Contestaţie la executare. Sentința nr. 4108/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4108/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 16-04-2015 în dosarul nr. 4108/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4108
Ședința publică din data de 16.04.2015
Instanța constituită din
PREȘEDINTE: S. M. M.
GREFIER: H. C. D.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile, având ca obiect „contestație la executare-suspendare executare silită” privind pe contestatoarea DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI – ADMINISTRAȚIA SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE în contradictoriu cu intimat P. O..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordinea stabilită pe lista de ședință, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează oral obiectul cauzei – contestație la executare-suspendare executare silită, stadiul judecății - primul termen de judecată, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare - legal îndeplinită, precum și faptul că la data de 15.04.2015, B.E.J. I. T. D. a depus prin Serviciul Registratură, la dosarul cauzei, în fotocopie certificată pentru conformitate cu originalul, înscrisurile din dosarul de executare nr. 3094/2014, după care:
Instanța, lasă cauza la a doua strigare, în vederea prezentării părților, în conformitate cu art. 104 pct. 13 din HCSM nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare, nu au răspuns părțile.
În temeiul dispozițiilor art. 131 alin. 1 C.pr.civ., instanța procedează la verificarea competenței sale, și constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
Nefiind alte cereri prealabile formulate și excepții invocate, instanța apreciază asupra cererilor de probatorii.
Instanța deliberează asupra probelor solicitate de către contestatoare și încuviințează, pentru contestatoare, proba cu înscrisurile atașate la dosar, apreciind în raport de dispozițiile art. 258 raportat la art. 255 alin. 1 C.pr.civ., ca fiind pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei.
Totodată, instanța, ia act că intimatul nu a depus întâmpinare, și nici nu a propus probe, motiv pentru care constată intimatul decăzut din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afară de cele de ordine publică.
Potrivit dispozițiilor art. 238 alin. 1 C.pr.civ., instanța estimează că durata necesară pentru cercetarea procesului, în raport de împrejurările cauzei, este limitată la 1 termen de judecată.
INSTANȚA,
Deliberând asupra prezentei cauzei, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 06.01.2015 sub nr. de dosar_, contestatoarea DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI – ADMINISTRAȚIA SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE în contradictoriu cu intimatul P. O. a formulat contestație la executare împotriva actelor de executare din dosarul de executare nr. 3094/2014, suspendarea executării silite, fără cheltuieli de judecată.
În motivare, contestatoarea a arătat că prin sentința civilă nr. 2243/23.04.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, irevocabilă, a fost obligată la restituirea către reclamant a sumei de 4.024 lei reprezentând taxa de primă înmatriculare.
Contestatoarea a arătat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 622 și urm. C.proc.civ., ci procedura specială din Codul de procedură fiscală, în sensul că intimatul trebuia să adreseze o cerere conform art. 117 C.proc.fisc., astfel că actele emise de executor sunt nelegale.
Totodată s-a mai arătat că au fost încălcate prevederile art. XV din O.U.G. nr. 8/2014 privind plata eșalonată a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea taxei de poluare.
În privința cheltuielilor de executare s-a arătat că nu sunt detaliate și nici dovedite.
În drept, contestatorul și-a întemeiat contestația la executare pe dispozițiile C.proc.civ., O.G. nr. 22/2002, O.G. nr. 92/2003.
Cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.
În dovedire, contestatorul a propus proba cu înscrisuri, probă încuviințată și administrată de instanță.
Deși legal citat, intimatul nu a formulat întâmpinare.
La dosarul cauzei au fost înaintate, în fotocopie, înscrisurile din dosarul de executare.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, prin sentința civilă nr. 2243/23.04.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a – C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr. 8904/3/CA/2012 (f.20-21), irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 2897/10.04.2014 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a de C. Administrativ și Fiscal (f.22-24), a fost admisă acțiunea intimatului P. O. și s-a dispus obligarea contestatoarei la restituirea sumei de 4024 lei reprezentând taxă de înmatriculare.
Intimatul a formulat cerere de restituire a taxei către Ministerul Finanțelor Publice – Agenția Națională de Administrare Fiscală – Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice (f.25) conform confirmării de primire (f.27).
Întrucât această cerere a rămas fără rezultat, intimatul s-a adresat cu cerere de executare silită la data de 15.07.2014 către B.E.J. I. T. D. fiind format dosarul de executare nr. 3094/2014 (f.18).
Executarea silită a fost încuviințată de Judecătoria Sectorului 2 București la data de 18.11.2014 în dosarul nr._/300/2014 (f.34).
La data de 08.12.2014 executorul judecătoresc a emis somația către contestatoare.
În drept, conform art. 712 C.proc.civ. împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare.
În ceea ce privește primul motiv de contestație privind procedura specială prevăzută de Codul de procedură fiscală, instanța reține următoarele:
Contestatoarea a susținut că intimatul nu a urmat procedura de restituire și rambursare a sumelor de la buget prevăzută de Ordinul nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, ci a preferat să se adreseze executorului judecătoresc.
Instanța constată că intimatul s-a adresat anterior demarării procedurii de executare silită organului fiscal competent, respectiv Administrației Sector 3 a Finanțelor Publice, așa cum rezultă din adresa de la dosar fila nr. 45,47, însă acestă instituție nu a dat curs solicitării sale, fapt pentru care a depus la B.E.J. I. T. D. cerere de executare silită în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2243/23.04.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a – C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr. 8904/3/CA/2012 (f.20-21), irevocabilă.
Instanța mai reține că executarea silită este procedura prin care titularul dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau alt titlu executoriu recurge la forța coercitivă a statului, prin instituțiile sale, pentru a constrânge pe debitor să execute obligațiile ce decurg dintr-un asemenea titlu și pentru a aduce la îndeplinire aceste obligații în mod silit.
Conform art. 117 lit. f din O.G. nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală, se restituie la cerere debitorului sumele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii, procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget aprobându-se prin ordin al ministrului finanțelor publice.
Astfel, conform Ordinului nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii și înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare, potrivit prevederilor art. 33 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată, denumit în continuare organul fiscal competent.
Așadar, această procedură specială prevede că restituirea se efectuează la cererea contribuabilului în termen de 45 de zile de la data depunerii și înregistrării cererii la organul fiscal competent, cerere depusă în termenul de prescripție și însoțită de documentele relevante soluționării cererii.
În raport de prevederile legale anterior menționate instanța concluzionează că beneficiarul unui astfel de titlu executoriu, chiar reprezentat de o hotărâre judecătorească, nu are un drept de opțiune între a apela la procedura de restituire menționată și procedura executării silite, creditorul obligației de restituire având obligația de a se conforma acestor dispoziții legale și de a depune o cerere de restituire.
Mai constată instanța că statul român și-a îndeplinit obligația de a organiza un sistem de punere în executare a hotărârilor judecătorești, prin instituirea unei proceduri legale de restituire a creanței menționate în hotărârea judecătorească ce reprezintă titlul executoriu, însă procedura nu a fost respectată de intimat.
Deși intimatul a depus cererea de restituire la organul fiscal, primită la data de 23.06.2014 (conform confirmării de primire f.27), acesta nu a așteptat curgerea termenului de 45 de zile prevăzut de lege și care s-ar fi împlinit la data de 08.08.2014, ci a depus cererea de executare silită la B.E.J. I. T. D. la data de 15.07.2014.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), executarea unei sentințe, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție. Dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect.
Dreptul de acces la o instanță nu impune statului obligația de a lua măsuri pentru executarea fiecărei hotărâri judecătorești civile în orice fel de condiții (cauza Sanglier c. Franței, nr._/99, 27 mai 2003). Dacă o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată de circumstanțe particulare, este necesar ca acea întârziere să nu aducă atingere substanței dreptului protejat prin articolul 6 paragraful 1 din Convenție (cauza Burdov c. Rusiei, nr._/00, 7 mai 2002). În același timp, pentru a stabili dacă a fost respectată exigența executării hotărârii într-un termen rezonabil, Curtea a statuat a se lua în considerare complexitatea procedurii, atitudinea părților și a autorităților naționale implicate, precum și obiectul hotărârii de executat (cauza D. și alții c. României, decizia din 4 septembrie 2012, nr._/08).
În același timp, în ceea ce privește articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, Curtea a considerat că legiuitorul trebuie să se bucure de o deplină libertate de acțiune în punerea în aplicare a politicilor sociale și economice pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public ce reclamă o soluție legislativă, cât și asupra alegerii acestei soluții. Curtea a reamintit că a stabilit deja în cauze anterioare că măsurile luate în scopul protejării echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică (cauza M. și S. c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr._/11 și_/11).
Analizând cauza de față prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., instanța constată că intimatul a obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care autoritățile statului au fost obligate la o acțiune specifică și pentru care legea a prevăzut o procedură specială de restituire. Într-adevăr, nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, însă în cazul de față se pune problema neurmării de către intimat a demersurilor prevăzute în procedura specială în vederea obținerii plății.
În aceste condiții, față de circumstanțele concrete ale cauzei, în care intimatul a depus cererea de restituire prevăzută de lege, însă nu a așteptat împlinirea termenului de 45 de zile, diligențele sale nefiind finalizate, deși este justificat și de dorit ca autoritățile să depună eforturi în termenul cel mai scurt pentru a executa obligațiile prevăzute în titluri executorii, instanța apreciază că stabilirea unei proceduri speciale pentru restituire este justificată și nu încalcă dreptul de acces la o instanță și nici dreptul de proprietate, iar termenul de 45 de zile este unul rezonabil.
Pentru motivele anterior expuse, instanța apreciază drept întemeiat acest prim motiv de contestație la executare.
În ceea ce privește motivul de contestație privind prevederile O.U.G. nr. 8/2014, instanța reține următoarele:
În privința exigibilității creanței puse în executare instanța constată că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. XV din O.U.G. nr. 8/2014 pentru modificarea și completarea unor acte normative și alte măsuri fiscal-bugetare, care stabilesc în alin. 1 că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, dobânzile calculate până la data plății integrale și cheltuielile de judecată, precum și alte sume stabilite de instanțele judecătorești, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2015, se va realiza pe parcursul a 5 ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20% din valoarea acestora.
Față de prevederile O.U.G. nr. 8/2014, aplicabile în cauză față de împrejurarea că hotărârea a devenit executorie înainte de data de 31.12.2015, instanța apreciază că, în cauză, creanța pentru care s-a început executarea silită a devenit neexigibilă la data intrării în vigoare a acestui act normativ, respectiv la data de 28.02.2014, anterior depunerii cererii de executare silită – 15.07.2014. În consecință, toate actele de executare care au urmat intrării în vigoare a ordonanței sunt lovite de nulitate, fiind întocmite cu încălcarea dispozițiilor Ordonanței care prevede o eșalonare a plății.
Instanța mai are în vedere și jurisprudența Curții Constituționalea României în Decizia nr.1533/2011 când Curtea s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009, situație apreciată de instanță ca fiind comparabilă cu aceea din speță.
În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a arătat în primul rând că ,,măsura suspendării de drept a procedurilor de executare este una necesară pentru a se putea realiza finalitatea avută în vedere, respectiv eșalonarea sumelor de bani rezultate din hotărâri judecătorești, fiind aplicată în mod egal tuturor persoanelor ce intră sub incidența acesteia”. Totodată, Curtea Constituțională a mai reținut că ,,Spre deosebire de cele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Burdov 2 împotriva Rusiei, sau prin Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Yuriy Nikolayevich I. împotriva Ucrainei, statul român nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute prin acestea. Astfel, rezultă că situațiile avute în vedere nu sunt comparabile; în speță, nu este vorba de complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public ori de faptul că autoritățile statului se prevalează de lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru executarea hotărârilor judecătorești, ci de problema sistemică ce rezultă din plata sumelor de bani care ar trebui executate și de impactul acesteia asupra stabilității economice și financiare a țării”.
Curtea Constituțională a mai arătat că ,,Executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; executarea uno icto constituie o modalitate de executare, însă nu singura pe care statul o poate alege”. S-a mai reținut că statul a făcut uz de marja sa de apreciere în privința termenului în care să fie executate hotărârile judecătorești, tocmai datorită situației economice și financiare îngrijorătoare în care se află, ceea ce nu este contrar art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, măsura este necesară într-o societate democratică.
În ceea ce privește proporționalitatea măsurii, s-a reținut că prin eșalonarea plății sumelor de bani nu este vorba despre o omisiune a statului, despre lipsa de diligență a acestuia, despre eventuala sa opoziție față de autoritatea de care se bucură hotărârile judecătorești, ci de necesitatea creării unui echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor care intră sub incidență ordonanței de urgență criticate.
Concluzia la care a ajuns în final Curtea Constituțională este aceea că, în ceea ce privește dispozițiile art.1, paragraful 1 din CEDO, statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătorești și nu refuză punerea în aplicare a acestora. Rezultă că prin eșalonarea efectuată statul nu a afectat esența dreptului de proprietate, nu a adus atingere substanței acestui drept și cu atât mai puțin nu a negat existența acestuia.
De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 188/02.03.2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009, Curtea Constituțională a reținut că ,,Guvernul nu refuză aplicarea hotărârilor judecătorești, ci, din contră, le recunoaște și își ia angajamentul ferm de a le executa întocmai potrivit criteriilor rezonabile și obiective stabilite în actul normativ contestat. Prin urmare, Curtea constată că ordonanța de urgență nu este o măsură prin care se interzice nici măcar temporar executarea unei hotărâri judecătorești și, în consecință, nu reprezintă o imixtiune a puterii legislative în procesul de realizare a justiției. Măsura contestată urmărește un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză.”
Instanța mai are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) care, prin decizia pronunțată la data de 04 septembrie 2012 publicată la data de 18 septembrie 2012 în cauza „D. și alții împotriva României”, a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților, prin care invocau încălcarea art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil) și respectiv a art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate) prin aceea că autoritățile interne (Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante, apreciind că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială, eșalonarea de către Guvern, în calitate de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând din anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.
Cu privire la această deciziile Curții Constituționale a României și Cauza pronunțată de Curtea Europeană în contradictoriu cu Statul Român sus-amintită, instanța reține că aceste aspecte reținute de Curtea Europeană sunt aplicabile și în cauza de față, creditorii-intimați aflându-se într-o situație asemănătoare, iar în aceste condiții, în temeiul acestei jurisprudențe recente a Curții Europene, se justifică și reținerea aplicabilității dreptului intern care nu apare ca fiind în contradicție cu dispozițiile Convenției Europene.
În sensul celor reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza „D. și alții c. României”, în cauza de față instanța reține că atitudinea statului nu a fost de a refuza plata sumelor prevăzute în titlul executoriu, ci de a eșalona plata acestora pentru a se evita dezechilibrele bugetare, în condițiile în care creanțele cumulate la nivelul țării au un nivel ridicat.
Trebuie precizat că sumele sunt actualizate cu indicele de inflație pentru a se evita ca persoanelor îndreptățite să li se diminueze creanța în acest interval de timp prin deprecierea monedei naționale.
În concluzie, în sensul celor reținute de Curtea Europeană, la acest moment instanța apreciază că nu există indicii că debitoarea-contestatoare nu va respecta termenele de eșalonare a creanțelor, nefiind motive de a se înlătura aplicabilitatea dispozițiilor interne.
Prin urmare, instanța reține că în cauză creanța invocată de către intimat și pentru care au fost efectuate acte de executare nu mai era exigibilă din momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr.8/2014, executarea silită fiind suspendată de drept, orice act de executare efectuat după această dată pentru recuperarea întregii creanțe, iar nu a tranșelor scadente, fiind lovit de nulitate și se impune a fi anulat, întrucât debitoarea-contestatoare beneficiază de un termen suspensiv legal pentru a-și executa obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu. În consecință, pe durata termenului de suspendare, executorul judecătoresc nu poate efectua sau continua executarea silită.
Pentru motivele anterior expuse, instanța constată întemeiat și acest motiv de contestație la executare.
În ceea ce privește motivul de contestație privind cheltuielile de executare, instanța reține următoarele:
Conform art. 670 alin. 1 C.proc.civ. partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activitățile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor.
Potrivit alin. 2cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunțat la executare, situație în care vor fi suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ținut să suporte cheltuielile de executare stabilite sau, după caz, efectuate după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite în titlul executoriu, chiar dacă el a făcut plata în mod voluntar.
Sunt cheltuieli de executare conform alin. 3:
1.taxele de timbru necesare declanșării executării silite;
2.onorariul executorului judecătoresc, stabilit potrivit legii;
3.onorariul avocatului în faza de executare silită;
4. onorariul expertului, al traducătorului și al interpretului;
5. cheltuielile efectuate cu ocazia publicității procedurii de executare silită și cu efectuarea altor acte de executare silită;
6. cheltuielile de transport;
7.alte cheltuieli prevăzute de lege ori necesare desfășurării executării silite.
Totodată, conform alin. 4sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii. Aceste sume pot fi cenzurate de instanța de executare, pe calea contestației la executare formulate de partea interesată și ținând seama de probele administrate de aceasta.
Contestatoarea a susținut că în cuprinsul încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, acestea nu sunt detaliate, iar executorul judecătoresc nu a anexat niciun înscris din care să rezulte ce cheltuieli au fost efectuate în dosarul de executare nr. 3094/2014, solicitând instanței să verifice aceste cheltuieli sub aspectul realității și caracterului rezonabil.
În privința onorariului executorului judecătoresc:
Analizând cuantumul onorariului executorului judecătoresc de 708,04 lei (TVA inclus), instanța constată că acesta a fost stabilit în mod corect, în conformitate cu dispozițiile legale, fiind compus din 10% din debitul urmărit în sumă de 5.706,07 lei – 570,607 lei la care se adaugă TVA de 24%, și că îndeplinește condițiile de a fi real, necesar și rezonabil.
Instanța constată că, deși în dosarul de executare silită nu există dovada achitării onorariului executorului judecătoresc, chiar dacă onorariul de executor nu a fost avansat în integralitate de creditor, onorariul de executor stabilit prin procesul-verbal de cheltuieli de executare ce constituie titlu executoriu va fi urmărit întocmai în patrimoniul debitorului care, prin culpa sa, constând în întârzierea executării de bunăvoie a obligației conținute în titlul executoriu, a determinat sesizarea executorului judecătoresc și începerea executării silite.
În continuarea raționamentului juridic, instanța reține că, pentru ca debitorul urmărit să datoreze cheltuielile de executare reprezentate de onorariul de executor, trebuie ca onorariul de executor să fie real, necesar, rezonabil.
Analizând onorariul de executor, instanța constată că acesta îndeplinește caracterele mai sus enunțate:
- onorariul este real din moment ce a fost consemnat în procesul-verbal de cheltuieli de executare din data de 08.12.2014;
- onorariul este necesar, din moment ce debitorul nu și-a executat la termen, de bunăvoie, obligația stabilită în titlul executoriu;
- onorariul contestat este rezonabil: 1. sub aspectul valorii pricinii, se situează în limitele prevăzute în Ordinul Ministrului Justiției nr. 2550/2006, respectiv de art. 39 din Legea nr. 188/2000. Legea nu prevede că limita maximă a onorariului ce poate fi perceput de executor trebuie să cuprindă și taxa pe valoare adăugată. Executorii judecătorești sunt ținuți a respecta art. 39 din Legea nr. 188/2000 și a stabili onorariile în limitele acolo prevăzute. La onorariile astfel calculate, unii executori judecătorești au obligația calculării și reținerii TVA-ului, taxă ce este suportată potrivit codului fiscal de destinatarul final, în cazul de față: debitorul obligat a rambursa cheltuielile de executare. Din verificarea onorariului calculat în dosarul de executare analizat, instanța constată că executorul a respectat prevederile legale, calculând onorariul în raport de valoarea urmărită, în procentul impus de lege, la acest onorariu calculând și percepând TVA, întregul onorariu astfel calculat urmând a fi suportat de contestatoarea-debitoare. Serviciul prestat de executorul judecătoresc fiind încadrat din punct de vedere contabil în categoria prestărilor de servicii pentru care se datorează taxa pe valoare adăugată în procent de 24%, în mod legal executorul judecătoresc a calculat TVA la cheltuielile de executare, suma constituind taxă pe valoare adăugată nefăcând parte din onorariul executorului judecătoresc, ci reprezentând un impozit indirect, în sarcina consumatorului final (în speță creditorul beneficiar al serviciilor prestate de executor), pe care executorul judecătoresc îl percepe, pentru ca apoi să îl vireze către bugetul statului. Ca urmare a achitării acestei obligații fiscale, suma va rămâne efectiv executorului judecătoresc cu titlu de onorariu este doar maximul prevăzut de art. 39 din Legea nr. 188/2000. Onorariul executorului judecătoresc calculat conform art. 39 din Legea nr. 188/2000, la care se adaugă TVA-ul, constituie o cheltuială de executare făcută de creditor. Fiind în integralitate o cheltuială de executare, creditorul are dreptul să recupereze această sumă (onorariu + TVA) de la debitorul său rău-platnic, fiind vorba de un drept izvorât din lege. 2. sub aspectul muncii îndeplinite de executor: Din această perspectivă trebuie subliniat că acest criteriu se referă la munca îndeplinită de executor prin prisma culpei procesuale a debitorului, iar nu la o evaluare strictă efectuată de instanță asupra activității pe care o presupune exercitarea profesiei de executor în speța de față. Evaluarea activității pe care o presupune exercitarea profesiei de executor într-o speță în genul celei de față a fost efectuată a priori de legiuitor prin art. 39 din Legea nr. 188/2000. Așadar, ar fi fost îndreptățit calificativul de „nerezonabil” atribuit onorariului de executor stabilit, onorariu ce ar urma să fie suportat de debitor cu titlul de cheltuieli de executare, doar în măsura în care, după emiterea somației, debitorul s-ar fi conformat și ar fi achitat în termenul indicat suma restantă. În cauză, instanța constată însă că nu se poate aprecia că activitatea executorului judecătoresc a fost diminuată prin comportamentul debitorului care să justifice o diminuare corelativă a cheltuielilor de executare imputabile acestuia din urmă.
În lumina celor de mai sus, instanța constată că nu există niciun motiv de diminuare a cheltuielilor de executare (reprezentate de onorariul de executor) imputabile debitorului.
În privința celorlalte cheltuieli de executare:
Prin încheierea din data de 08.12.2014 executorul a stabilit cu titlu de cheltuieli de executare și sumele de 62 de lei cheltuieli poștale, 300 lei onorariu de avocat și 20 de lei taxa judiciară de timbru.
În privința cheltuielilor poștale și a taxei de timbru, rezultă cu evidență efectuarea acestor cheltuieli, față de adresele emise pentru înființarea popririi și somația emisă către contestatoare, precum și față de încheierea de încuviințare a executării silite, care nu s-ar fi pronunțat în lipsa achitării taxei judiciare de timbru. În privința onorariului de avocat, și această cheltuială este dovedită conform împuternicirii avocațiale și chitanței ce atestă plata onorariului de 300 lei (f.19).
În concluzie, acest motiv de contestație la executare nu este întemeiat.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, instanța va admite prezenta contestație la executare, astfel cum a fost formulată și va dispune anularea actele de executare realizate de către B.E.J. I. T. D. în dosarul de executare nr. 3094/2014.
Referitor la cererea de suspendare a executării silite până la soluționarea prezentei contestații la executare:
Instanța va respinge ca rămasă fără obiect această cerere, având în vedere împrejurarea că, potrivit art.718 alin.1 C.proc.civ., suspendarea executării silite poate fi dispusă numai până la soluționarea pe fond a contestației la executare, iar în cauză instanța a reținut spre soluționare la același termen, atât această cerere, cât și fondul litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite contestația la executare formulată de contestatoarea DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI – ADMINISTRAȚIA SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, sector 2, . în contradictoriu cu intimatul P. O. cu domiciliul în București, sector 3, ., nr. 3, ., . class="msonormalcxspmijlociu"> Anulează actele de executare realizate de către B.E.J. I. T. D. în dosarul de executare nr. 3094/2014.
Respinge cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare, cerere care se va depune la Judecătoria Sectorului 2 București.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 16.04.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
S. M. MIRABELAHANCERI C. D.
Red. S.M.M./Tehnored. H.C.D.
4 ex./24.04.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 4097/2015.... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 4177/2015. Judecătoria... → |
|---|
