Obligaţie de a face. Sentința nr. 26/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI

Într-adevăr, potrivit art.43 alin.1 din Legea nr.31/1990 republicată sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale și se înmatriculează în registrul comerțului din județul în care funcționează.

Cu toate acestea, conform art.56 alin.2 C.proc.civ. pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.

P. urmare, chiar dacă pârâta Sucursala O. nu are personalitate juridică, potrivit art.56 alin.2 ea poate sta în proces ca pârâtă și ca atare în baza principiului disponibilității, raportat la prev. art.9 alin.2 C.proc.civ., instanța va respinge excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei . O. ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei . reține că aceasta este neîntemeiată, întrucât reclamanții solicită prin cererea de chemare în judecată inclusiv restituirea sumelor plătite în baza clauzelor abuzive și a înghețării cursului de schimb, sume care, cel puțin o parte, au fost încasate de aceasta, iar pârâta B. SA nu putea cesiona decât drepturile, nu și obligațiile.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:

Pârâta S.C. B. S.A – sucursala O., în calitate de bancă și reclamanții A. A. M. și A. D., în calitate de împrumutați, au încheiat, la data de 25.04.2007, convenția de credit nr.HL10977, având ca obiect acordarea unui credit de 51.600 CHF, pe termen de 120 luni (f.21-32).

Considerând că acest contract conține clauze abuzive, reclamanții au formulat prezenta cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâții, pe care instanța o apreciază ca neîntemeiată pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Având în vedere data încheierii contractului de credit (anterioară intrării în vigoare a noului C.civ.), raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum prevăd disp. art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009, și de Legea nr.193/2000, astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial nr.305/18.04.2008, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției).

De asemenea, instanța va avea în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în domeniul Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Directiva nu are efect direct în litigiile dintre particulari, însă norma internă de transpunere trebuie interpretată în lumina textului și a finalității normei europene, în acest mod instanța judecătorească, autoritate a statului, contribuind la atingerea rezultatelor prevăzute de directivă (CJUE, hotărârea pronunțată în cauza C-106/89, Marleasing, par. 8).

Instanța reține că potrivit art.4 alin.(1) și alin.(6) din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.

Verificând aplicarea dispozițiilor Legii nr.193/2000 în cazul contractului de credit încheiate cu reclamanții, se constată indiscutabil că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Astfel, nu reprezintă negociere nici posibilitatea de a alege între ofertele mai multor bănci, nici posibilitatea de a alege între mai multe variante de contracte oferite de aceeași bancă. Posibilitatea de a alege moneda creditului, perioada de rambursare sau suma totală împrumutată reprezintă doar adaptarea specifică a unor contracte de adeziune la caracteristicile concrete ale unui client și nu negociere.

P. negociere se înțelege ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv natura și/sau conținutul clauzelor.

Pârâtele nu au făcut însă dovada modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că acesta din urmă a avut și alte opțiuni decât cea de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate.

Așa fiind instanța reține că prima condiție este îndeplinită, astfel că acțiunea poate fi analizată din perspectiva normelor de protecție a consumatorului.

Potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

În legătură cu art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, corespondent al articolului din legea internă citat anterior, CJUE a arătat că, întrucât el prevede o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare restrictivă (CJUE, hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, A. Kasler, par. 42).

De asemenea, a arătat că cerința privind transparența clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical și că prezintă o importanță esențială pentru respectarea acestei cerințe dacă în contract se indică în mod transparent motivul și particularitățile clauzei în discuție, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește (CJUE, hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, A. Kasler, par. 71 și 73).

Așa fiind instanța reține că dobânda și comisioanele fac parte din prețul contractului, fiind o parte a costului creditului, rămânând a se analiza dacă respectivele clauze sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

În ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor prev. la art.4.6, 4.10 lit. a și b, 5.2, 5.5 și 8.1 alin.3 din contractul de credit ipotecar nr.HL10977/25.04.2007 privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare lunară și restituirea sumelor percepute cu acest titlu și a dobânzii legale aferente, instanța reține că:

P. art. 4.6 din convenția de credit s-a prevăzut ca dobânda și comisionul de administrare se calculează și se încasează lunar la scadențele stabilite, odată cu rata de credit, direct din contul curent al Împrumutatului. Formula de calcul a comisionului de administrare este: produsul dintre soldul creditului, rata analizată a comisionului de administrare și numărul de zile scurse de la data scadenței anterioare împărțit la 360 zile.

Conform art.4.10 lit. a și b pentru creditul acordat, împrumutații trebuie să plătească un comision de acordare de 1,00%, calculat la valoarea creditului plătibil o singură dată, la acordarea creditului și un comision de administrare lunară a creditului de 0,15% aplicat la valoarea soldului creditului.

De asemenea, potrivit art.5.2 în perioada de grație menționată la art.2.1 din contract împrumutatul va plăti lunar dobânda și comision de administrare, calculate la soldul creditului, în conformitate cu graficul de rambursare. Rambursarea ratelor de credit (principal) se va face începând cu data de scadență următoare după finalizarea perioadei de grație.

P. art.5.5 s-a prevăzut că împrumutatul va plăti lunar băncii rata de credit ce cuprinde principal, dobânda și comision de administrare lunară datorată conform graficului de rambursare.

La art.8.1 alin.3 s-a stabilit ca împrumutații să achite la termen obligațiile prevăzute la art.4.10.

Instanța reține că aceste clauze nu sunt abuzive întrucât chiar dacă se reține că nu ar fi fost negociate direct cu reclamanții, clauzele au fost clar redactate, atât sub aspectul motivului pentru care sunt percepute, cât și a procentului aplicabil.

Între dreptul băncii și obligația reclamanților de plată a acestor comisioane nu există un dezechilibru semnificativ, în defavoarea consumatorilor, cuantumul comisioanelor este stabilit fie într-o sumă ce trebuia plătită o singură dată, fie prin raportare la valoarea soldului creditului, iar nu la valoarea totală a creditului, astfel că nu sunt vădit disproporționate în raport cu rata de credit și cu dobânda. Sumele astfel percepute nu reprezintă o îmbogățire fără justă cauză a băncii, iar din modul în care aceste comisioane au fost stipulate în contract nu se poate deduce reaua-credință a pârâtei. Mai mult, consultând contractul și graficul de rambursare, puteau să prevadă cu ușurință consecințele economice care se produc în ceea ce îi privesc.

De asemenea, condiția existenței unui dezechilibru semnificativ nu poate fi considerată îndeplinită prin simplul fapt că împrumutații au de plată o sumă, mai mică sau mai mare, în temeiul acestor clauze.

Dezechilibrul trebuie să fie mai mult unul juridic, iar în cauză instanța consideră că nu ne aflăm într-o astfel de situație. Pe de altă parte, există și contraprestații specifice, anume analizarea situației clientului și a posibilității de rambursare a creditului, precum și a îndeplinirii altor obligații ale împrumutatului. Contraprestația băncii trebuie privită global, iar aceasta constă, evident, în acordarea sumei de bani cu titlu de împrumut.

Din chiar denumirea acestor comisioane reiese scopul perceperii lor, astfel că pentru înțelegerea conținutului clauzelor criticate nu era necesară stipularea unei definiții separate.

Faptul că reclamanții nu au avut posibilitatea de a negocia aceste comisioane nu poate determina, ut singuli, reținerea caracterului abuziv al clauzelor, condițiile prevăzute de art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000 având caracter cumulativ.

Pentru aceste considerente, instanța va respingere cererea de constatare a caracterului abuziv și a nulității absolute a art.44.6, 4.10 lit. a și b, 5.2, 5.5 și 8.1 alin.3 din contractul de credit ipotecar nr.HL10977/25.04.2007 privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare lunară, și, potrivit principiului accesorium sequitur principale, și cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumelor achitate cu acest titlu și la plata dobânzii legale aferente.

În ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor cuprinse în art.8 și 9 din Actul adițional nr.1/12.08.2011 la contractul de credit ipotecar nr.HL10977/25.04.2007 privind comisionul de administrare a contului și comisionul de administrare a creditului și restituirea sumelor percepute cu acest titlu și a dobânzii legale aferente, instanța reține că:

Conform art. 8 din Actul adițional nr.1/12.08.2011 la contractul de credit ipotecar nr.HL10977/25.04.2007 comisionul de administrare cont curent reprezintă costul cu întreținerea și administrarea contului dedicat operațiunilor de plată și tragere a sumelor din credit, precum și a altor servicii efectuate prin intermediul acestuia, dacă este cazul, și are valoarea menționată în Anexa 1. Potrivit art.9 comisionul de administrare a creditului reprezintă costul cu întreținerea și administrarea creditului și va fi plătit de împrumutat lunar, odată cu rambursarea ratelor de credit, conform graficului de rambursare. Comisionul lunar de administrare (CA) are valoarea menționată în Anexa I și se calculează după următoarea formulă: CA= S*30/360*Ca%, unde S = soldul creditului; Ca(%) = rata anualizată a comisionului de administrare.

Potrivit art.3.3 și 3.4 din anexa I la Actul adițional nr.1/12.08.2011 la contractul de credit ipotecar nr.HL10977/25.04.2007 comisionul de administrare cont curent este în valoare de 1,50 lei/lună, iar comisionul de administrare a creditului este în valoare de 0,00%.

În cazul acestor clauze, reclamanții nu au dovedit întrunirea cerințelor constatării caracterului abuziv, respectiv a existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea clienților și contrar bunei – credințe a băncii.

P. inserarea acestora în contract nu se creează un dezechilibru în detrimentul reclamanților, în condițiile în care clauzele sunt redactate în mod clar, detaliat, nesusceptibile de interpretări, cuprinzând toate informațiile necesare pentru a le permite reclamanților să prefigureze obligațiile stabilite în sarcina lor, atât sub aspectul motivului pentru care sunt percepute, cât și a valorii acestora.

De asemenea, posibilitatea perceperii comisionului de administrare a contului curent sau a comisionului de administrare a creditului a fost expres prevăzută de art.36 din O.U.G. nr.50/2010.

Așa cum s-a menționat anterior, condiția existenței unui dezechilibru semnificativ nu poate fi considerată îndeplinită prin simplul fapt că împrumutatul are de plată o sumă, mai mică sau mai mare, în temeiul acestor clauze. Mai mult, față de clauzele contractuale incidente și din analiza graficului de rambursare, instanța reține că reclamanții nu plătesc niciun comision de administrare a creditului, astfel că nu există un dezechilibru, în defavoarea consumatorilor.

P. urmare, este neîntemeiată solicitarea de constatare a caracterului abuziv și a nulității absolute cu privire la clauzele cuprinse în art.8 și 9 din Actul adițional nr.1/12.08.2011 la contractul de credit ipotecar nr.HL10977/25.04.2007 privind comisionul de administrare a contului și comisionul de administrare a creditului și, potrivit principiului accesorium sequitur principale, și cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumelor achitate cu acest titlu și la plata dobânzii legale aferente.

În ceea ce privește cererile reclamanților prin care au solicitat să se dispună înghețarea cursului de schimb al francului elvețian la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului și restituirea sumelor plătite în plus împreună cu dobânda legală, instanța le constată ca neîntemeiate, întrucât:

Reclamanții și-au exprimat acordul cu privire la împrumutarea sumei în valută, cunoscând în mod cert moneda creditului, care a fost stipulată în mod neechivoc atât în conținutul contractului, cât și în graficul de rambursare.

În materia contractului de împrumut legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, fără ca evoluțiile cursului valutar să influențeze obligațiile asumate de împrumutat. Astfel, conform art.1578 din Codul civil de la 1864 – aplicabil contractului dedus judecății, față de data încheierii acestuia – „obligația ce rezultă din împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract” (alin.1). Potrivit alineatului al doilea, „întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății”.

De asemenea, instanța reține că în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezența vreunei clauze abuzive, ci a unei aplicații a principiului nominalismului monetar, pe care însuși legiuitorul l-a instituit. Nu se poate abdica de la acest principiu deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice. De altfel, chiar CEJ s-a pronunțat în sensul că nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, nu și dispozițiile legale. Astfel, prin Hotărârea CEJ din 30 aprilie 2014, pronunțată în procedura C 280/1, Barclays Bank contra S. Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reținut că: “Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii si principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege si norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora.”

Întrucât principiul nominalismului are izvor legal, excepțiile de la acest principiu nu pot fi instituite decât pe cale legală, iar nu pe cale jurisprudențială. Nimic nu se opune ca legiuitorul să prevadă în viitor măsuri speciale de protecție a consumatorilor în cazul creditelor în valută prin transpunerea în legislația română a Directivei nr. 17/2014, însă această reglementare va avea aplicabilitate numai pentru viitor, pentru contractele care se vor fi încheiat sub imperiul unei asemenea reglementări, în acord cu principiul constituțional al neretroactivității legii civile noi.

Instanța reține și faptul că împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, reclamanții și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului, cu consecința inaplicabilității teoriei impreviziunii. De altfel, aplicarea teoriei impreviziunii în sensul indicat de către reclamanți – stabilizarea cursului de schimb CHF/leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului – ar conduce la ruperea echilibrului contractual în sens invers, banca urmând a suporta exclusiv diferența de curs ca urmare a aprecierii monedei CHF. Or, rațiunea acestei teorii este de a restabili echilibrul contractual, și nu de a direcționa consecințele negative ale schimbării împrejurărilor avute în vedere la încheierea contractului către partea co-contractantă.

Ca atare, executarea obligației reclamanților de a plăti ratele de credit în moneda CHF, afectată de variația cursului de schimb, își găsește suportul atât în conținutul clauzelor contractuale, cât și în dispozițiile legale din materia contractului de împrumut, neexistând temei legal pentru modificarea contractului în sensul stabilirii obligației de plată a creditului în lei la cursul de schimb de la data încheierii convenției dintre părți.

Instanța constată că mărirea valorii CHF nu poate fi considerată ca fiind previzibilă pentru pârâtă prin intermediul aplicării exclusiv a unei prezumții simple întemeiată pe calitatea de profesionist a împrumutătorului în domeniul financiar bancar. De asemenea, fluctuația cursului de schimb nu constituie prin sine însăși o împrejurare care să determine modificarea contractului în sensul solicitat de către reclamanți, având în vedere că variația cursului de schimb al valutelor este o noțiune general cunoscută, putându-se susține că orice persoană cunoaște posibilitatea creșterii/scăderii valorii acestora și, implicit, că un consumator, chiar mai puțin avizat, își asumă riscul aferent.

Se reține că prin formularea acestor capete de cerere se solicită instanței o intervenție nepermisă în contract, cu consecința modificării acestuia în ceea ce privește obiectul său, situație care pune în discuție toate elementele esențiale convenite de părți, respectiv moneda contractului, dobânda aferentă și perioada de rambursare. Aceste elemente creează un tot unitar, pe piața bancară moneda creditului influențând nivelul dobânzilor și al comisioanelor, precum și perioada de rambursare. Din această perspectivă, schimbarea monedei creditului conform solicitărilor reclamanților, fără a se realiza o analiză obiectivă a impactului unei asemenea intervenții în contract, ar rupe echilibrul contractual în defavoarea băncii, care a încheiat contractul de credit în considerarea monedei CHF, cu consecința, la momentul semnării contractului, a acordării unor condiții mai avantajoase pentru împrumutați față de alte produse financiare existente pe piață.

Așadar, se constată că nu există temei legal ori contractual pentru ca instanța de judecată să intervină în contractul dedus judecății prin modificarea monedei creditului, astfel cum s-a solicitat prin intermediul acestor capete de cerere.

Față de cele menționate anterior, instanța va respinge cererea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei . O. ca neîntemeiată.

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei . neîntemeiată.

Respinge cererea formulată de reclamanții A. A. M. și A. D. ambii cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat C. Sârsan - ., jud. O., în contradictoriu cu pârâtele .> cu sediul în București, .. 6A, sector 2, . O. cu sediul în Slatina, ., jud. O. și ERB N. EUROPE FUNDING II B.V. cu sediul în Amsterdam, Naritaweg 165, 1043BW, Olanda, ca neîntemeiată.