Contestaţie la executare. Sentința nr. 2300/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2300/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 26-02-2015 în dosarul nr. 2300/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI - SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2300
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 26.02.2015
INSTANȚA CONSTITUITA DIN:
PREȘEDINTE: M. D. D.
GREFIER: F. B.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect cerere contestație la executare – suspendare executare, privind pe contestatoarea A. NATIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR în contradictoriu cu intimatul M. D. V..
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul, prin avocat I. Răzeșu, care depune la dosar împuternicire avocațială, lipsind contestatoarea.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței obiectul dosarului, stadiul procesual, modul de îndeplinire al procedurii de citare, precum și faptul că a fost depus de către B. D. M. și N. S. dosarul de executare nr. 81/2014, după care
Avocatul intimatului depune la dosar practică judiciară și întâmpinare, solicitând a fi calificată de către instanță note de ședință.
Instanța califică întâmpinarea depusă la dosar de către intimat ca fiind note de ședință, după care acordă cuvântul asupra formulării de probatorii.
Avocatul intimatului solicită încuviințarea probei cu înscrisurile de la dosarul cauzei.
Instanța, potrivit dispozițiilor art. 258 raportat la art. 255 C.pr.civ., încuviințează pentru părți proba cu înscrisuri constând în actele de la dosar, apreciind-o utilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri:
Avocatul intimatei solicită respingerea cererii de suspendare a executării ca rămasă fără obiect, respingerea contestației la executare, ca fiind neîntemeiată, întrucât dispozițiile O.G. nr. 10/2014 nu sunt incidente în această speță, iar încuviințarea executării silite a fost inițiată în luna ianuarie 2014, anterior intrării în vigoare a aceste ordonanțe, prin urmare tuturor actelor de executare li se aplică legislația inițială, mai mult decât atât O.G. nr. 10/2014, a ieșit din vigoare, nu mai produce efecte juridice, iar în temeiul art. 6 din C.civ., legea civilă este aplicabilă doar cât timp este în vigoare, nu poate să retroactiveze, fără cheltuieli de judecată.
JUDECĂTORIA
Deliberând, constată următoarele:
Prin contestația la executarea silită înregistrată în termenul legal de 15 zile pe rolul acestei instanțe sub numărul de mai sus la data de 24.03.2014, contestatoarea A. NATIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR în contradictoriu cu intimatul M. D. V. a solicitat anularea executării silite dispusă prin dosarul de executare nr. 81/2014; anularea încheierii privind cuantumul cheltuielilor de executare încheiate în data de 13.03.2014 de către B.E.J.A. „D. M. și N. S."; anularea încheierii pronunțate în data de 25.02.2014, de către Judecătoria Sectorului 2 în dosarul nr._ de încuviințare a executării silite;suspendarea executării silite dispusă prin dosarul nr. 81/2014, întocmit de către B.E.J.A. „D. M. și N. S.", în temeiul art. 700 alin. (1) și (3) Cod proc. Civ., până la soluționarea prezentei cauze.
In fapt, a arătat că în data de 21.03.2012, Instituția Prefectului Județului Hunedoara - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 a emis pe numele petentului M. D. V., Hotărârea nr. 161/2012.
Prin Hotărârea nr. 161/2012 s-a stabilit cu titlu de despăgubiri, în favoarea domnului Măzărean D. V., suma de 104.885,5 lei pentru bunurile ce au aparținut autoarei M. M., bunu care au fost situate în localitatea Bolgrad, ..
Prin Somația din data de 13.03.2014, B.E.J.A. „D. M. și N. S.", înștiințeaz A. Națională pentru Restituirea Proprietăților despre obligația de restituire către creditori M. D. V. a sumei de 113.787.16 lei, reprezentând totalul compensațiilor stabilite pri Hotărârea nr. 161/2012, din care 40% reprezintă valoarea actualizată cu indicele prețurilor de consut pentru perioada martie 2013 - martie 2014, respectiv suma de 42.335,99 lei, și suma de 8.519,87 li reprezentând cheltuieli de executare, inclusiv onorariu avocat.
Face precizarea că B.E.J.A. „D. M. și N. S." a intocmit dosarul de executai nr. 81/2014 în baza Hotărârii nr. 161/2012, emisă de Comisia Județeană Hunedoara pentru aplicare Legii nr. 290/2003.
În ceea ce privește încheierea de actualizare, din analiza acesteia s-a constatat că B.E.J./ „D. M. și N. S." a actualizat suma de 41.954,20 lei, reprezentând 40% (tranșa I) di totalul compensațiilor stabilite în favoarea domnului M. D. V. prin Hotărârea n 116/2012 emisă de Comisia Județeană Hunedoara, cu indicele de creștere a prețurilor de consum p perioada martie 2013 - martie 2014.
Având în vedere prevederile Ordonanței de Urgență nr. 10/2014 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Legea n 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietate statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la septembrie 1940, precum și din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensa cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase I Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, arată că creanța invocată nu este exigibilă, astfel că procedura de executare silită a fost pornită în mod nelegal.
Titlul executoriu invocat îl reprezintă Hotărârea nr. 161/21.03.2012 emisă de către Institut Prefectului Județului Hunedoara - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003.
Potrivit dispozițiilor art. 2 din OUG nr.10/2014, „începând cu data intrării în vigoare prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, plata voluntară despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primuli Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonea aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006".
De asemenea, arată că modalitatea de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 este prevăzută de art.18 alin.(5) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003, respectiv "compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr.290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr.290/2003, (...) se achită beneficiarilor, (...), astfel:
a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei;
b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei;
c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei."
De asemenea, conform art. 18 alin.(5) din H.G. nr. 1120/2006, achitarea acestor compensații este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație. Cităm, în acest sens, dispozițiile legale mai sus amintite, potrivit cărora: "compensațiile (...) se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, (...)".
Prin folosirea sintagmelor „în funcție de disponibilitățile bănești" sau „în limita sumelor aprobate anual cu aceasta destinație în bugetul de stat", legiuitorul a prevăzut tocmai acea situație în care sumele alocate prin bugetul de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate potrivit legii.
Această interpretare este singura în măsură a da valoare prevederii legale stipulate la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit căreia „ordonatorii de credite au obligația de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale".
Ignorarea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Totodată, arată că se impune a menționa că din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența C.E.D.O. Sumele alocate ca despăgubiri sunt stabilite prin Legea bugetului de stat, iar sumele plătite de A.N.R.P. ca despăgubiri în temeiul Legii nr.290/2003 sunt publice, fiind publicate pe site-ul anrp.gov.
Referitor la modalitatea de actualizare adoptată de B.E.J.A. „D. M. și N. S." în încheierea din data de 13.03.2014, arată instanței de judecată faptul că alin.(6) al art.18 din H.G. nr. 1120/2006 prevede: „Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior".
În ceea ce privește onorariul avocațial în sumă de 800 lei, solicitat pentru îndeplinire formalităților de executare, apreciem cuantumul onorariului ca fiind nepotrivit de mare față de munca; îndeplinită, în considerarea faptului că în faza executării silite executorul judecătoresc are un rol central, apărătorul limitându-se să depună cererea de executare silită.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea;1 necesitatea și caracterul lor rezonabil.
Există două raporturi conexe: raportul juridic civil dintre părțile contractului de asistență juridica (client/avocat) și raportul juridic de drept procesual civil dintre părți. Art. 274 alin.(3) din O proc. cm prevede: „Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecafM reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanței cauzei."
Cu toate acestea, raportul juridic dintre avocat și clientul său nu este stânjenit în nici un fel deoarece activitatea instanței se limitează doar la reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată și nu a onorariului propriu-zis. C. de asistență juridică se menține în integralitate! clientul plătind avocatului onorariul convenit.
Însă, cealaltă parte va fi obligată să plătească adversarului numai onorariul în cuantumul fixai de instanță.
Arată că este incontestabil faptul că o asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cm cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față| de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
În consecință, vă solicităm respingerea onorariului de avocat, având în vedere motivele precizate.
Face precizarea că, continuarea procedurii de executare silită demarată prin dosarul de executare nr. 81/2014 poate crea un prejudiciu bugetului de despăgubiri al ANRP.
Arată că bugetul are un însemnat rol stabilizator al economiei naționale, iar cheltuielile statului cu aceste despăgubiri nu pot destabiliza procesul complex al distribuirii produsului social net în economia națională, între stat, pe de o parte, și populație, pe de altă parte. Din aceste motive, în conformitate cu prevederile art. 175 alln.(2) Cod proc. civ., solicită instanței să sancționeze cu nulitatea expresă dosarul de executare nr. 81/2014.
Având în vedere cele expuse mai sus apreciază nelegală începerea executării silite în baza Hotărârii nr. 161/21.03.2012.
Pentru aceste motive solicită admiterea contestației și anularea actelor de executare silită dispuse în dosarul de executare nr. 81/2014.
În drept, se întemeiază pe dispozițiile art. 711 și următoarele Cod proc. civ, Legea nr. 290/2003, actualizată prin Legea nr.171/2006 și H.G. nr.1120/2006, modificată prin H.G. nr.57/2008.
La data de 26.02.2015, intimatul a depus note scrise prin care solicită instanței sa dispună:
1.respingerea capătului de cerere privind suspendarea executării silite ca fiind rămas fara obiect;
2.pe fond, respingerea contestației la executare formulate de ANRP ca fiind neîntemeiata, având in vedere ca executarea silita impotriva debitoarei s-a efectuat cu respectarea tuturor prevederilor legale in materie,
In fapt, arată că in calitate de beneficiar in baza Legii nr. 290/2003, a formulat cerere pentru acordarea despăgubirilor, cerere care a fost soluționata prin emiterea Hotărârii nr. 161/21.03.2012 de către Comisia județeană Hunedoara pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 si prin care s-a propus acordarea unor compensații bănești in cuantum total de 104.885,5 lei.
Ulterior, a depus la ANRP o cerere de plata, insotita atat de Hotărârea nr. 161/21.03.2012, cat si de actul de identitate si de dovada deschiderii unui cont bancar in lei, solicitând acestei instituții sa isi onoreze obligația de plata, in conformitate cu Legea 290/2003.
Debitoarea a justificat ca nu dispune de fonduri suficiente pentru a face plata, solicitandu-mi sa aștept pentru o durata nedeterminata de timp.
Dand dovada de buna-vointa, nu a trecut imediat la executare silita (desi creanța era deja certa, lichida si exigibila), ci am dat ANRP un răgaz suficient, cu speranța ca vor face plata de buna-voie.
Vazand ca debitoarea ANRP nu isi indeplineste obligațiile legale nici dupa acest interval de timp, s-a adresat executorului judecătoresc cu o cerere prin care am solicitat punerea in executare a titlului meu executoriu, respectiv a Hotărârii nr. 161/21.03.2012.
Executorul judecătoresc s-a adresat instanței competente iar cererea de "încuviințare a executării silite a debitoarei a fost admisa de către instanța de executare, respectiv Judecătoria Sectorului 2 București.
A arătat că criticile debitoarei sunt neintemeiate, întrucât în privința motivelor invocate de către ANRP, in legătura cu modul de plata a despăgubirilor, arată ca art. 18 alin. 5 din H.G. 1120/2006 se aplica in cazul in care plata despăgubirilor s-ar fi făcut in mod normal si legal, si anume in doua transe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% in primul an si 60% in anul următor, daca cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei, cum este cazul creanței din prezenta speța.
In cazul de fata, Hotărârea a fost emisa in anul 2012, deci plata integrala ar fi trebuit sa fi fost efectuata deja pana in prezent, or a invoca articole din aceste acte normative in anul 2015, in cadrul unei contestații la executare, reprezintă, in opinia subsemnatului, o invocare a propriei culpe a debitoarei ANRP.
In condițiile in care bugetul ANRP alocat despăgubirilor a fost redus la aproape jumătate fata de anul trecut, debitoarea intelege sa invoce dispozițiile legale conform cărora compensațiile se achita beneficiarilor, in limita sumelor aprobate anual cu aceasta destinație in bugetul de stat. Cu toate ca invocarea acestui articol, la 3 ani de la momentul la care a fost emisa Hotărârea, mi se pare un abuz, el nu a solicitat plata despăgubirilor din sume care nu ar fi fost alocate acestui scop.
Dimpotrivă, va fi nevoit sa aștepte pentru un termen nedefinit, pana cand vor fi alocați suficienți bani pentru plata numeroșilor creditor aflați inaintea sa.
Arată ca Hotărârea nr. 161/21.03.2012 - prin care i-a fost recunoscut dreptul la acordarea despăgubirilor in temeiul Legii nr. 290/2003 - a fost emisa cu 3 ani in urmai
Cu toate ca debitoarea ANRP avea obligația de a efectua plata compensațiilor bănești in cel mult 2 ani de la momentul emiterii Hotărârii, iar el a dat dovada de buna-vointa, așteptând ca debitoarea sa isi onoreze obligațiile de plata, ANRP a refuzat in mod nejustificat sa efectueze plata compensațiilor pentru mai bine de 3 ani!
In lumina jurisprudentei CEDO, arată că a dobândit un "bun" in sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, fiind, așadar, titularul unui drept de proprietate, drept pe care insa debitoarea ANRP il nesocotește pentru mai bine de 3 ani!
Textul Convenției Europene a Drepturilor Omului (la fel si jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului) face parte din dreptul intern al României inca din anul 1994, iar daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului in care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile (art. 20 alin. 2 din Constituție).
In cauza Viasu c. România, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca o decizie administrativa a autorității locale competente prin care i se recunoaște pârtii interesate un drept la reparație este suficienta pentru a crea un "interes patrimonial" aparat de art. 1 din Protocolul nr. 1, si ca, prin urmare, neexecutarea unei astfel de decizii constituie o ingerința in sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol.
Daca prezenta contestație ar fi admisa, dreptul său de proprietate ar fi golit de conținut, de vreme ce i s-ar refuza concursul forței coercitive a Statului împotriva unei autorității publice, care, cu rea-credinta, refuza sa aducă la îndeplinire un act administrativ definitiv si executoriu, emis in baza unei legi speciale de retrocedare.
Daca nu poate executa silit autoritatea publica pentru valorificarea unui drept de proprietate stabilit in mod cert si irevocabil, atat sub aspectul existentei cat si si al intinderii acestuia, s-ar crea o ingerința nepermisa si disproporționata in dreptul său de proprietate.
Mai mult decât atat, arată ca refuzul de a efectua plata, pe motiv ca ANRP este preocupata de „respectarea principiului nediscriminarii si egalității de tratament" si de „prevederi legale a căror ignorare poate avea ca efect angajamente de plata fara acoperire bugetara", da naștere arbitrariului, constituind o ingerința disproporționata in dreptul meu de proprietate, astfel cum este el protejat de Convenție.
Nu in ultimul rand, arată ca debitoarea nu poate invoca propria culpa in neindeplinirea obligațiilor asumate, iar existenta dreptului meu de creanța si implicit a „bunului" este justificata de speranța legitima pe care Statul R. a dat-o prin emiterea unui act administrativ individual al cărui beneficiar sunt.
Totodată, arată ca debitoarea ANRP nu a invocat niciun criteriu in baza căruia unele dosare de plata a despăgubirilor au fost soluționate cu prioritate, in timp ce in altele, cum este cel de fata, a fost invocata lipsa disponibilităților bănești, fapt care sugerează aprecierea discreționara a debitoarei si lipsa oricărei transparente in plata unor despăgubiri si concomitent, refuzul discreționar si nelegal al plații compensațiilor recunoscute in favoarea sa!
Consideră că dispozițiile OUG nr. 10/2014 nu sunt incidente in prezenta speța întrucât OUG nr. 10/2014, nu mai este in vigoare, prin urmare acest act normativ nu mai poate produce efecte juridice la acest moment.
De asemenea, arată ca - potrivit art. 6 NCC: "Legea civila este aplicabila cat timp este in vigoare."
Așadar, o eventuala anulare a actelor de executare in temeiul unui act normativ ce - in prezent - nu mai este in vigoare, ar echivala cu o ultraactivare a legii.
In continuare, arată ca art. 2 al OUG nr. 10/2014 - astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 112/2014 - vizează exclusiv plățile voluntare pe care debitoarea ANRP urma sa le faca.
Or, in prezenta cauza - a apelat la procedura executării silite impotriva debitoarei ANRP, tocmai pentru ca aceasta depășise termenele de plata prevăzute de lege.
Plecând de la prezumția ca Statul, prin ANRP, isi executa cu buna-credinta si de bunăvoie obligația de plata astfel cum a fost eșalonată prin textul inițial al legii (neputandu-se imagina un Stat de rea-credinta), rezulta ca la data intrării in vigoare a Ordonanței, titlurile deja emise si neachitate integral, respectiv, titlurile deja emise si achitate parțial sau neachitate, nu puteau fi decât acele titluri a căror scadenta la plata conform eșalonării prevăzute de legea speciala, nu era implinita fie pentru niciuna dintre cele doua transe, fie pentru cea de-a doua transa. La aceste titluri se refera textul actului normativ, cand face vorbire despre plata voluntara a despăgubirilor.
In baza acestui principiu de buna-credinta a Statului debitor in executarea obligațiilor ce ii revin conform legilor speciale (a se vedea si art. 11 si art. 44 din Constituție), pentru ipoteza in care cea de-a doua transa nu era scadenta la data intrării in vigoare a Ordonanței, se prezuma ca prima transa, ajunsa la scadenta, era deja achitata de Stat la data intrării in vigoare a Ordonanței.
Rezulta așadar ca titlurile de plata la care se refera OUG nr. 10/2014 nu pot fi decât acele titluri de plata, astfel cum sunt enumerate la art. 2 din Ordonanța, care au fost emise cu cel mult doi ani (sau mai puțin) anterior datei intrării in vigoare a Ordonanței si pentru care debitoarea ANRP inca mai poate dispune plata lor voluntara.
Or, in prezenta cauza, Hotărârea nr. 161/21.03.2012 a fost emisa de către Comisia Județeană Hunedoara cu 2 ani inainte de . OUG nr. 10/2014, motiv pentru care subsemnatul am si apelat la procedura executării silite!
In concluzie, OUG nr. 10/2014 nu se aplica titlurilor de plata cu scadenta ambelor transe implinita la data intrării in vigoare a Ordonanței si nici titlurilor a căror prima transa era scadenta la data intrării in vigoare a Ordonanței in privința acestei prime transe, ci se aplica acelor titluri de plata penjtru care debitoarea ANRP este inca in termen sa dispună o plata voluntara a compensațiilor.
Aceasta concluzie se desprinde din aceea ca nu se poate vorbi despre obligație a Statului scadenta si neachitata la scadenta intrucat, . Statul ar fi de rea-credinta, ceea ce nu poate fi conceput in condițiile in care prin dispoziția constituționala de la art. 44 se prevede expres ca orice creanța impotriva Statului este garantata.
O interpretare contrara a dispozițiilor OUG nr. 10/2014 ar conduce la paradoxul in care o creanța exigibila se transforma . pentru o perioada de 6 luni (14.03._14) corespunzător datei intrării in vigoare a Ordonanței si celei de la care se poate efectua plata voluntara.
Prin urmare, nu se poate considera ca dispozițiile art. 2 din OUG nr. 10/2014 se refera la transele deja scadente inainte de . Ordonanței, potrivit scadentelor reglementate de legea nemodificata, întrucât nu se poate imagina si accepta din punct de vedere juridic ca legiuitorul a avut in vedere la edictarea normei un Stat de rea-credinta care nu si-a indeplinit la termen obligațiile de plata scadente.
De asemenea, arată ca încheierea de încuviințare a executării silite nu este supusa niciunei cai de atac, potrivit art. 665 alin. (6) Cod proc. civ., ceea ce o califica drept o incheiere definitiva din perspectiva art. 634. alin. (1), pct. 1 Cod proc. civ.
Astfel, instanța de executare s-a pronunțat in mod definitiv prin incheiere, asupra faptului ca este titularul unui drept de creanța cert, lichid si exigibil.
. OUG nr. 10/2014 nu poate afecta exigibilitatea dreptului de creanța, drept recunoscut cu 3 ani in urma de către autoritățile statului roman si consfințit in mod definitiv de către o instanța judecătoreasca!
Mai mult decât atat, având in vedere:
-rațiunea reintroducerii in legislație si in practica a procedurii incuviintarii executării silite;
-soluția de admitere a incuviintarii executării silite date de Judecătoria Sectorului 2 București, in baza unui inscris in privința căruia instanța a reținut calitatea de ..titlu executoriu", precum si faptul ca suntem in prezenta unei creanțe certe, lichide si exigibile:
-caracterul definitiv al incheierii de incuviintare a executării silite, incheiere ce nu este supusa niciunei cai de atac;
-principiul neretroactivitatii legii civile, consfințit de art. 6, alin. (1) Cod proc.
civ.;
-precum si imperativul siguranței circuitului juridic civil, protejat inclusiv de CE DO,
Arată ca solicitarea debitoarei ANRP de anulare a actelor de executare efectuate in prezentul dosar de executare este vădit neîntemeiata.
In continuare, arată că nicăieri in cuprinsul Ordonanței nu se menționează faptul ca executările silite inițiate anterior OUG 10/2014 impotriva debitoarei ANRP ar intra sub incidența acestui act normativ, impunandu-se astfel suspendarea sau anularea procedurilor de executare inițiate sub imperiul vechii reglementari. Dimpotrivă, OUG 10/2014 face vorbire despre plata voluntara a despăgubirilor, ori subsemnatul ma aflu deja in stadiul executării silite.
De altfel, conform art. 700 alin. 1 Cod proc civ. procedura executării se -suspenda doar atunci cand este prevăzuta de lege sau doar daca o instanță judecătoreasca dispune luarea măsurii suspendării.
Or, in prezenta cauza, niciuna dintre aceste doua ipoteze nu este incidența.
Mai mult decât atat, arată ca executarea silita a inceput inainte de . OUG 10/2014.
Asa cum cu claritate rezulta din prevederile art. 622 alin 2 Cod proc. civ.: "In cazul in care debitorul nu executa de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silita, care incepe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispozițiilor prezentei cârti, daca prin lege speciala nu se prevede altfel."
S-a adresat executorului judecătoresc la data de 31.01.2014, asa cum rezulta din încheierea din data de 31.01.2014 data de către B. D. M. si N. S. si din registrul de intrări al aceluiași birou de executori, moment in care acest act normativ nu era in vigoare.
Momentul la care s-a adresat executorului judecătoresc marchează inceputul executării silite, așadar, a recurs la procedura executării silite inainte de . OUG 10/2014.
Nu in ultimul rand, arată ca formularea contestației de către debitoarea ANRP apare ca fiind imorala, in condițiile in care principala rațiune pentru care aceasta autoritate exista, este aceea de a acorda despăgubirile recunoscute in temeiul diferitor legi speciale, in speța, al Legii nr. 290/2003.
Astfel, potrivit art. 2, lit. 0) al H.G. nr. 572/2013 privind organizarea si funcționarea ANRP, contestatoarea din prezentul litigiu este cea care: "acorda despăgubiri in numerar beneficiarilor Legii nr. 9/1998 republicata, cu modificările si completările ulterioare, Legii nr. 290/2003 cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 393/2006 cu modificările ulterioare, din sumele prevăzute, in acest scop, in bugetul Autorității.""""
Așadar, ANRP nu doar ca nu plătește de bunăvoie, dar dupa ce am reușit sa obțin incuviintarea executării silite asupra compensațiilor care mi se cuvin (obiect al dreptului meu de proprietate), incearca, pe calea contestației la executare, sa se sustragă de la plata despăgubirilor la care este obligata, conform legii.
In privința onorariului de avocat a arătat întai de toate, ca este interzisa fixarea de onorarii minime sau maxime, tabelul onorariilor minimale dispărând.
In acest context, reducerea onorariului de avocat de către instanța de judecata va avea - in mod invariabil - un pronunțat caracter subiectiv.
Astfel, consideră ca activitatea juridica depusa de un avocat, dar mai ales calitatea acesteia, nu pot fi cuantificate, măsurate cu exactitate . de bani.
Astfel, chiar si in situația in care aceste activități de ordin social, moral, dar mai ales intelectual intreprinse de avocat, sunt supuse analizei unei instanțe judecătorești, aceasta analiza este invariabil una subiectiva.
Mai mult decât atat, raportandu-ne la criterii precum: „valoarea pricinii" si ..munca depusa de avocat", arată ca onorariul avocațial nu apare ca fiind exagerat.
Astfel, un onorariu de 800 de lei nu poate fi nicicum considerat a fi „nepotrivit de mare", raportat la speța de fata.
In drept, își intemeiază întâmpinarea pe dispozițiile art. 205 si următoarele Cod proc. civ., precum si pe dispozițiile Legii nr. 290/2003 si ale H.G. nr. 572/2013.
Solicită administrarea probei cu inscrisuri.
Instanța a încuviințat părților proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei și, din oficiu, a solicitat transmiterea, în copie, a actelor din dosarul de executare nr. 81/2014 de către B.E.J. D. M. si Nuța S., care au fost depuse la dosarul cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține în fapt și în drept următoarele:
Prin Hotărârea nr. 161/21.03.2012 emisă de Comisia Județeană Hunedoara pt. aplicarea Lg. 290/2003, s-a stabilit în favoarea intimatului o despăgubire de 104,885,5 lei. Intrucât debitoarea ANRP nu a achitat suma stabilită prin hotărârea sus menționată, intimatul creditor a inițiat la data de 31.01.2014 executarea silită împotriva ANRP, în urma cererii adresate B.E.J. D. M. si Nuța S. formându-se dosarul de executare nr. 81/2014.
După ce a obținut încuviințarea executării silite prin încheierea din 25.02.2014 a Judecătoriei sectorului 2 Bucuresti, dată în dosarul nr._, la data de 13.03.2014 s-au întocmit de către executorul judecătoresc încheieri de stabilire a cheltuielilor de executare, iar la data de 13.03.2014 încheiere de actualizare cu indicele lunar al prețurilor de consum a debitului pentru perioada 22.03.2013 – 13.03.2014, fiind stabilită cu titlu de actualizare suma de 381,79 lei.
La 13.03.2014 a fost emisă somația în temeiul art. 667 Cod pr.civ., iar la data de 18.03.2014 au fost emise adrese de înființare a popririi la terții popriți Ministerul Finanțelor Publice și Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București.
Instanța constată că sunt neîntemeiate susținerile contestatoarei legate de nerespectarea disp. OG 22/2002. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 din OG nr.22/2002, așa cum acestea au fost modificate, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate in acest scop prin bugetele acestora, iar dispozițiile art. 2 din același act normativ statuează că, în situația în care executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni ( termen care curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului), să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată.
Interpretand gramatical și logic dispozițiile anterior citate, instanța constată că obligația instituției publice debitoare ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată, exista doar în ipoteza în care executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri.
per a contrario, dacă există fonduri pentru a se executa de către instituția publică debitoare creanța stabilită prin titlul executoriu, nu mai sunt aplicabile prevederile art. 2 din OG nr.22/2002, așa cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 110/2007 și debitoarea nu mai are la dispoziție un termen de grație de 6 luni pentru efectuarea plății.
Prin urmare daca exista fonduri pentru a se executa de catre institutia publica debitoare creanta stabilita prin titlul executoriu, nu se justifica neefectuarea de catre contestatoare a plății.
In același sens este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului in aplicarea prevederilor art.6 din CEDO, care este obligatorie pentru instanțe, față de prevederile art.11 și 20 din Constituție.
Potrivit acestei jurisprudențe executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte din „proces”, in sensul art.6 par.1 din CEDO, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu daca ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă- in sensul de executorie- și obligatorie să rămână fără efect in detrimentul uneia dintre părți.
In cauza Sacaleanu impotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, atunci când administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori intârzie in executarea acesteia, chiar și in cazul aplicării unui act normativ derogatoriu de la dreptul comun, cum este OG nr.22/2002, garanțiile art.6 din CEDO de care a beneficiat justitiabilul in fata instanțelor iși pierd orice rațiune de a fi.
Se constată astfel in prezenta cauza că nu exista nici un motiv intemeiat pentru care instituția contestatoare să refuze a da curs executării silite declanșate impotriva sa. Contestatoarea ANRP, deși sarcina probei ii aparținea, nu a făcut dovada că nu dispunea de fondurile necesare pentru a plăti debitul menționat in titlul executoriu amintit anterior, pentru a deveni incidente prevederile sus-citate ale art. 2 din OG nr. 22/2002, și, in aceste conditii, orice intârziere in executarea unui titlu executoriu ar putea duce la incălcarea art. 6 al CEDO, care are prioritate în raport cu reglementările naționale ce-i contravin.
Pentru aceleași considerente se constată și netemeinicia susținerilor contestatoarei și referitor la caracterul neexigibil al creanței raportat la O.U.G. nr. 10/2014, care la art.2 prevede că „începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 31 decembrie 2014, plata despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998 și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006".
Astfel, Jurisprudența Curții Europene a consacrat, cu titlu de regulă, că executarea unei hotărâri, indiferent de instanța care a pronunțat-o, trebuie considerată ca parte integrantă a "procesului", în sensul art. 6 din Convenție, iar în ipoteza în care autoritățile sunt obligate să acționeze în vederea executării unei hotărâri judecătorești și manifestă abstențiune, această conduită este apreciată ca angajând răspunderea statului, în condițiile art. 6 paragraful 1 din Convenție, obligația statului de a asigura celeritatea procedurilor judiciare fiind una de rezultat (a se vedea, spre exemplu, hotărârile din 29 august 1996, 26 septembrie 1996, 19 martie 1997, pronunțate în cauzele Di Pede împotriva Italiei, paragrafele 20-24, Zappia împotriva Italiei, paragrafele 16-20, Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40.)
De asemenea, în jurisprudența sa referitoare la neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de către instanțele interne, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.
Astfel, în cauza Hotărârea din 17 iunie 2003, pronunțată în Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 65, Curtea europeană a reținut că dreptul la justiție garantat de art. 6 din Convenție protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat ce respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părți. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp.
În sensul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, caracterul rezonabil al unei proceduri se analizează în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, în special gradul de complexitate a cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și al importanței pentru părți a obiectului procedurii (a se vedea, spre exemplu hotărârile din 24 februarie 1992, 27 iunie 2000, 6 aprilie 2000, pronunțate în cauzele Pierazzini împotriva Italiei, paragraful 16, Frydlender împotriva Franței, paragraful 43, Comingersoll împotriva Portugaliei, paragraful 19).
S-a reținut că nu este oportun să i se solicite unei persoane care a obținut, în urma unei proceduri judiciare, o creanță împotriva statului să inițieze ulterior o executare silită pentru a obține o reparație. În asemenea cazuri, statul, prin autoritățile sale, trebuie să ia toate măsurile necesare executării, iar sistemul bugetar al statului, lipsa de fonduri sau a altor resurse nu îl pot scuti pe acesta de obligația sa, în baza Convenției, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive într-un interval de timp rezonabil (a se vedea, spre exemplu, hotărârile din 27 mai 2004 și 15 ianuarie 2009, pronunțate în cauzele Metaxas împotriva Greciei, paragraful 19, și Burdov împotriva Rusiei, paragrafele 34-35).
Mai mult, o omisiune din partea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil unei hotărâri definitive poate genera o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție și a celor cuprinse în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în special atunci când obligația de executare a deciziei în cauză îi aparține unei autorități administrative (a se vedea, în acest sens, hotărârile din 27 mai 2004 și 29 septembrie 2005, pronunțate în cauzele Metaxas împotriva Greciei, paragrafele 26 și 31, și T. împotriva României, paragrafele 27, 39 și 40).
De asemenea, s-a statuat că pot exista situații în care circumstanțe particulare pot justifica întârzierea în executarea unei hotărâri, însă întârzierile nu pot fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului garantat prin art. 6 paragraful 1 din Convenție (a se vedea hotărârile din 19 martie 1997, 15 ianuarie 2009, 6 martie 2003, pronunțate în cauzele Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40, Burdov împotriva Rusiei, paragrafele 34-35, și Jasiuniené- împotriva Lituaniei, paragraful 27).
În prezenta cauză, instanța reține că în temeiul Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, statul român s-a obligat să plătească foștilor proprietari și moștenitorilor acestora compensații bănești pentru anumite imobile abandonate pe foste teritorii ale României, în urma modificării granițelor survenite înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, deciziile definitive de plată a despăgubirilor (concretizate fie în hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea celor trei acte normative precizate, fie în deciziile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, fie în hotărârile judecătorești definitive prin care s-a exercitat controlul judecătoresc asupra actelor administrative de plată a despăgubirilor) au generat un drept de creanță asupra statului, dând naștere în patrimoniul persoanelor îndreptățite la despăgubiri, unui "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție
În acest context, instanța consideră că emiterea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 10/2014, este de natură a nu răspunde cerinței termenului rezonabil ce se circumscrie noțiunii de proces echitabil, care include și faza executării, afectând, în acest mod, drepturi fundamentale ale cetățeanului, respectiv dreptul la un proces echitabil și dreptul de proprietate.
Astfel, potrivit art. 10 alin.2 din Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, plata despăgubirilor a mai fost eșalonată în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi.
În acest context legislativ, instanța constată că măsura instituită prin ordonanța de urgență menționată, nu poate fi considerată una de natură a menține un just echilibru între interesele debitorului - stat și cele ale creditorului - persoană îndreptățită la despăgubiri, ci, dimpotrivă, se poate aprecia că persoana îndreptățită suportă o sarcină disproporționată și excesivă în privința dreptului său de a beneficia de despăgubirile acordate prin lege.
În plus, instanța reține că suspendarea reglementată prin prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 10/2014 a intrat în vigoare la data de 14.03.2014, deci după formularea cererii de executare silită, iar în forma inițială, textul legal suspenda plata voluntară a despăgubirilor pentru 6 luni, astfel că nu era aplicabil executării silite promovate de intimată, iar forma ulterioară care suspenda orice plată a intrat în vigoare doar la data de 19.07.2014, însă această suspendare a încetat la data de 31.12.2014, astfel că la momentul pronunțării prezentei hotărâri nu mai subzistă acest motiv de anulare.
Cu privire la eșalonarea debitului restant prin prevederile art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, instanța reține că, într-adevăr, potrivit acestui text legal, compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în cazul contestațiilor, sau hotărârea judecătorească definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel: a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei; b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.
Potrivit alin. 6 al aceluiași articol, suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior.
Aceste dispoziții se regăsesc în art. 10 alin. 2 din Lege nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, care prevăd că despăgubirile sau compensațiile bănești vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei județene ori a municipiului București, după caz, sau a hotărârii prevăzute la art. 8 alin. (4) sau (6), respectiv la art. 9; plata lor se poate face și în rate, în maximum 2 ani, în funcție de disponibilitățile bănești ale direcțiilor prevăzute la art. 11 alin. (1).
Prin urmare, reținând că nu a operat o altă eșalonare în afara aceleia stabilite prin art. 10 alin. 2 din Lege nr. 290/2003 reiterate prin art. 18 alin. 5 și 6 din HG nr. 1120/2006 din Normele metodologice, că termenul stabilit a expirat în privința intimatei și că actualizarea s-a realizat în conformitate cu dispozițiile legale anterior menționate, instanța va reține că executarea silită s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale ce guvernează materia.
Neîntemeiate sunt și criticile aduse onorariului avocațial, cuantumul acestuia (800 lei) neputând fi considerat ca nepotrivit de mare, atât față de media valorică a onorariilor percepute de membrii UNBR, cât și față de valoarea și complexitatea pricinii și munca avocatului.
Celelalte susțineri ale debitoarei, legate de lipsa disponibilităților bănesti, nu sunt de natură a afecta validitatea actelor de executare, realizarea creanței intimatei neputând fi condiționată de existența sau inexistența disponibilităților bănești ale contestatoarei debitoare..
Având în vedere toate considerentele expuse mai sus, instanța a constatat legalitatea executării silite, așa încât va respinge contestația la executarea silită ca neîntemeiată.
În ceea ce privește cererea de suspendare a executării silite, instanța urmează să o respingă ca rămasă fără obiect, având în vedere că această măsură poate fi dispusă și produce efecte numai până la soluționarea contestației la executare, astfel cum rezultă din disp. art. 718 alin. 1 C. proc. civ., iar în prezenta cauză instanța a rămas în pronunțare atât pe această cerere, cât și pe fondul contestației la executare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge contestația la executarea silită privind pe contestatoarea A. NATIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, Sector 1, în contradictoriu cu intimatul M. D. V., cu domiciliul în D., .. A, ., Județul Hunedoara și cu domiciliul ales la C.A. M. L., în București, .. 1, .. 5, Birou C 5, Sector 5, ca neîntemeiată.
Respinge cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect.
Cu drept numai de apel în termen de 10 zile de la comunicarea sentinței, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Sectorului 2 București.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 26.02.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
M. D. D. F. B.
Red./tehn./M.D.D./F.B./4 ex. /06.11.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2299/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 2317/2015. Judecătoria... → |
|---|
