Pretenţii. Sentința nr. 23/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 23/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 23-10-2015 în dosarul nr. 10998/2015
Dosar nr. _
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR._
Ședința publică din data de: 23.10.2015
Instanța constituită din:
Președinte: A. M.
Grefier: A.-M. I.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect pretenții privind pe reclamanta R. E. A. M. în contradictoriu cu pârâtul I. Școlar al Municipiului București.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică de la data de 25.09.2015, consemnate fiind în încheierea de ședință pronunțată la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, instanța, pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea până la 09.10.2015 și când, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (1) din codul de procedură civilă a amânat pronunțarea până la 23.10.2015, când, în aceeași compunere,
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 02.04.2015, sub nr._, reclamanta R. E. A. M. a chemat în judecată pe pârâtul I. Școlar al Municipiului București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 5840 lei, reprezentând 3 tranșe din prețul contractului de prestări servicii nr. 4114/64/21.03.2011, precum și la plata dobânzii legale aplicate debitului pretins începând cu scadența și până la achitarea în integralitate a debitului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că între părți s-a încheiat contractul civil de prestări servicii nr._ în baza căruia reclamanta a prestat servicii, în calitate de tutore, în cadrul unui proiect finanțat din Fondul Social European prin programul operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane, perioada de desfășurare fiind 01.04.2011 – 31.03.2013 pentru un număr de 128 de ore de practică repartizate pe o perioadă de 4 luni din acest interval, cu achitarea prețului în 4 tranșe. În baza art. 3 din contract pârâtul s-a obligat să achite suma de 8027 lei în patru tranșe, din care a achitat numai una, respectiv 1885 lei net, reținând impozitul pe venit, celelalte trei tranșe făcând obiectul cauzei de față. A mai arătat reclamanta că i s-a solicitat să încheie un nou contract și, deși a comunicat pârâtei documentele solicitate în acest sens de aceasta, contractul nu s-a încheiat, iar pârâta refuză, pentru acest considerent, plata diferenței datorate.
A precizat reclamanta că pârâta îi datorează și dobânda legală începând cu data scadenței, respectiv 31.04.2013.
În drept, s-au invocat prevederile art. 194 C.pr.civ., art. 1270 C.civ., art. 1469 C.civ., art. 1470 C.civ., art. 1516 C.civ.
Cererea nu a fost motivată în drept.
Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării pârâtul a arătat că este implicat în derularea/implementarea de proiecte strategice finanțate prin POSDRU, iar contractele de finanțare au fost semnate în 2010, în metodologie fiind permisă încheierea de contracte civile cu experții. Astfel, între părți s-a încheiat contractul civil menționat de reclamantă. Prin Legea 284/2010 s-a impus însă încheierea de contracte de muncă pentru situația existentă în speță, iar pârâta s-a adresat instituției abilitate – AMPOSDRU – pentru a clarifica acest aspect, prin Decizia nr. 53/13.12.2010 modificată prin Decizia nr. 2/20.05.2011 emise de această instituție, confirmându-se faptul că se impune încheierea unui contract de muncă între părți.
Precizează pârâtul că reclamanta a refuzat încheierea unui contract de muncă, astfel încât convenția civilă a încetat de drept, neputând achita sumele pretinse de reclamantă, fiind incidente astfel prevederile cap. VII art. 18 alin. 2 din contract.
Pârâtul a solicitat și respingerea capătului accesoriu de cerere privind dobânda legală, învederând că, față de situația arătată, nu i se poate imputa faptul că nu a achitat sumele convenite inițial de părți.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 205 – 208 Cod de procedură civilă, Legea 284/2010, Decizia nr. 53/13.12.2010 modificată prin Decizia nr. 2/20.05.2011 emise de AMPOSDRU, Instrucțiunea AMPOSDRU nr. 91/03.04.2014.
Reclamanta nu a formulat răspuns la întâmpinare.
La termenul de judecată din 25.09.2015, pârâtul a renunțat la excepția netimbrării.
Sub aspectul probatoriului, instanța a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri, probă administrată în cauză.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Potrivit contractului civil de prestări servicii nr. 4114/64/21.03.2011 reclamanta s-a obligat să presteze servicii specifice activității de implementare unui proiect finanțat din Fondul Social European prin programul operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane, perioada de desfășurare fiind 01.04.2011 – 31.03.2013. La rândul său, pârâtul s-a obligat să achite contravaloarea de 8027 lei a acestor servicii în 4 tranșe.
Reclamanta a prestat serviciile menționate în contract, iar pârâtul a achitat o singură tranșă dintre cele convenite de părți.
În condițiile intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010 prin care s-a impus încheierea de contracte de muncă pentru activitățile de implementare de proiecte finanțate din fonduri europene, în baza Deciziei nr. 53/13.12.2010 modificată prin Decizia nr. 2/20.05.2011 emise de AMPOSDRU, pârâtul a solicitat reclamantei să încheie un contract de muncă pentru achitarea celor 3 tranșe restante, contract care nu s-a încheiat.
Prin cererea introductivă de instanță reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumelor de bani stabilite contractual, respectiv cele 3 tranșe neachitate, precum și la plata dobânzii legale aferente începând cu data de 31.04.2013, cu cheltuieli de judecată.
Potrivit probatoriului administrat, pârâtul nu a achitat 3 dintre cele patru tranșe menționate în contract, motivat de faptul că plata nu se poate face decât în baza unui contract de muncă impus în baza actelor normative apărute ulterior, contract care nu s-a încheiat între părți.
În drept, instanța are în vedere faptul că prin Decizia nr.5/23.06.2014 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauza înregistrată sub nr._ /HP/C s-a stabilit că dispozițiile art.34 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nu se aplică drepturilor salariale ale personalului angajat în baza contractelor de finanțare încheiate înainte de . Legii-cadru nr. 284/2010.
Astfel, în examinarea chestiunii de drept supusă dezlegării, Înalta Curte a reținut că din cuprinsul dispozițiilor art. 34 alin. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010 rezultă că, de la data intrării în vigoare a legii, singura modalitate de plată a specialiștilor implicați în activitățile din cadrul proiectelor finanțate din fonduri comunitare o constituie aplicarea unei majorări la salariul de bază.
A stabilit însă instanța supremă că în cauză modalitatea de plată a persoanelor implicate în activitățile din cadrul proiectelor a fost stabilită, înainte de . Legii-cadru nr. 284/2010, prin încheierea unor contracte, în care sunt prevăzute atât activitatea prestată de către specialiștii respectivi în desfășurarea proiectului, cât și suma de bani reprezentând plata acordată pentru prestație. Așadar, întrucât prin contractele respective creanța este stabilită în integralitatea ei, fiind determinată exact suma ce reprezintă plata acordată specialiștilor, în temeiul unor clauze contractuale asumate de părți anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, această sumă nu mai poate fi modificată, ulterior, după . actului normativ menționat.
S-a mai menționat de către Înalta Curte, în ceea ce privește contractele încheiate cu specialiștii implicați în proiecte, că deși intitulate contracte de muncă, acestea nu prezintă, totuși, caracteristicile tipice ale unor astfel de contracte. Dimpotrivă, este vădită natura lor juridică civilă, fiind încheiate punctual, în legătură cu activități și servicii expres individualizate, prestate de specialiștii respectivi în cadrul larg al activităților desfășurate în temeiul proiectului finanțat din fonduri comunitare, respectiv din împrumuturi externe, în schimbul unei contraprestații, plata cuvenită, care a fost negociată între părți.
S-a stabilit că „acestor contracte nu le pot fi aplicate dispozițiile art. 34 din Legea-cadru nr. 284/2010, întrucât s-ar încălca principiul constituțional al neretroactivității legii civile, consacrat de dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituția României, republicată, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".
Astfel, s-a menționat că, deși defectuos prin modalitatea de redactare, art. 34 alin. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010 nu poate fi înțeles în sensul că intenția legiuitorului ar fi fost aceea de aplicare a noii modalități de plată reglementate contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi.
Dimpotrivă, interpretarea sistematică și coroborată a dispozițiilor textului impune concluzia că procentul de majorare salarială se acordă de la data semnării contractului doar atunci când aceasta este ulterioară momentului intrării în vigoare a legii.
Altminteri, ar însemna să se intervină în conținutul unui contract și să fie modificată modalitatea de efectuare a plății - în locul sumei prevăzute prin clauza contractuală, să fie aplicat un procent de majorare salarială - ceea ce nu se poate realiza decât cu efect retroactiv.
Or, este de principiu că încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea contractului sunt supuse dispozițiilor legale în vigoare la momentul perfectării contractului (tempus regit actum), iar o lege este retroactivă atunci când atribuie ori recunoaște alte efecte unui act, fapt ori situații încheiate sau, după caz, produse ori născute anterior intrării sale în vigoare.
În acest context în care partea are, în temeiul contractului încheiat, o creanță bine definită - doar plata acesteia constând în prețul activității de implementare fiind eșalonată - o lege nouă care i-ar aduce modificări ar retroactiva, pentru că ar aduce atingere efectelor recunoscute de legea în vigoare la data când contractul a fost perfectat. Într-o astfel de situație, drepturile și obligațiile părților nu ar mai fi executate și realizate în termenii inițiali conveniți, ci în termenii prevăzuți de legea nouă, ceea ce este inadmisibil față de prevederile art. 15 alin. 2 din Constituția României, republicată”.
A mai reținut Înalta Curte că de altfel, „faptul că nu s-a intenționat să se intervină de o manieră retroactivă asupra contractelor menționate, încheiate anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, a fost confirmat și prin Memorandumul adoptat la 23.12. 2013 de Guvernul României, "pentru deblocarea proiectelor POSDRU, ale căror contracte erau în vigoare anterior datei de 1.01.2011", subliniindu-se că "li s-au aplicat în mod eronat prevederile art. 34 din Legea-cadru nr. 284/2010".
Hotărârea Înaltei Curți anterior redată este obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521alin. 3 din Codul de procedură civilă, în privința problemei de drept dezlegate.
Instanța reține că cele stabilite prin hotărârea sus-menționată, relativ la aplicarea prevederilor art. 34 din Legea-cadru nr. 284/2010 în privința contractelor încheiate cu specialiștii implicați în proiecte finanțate din fonduri comunitare, respectiv din împrumuturi externe, în schimbul unei contraprestații, încheiate anterior intrării în vigoare a legii, sunt pe deplin aplicabile și speței de față, în privința drepturilor bănești negociate între reclamanta R. E. A. M. și pârâtul I. Școlar al Municipiului București, pentru identitate de raționament juridic. Astfel, contractul în baza căruia reclamanta a prestat activitatea, având aceeași natură ca cele vizate prin hotărârea Înaltei Curți mai sus menționată, a fost încheiat în baza unor reglementări anterioare Legii nr. 284/2010, prin acesta fiind stabilite clar atât atribuțiile reclamantei, cât și suma de bani reprezentând plata acordată pentru prestația efectuată, respectiv o creanță stabilită în integralitate.
Prin urmare, în condițiile în care reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale, prestând activitatea stipulată potrivit convenției părților, în acord cu considerentele sus-menționatei decizii și pentru aceleași rațiuni, suma reprezentând contraprestația pârâtului este datorată, acesta neputând invoca faptul că între părți nu s-a încheiat un contract de muncă, opunându-se principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de art.15 din Constituția României.
De altfel, se constată că reclamantei nu i se poate imputa vreo vină cu privire la faptul că nu s-ar fi încheiat un contract de muncă, deși, astfel cum s-a arătat ,acesta nici nu este necesar, corespondența purtată relevând acest lucru (f. 12).
De asemenea, se mai reține că nu pot fi primite nici susținerile pârâtului în sensul că sumele nu sunt datorate întrucât reclamanta a omis să depună rapoartele de activitate menționate la art. 3 din contract. Instanța constată că pârâtul nu a făcut dovada că acest aspect ar fi unul esențial pentru acordarea sumelor solicitate, cu atât mai mult cu cât acesta a fost invocat verbal (nu apare în întâmpinare) și nu a fost menționat ca argument pentru neachitarea tranșelor restante, potrivit corespondenței părților.
Având în vedere aceste considerente, instanța va admite acțiunea, urmând a dispune obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei brute de 6020,25 lei, pârâtul având obligația de a vira contribuțiile la bugetul asigurărilor sociale aferente acestei sume.
Instanța nu-și poate însuși suma netă invocată de reclamantă, întrucât nu a fost învestită să stabilească sumele datorate bugetului, pârâtul, în baza prevederilor legale aplicabile, urmând a calcula și vira aceste sume, achitând reclamantei sumele cuvenite.
Instanța mai reține că, în temeiul art. 2 și art. 3 alin. 2 din O.G. 13/2011, pârâtul îi datorează reclamantei și dobânda legală penalizatoare, acesta neîndeplinindu-și la scadență obligațiile asumate, astfel încât va dispune obligarea pârâtului la plata către reclamantă a dobânzii legale începând cu data de 01.05.2013 (având în vedere că data de 31.04.2013 menționată de reclamantă nu există) și până la achitarea debitului.
În baza art. 453 C.pr.civ., constatând culpa procesuală a pârâtului, îl va obliga pe acesta la plata către reclamantă a sumei de 453 lei cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea formulată de reclamanta R. E. A. M., având C.N.P._, cu domiciliul procesual ales la Cabinet Individual de Avocat I. Ș. din București, .. 44, ., sector 3, în contradictoriu cu pârâtul I. Școlar al Municipiului București, cu sediul în București, ., sector 2.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei brute de 6020,25 lei, urmând ca pârâta să vireze contribuțiile la bugetul asigurărilor sociale aferente acestei sume.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale începând cu data de 01.05.2013 și până la achitarea debitului.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 453 lei cheltuieli de judecată.
Cu apel în 30 zile de la comunicare, cererea urmând a fi depusă la Judecătoria Sectorului 2 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23.10.2015.
PREȘEDINTE: GREFIER:
A. M. A.-M. I.
RED. M.A./24.11.2015/4ex.
| ← Obligaţie de a face. Sentința nr. 23/2015. Judecătoria... | Acţiune în constatare. Sentința nr. 21/2015. Judecătoria... → |
|---|
