Pretenţii. Sentința nr. 2134/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2134/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 23-02-2015 în dosarul nr. 2134/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 2 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
SENTIN ȚA CIVILĂ NR. 2134
Ședința publică de la 23.02.2015
Completul compus din:
Președinte C. C. H.
Grefier I. M. T.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile, având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive, obligația de a face, pretentii, privind pe reclamanții G. C. și G. V., în contradictoriu cu pârâtele ..
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 02.02.2015, fiind consemnate în încheierea de la acel termen, care face parte integrantă din prezenta încheiere, dată la care instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 23.02.2015, când
INSTANȚA
Asupra actiunii civile de fata.
Prin actiunea civila inregistrata la dolsar nr. de mai sus, reclamantii G. C. si G. V. au chemat in judecata parata S.C. V. România S.A solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta in cauza sa constate caracterul abuziv si sa le declare nule în baza dispozițiilor Legii nr. 193/2000 urmatoarele clauze: clauza nr. 5 lit a din Conditiile Speciale, respectiv clauza nr. 3.5 din Conditiile Generale ale Convenviilor de credit nr._/08.12.2006 si_/04.04.2008 în formele lor initiale; clauza nr. 5.1 lit. a din Conditiile Speciale si clauza nr. 3.5 din Conditiile Generale ale Conventiei de credit nr._/04.04.2008 în forma ei ulterioara, modificata prin Act Aditional nr. 1 din data de 19.11.2010 si Act Aditional nr. 2 din data de 19.11.2010, sa oblige pârâta să emită un nou grafic de rambursare pentru pentru convenția de credit nr._/04.04.2008 care sa nu mai cuprindă „comision de risc" „comision de administrare credit" sau alt comision echivalent, sa oblige pârâta la restituirea sumei de_.81 CHF reprezentând totalul sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare credit în baza Convenției de credit nr._/04.04.2008 în perioada 29.04._14 (inclusiv) astfel cum aceste sume figurează în Planul de rambursare din data de 05.03.2014, sa oblige parata la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate de către aceasta cu titlu comision de risc în perioada 8.12._10 și cu titlu de comision Clauza nr. 5 lit (a) din Condițiile Speciale și respectiv clauza nr. 3.5 din Condițiile Generale ale Convențiilor de credit nr._/08.12.2006 și nr._/04.04.2008 în formele lor inițiale; cu cheltuieli de judecata.
In motivare arata ca în anii 2006 si 2008, în calitate de împrumutați, au încheiat cu S.C. V. România S.A., în calitate de împrumutător, două convenții de credit: Convenția de credit nr._/08.12.2006, în temeiul căreia Banca le-a pus la dispoziție suma de 41.600 Euro în scopul acoperirii unor cheltuieli personale curente (denumită în continuare „Convenția nr. 1„), și Convenția de credit nr._/04.04.2008, în temeiul căreia Banca le-a pus la dispoziția suma de 131.000 franci elvețieni (CHF), în scopul refinantarii creditului acordat inițial (denumită în continuare „Convenția nr. 2„).
Reclamantii au luat la cunoștință textele Convențiilor și graficele de rambursare anexate acestora abia în ziua semnării lor la sediul agenției Băncii și nu au avut posibilitatea negocierii termenilor și condițiilor nici uneia dintre Convenții, conținutul acestora fiindu-le impus în mod unilateral de către Bancă.
Potrivit art. 3 (a) din Condițiile speciale ale fiecărei Convenții, dobânda aplicabilă creditului inițial a fost stabilită la un procent fix de 5,95% pe an, iar dobânda aplicabila creditului subsecvent, de refinantare, a fost stabilita la un procent fix de 3,99% pe an.
Or, Convențiile menționează în plus obligația debitoarei de a achita un comision de risc, după cum urmează: Clauza nr. 3.5 din Condițiile Generale ale Convențiilor: „3.5 Comisionul de risc: Pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale"; Clauza nr. 5.1 (a) din Condițiile Speciale ale Convențiilor: „Comision de risc: 0,1 %" (Convenția nr.l)/ si 0,22% (Convenția nr.2), aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a prezentei Convenții de credit".
Acest comision nu corespunde nici unei contraprestații reale din partea Băncii (el prezintă în fapt caracterul unei dobânzi mascate) și trebuie anulat, perceperea lui de către Bancă creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
La data de 17.11.2010 (în contextul dezbaterilor publice cu privire la . Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori ce au avut rolul de a populariza și de a aduce la cunoștința consumatorilor anumite aspecte din domeniul bancar până atunci complet inaccesibile din cauza tehnicității lor), reclamantii au solicitat, printr-o adresă motivată, anularea clauzelor referitoare la comisionul de risc în baza Legii nr. 193/2000 din contractele încheiate și restituirea sumelor percepute de către Bancă cu acest titlu.
Banca a respins cererea evocând o . motive inoperante, o mare parte din răspunsul Băncii fiind consacrată prevederilor OUG nr. 50/2010 a cărei aplicare nu fusese solicitată și nici măcar evocată de către ei, iar pe data de 19.11.2010 Banca le-a înmânat la sediul sucursalei un proiect de act adițional pentru Convenția nr. 2, în cuprinsul căruia figura, în locul comisionului de risc, un comision de administrare credit în procent de 0,22% pe lună. Banca începuse deja să perceapă acest comision de administrare credit din cont, fără acordul lor.
Considera ca poziția definitivă a Băncii, exprimată de aceștia, a fost clară: Banca a decis continuarea perceperii comisionului de risc prevăzut în Convenții sub noua denumire de comision de administrare.
La data de 19.11.2010, dată fiind atitudinea inflexibilă a Băncii și pentru că aceasta era singura modalitate prin care puteau beneficia în mod imediat de o reducere semnificativă a nivelului comisionului de administrare credit deja perceput de către Bancă fără acordul nostru, au semnat cu Banca doua Acte Adiționale nr. 1 si nr. 2 la Convenția nr. 2, în scopul declarat de aplicare a dispozițiilor OUG nr. 50/2010 și a „respectării cerinței stabilite în cuprinsul acesteia privind asigurarea conformității Convenției cu noile prevederi legale". Ambele acte adiționale prevăd aplicarea pentru credit a unui comision de administrare credit lunar de: 0,22% pe luna aplicat la Soldul Creditului-Actul Adițional nr. l si 0,12% pe luna, aplicat la Soldul Creditului-Actul Adițional nr. 2. Semnarea acestor acte adiționale, în forma impusă de Bancă și fără posibilitate de negociere, nu a însemnat acceptarea de către reclamanti a datorării către Bancă a vreunui comision de administrare credit, după cum ea nu a însemnat vreo renunțare la cererea de restituire a comisionului de risc anterior perceput în mod abuziv.
În drept cererea este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.
Cu privire la caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc arată că potrivit art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000: „(l) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2)O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformidate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."
După cum arată în cele ce urmează, "comisionul de risc" prevăzut în Convențiii nu retribuie Banca pentru suportarea vreunui risc și nu corespunde niciunei contraprestații reale din partea Băncii, distinctă de cea asigurată în schimbul dobânzii acceptate de subsemnații la momentul semnării Convențiilor. El reprezintă în realitate o dobândă mascată, care apare drept un avantaj nejustificat pe care Banca și 1-a atribuit de manieră unilaterală și nesusceptibilă de negociere, creând astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
De asemenea precizează mai întâi că, în sensul legislației protecției consumatorilor, reclamantii au calitatea de consumatori, indeplinind criteriile enunțate în legislația română cu privire la aceasta calitate și în mod special cele de la articolul 2 alin. 1 al Legii nr. 193/2000.
Pe de altă parte, pârâta, persoană juridică autorizată să exercite o activitate comercială în calitate de instituție de credit, a încheiat Convențiile în calitate de profesionist în sensul Legii nr. 193/2000.
În al doilea rând, Convențiile sunt contracte de adeziune și nu a fost negociat direct, cuprinsul Condițiilor generale și al Condițiilor speciale ale convențiilor de credit semnate este unul standard, preformulat, aprobat la nivel național de către conducerea Băncii și supus spre validare Băncii Naționale a României („BNR") înainte de a fi pus în vânzare (a se vedea în acest sens Regulamentul BNR nr. 3/2007).
Convențiile reprezintă o simplă reiterație a acestui conținut standard, exportat din sistemul informatic al Băncii. Singura diferență față de acestea și celelalte convenții de același tip o constituie parametrii financiari specifici proiectului (sumele împrumutate, numărul de anuități, etc), nicidecum natura vreunei clauze sau condiții contractuale.
De altfel, în această privință există o bogată practică judiciară care confirmă faptul că, prin modul lor de încheiere și raportul de forțe dintre părți, convențiile de credit de acest tip reprezintă contracte pre-formulate în mod unilateral de către instituțiile bancare, pe care debitorii le semnează ca atare și fără orice posibilitate de negociere.
În plus, reclamantii nu au avut în nici un moment posibilitatea negocierii termenilor Convențiilor, semnarea lor în forma imprimată de reprezentanții Băncii în aceeași zi fiind o condiție sine qua non a încheierii Convențiilor și a acordării creditului aferent.
In al treilea rând, după cum va arăta în continuare, prin ele însele, luate în contextul celorlalte prevederi din Convenții, clauzele referitoare la comisionul de risc creează, în detrimentul subsemnaților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile partilor și ca atare trebuie declarate nule absolut.
Într-adevăr, comisionul de risc nu corespunde niciunei contraprestații din partea Băncii. Reclamantii sunt singurii care suporta totalitatea riscurilor contractului, inclusiv cele care nu sunt din vina lor (criză economică, impreviziune).
Astfel, pentru garantarea rambursării creditului aferent fiecărei Convenții, au fost obligați prin Convenții să constituie doua garanții imobiliare (ipotecă) de gradul I în favoarea Băncii asupra doua apartamente aparținând garanților ipotecari D. S., D. I. si V. P..
De asemenea, tot în scopul garantării rambursării creditelor, s-a stipulat în Convenții obligația garanților ipotecari de a încheia cate o poliță de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor în legătură cu apartamentele care făceau obiectul ipotecilor, poliță de asigurare care trebuia cesionată în favoarea Băncii și menținută în vigoare pe întreaga durată de creditare, și pe care, în caz de incident, Banca își rezerva dreptul de a o înnoi în numele garanților ipotecari, pe lângă compania de asigurări agreata de Bancă. Menționeaza că până în prezent si-au îndeplinit întocmai obligația de asigurare a imobilelor pentru valori asigurate superioare valorii apartamentelor respective în fine, potrivit unei alte clauze, și anume clauza 10 din Condițiile Generale ale Convențiilor, Banca își alocă dreptul de a pune în sarcina împrumutaților orice sume reprezentând fie creșteri ale costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a creditelor, fie reduceri ale cuantumului sumelor primite sau creanțelor Băncii, în baza Convențiilor, și având la origine „modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative aplicabile".
În cazul oricărui incident de plată, Banca deține în plus multiple mecanisme de presiune pentru a determina reclamantii să ramburseze sumele datorate (facturarea de dobânzi penalizatoare, scadența anticipată a creditelor - a se vedea în acest sens clauzele 5 și 8 ale Condițiilor Generale ale Convențiilor, alertarea Biroului de Credit cu consecința excluderii celor împrumutați de la orice formă de creditare, etc).
Banca nu suportă riscul Convențiilor și dealtfel, Banca nu rambursează comisionul de risc la finele perioadei de creditare în cazul în care, pe toata durata Convențiilor, situația de risc nu s-a prezentat.
În realitate, comisionul de risc constituie mai degrabă o dobândă. Astfel, pentru aceeași prestație, Banca încasează două prețuri.
Aceasta reiese în mod clar din cele ce urmează:
- Comisionul de risc este plătibil „pentru punerea la dispoziție a creditului". Or, conform uzanțelor în materie bancară, contraprestația datorată de client pentru acordarea și, implicit, punerea la dispoziție a unui credit o reprezintă dobânda. In cazul de față, potrivit Convențiilor, s-a stabilit plata de către împrumutați a unei dobânzi fixe de 5.95% pe an pentru Convenția nr.l si 3,99%pe an pentru Convenția nr.2.
- Comisionul de risc este datorat de-a lungul întregii perioade de creditare, ca și dobânda, și este exprimat, calculat și plătibil ca și dobânda, prin raportare la perioada de referință și la soldul creditului.
- Or, conform uzanțelor în domeniul bancar și printr-o interpretare sistematică a înseși clauzelor cele două Convenții, prin raportare la modul de reglementare a diverselor speze în cuprinsul acestora, un comision reprezintă un cost ocazional, contravaloarea unui serviciu suplimentar distinct prestat de către instituția de credit în legătură cu creditul acordat. A se vedea în acest sens restul comisioanelor prevăzute în cele două Convenții: comisionul de rambursare în avans, comisionul de administrare garanții, comisionul de analiză dosar credit, comisionul de confirmare informații credit, ș.a.m.d.Așadar, apare drept evident faptul că respectivul "comision de risc" nu este un veritabil comision, ci joacă în fapt rolul de preț al creditului.
Comisionul de risc este înregistrat în contabilitatea Băncii ca și „venituri din dobânzi,,. Dobânda totală percepută de Bancă este o dobândă excesivă, pe care Banca a disimulat-o în parte, contrar cerințelor bunei credințe, și cu privire la care reclamantii, dacă ar fi cunoscut-o prealabil încheierii Convențiilor, nu ar fi subscris creditele. Menționeaza că motivul determinant pentru care au acceptat să încheie Convențiile cu V. - în condițiile în care, la momentul respectiv, existau mai multe oferte de creditare disponibile din partea altor bănci comerciale - 1-a reprezentat tocmai nivelul dobânzii, în cuantum fix.
Or, în ciuda acordului părților asupra acestei dobânzi fixe de pe an, în realitate în perioada 8.12.2006-4.04.2008, respectiv 4.04._10 ca urmare a perceperii abuzive a comisionului de risc în cuantum de 0,1% pe an și respectiv 0,22% pe an, au ajuns să achite Băncii un preț al creditelor în cuantum mult mai mare decât au agreat inițial.
De asemenea au semnat Convențiile cu bună credință, așteptându-se la același tratament din partea Băncii - un profesionist de renume în domeniu și nu au realizat decât după mai bine de un an, în contextul discuțiilor pe marginea OUG nr. 50/2010, la o analiză mai atentă a textului Convențiilor și a graficelor de rambursare, pe care le-au "tradus" în limbaj comun cu ajutorul comentariilor disponibile pe Internet, că plăteau Băncii un preț aproape dublu pentru creditele acordate decât dobânda convenită. Considera că atitudinea înșelătoare a Băncii a jucat un rol determinant pentru încheierea Convențiilor.
Astfel, în broșura de informare a Băncii cu privire la creditul pentru investiții imobiliare CHF 85, pe baza căreia au semnat Convențiile și care ar fi trebuit să cuprindă o prezentare sintetică dar, mai presus de orice, loială a creditului, comisionul de risc este menționat, însă: ca un accesoriu, în ultimul capitol cu privire la detaliile creditului intitulat „Taxe și comisioane" (a se compara cu dobânda, cu valoarea căreia rivalizează, și care este prezentată în primul capitol al broșurii intitulat „Caracteristici") ca o sumă neglijabilă: el este menționat cu caractere normale (pe când dobânda este menționată cu caractere bold), în procent minor - Banca a ales astfel în mod deliberat să fragmenteze procentul total anual pentru a evita să atragă atenția împrumutaților), raportat în plus la o bază ambiguă (astfel, din exprimare nu reiese în mod clar calculul lunar al sumei comisionului, ci frecvența lunară a plății, exprimarea nefiind de 0,1% sau 0,22% pe lună din soldul creditului, plătibil lunar", cum ar fi fost logic și accesibil pentru un consumator de atenție medie fără pregătire în domeniu, ci „-0,1%,sau 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar" - înțelegerea pe care au avut-o pe baza acestui document asupra sumei totale a comisionului de risc nu a fost in cunoștiința de cauza, iar prezentarea comisionului de risc în cuprinsul Condițiilor speciale ale Convențiilor care reia dealtfel ad litteram formula utilizată în broșură a fost motivul pentru care nu au fost deloc alertați la momentul semnării acestora.
Manevrele dolosive ale Băncii violează în mod clar dispozițiile art. 1 al Legii nr. 193/2000, care dispune că „Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate."
După cum a constatat de altfel secția civilă VI a Tribunalului Municipiului București în hotărârea civilă nr. 3460/2012 din data de 19 martie 2012 într-o speță similară împotriva V., „prin inserarea comisionului de risc pârâta a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul părții reclamante, astfel încât (dez)echilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei credințe".
Semnarea Actelor Adiționale nu poate fi interpretată nici ca o ratificare a comisionului de risc" anterior perceput de către Bancă în baza Convențiilor.
Cu privire la caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de administrare credit reclamanții au semnat la data de 19.11.2010 doua Acte Adiționale nr. l si nr. 2 pentru Convenția nr. 2 prin care „comisionul de risc" era înlocuit de un „comision de administrare credit" într-un procent inferior, de 0,22 % pe lună modificat apoi prin Actul Adițional nr. l la 0,12% pe luna-Actul Adițional nr. 2.
Aidoma clauzelor referitoare la comisionul de risc, clauzele din Actele Adiționale nr. l si nr. 2 referitoare la comisionul de administrare credit sunt clauze abuzive și ca atare sunt nule absolut în virtutea Legii nr. 193/2000.
Astfel si Actele Adiționale reprezintă contracte de adeziune, impuse de Bancă fără vreo reală posibilitate de negociere, iar clauzele privind comisionul de administrare credit sunt abuzive și dăunează grav echilibrului contractual, creând în sarcina lor obligații noi fără vreo nouă contraprestație din partea Băncii.
În primul rând, Actele Adiționale, ca și Convențiile înseși, sunt contracte preformulate, pe care nu le-au putut negocia în mod real.
Totodată reclamanții cred că este de prisos să insiste asupra caracterului preformulat al acestor Acte Adiționale, puse în circulație de către Bancă în scopul declarat de a pune Convențiile în conformitate cu dispozițiile OUG nr. 50/2010. Un model al acestor acte adiționale, în care procentul comisionului de administrare nu era completat, a fost dealtfel distribuit de către Bancă tuturor clienților cărora li se percepea la momentul respectiv un comision de risc și a circulat la un moment dat pe Internet.
Cu privire la absența unei negocieri efective, considera că semnarea Actelor Adiționale nr. l si nr. 2 a fost afectată de un grav viciu de consimțământ. Semnarea acestor Acte Adiționale nu reprezintă altceva decât un răspuns la o constrângere din partea Băncii.
Într-adevăr, consimțământul dat în urma unei negocieri reale presupune o alegere liberă, în deplină cunoștință de cauză. Or, la momentul semnării Actelor Adiționale nr. l si nr. 2 ei nu îndeplineau o condiție fundamentală, libertatea.
Astfel, în condițiile în care înaintea semnării Actelor Adiționale nr. l si nr. 2, Banca procedase, cu de la sine putere și în mod total ilegal, prin ignorarea avertismentelor ANPC, la redenumirea comisionului de risc în comision de administrare, în procent egal, emisese noi grafice de rambursare prevăzând noul comision și, mai grav, prelevase acest comision din contul subsemnaților, alegerea de a semna Actele Adiționale nr. 1 si nr. 2 pentru a scădea suma comisionului de administrare credit nu a fost o alegere liberă.
Solicită să se ia în considerare că reclamantii plăteau la vremea respectivă numai cu titlu de comision de administrare credit - total nejustificat - sume extrem de ridicate și că nu aveau nicio posibilitate de a stopa numai plata acestor comisioane contestate, continuând să se achite de plata dobânzii agreate și a creditului. Banca proceda la debitarea, în ordine, a sumelor ce i se cuveneau pentru taxele și comisioanele sale și numai după aceea a sumelor din creditul principal, și deținea în puterea sa multiplele mijloace de constrângere menționate mai sus.
Reclamantii au trebuit să faca față unei presiuni mari din partea Băncii, care a mizat totul pe caracterul excesiv de oneros al acestor plăți, avertizându-i că exista un risc real ca oferta „extrem de generoasă" care le-a fost făcută să fie retrasă dacă ezita prea mult.
În al doilea rând, clauzele privind comisionul de administrare credit sunt abuzive și dăunează grav echilibrului contractual, creând în sarcina reclamantilor obligații noi fără vreo nouă contraprestație din partea Băncii, posibilitatea perceperii unui comision de administrare era deja prevăzută la art. 3.6 din Condițiile Generale ale Convențiilor în forma lor inițială, dar niciun comision de administrare nu era prevăzut în Condițiile speciale. Banca alesese să nu perceapă un asemenea comision și punea accentul pe acest avantaj față de ofertele concurenților în materialele sale publicitare. Or, Banca începe să perceapă un comision de administrare credit în cursul executării Convențiilor, exact în perioada in care, prin prisma intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, continuarea perceperii comisionului de risc devenea ilegală.
În realitate, este evident că noul comision de administrare credit din Actele Adiționale nu este altul decât comisionul de risc prevăzut inițial în Convenții.
Astfel, conform termenilor Actelor Adiționale nr. 1 din data de 19.10.2010, acest comision "aplicat la Soldul Creditului, datorat și plătibil de către împrumutat Băncii, lunar, pe toată durata creditului", este datorat "pentru administrarea de către Bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea Sumei Principale la dispoziția împrumutatului, în termenii și condițiile prevăzute în Convenție. Comisionul de administrare credit (i) vizează administrarea riscului de credit (implicat de situații precum: comportamentul contractual al Împrumutatului/Codebitorilor/Garanților pe toată durata Convenției; modul de îndeplinire de către împrumutat/Codebitori/Garanți întocmai și la timp, pe toată durata Convenției, a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia; riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toată durata Convenției; riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat) și a riscului de piață (implicat de situații precum: variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata Convenției, dacă va fi cazul; variații ale condițiilor pielei valutare), și(ii) este calculat lunar, luând în calcul un număr de 30 de zile raportat la un an de 360 de zile, utilizând următoarea formulă: (Soldul creditului x Comisionul de administrare credit x 12 x 30)/360".
Comisionul de administrare credit reflectat în Actele Adiționale nr. l si nr. 2 este, prin natura lui și pentru că este perceput în schimbul unor riscuri pur teoretice, o dobândă mascată ca și fostul comision de risc, iar prin perceperea lui reclamanatii achita o dobândă totală cu mult superioară dobânzii contractuale agreate în 2008 de 3,99% pe an.
Se impune, pe cale de consecință, ca cererea privind comisionul de administrare credit să primească aceeași soluție ca și cererea privind comisionul de risc.
Precizează în subsidiar că Banca nu se poate prevala de vreo obligație legală pentru a justifica impunerea comisionului de administrare în Actele Adiționale-nr. lsi nr. 2 pentru simplul fapt că OUG nr. 50/2010 nu prevede nicidecum obligativitatea instituțiilor de credit de a percepe un comision de administrare, aceasta fiind o facultate, supusă acordului de voință (neviciat) al părților.
Dealtfel, Banca era perfect conștientă de acest lucru: în diferitele comunicate ale ANPC era specificat în mod clar că prevederile OUG nr. 50/2010 nu permiteau ca anumite comisioane, menționate în contractele inițiale, sa fie redenumite conform noilor prevederi legale, și nici ca valoarea comisioanelor care nu se mai regăsesc în OUG nr. 50/2010 să fie adăugată peste valoarea celor expres menționate în actul normativ și existente și în contractele inițiale.
Precizează că, în opinia lor, clauzele care prevăd comisionul de administrare credit sunt reiterații ale clauzelor abuzive privitoare la comisionul de risc, ca atare sunt nule absolut mutatis mutandis în virtutea Legii nr. 193/2000 și nu puteau fi ratificate prin semnarea Actelor Adiționale, dispozițiile privind protecția consumatorilor fiind de ordine publică.
Cu privire la consecințele constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc și la comisionul de administrare credit arată că Legea nr. 193/2000 interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și privează astfel de clauze, în cazul în care prezența lor este constatată, de orice efect. Potrivit art. 6 al Legii nr. 193/2000, „Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contracția se va derula în continuare, cu acordul consmatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua„. Această normă sancționează așadar clauzele abuzive cu nulitatea, potrivit adagiului quod nullum est, nullum producit effectum.
Teza nulității este în mod clar confirmată în varianta actuală a Legii nr. 193/2000, care prevede în art. 12 alin. (4) ,,dreptul(m) consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii".
Este vorba despre o nulitate absolută având în vedere interesul colectiv, al consumatorilor, pe care îl protejează dispozițiile de ordine publică ale Legii nr. 193/2000, și mijloacele de cenzură ale clauzelor abuzive pe care aceeași lege le conferă instituțiilor publice (în speță, ANPC) și instanțelor (judecătorul are dreptul din oficiu să suprime clauzele abuzive).
Ca urmare a declarării nulității clauzelor susmenționate solicita să oblige pârâta să emită un nou grafic de rambursare pentru Convenția de credit nr._/04.04.2008, care să nu mai cuprindă niciun "comision de risc", "comision de administrare credit" sau alt comision echivalent și să respecte hotărârea judecătorească și să nu încerce perceperea acestui comision prin alte modalități, cum ar fi, de exemplu, printr-o cerere de aplicare a clauzei 10 din Condițiile Generale ale Convențiilor.
Astfel reclamanții solicita rambursarea sumei de_.81 CHF aferenta Convenției nr._/04.04.2008 reprezentând sume plătite nedatorate în temeiul clauzelor nule, plata dobânzii pentru fiecare rata lunara si pana la data rambursării efective a fiecărei sume.
În probatiune a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, precum și a oricăror mijloace de probă care se vor dovedi necesare și utile soluționării în mod judicios a cauzei.
În drept și-a întemeiat cererea pe disp. art. 411 alin. l pct. 2 NCPC și a solicitat judecarea cauzei in lipsa.
Prin intampinare parata a solicitat respingerea cererii de chemare in judecată formulată de reclamanți ca neîntemeiată, cu obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată.
De asemenea a invocat inadmisibilitatea acțiunii privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor unui contract executat.
În ce privește contractul din 2006, așa cum rezultă și din acțiune, acesta a încetat în aprilie 2008. Astfel, în acest moment nu mai pot fi luate în discuție clauzele unui contract care a încetat cu 6 ani înainte de prezenta acțiune.
A admite că un consumator poate pune supune judecății un contract ce nu se mai află în derulare, pe lângă faptul că nu se circumscrie unui temei legal, ar reprezenta și un precedent periculos pentru stabilitatea circuitului civil și a ordinii de drept.
Legea specială privind clauzele abuzive nu cuprinde o prevedere expresă cu privire la domeniul său de aplicare și în privința unor contracte deja executate, sau la termenul în care un consumator se poate adresa justiției. Totuși, din modul de redactare al art. 6 și art. 7 din această lege, rezultă în mod clar că poate fi supus unui control judiciar numai un contract aflat în ființă, în derulare.
Textele de lege evocate vorbesc despre ”contractul se va derula în continuare ... numai dacă după eliminarea acestora (a clauzelor abuzive completarea ns. ES), acesta mai poate continua” (art. 6). Sau, ”In măsura în care contractul nu își mai poate produce efecte” (art. 7)...
Așadar, rezultă fără putință de tăgadă că, un contract deja executat de părți nu mai poate fi supus judecății după executarea și încetarea sa.
Clauzele privind comisionul de risc nu se încadrează în cerințele legale ce conturează caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
In raport cu apărările de mai sus, fac referire la cadrul legal aplicabil celui de-al doilea contract încheiat în 2008, fiind deopotrivă valabile pentru contractul din 2006 apărările cu privire la inexistența cerințelor legale privind caracterul abuziv al comisionului de risc.
Aplicarea art. 4 alin. 6 din L. 193/2000 – exceptarea controlului judiciar din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor privind obiectul contractului și/sau cerințe de preț și plată.
Comisionul de risc, inclus în D., face parte atât din obiectul contractului de credit, cât și din clauzele ce exprimă cerințe de preț și plată.
Potrivit art. 962 C. civ. ”Obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una din părți se obligă”. Este evident că atunci când se vorbeste despre un contract sinalagmatic – așa cum este și contractul de credit – între părți există obligații reciproce. Dacă obligația principală a băncii este aceea de a pune la dispoziție suma împrumutată, obligația corelativă a împrumutatului este aceea de a plăti D. convenită. In același sens, cauza/scopul pentru care fiecare din părți încheie contractul este primirea prestației celeilalte părți. Motivul pentru care banca a acordat creditul a fost acela al obținerii ”prețului” – D., așa cum acest preț apare în convenție.
Nu se poate considera că numai punerea la dispoziție a creditului constituie obiect al contractului, chiar dacă doar această parte se intitulează astfel, întrucât clauzele contractului se interpretează unele prin altele (art. 982 C. civ.), nu după sensul literal al termenilor, ci după intenția comună a părților (art. 977 C. civ.). In acest fel se revine la înțelesul noțiunii de obiect al convenției așa cum această noțiune este conturată de art. 962 C. civ.
Potrivit redactării contractuale (art. 3.5. din Condițiile Generale), clauza privind comisionul de risc este inclusă în Secțiunea a 3-a ”Costuri”, în deplin acord cu definiția costului total al creditului regăsită atât în contract, cât și în art. 2 lit. d din L. 289/2004, care constituia (până la abrogarea sa de către OUG 50/2010) sediul materiei în privința creditelor de consum.
Prin urmare, comisionul de risc, inclus în D. și din punct de vedere valoric, face parte atât din obiectul contractului, dar și din clauzele care exprimă cerințe de preț și plată, în înțelesul art. 4 (6) din L. 193/2000 și al art. 4 (2) din Directiva 93/13/CEE.
Clauzele privind comisionul de risc sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Potrivit art. 2 lit. m din L. 363/2007, dispozițiile privind protecția consumatorilor au în vedere un consumator mediu = consumatorul considerat ca fiind rezonabil informat, atent și precaut, ținând seama de factorii sociali, culturali și lingvistici. Așa fiind, reclamanții nu pot pretinde că nu au înțeles termenii folosiți în redactarea clauzelor contractuale.
Art. 5 lit. a din Condițiile Speciale face ușor determinabil cuantumul anual/lunar al comisionului de risc, raportat la soldul creditului (prin efectuarea unor operații simple de aritmetică, însușite cel mult în gimnaziu), iar art. 3.5. din Condițiile Generale, prin includerea în Secțiunea 3-a Costuri și prin redactarea clauzei, conduce la conturarea noțiunii de cost al comisionului, chiar dacă, sau cu atât mai mult cu cât, are o exprimare similară cu dobânda.
In consecință, exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil a clauzelor care contituie atât obiectul contractului, cât și cerințe de preț și plată, poate conduce în mod legal instanța la aplicarea prevederilor art. 4 (6) din L. 193/2000.
Concluziile CJUE în Cauza C - 484/08 – Caja de Ahorros y Monte de Piedad ... Instanța europeană a analizat speța evocată (C – 484/08) prin prisma legislației spaniole, care autoriza controlul judiciar din perspectiva caracterului abuziv, inclusiv asupra clauzelor ce reglementau obiectul contractului sau cerințe de preț și plată, chiar dacă acestea aveau o exprimare clară și inteligibilă.
In acest context, CJUE a arătat că Directiva 93/13 nu se opune unei legislații naționale, precum cea spaniolă, care acordă consumatorilor o protecție mai sporită (decât cea acordată de Directivă), și arată că statele naționale pot adopta reglementări mai favorabile consumatorilor decât nivelul minim de protecție dat de Directivă.
In același timp, această hotărâre nu precizează că statele ar fi obligate să adopte reglementări similare cu legislația spaniolă.
In acest context, legislația română (L. 193/2000), deși inițial nu cuprindea un text similar art. 4 (2) din Directivă, (care exclude un control judiciar al clauzelor relative la obiect și preț, în măsura în care acestea sunt exprimate clar și inteligibil), ulterior, prin L. 363/2007 a adăugat la art. 4 un nou alin. 6, care – deși într-o traducere aproximativă – cuprinde dispoziții similare celor din Directivă.
In concluzie, legea română a ales să acorde consumatorilor numai acel grad minim de protecție prevăzut de Directivă, excluzând un control judiciar al clauzelor relative la obiectul și prețul contractului din perspectiva caracterului abuziv. Această soluție legislativă nu vine nicidecum în contradicție cu soluția CJUE în speța evocată, astfel încât, nu se poate pretinde că, în temeiul acelei soluții a CJUE, pot fi ignorate dispozițiile art. 4 (6) din L. 193/2000.
Așa cum se remarca într-o hotărâre irevocabilă recentă a Judecătoriei Sect. 2 (sentința în dos._/300/2012), un consumator nu poate profita de calitatea sa pentru a obține beneficii cu privire la prețul contractului. In aceste cuvinte s-a surprins exact esența tuturor acțiunilor similare îndreptate împotriva V.: intenția consumatorilor de a obține beneficii cu privire la preț.
Inexistența cerințelor legale de existență a caracterului abuziv în redactarea clauzelor comisionului de risc. Negocierea clauzelor. Dovada negocierii efective a comisionului de risc rezultă din actele adiționale încheiate succesiv în aceeași zi. Raționamentul logic al derulării relației contractuale este următorul: clientul se prezintă la bancă și solicită un credit, banca îi prezintă o ofertă de creditare și de costuri, pe care clientul o acceptă sau nu. O solicitare de negociere a unor clauze trebuie să vină din partea clientului. În măsura în care o astfel de solicitare nu este adresată, înseamnă că oferta băncii este acceptată așa cum a fost prezentată.
În ce privește dovada negocierii, potrivit art. 4 alin. 3 din L. 193/2000, cere ca această dovadă să fie făcută de profesionist. În ce privește momentul încheierii contractului – 04.04.2008 – o astfel de dovadă nu poate fi făcută, pentru motivul amintit, acela că reclamanții au acceptat contractul în forma propusă de bancă, deja cunoscută de ei din contractul încheiat anterior și refinanțat.
Ulterior, văzând evoluția legislativă (apariția OUG 50/2010), înțelegând că pot solicita negocierea clauzelor, clienții au negociat comisionul de risc, acceptând și redenumirea acestuia în comision de administrare. Se poate observa că în primul act adițional din 19.11.2010 valoarea comisionului de administrare era cea din contract, de 0,22% lunar, în timp ce Actul adițional nr. 2/19.11.2010 are ca obiect unic tocmai diminuarea acestui comision la 0,12% pe lună. Ambele acte adiționale sunt semnate de către reclamanți.
In concluzie, se demonstrează că acest comision a putut fi negociat, atunci când o astfel de negociere s-a solicitat.
În ce privește comisionul de administrare reglementat de actele adiționale, nu se mai poate pretinde o necunoaștere a contractului, și nici constrângerea din partea băncii, cunoscută fiind opțiunea permisă consumatorilor de a nu semna acte adiționale, cu atât mai mult în cazul în care apreciau că sunt abuzive clauzele cuprinse în actele adiționale.
Așadar, constrângerea nu poate fi un argument de natură a justifica solicitarea constatării caracterului abuziv al clauzei din actele adiționale semnate. Într-o atare ipoteză, banca nu mai poate avea vreo certitudine în privința modificării raportului contractual chiar prin semnarea unor acte adiționale de către consumatori.
Dezechilibru semnificativ. Clauzele comisionului de risc nu pot crea vreun dezechilibru juridic, nici prin analiza concretă a drepturilor și obligațiilor părților (cerință a art. 4 alin. 1 din L. 193/2000), nici prin analiza dreptului național aplicabil, conform cerinței de interpretare exprimată de CJUE în Cauza C-415/11.
Făcând o aplicare literală a legii, se constata că între drepturile și obligațiile părților nu există niciun dezechilibru și că, un astfel de dezechilibru nu putea fi dat de reglementarea comisionului de risc.
Drepturile consumatorului sunt: 1) de a primi suma împrumutată (pct. 1b Condiții Speciale și pct. 2.2 din Condițiile Generale); 2) de a beneficia de termenul de rambursare (pct. 2 din Condițiile Speciale) și de modalitatea de rambursare fracționată (în rate – pct. 4.1 din Condițiile Generale). Aceste drepturi se regăsesc în obligațiile corelative ale Băncii (art. 7.2 din Condițiile Generale ale Convenției de credit).
Obligațiile consumatorului sunt, în principal: (i) de a rambursa creditul, la termenele și sumele stabilite în graficul de rambursare (pct. 4.1 CG); (ii) de a plăti costul total al creditului la consumator (toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli – Secțiunea 1, Definiții în Condițiile Generale ale Convenției de credit), adică D.. Această obligație de plată a costului total al creditului, deci inclusiv a comisionului de risc rezultă din: prevederea expresă a acestei obligații în pct. 7 lit. b) din CG; situarea art. 3.5. referitoare la comisionul de risc in Condițiile Generale în cadrul Secțiunii a 3-a ”Costuri”; definiția costului total al creditului la consumator, redată în contract, în mod similar cu art. 2 lit. d) din L. 289/2004 privind regimul creditelor de consum destinate consumatorilor persoane fizice; observarea art. 6 din OG 9/2000, privind înțelesul extins al noțiunii de dobândă în raporturile civile (Prin dobândă se înțelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar și alte prestații sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului).
In Convenția de credit, comisionul de risc este o componentă a D., a prețului creditului și, așa cum a arătat, nu există nicio obligație legală a comerciantului de a detalia și de a explica scopul pentru care percepe costurile. Fiind un contract cu titlu oneros, sinalagmatic, este evident că prețul este perceput pentru prestația oferită celeilalte părți.
Esențial pentru orice consumator era să cunoască la momentul încheierii contractului acest cost total. Iar în convenția de credit, D. este redată în procent anual (6,9 %) la pct. 3 lit. e din Condițiile Speciale.
De asemenea, constituirea unei garanții ipotecare, așa cum arăta mai sus, nu înlătură și nu acoperă în totalitate riscul de credit, pe întreaga perioadă de rambursare. Garanția poate fi valorificată numai în cazul neîndeplinirii obligației de rambursare voluntară a creditului, astfel încât garanția este o alternativă la această obligație și nu o obligație în plus, care să altereze echilibrul contractual. In egală măsură, asigurarea imobilului vine ca o alternativă la pieirea bunului, dar numai în situația în care intervine și nerespectarea obligației de rambursare a creditului. In ipoteza în care rambursarea este făcută în mod voluntar integral, garanția respectivă se radiază, confirmând caracterul alternativ al acesteia.
Mai mult, diminuarea valorii imobilelor în ultimii ani contribuie în mod direct chiar la diminuarea posibilității de acoperire a riscului de nerambursare a creditului și costurilor acestuia (definiția riscului de credit dată de art. 3 lit. g din Normele BNR nr. 17/2003), în cazul în care obligația de rambursare nu va mai fi îndeplinită voluntar.
Noțiunea de dezechilibru semnificativ în interpretarea CJUE - Hotărârea în Cauza C-415/11. Curtea se pronunță și asupra criteriilor de existență a unui dezechilibru semnificativ. 2) ”Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că: noțiunea „dezechilibru semnificativ” în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește consumatorul menționat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.
Analizând dreptul național în vigoare, în ce privește contractele de credit de consum, aveam numai L. 289/2004, la care a făcut referire, care definea pentru prima dată costul total al creditului la consumator și D.. In contract, aceste definiții sunt identice cu cele din lege.
In același timp, nu exista o reglementare care să limiteze tipurile de costuri ce pot fi percepute de creditori, în contextul în care, art. 6 din OG 9/2000 făcea referire la noțiunea de dobândă în sens larg, incluzând orice alte sume percepute cu orice titlu, ca echivalent al folosinței capitalului.
L. 289/2004 privind regimul juridic al creditelor pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice, în forma publicată în M. Oficial nr. 611/6.04.2004, cu interpretările date prin Normele de aplicare aprobate prin Ordinul comun BNR/ANPC nr. 2/18.05.2005; Art. 2 lit. d costul total al creditului la consumator - toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli; Art. 2 lit. e dobânda anuală efectivă, denumită în continuare D. - costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat și calculat în conformitate cu art. 4; Art. 8 Contractul de credit scris trebuie să includă cel puțin următoarele date: a) numele și adresele părților contractante; b) valoarea D.; c) o indicare a condițiilor în care poate fi modificată D.. În cazul în care valoarea D. nu poate fi stabilită, consumatorul trebuie să fie informat, prin contractul scris, în ceea ce privește elementele prevăzute la art. 9 alin. (1); d) o listă cu valoarea, numărul și frecvența sau datele plăților pe care consumatorul trebuie să le efectueze pentru rambursarea creditului, precum și pentru dobândă și alte costuri. În cazul în care este posibil, va fi indicată, de asemenea, valoarea totală a plăților efectuate; e) o listă a elementelor de cost prevăzute la art. 4 alin. (2) și care revin consumatorului, cu excepția costurilor datorate de consumator pentru nerespectarea unuia dintre angajamentele sale din contractul de credit, care nu sunt cuprinse în calculul D., dar care cad în sarcina consumatorului în anumite condiții, precum și precizarea acestor condiții. În cazul în care valoarea exactă a acestor componente este cunoscută, o astfel de valoare trebuie să fie indicată. În caz contrar, trebuie să fie indicată o metodă de calcul sau, pe cât posibil, o cât mai realistă valoare estimativă; f) documentația de credit specifică, stabilită de creditor; g) prevederile art. 11 (privind rambursarea anticipată – expl. ns. ES); h) celelalte condiții esențiale ale contractului de credit, inclusiv clauzele prevăzute în anexa nr. 1.
OG 21/1992, privind protecția consumatorilor, în forma republicată în M. Oficial nr. 208/28.03.2007: art. 7 Operatorii economici sunt obligați: lit. c prestatorii de servicii: liniuța a 3-a: să respecte condițiile prescrise sau declarate, precum și clauzele prevăzute în contracte; art. 9 Operatorii economici sunt obligați să pună pe piață numai produse și servicii care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în relațiile cu consumatorii și să nu folosească practici comerciale abuzive; art. 10 Drepturile consumatorilor, lit. f - de a plăti, pentru produsele sau serviciile de care beneficiază, sume stabilite cu exactitate, în prealabil; majorarea prețului stabilit inițial este posibilă numai cu acordul consumatorului; art. 18 Consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor, între produsele și serviciile oferite și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină securitate.
L. 193/2000, cu modificările aduse prin L. 363/2007, publicată în M.O 899/27.12.2007. OG 9/2000, art. 6 Prin dobândă se înțelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar și alte prestații sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului. Codul civil (1864) art. 967 (1) Convenția este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă. (2) Cauza este prezumată până la dovada contrarie.
Astfel, a făcut trimitere la definițiile date în art. 2 lit. d și e din L. 289/2004, cu privire la costul total al creditului la consumator și la dobânda anuală efectivă – D.. Definiția costului total al creditului la consumator se regăsește în mod identic și în Condiíile Generale (CG) ale convenției de credit. Cele două texte din L. 289/2004 nu pot fi ignorate, întrucât această lege reglementa, la momentul contractării regimul juridic al creditelor de consum destinate consumatorilor persoane fizice.
Nicio reglementare aplicabilă la momentul încheierii contractului (2008), nu oprea băncile să stabilească costuri în expresie procentuală, similar cu exprimarea dobânzii. Atât timp cât toate costurile sunt stipulate expres și explicit în contract și sunt incluse în D., nu poate fi vorba de costuri ascunse care să atragă caracterul abuziv al clauzelor prin care sunt stabilite (a se vedea art. 8 din L. 289/2004, art. 7 din OG 21/1992, redate mai sus).
Mai mult decât atât, inclusiv OUG 50/2010 prin modificarea adusă de L. 288/2010 art. 36, în alin. 4 conferă posibilitatea calculării comisionului de administrare credit în expresie procentuală, raportată la soldul creditului, venind să confirme încă o dată lipsa oricărui abuz în exprimarea procentuală a unui comision. Inclusiv OUG 50/2010 acordă o importanță sporită ideii de includere a tuturor costurilor în contract.
Atât exprimarea procentuală (clauza 5 lit. a din Condițiile Speciale), cât și ”motivul” perceperii comisionului de risc (clauza 3.5. din Condițiile Generale) sunt exprimate clar, fără echivoc, nefiind lăsate la interpretarea exclusivă a Băncii.
Rațiunile interne ale băncii care au condus la scindarea prețului contractual în dobândă și comision de risc nu au nicio relevanță, iar lipsa din contract a acestui raționament nu a avut nicio influență asupra deciziei consumatorului de a contracta. Consumatorul a contractat creditul în virtutea unei D. mult mai reduse decât cea existentă la produsele similare ale altor bănci, nu pentru că ar fi ținut cont de motivul perceperii acestui cost.
Inexistența unor texte legale care să oblige la explicarea motivelor perceperii unor costuri.
O astfel de obligație nu rezultă nici din L. 193/2000, nici din L. 289/2004 și nici din Codul Consumului (L. 296/2004). Aceste acte normative consacră obligația exprimării termenilor contractuali în manieră clară, accesibilă nivelului de înțelegere și de informare ale unui consumator mediu. Ori, comisionul de risc a fost exprimat clar, putând fi determinat de oricine are cunoștințe minime de aritmetică. Faptul că se percepe pentru punerea la dispoziție a creditului, ca de altfel toate costurile, fac cu atât mai explicită apartenența sa la costul total al creditului pentru consumator.
In același sens, nici Directiva 93/13/CEE și nici jurisprudența CJUE nu au stabilit existența clauzelor abuzive referitoare la preț ca urmare a neexplicării în contract a motivelor perceperii prețului sau a unor componente ale acestuia.
In concluzie, analizând contractul, atât prin prisma drepturilor și obligațiilor concrete ale părților, cât și prin prisma dreptului național în vigoare la data încheierii sale, nu se va putea constata punerea consumatorului într-o situație juridică mai puțin favorabilă prin contract, decât situația juridică conturată de dreptul național aplicabil.
Lipsa unei atitudini contrare cerințelor bunei-credințe din partea băncii la inserarea în contract a clauzei privind comisionul de risc. Banca a acționat cu deplină bună-credință, cu respectarea cadrului legal existent la momentul încheierii contractului și conform cerinței unei practici bancare prudente și sănătoase (art. 101 din OUG 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului).
Pentru aceste motive solicită respingerea acțiunii și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
In drept a invocat textele legale evocate în cuprinsul întâmpinării.
În susținere a depus acte, a solicitat interogatoriul reclamanților pentru dovedirea împrejurărilor încheierii contractului.
Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine in fapt urmatoarele:
Intre parti s-au incheiat doua contracte de creditare: conventia de credit nr._/08.12.2006, în temeiul căreia Banca le-a pus la dispoziție suma de 41.600 Euro și convenția de credit nr._/04.04.2008, în temeiul căreia au primit suma de 131.000 CHF în scopul refinantarii creditului acordat inițial.
In cadrul ambelor contracte, la pctul 5 lit. a din conditiile Speciale, respectiv pctul 3.5 din conditiile generale se prevede obligatia reclamantilor de a achita un comision de risc aplicat la soldul creditului, platibil lunar.
Ca urmare a ofertei facute de banca la 12.11.2010 cu privire la eliminirea unor comisioane, la 17.11.2010 se inregistreaza solicitarea reclamantilor de incetare a incasarii acestui comision de risc si rambursarea sumelor percepute cu acest titlu. In aceste conditii se incheie de parti doua acte, nr. 1 si nr. 2, la 19.11.2010, aditionale contractul de credit nr._/04.04.2008. Prin aceste acte aditionale, pctul 5 lit. a din conditiile speciale, respectiv pctul 3.5 din conditiile generale ale contractului initial, au fost redenumite, respectiv in locului comisionului de risc a fost introdus un comision de administrare si s-a stabilit o noua valoare pentru acesta.
Reclamantii au solicitat constatarea caracterului abuziv si anularea acestor caluze prin care s-a perceput initial un comision de risc si ulterior un comision de rambursare.
Pentru ca primul contract de creditare nr._ a incetat ca urmarea a incheierii celui de-al doilea contract de refinantare, parata a invocat inadmisibilitatea actiunii in ce priveste acest act.
Asa cum rezulta din petitul actiunii, se solicita constatarea ca fiind nula absolut a unei clauze contractuale. Nulitatea absoluta, ca si sanctiune civila, poate fi invocata oricand si de catre oricine, neavand nicio relevanta in cauza daca actul a fost deja executat sau nu. Mai mult, Inalta Curte de Casație și Justiție a hotărât prin Decizia nr. 992/2014, că, în situația în care clauza privind comisionul de risc dintr-un contract de credit a fost declarată abuzivă, ca efect al constatării nulității absolute a acesteia, instanța de fond trebuie să dea eficiență principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum producit effectum, și, prin urmare, este necesar să dispună restituirea prestațiilor/sumelor încasate cu titlu de comision de risc, dreptul de a solicita restituirea acestor sume fiind imprescriptibil. Prin urmare si instanta suprema a stabilit ca pentru existent unor astfel de clauze se aplica sanctiunea nulitatii absolute.
In aceste conditii exceptia inadmisibilitatii formularii actiunii pentru clauzele din contractul de credit nr. nr._ este respinsa.
Prevederea legala incidenta in cauza din Legea nr. 193/2000 este art. 4 alin. 1 potrivit caruia o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Conform alineatului doi al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Potrivit alineatului 6, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiții: să nu fie negociată direct cu consumatorul; să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe; clauza să nu privească obiectul principal al contractului iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb.
1. Asa cum se poate observa, toate contracte incheiate de parti au acelasi format, acelasi continut, aceeasi exprimare. Contractele sunt preformulate iar diferentele dintre ele sunt date doar de particularitatea clientului, respectiv de datele acestuia, de suma imprumutata, termenul de rambursare, garantii, etc. Nicidecum aceste diferente nu sunt datorate negocierilor. La interogator reclamantii au aratat ca nu a existat niciun fel de negociere a clauzelor cu banca, fiind efectuata doar o simulare pentru o alta suma. Din acest punct de vedere, este essential pentru consumator să existe posibilitatea negocierii conținutului clauzei contractuale iar parata nu a făcut însă dovada existenței unei asemenea posibilități, conform art. 4 alin. 3 teza finală din Legea 193/2000, text care arata ca sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului.
Ca si o prima concluzie, instanta stabileste deci ca aceste acte si clauzele lor nu au fost negociate de catre parti.
În ceea ce privește cea de a doua condiție, constând în crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că și această condiție este îndeplinită.
Initial acest comision de risc a fost perceput de către bancă „pentru punerea la dispoziție a creditului”, de unde rezultă că obligația ce revine împrumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligație corelativă obligația băncii de a-i pune acestuia la dispoziție creditul.
Ulterior, prin includerea comisionului de administrare, se arata ca acest comision este datorat și plătibil de către lunar, pe toată durata creditului, pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziție împrumutatului, în termenii și condițiile prevăzute în convenție.
Prin urmare, reclamantilor care imprumuta o suma de bani, le revin, pe langa obligatiile de a achita debitul, dobanzile si de a constitui in favoarea bancii ipoteci, o multime de alte obligatii, ponderea acestora fiind mult mai mare față de obligațiile corelative ale băncii.
Prin includerea acestor doua comisioane banca, pe de o parte a transferat practic riscul in sarcina consumatorilor care trebuie sa il suporte pe parcursul derularii intregului contract iar pe de alta parte a mai impus si achitarea unor sume suplimentare cu referire la acest risc, sume care nu sunt restituite la incetarea contractului. Toate acestea in conditiile in care asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin instituirea obligatorie a unei garanții reale imobiliare.
Chiar dacă cuantumul lunar concret al comisionului de risc astfel perceput este relativ mic, se poate observa că, prin cumulare, sumele încasate ajung la valori mari, ceea ce produce iar un dezechilibrul semnificativ intre drepturile și obligațiile părților.
Legat de conditia potrivit careia dezechilibrul creat să fie rezultatul nesocotirii cerințelor bunei-credințe, se retine faptul ca banca are cunostiinta de practica pe care o promoveaza: a stipulat cea mai mica dobanda pe piata, a incheiat contracte la dobanda promisa dar nu a facut referire la existenta unor alte costuri care se percep lunar; in urma aplicarii acestor comisioane banca recupereaza practic diferenta dintre dobanda promise si dobanda perceputa de alte banci pe piata bancară.
Asa cum rezultă și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei credințe trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză. Deci in condițiile în care banca a lasat la momentul contractării impresia ca percepe cea mai mica dobanda pe piata, este evident ca a putut influența consimțământul consumatorului la încheierea contractului.
Ca atare, aceasta practică nu poate fi decât expresia relei-credințe a societății bancare în relațiile sale cu consumatorul.
În ceea ce privește ultima condiție, respectiv faptul ca art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecată, se retine faptul ca, desi Directiva 93/13/CEE are un conținut inexact raportat la prevederile din directivă a căror transpunere în legislația națională s-a urmărit, in cauza sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă.
Instituirea celor doua comisioane nu reprezinta obiectul principal al contractului; obiectul principal consta pentru reclamantii consumatori in suma de bani împrumutată iar pentru parata dobanda care o percepe. Acestea nici nu sunt incluse expres in dobânda anuală efectivă, a carei definitie D. este data în condițiile generale ale convenției.
Pentru motivele de mai sus instanta apreciaza ca actiunea reclamantilor este temeinica si legala si o va admite.
Constatand culpa paratei, in baza disp. art. 451 si urm. NCPC, o va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor de judecata constand in onorariu de avocat dovedit cu chitante la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN N UMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite actiunea civila formulata de reclamantii G. C., CNP_ si G. V., CNP_ domiciliati în G., ., ., etaj 2, . procesual în București, .. 12, ., ., reprezentat prin SCA J., G., V. & Asociații, persoană împuternicită cu primirea actelor de procedură fiind Neo A. in contradictoriu cu parata S.C. V. R. S.A., cu sediul în București, ., etajele 3-8 și 10, Sector 2, înregistrată la Registrul Comerțului cu nr. J_, având Codul Unic de înregistrare_ și nr. de înregistrare în Registrul Instituțiilor de Credit ținut la Banca Națională a României RB-PJR-40-048 din data de 10.04.2000, reprezentată legal de C. D. si av. S. E. si in consecinta:
Constata ca fiind abuzive si declara nulitatea clauzei nr. 5 lit. a din conditiile speciale, a clauzei nr. 3.5 din conditiile generale ale Conventiilor de credit nr._/08.12.2006 si_/04.04.2008 în formele lor initiale, respectiv clauza nr. 5.1 lit. a din conditiile speciale si clauza nr. 3.5 din conditiile generale ale Conventiei de credit nr._/04.04.2008 în forma modificata prin Act Aditional nr. 1 din data de 19.11.2010 si Act Aditional nr. 2 din data de 19.11.2010.
Obliga pârâta să emită un nou grafic de rambursare pentru convenția de credit nr._/04.04.2008 care nu va cuprinde sumele percepute cu titlu „comision de risc" si „comision de administrare credit".
Obliga parata sa restituie reclamantilor_.81 CHF cu dobanda legala aferenta acestei sume încasata de parata cu titlu comision de risc în perioada 8.12._10 și cu titlu de comision de administrare credit in perioada 27.12._14, dobânda care va curge pana la data achitarii integrale a sumelor.
Obliga parata sa achite reclamantilor 5580 lei cu titlu cheltuieli de judecata.
Cu drept de apel in 30 zile de la comunicare.
Pronuntata in sedinta publica de azi, 23 februarie 2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. C. H.I. M. T.
Red. C.C.H./Th. Red. I.M..T.
5 ex./ 06.03.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 2193/2015. Judecătoria SECTORUL 2... | Anulare act. Sentința nr. 2817/2015. Judecătoria SECTORUL 2... → |
|---|
