanuntite, stabilite de parata pentru perioada respectiva si anterior incheierii conventiei, pentru toti potentialii clienti aflati in aceeasi situatie cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestarii de vointa a unei singure parti contractante, respectiv a paratei, reclamantii doar manifestandu-si vointa de a incheia conventia.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraoferta sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteza, destinatarul isi poate exprima oricand punctul de vedere cu privire la conditiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), si nici nu se limiteaza la ocazia oferita potentialului client de a citi conditiile contractuale oferite de banca, ci implica ocazia oferita destinatarului de a influenta efectiv continutul si numarul clauzelor.

Parata nu a facut insa dovada schimbarii/modificarii vreunei clauze din initiativa reclamantului, respectiv a faptului ca acesta a avut si alte optiuni decat cele de a adera in integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot in integralitate, desi sarcina acestei probe ii revenea, potrivit art. 4 alin. (2) din Lege.

In baza argumentelor expuse anterior, instanta retine ca, in speta, sunt indeplinite conditiile de constatre a caracterului de adeziune al conventiei de credit incheiat intre parti si deci, caracterul nenegociat al clauzelor contestate de reclamanti.

Referitor la dezechilibrul semnificativ

Clauza prevazuta de art. 4.1. din conventie

Potrivit art. 4.1., Clientul se obliga sa plateasca urmatoarele comisioane: comision de acordare credit de 2,50% din valoarea creditului si comision de administrare lunara a creditului de 0,30% aplicabil la valoarea soldului creditului.

In ceea ce priveste comisionul de acordare, instanta retine ca acest comision este stabilit in cuantum clar, care nu conduce la crearea unui dezechilibru intre prestatiile contractuale ale partilor.

Dezechilibrul care determina aprecierea ca abuziva a unei clauze nu se refera la faptul ca partea cocontractanta isi cuantifica financiar activitatile precontractuale, ci la egalitatea prestatiilor contractuale. In cazul platii comisionului de acordare, contraprestatia bancii o reprezinta activitatea de verificare a situatie concrete a reclamantilor, stabilirea oportunitatii de acordare a creditului.

Asadar, instanta considera ca aceasta clauza nu are caracter abuziv in sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

In ceea ce priveste comisionul de administrare lunar, instanta retine ca atat legea nationala, cat si Directiva 93/13/CEE, exclud din sfera controlului caracterului abuziv elementele obiectului principal al contractului, justetea pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, insa cu conditia ca aceste clauze sa fie clare, neechivoce si exprimate .

In plus, scindarea pretului in aceste componente duce la concluzia ca s-au avut in vedere ratiuni diferite de percepere a acestora pentru aceeasi prestatie, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut de consumator la momentul perfectarii conventiei de credit.

Asadar, in contextul inexistentei unei reglementari clare si neechivoce a clauzei in discutie, a unui mod de exprimare clar si neechivoc, instantele anterioare au apreciat in mod just – raportat si la textele legale incidente – ca instantei ii este permisa analiza clauzei din perspectiva caracterului sau abuziv.

Avand in vedere ca functia si destinatia comisionului de administrare nu au fost evidentiate in convenie in mod distinct, orice consumator ar fi fost . fata de banca si . de a negocia acest comision.

In acelasi timp, instanta considera ca parata nu a facut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligatie ce-i revenea in conformitate cu dispozitiile art. 4 alin. 3 teza II din Legea nr. 193/2000, nereusind sa rastoarne prezumtia relativa instituita in favoarea consumatorului prin acest text de lege.

De asemenea, instanta mentioneaza ca potrivit Rezolutiei Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligatia de a-l informa pe consumator in mod corect si echidistant, iar faptul ca nu s-au solicitat lamuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natura a complini aceasta obligatie a bancii si nici de a imprima clauzei un caracter clar si inteligibil.

Instanta constata ca activitatile remunerate de imprumutati prin acest comision nu sunt definite prin conventie, singura mentionare referindu-se la valoare si perioada pentru care este datorat, fara ca reclamantii sa aiba posibilitatea de a cunoaste motivele care determina perceperea acestuia.

In plus, tinand cont de faptul ca rata dobanzii curente reprezinta tot un procent aplicat la soldul creditului pe toata perioada de creditare, rezulta ca acest comision de administrare are ca finalitate mascata perceperea unei rate a dobanzii mai mare decat aceea stipulata in conventie si agreata de parti.

Pornind de la similitudinea dintre comisionul de administrare si rata dobanzii curente, daca banca isi prefigura ca scop la incheierea contractului si obtinerea acestui venit, avea posibilitatea de a stabili o rata a dobanzii mai mare. Or, in situatia actuala, instanta este de parare ca intentia bancii a fost de a ascunde acest cost, desi in mod evident prezenta o importanta majora in luarea de catre reclamanti a deciziei de a semna contractul.

Aceasta incalcare a principiilor echilibrului contractual rezulta si din imprejurarea ca parata a procedat la modificarea clauzelor contractuale, desi reclamantii comunicasera refuzul lor cu privire la noile clauze, inclusiv aceea privind comisionul de administrare.

Perceperea comisionului de administrare (de 0,30% din soldul creditului, platibil lunar) creeaza un vadit dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor, in detrimentul reclamantilor consumatori, acestia fiind obligati, pentru cauze necunoscute, la plata unei importante sume de bani.

Exigentele bunei – credinte in raporturile contractuale impun ca partile sa poata cunoaste inca de la incheierea actului juridic intinderea obligatiilor pe care trebuie sa le execute, si ca o parte sa nu isi creasca semnificativ profitul prin impovararea in mod nejustificat a partii cocontractante

Instanta apreciaza ca prevederea contractuala care stabileste comisionul de administrare contravine bunei-credinte, fapt dovedit chiar de modul in care parata a inteles sa formuleze clauza privind acest comision, comerciantul profitand de nevoia consumatorilor pentru a le impune acest comision de risc, consecinta fiind crearea unui dezechilibru semnificativ intre prestatiile reciproce ale partilor.

In consecinta, instanta apreciaza ca prevederile art. 4.1. alin. 2 referitoare la comisionul de administrare reprezinta o clauza abuziva in sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Clauza prevazuta de art. 4.2. din conventie

Potrivit art. 4.2., Nerambursarea la termenul stabilit in contract a creditului angajat atrage dupa sine plata de catre Imprumutat de dobanzi majorate cu 5 puncte procentuale pe an fata de dobanda prevazuta la pct. 4.1.

Instanta retine ca aceste dispozitii au caracterul unei clauze penale, inserarea acesteia in cuprinsul unui contract nefiind contrara Legii nr. 193/2000. Astfel, potrivit art. 1069 alin. 1 C.civ. 1864, clauza penala este o compensatie a daunelor interese ce creditorul sufera din neexecutarea obligatiei principale.

Aceasta clauza devine aplicabila in momentul in care reclamantul nu isi executa la scadenta obligatia de plata a costurilor imprumutului, ceea ce inseamna ca numai reclaamntul, prin propria fapta, poate sa determine aplicarea acestei penalitati de intarziere.

Instanta apreciaza ca a constata caracterul abuziv al acestei clauze echivaleaza cu o interventie exterioara in acordul partilor, interventie care nu este justificata din punct de vedere al respectarii echilibrului contractual.

Clauza prevazuta de art. 4.3. din conventie

Potrivit art.4.3., Pe parcursul derularii contractului, banca isi rezerva dreptul de a modifica dobanzile, comisioanele si taxele bancare. Instiintarea imprumutatului privind modificarea dobanzii, comisioanelor si taxelor bancare se face de catre banca prin afisare la sediul unitatii si prin notificare scrisa. In cazul modificarii dobanzilor, se modifica si graficul de rambursare. Imprumutatul poate accepta sau refuza modificarea. Neprecizarea punctului de vedere pana la urmatoarea scadenta a creditului de la data modificarii dobanzii, comisioanelor si taxelor bancare, se considera acceptare tacita. In situatia neacceptarii de catre imprumutat a modificarii dobanzii, comisioanelor si taxelor bancare, banca are dreptul sa declare creditul scadent si sa treaca la recuperarea creditului si a dobanzii aferente.

Instanta retine ca, prin art. 4.1. par. 1 din conventie, partile au prevazut o dobanda de 7,95% pe an.

Anexa la Legea nr. 193/2000 stabileste cu caracter exemplificativ prevederile contractuale care au caracter abuziv, printre acestea fiind si cea care: ”a) da dreptul comerciantului de a modifica, in mod unilateral, clauzele contractuale, fara a avea un motiv specificat in contract si acceptat de consumator prin semnarea acestuia. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor in temeiul carora un furnizor de servicii financiare isi rezerva dreptul de a modifica rata dobanzii platibile de catre consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fara o notificare prealabila, daca exista o motivatie intemeiata, in conditiile in care comerciantul este obligat sa informeze cat mai curand posibil despre aceasta celelalte parti contractante si acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul”.

De asemenea, art. 1 alin. (1) din Lege prevede ca orice contract incheiat intre comercianti si consumatori trebuie sa cuprinda clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru intelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate.

Analizand continutul art. 4.3 din conventie prin raportare la intregul contract, instanta retine ca, desi reclamantii au putut afla de la data incheierii conventiei eventualitatea modificarii ratei dobanzii, conditiile acestei variatii nu au fost definite in mod clar, fara echivoc.

Or, potrivit Legii nr. 193/2000, cazurile in care o conventie poate fi amendata prin manifestarea de vointa a unei singure parti trebuie sa fie clar exprimate, neechivoce, astfel incat clientul sa aiba posibilitatea de a-si prefigura de la inceput „valoarea” contraprestatiei.

In acelasi timp, instanta remarca si faptul ca parata nu a depus dovada notificarii prealabile a reclamantului cu privire la modificarile pe care intentiona sa le efectueze, actul aditional nefiind personalizat pentru conventia incheiata cu reclamantul si numerotat pentru a fi identificat ca parte integranta din conventie.

Pentru motivele expuse anterior, instanta apreciaza ca prevederile art. 4.3. au caracter abuziv si urmeaza sa admita cererea cu privire la aceasta clauza contractuala.

Clauza prevazuta la art. 4.11 lit. b) din conventie

Analizand contractul incheiat de parti, instanta retine ca in Cap. IV sunt prevazute articole numai pana la 4.6., astfel incat, fata de imposibilitatea obiectiva de lecturare a acestei clauze, va respinge ca neintemeiata cererea cu privire la art. 4.11 lit. b).

Referitor la constatarea nulitatii absolute a clauzelor

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, ”clauzele abuzive cuprinse in contract si constatate […] prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”, iar sanctiunea, constand in lipsirea actului juridic, total sau partial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru incheierea sa valabila, este nulitatea.

Dupa cum se observa, Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sanctiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora in raport cu consumatorul, insa, regimul juridic al acestei sanctiuni este practic identic cu al nulitatii absolute, acest lucru decurgand din practica Curtii de Justitie a Uniunii Europene.

Potrivit jurisprudentei Curtii Europene de Justitie, dispozitiile Directivei nr. 93/13/CEE (transpusa in plan national de Legea nr. 193/2000) sunt de ordine publica (cauza Mostaza Claro). Tot in acest sens, in cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, in considerentul nr.50 s-a precizat ca „data fiind natura si importanta interesului public pe care se intemeiaza protectia pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigura consumatorilor, art.6 din acesta trebuie sa fie considerat ca o norma echivalenta cu normele nationale care ocupa, in cadrul ordinii interne, rangul de ordine publica.

De asemenea, in cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a aratat ca recunoaste judecatorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” aratand totodata ca aceasta putere „se incadreaza pe deplin in contextul general al protectiei speciale pe care directiva tinde sa o recunoasca interesului colectivitatii, care, facand parte din ordinea publica economica, depaseste interesele specifice ale unor parti. Exista, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator sa nu-si produca efectele”.

In concluzie, potrivit jurisprudentei Curtii de Justitie a Uniunii Europene, care, potrivit dispozitiilor constitutionale si ale Tratatului de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana, este obligatorie pentru instantele romanesti, exista un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, sa nu-si produca efectele, recunoscand judecatorului national puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.

Asadar, avand in vedere retinerea caracterului abuziv al clauzelor prevazute art. 4.2. alin. 2 cu privire la comisionul de administrare lunara si art. 4.3. cu privire la modificarea dobanzii, instanta constata ca a intervenit nulitatea absoluta a acestora.

In ceea ce priveste compatibilitatea anularii clauzelor constatate ca avand caracter abuziv cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului si cu libertatea economica, instanta considera ca notiunea de ”bun” definita de art.1 din Protocolul 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si de jurisprudenta C.E.D.O. este conditionata de existenta unei baze legale interne a creantei pretinse, iar speranta de realizare a unei creante trebuie sa fie legitima. Or, o clauza abuziva, contrara normelor legale, nu poate constitui o baza legitima pentru a solicita protectia juridica a creantei pretinse in baza respectivei prevederi contractuale.

Referitor la restituirea sumelor percepute in baza art. 4.1. alin. 2, art. 4.3. si art. 4.11 lit. b)

Conventia de credit este un act juridic bilateral, sinalagmatic, cu executare uno ictu, astfel ca, in aplicarea principiului retroactivitatii (nulitatea produce efecte atat pentru viitor, cat si pentru trecut, din chiar momentul incheierii actului juridic) si a principiului restabilirii situatiei anteriore(ceea ce s-a executat in baza unui act juridic sau a unei clauze anulat(e) trebuie restituit), instanta va dispune restituirea prestatiilor efectuate de reclamanti in baza clauzelor constatate ca avand caracter abuziv – comision de administrare lunara si dobanda excedentara, respectiv va respinge ca neintemeiata cererea privind restituirea comisionului de acordare.

In consecinta, avand in vedere inscrisurile depuse la dosarul cauzei – grafic de rambursare, precum si raportul de expertiza contabila efectuat in cauza, instanta va obliga parata la restituirea catre reclamanti a urmatoarelor sume: 4.180 CHF, reprezentand comision de administrarea achitat in perioada 03.10.2007 – 16.02.2015; 2.824,39 CHF, reprezentand dobanda excedentara achitata in perioada 03.10.2007 – 10.02.2015.

Referitor la recalcularea dobanzii

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, Clauzele abuzive cuprinse in contract si constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula in continuare, cu acordul consumatorului, numai daca dupa eliminarea acestora mai poate continua.

Raportat la aceasta norma legala, instanta retine ca nu poate sa dispuna reclacularea dobanzii, deoarece prin constatarea caracterului abuziv si a nulitatii absolute a clauzei privind modificarea dobanzii, toate actele subsecvente avand ca temei aceasta clauza au devenit inexistente din punct de vedere juridic in derularea raportului contractual dintre parti conform principiului efectelor nulitatii actului juridic (nulitatea actului principal atrage nulitatea actului subsecvent).

De asemenea, prin contract partile au prevazut la momentul semnarii contractului o dobanda care s-a aplicat pana la intervenirea modificarilor operate de banca in temeiul art. 4.3..

In ceea ce priveste valoarea dobanzii ce trebuia achitata de reclamanti potrivit art. 4.1. (7,95%), aceasta a fost stabilita prin raportul de expertiza contabila efectuat in cauza.

In consecinta, instanta va respinge ca neintemeiata aceasta cerere.

Referitor la cererea de constatare a caracterului abuziv si a nulitatii absolute a clauzei de risc valutar, de stabilizare a cursului CHF – leu la valoarea de la data semnarii contractului si de convertire a imprumutului in lei

Cu titlu preliminar, instanta mentioneaza ca, in contractul analizat in cauza de fata, nu exista nicio clauza privind riscul valutar in sine.

Prin urmare, considerentele expuse de instanta referitor la clauzele de risc valutar au caracter pur teoretic si sunt expuse atat pentru a raspunde pretentiilor exprimate de reclamanti prin cererea de chemare in judecata, cat si pentru ca reprezinta o parte din argumentatia cu privire la stabilizare curs CHF – leu si convertire in lei a imprumutului.

Instanta retine ca intre parti, prin incheierea contractului de credit, a luat nastere un raport juridic de drept comercial, supus regimului juridic prevazut de normele speciale ale legislatiei in materie bancara si ale Codului comercial, norma de drept comun si in cazul acestuia fiind Codul civil de la 1864.

Pentru a stabili acest cadru juridic, instanta a avut in vedere dispozitiile art. 3 C...U.G. nr. 99/2006 aprobata prin Legea nr. 227/2007, respectiv art. 56 C.. la data semnarii contractului, contractul de credit fiind incheiat intre banca, in calitate de comerciant, cu un necomerciant, precum si dispozitiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Prin risc valutar se intelege posibilitatea aparitiei unei pierderi in cadrul unei tranzactii economice sau financiare ca urmare a modificarii cursului (depreciere sau repreciere) valutei de contract pe intervalul ce se scurge din momentul incheierii contractului si data efectuarii platii in valuta.

Pentru banca – imprumutator, riscul valutar apare in situatia in care la data incasarii fiecarei rate, valuta de contract are o putere mai mica de cumparare decat la momentul semnarii contractului. Astfel, plecand de la specificitatea activitatilor financiare ale unei banci, aceasta va avea la dispozitie o suma mai mica in moneda nationala decat aceea pe care a fost obligata sa o schimbe in CHF pentru a pune creditul la dispozitia reclamantilor.

Pentru imprumutat, riscul valutar apare in situatia in care la data platii ratei, valuta de contract are o putere mai mare decat la momentul semnarii contractului. Avand in vedere ca veniturile reclamantilor, in cazul nostru, sunt in moneda nationala, este evident ca si efortul de cumparare va fi crescut, fiind necesara alocarea unei sumei in lei mai mare.

Dupa cum se observa, modificarea cursului valutei produce efecte asupra ambelor parti, in functie de directia acestuia, respectiv de crestere sau scadere.

In contractele comerciale, plata pretului se face in moneda prevazuta in contract, iar daca moneda aceasta este diferita de moneda locului platii, plata se va efectua valabil in acea moneda conform art. 41 C.. Regulamentului valutar al B.N.R. nr. 4/2005 privind operatiunile valutare.

Potrivit art. 41 C.. . are curs legal sau comercial in tara si cind cursul ei n-a fost determinat de insasi partile, plata va putea fi facuta in moneda tarii, dupa cursul ce va avea schimbul la vedere in ziua scadentei si la locul platii; iar cind in acea localitate n-ar fi un curs de schimb, dupa cursul pietei celei mai apropiate, afara numai daca contractul poarta clauza “efectiv” sau o alta asemenea.”

Asadar, partile pot stabili prin contract ca plata sa fie efectuata ., art. 41 stabilind posibilitatea debitorului de a plati la unul din cursurile mentionate in art. 41 dupa distinctiile mentionate in acesta, in cazul de fata fiind incidenta ipoteza prevazuta la lit. e).

In acelasi timp, potrivit Regulamentului nr. 4/2005, . rambursare a creditului reprezinta o operatiune valutara conform art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulament, insa prin alin. 3 al aceluiasi articol se permite realizarea de „operatiuni (...) si in valuta, numai pe baza acordului de vointa al partilor”. Astfel, odata incheiata conventia de credit prin care s-a acordat un imprumut un valuta si s-a convenit achitarea ratelor in aceeasi moneda, reclamantii nu mai pot invoca regulile care guverneaza regimul valutar si de la care a inteles sa excepteze contractul pe care l-a incheiat cu banca.

Tot astfel, norma de drept comun aplicabila in cazul imprumutului de consumatie – art. 1578 C.civ. 1864 – consacra principiul nominalismului.

Cu referire la dreptului comunitar, instanta retine ca C.J.U.E., in hotararea Barclays Bank, a stabilit ca Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii si principiile dreptului Uniunii referitoare la protectia consumatorilor si la echilibrul contractual trebuie interpretate in sensul ca sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege si norme administrative ale unui stat membru, in lipsa unei clauze contractuale de modificare a continutului sau a domeniului de aplicare al acestora.

In speta de fata, instanta constata ca, prin supunerea unui contract de imprumut bancar principiului nominalismului monetar, se da eficienta unor dispozitii normative supletive, specifice respectivului tip de contract, nefiind o solutie care sa excedeze dispozitiile legii nationale in materie.

In ceea ce priveste priveste stabilizarea cursului si convertirea in lei, instanta considera ca, pronuntarea unei hotarari de admitere in acest sens, ar echivala cu imixtiunea in raportul juridic contractual, incalcand astfel dispozitiile art. 969 C.civ. si cu depasirea limitelor dreptului conferit de Legea nr. 193/2000 si Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993.

Referitor la cheltuielile de judecata

Potrivit art. 453 alin. 1 C.proc.civ. coroborat cu art. 451 alin. 1 C.proc. civ., daca exista o cerere a reclamantului in acest sens, precum si dovada cheltuielilor efective conform art. 452 C.proc.civ., instanta va putea obliga parata la plata cheltuielilor de judecata catre reclamanti.

Analizand inscrisurile din dosar, instanta retine ca, la dosarul cauzei, se regaseste numai dovada achitarii de catre reclamanti a onorariului de expert, nu si a onorariului de avocat.

In consecinta, instanta va obliga parata la plata catre reclamanti a cheltuielilor de judecata constand in onorariu de expert judiciar (1000 lei) si va respinge ca neintemeiata cererea de obligare a paratei la plata catre reclamanti a cheltuielilor de judecata constand in onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite in parte cererea privind pe reclamanții S. T. și S. C., ambii cu domiciliul ales la C.A. C. M. VICENTIU în sector 5, București, Calea Rahovei - Electromagnetica Business Park nr. 266-268, .. 2, . contradictoriu cu pârâta .>, cu sediul în sector 2, București, .. 6A.