Pretenţii. Sentința nr. 3882/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI

„Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta”.

Aspecte de ordin teoretic

Avându-se în vedere principiul autonomiei (libertății) de voință și limitele sale, contractul nu este doar un acord de voință, ci reprezintă voințele și interesele reunite ale părților. De regulă, contractele clasice (negociate) înseamnă acordul de voință al părților. În realitate, contractul este un summum al voințelor și intereselor părților. Definiția contractului ca acord de voințe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate, căci contractele în care sunt parte profesioniștii arareori sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte forțate, contracte de adeziune), voința uneia dintre părti sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată sau alterată de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului.

Interesele părților trebuie conciliate, prestatiile părților trebuie să fie proporționale și coerente, iar echilibrul contractual este o cerință a obligațiilor contractuale implicite de bună credință și echitate (art. 970 C.civ. 1864) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului (care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică). Solidarismul contractual înseamnă legătura contractuală intrinsecă și profundă pe care contractul o creeaza între părți, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele. În contractele pe termen lung, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument din încheierea și executarea contractului, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existența sau executarea contractului. Fiecare dintre părți are obligația de a-l pune pe celălalt în postura de a-și realiza interesul urmărit prin încheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, în contraprestație, la aceeași atitudine din partea celuilalt.

Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului împotriva leziunii, care reprezintă un dezechilibru contractual orginar și care, potrivit art. 6 din Legea 193/2000, sunt fără efect pentru consumator (legea avand efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având nu doar dreptul, ci și obligația de a constata, chiar și din oficiu, această nulitate.

Efectele nefaste ale principiului libertății de voință pentru partea slabă în contract sunt corectate/atenuate de dispoziții legale de ordine publică menite a sprijini consumatorul într-o relație juridică inegală, construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare față de consumator care, la data încheierii contractului, are o libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voință alterată de imperativul psihologic sau economic al incheierii contractului.

Inegalitatea economică, tehnică și juridică între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit ulterior incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.

Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de comercianți cu consumatorii. Interpretând această directivă, CJUE a stabilit, în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98), că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Așadar, faptul că aceste contract a fost executat ca atare de consumator nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive.

Cerințele calificării unei clauze contractuale drept ”abuzive”:

Potrivit art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, ”o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege (în forma în vigoare la data încheierii contractului), evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. 3 din Lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, iar dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Totodată, art. 1 alin. 1 din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva nr.93/13/CEE, ”aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C 168/05, R.., p. I_, punctul 25, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C 243/08, Rep., p. I 4713, punctul 22, și Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C 40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29).

Așadar, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește, în mod cumulativ, următoarele condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.

Convenția de credit în discuție, încheiată între părți, are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menționate: între reclamanți, partea contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarilor ofertei, respectiv a faptului că reclamanții au avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi revenea, potrivit 4 alin. 3 teza a II-a din Lege.

Nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept ”speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.). Faptul că reclamanții au acceptat să semneze convenția de credit în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că au renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.

Pe de altă parte, nu există nicio dispoziție legală care să prevadă exceptarea persoanelor care au cunoștințe juridice/financiar-fiscale de la regimul de protecție al consumatorilor instituit de legiuitor, sens în care nu se poate reține apărarea pârâtei referitoare la faptul că a fost răsturnată prezumția superiorității profesionale/informaționale a comerciantului.

Pentru motivele de fapt și de drept anterior menționate, instanța reține caracterul de adeziune al Convenției de credit și, deci, caracterul nenegociat al clauzelor contestate de reclamanți.

1. excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea primului capăt de cerere, invocată din oficiu de către instanță este întemeiată și urmează a fi admisă, consecința fiind respingerea primului capăt de cerere, ca fiind lipsit de interes, având în vedere următoarele considerente:

Printre condițiile exercitării acțiunii civile se găsește și aceea privind interesul, conform art. 32 alin. 1 lit. d C.proc.civ. Interesul poate fi definit ca fiind folosul practic urmărit de către cel care declanșează litigiul judiciar și, pentru a fi proteguit juridic, trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv să fie: determinat, legitim, personal, născut și actual.

Or, în ceea ce privește primul capăt de cerere, reclamanta nu are absolut nici un interes, de vreme ce în art. 3 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit se prevede fără putință de tăgadă că dobânda în cuantum de 4,25% pe an este fixă.

1. Clauzele contractuale criticate de reclamantă:

a)Art. 3 lit. d din Condițiile speciale ale convenției de credit prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.

Instanța reține că prin art. 3 lit. a din condițiile speciale ale convenției a fost stabilită o rată a dobânzii curente de 4,25% p.a. dobândă fixă.

Totuși, prin art. 3 lit. d anterior redat, pârâta a prevăzut posibilitatea de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor ”schimbări semnificative pe piața monetară”.

Anexa la Lege stabilește cu caracter exemplificativ prevederile contractuale care au caracter abuziv, printre acestea fiind și cea care: ”a) dă dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia”.

Mai mult, în art. 3.1.2 lit. c din Condițiile generale ale convenției, pârâta a stabilit expres că rata dobânzii curente este fixă sau variabilă, iar în condițiile speciale s-a stipulat expres că dobânda este fixă. De asemenea, art. 1 alin. 1 din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Analizând conținutul art. 3 lit. d din condițiile speciale prin prisma întregului contract, instanța constată că sintagma ”schimbări semnificative pe piața monetară” nu a fost nicicum definită: pârâta nu a prevăzut niciun element care ar putea fi calificat ca fiind cauza unei schimbări a pieței monetare, dar nici criteriile după care această schimbare ar putea fi considerată semnificativă sau nesemnificativă.

Cazurile în care o convenție poate fi amendată prin manifestarea de voință a unei singure părți trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât clientul să aibă posibilitatea de a-și prefigura de la început condițiile în care o astfel de modificare poate interveni, iar instanța să aibă posibilitatea ca, la cerere, să poată aprecia asupra existenței și temeiniciei acestora. Având în vedere formularea deosebit de generală, instanța consideră că art. 3 lit. d din Condițiile speciale ale convenției de credit nu este clar, fără echivoc, ci permite pârâtei să modifice discreționar rata dobânzii curente pentru motive necunoscute de reclamant, care scapă aprecierii acestuia și eventualului control al instanței, contrar principiului bunei-credințe și creând un vădit dezechilibru contractual. „Schimbările semnificative pe piața monetară”, invocate de pârâtă, au un caracter vag, putând da cu ușurință naștere la creșteri abuzive a ratei dobânzii.

Pârâta nu a prevăzut în contract posibilitatea reclamanților de a solicita rezilierea convenției în ipoteza modificării unilaterale a ratei dobânzii, cu obligația de a restitui suma împrumutată, fără a fi penalizați pentru această alegere.

Într-adevăr, dobânda este inclusă în prețul contractului. Însă, potrivit art.1 alin. 1 din Lege și din art. 4 alin. 2 din Directiva nr.903/13/CEE, pentru a fi exclusă de la aprecierea caracterului abuziv, clauza contractuală referitoare la prețul contractului trebuie să fie exprimată „clar și inteligibil”. Or, în speță, formularea posibilității de modificare a ratei dobânzii este neclară, neinteligibilă.

Reclamanții nu au avut posibilitatea de a negocia clauza privind caracterul dobânzii, din moment ce aceasta nu a fost clar exprimată (prin ipoteză, reclamanții nu puteau face judecăți de valoare cu privire la o dispoziție contractuală pe care nu au putut-o înțelege).

Având în vedere că, pe de-o parte, piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează, precum și că, pe de altă parte, cuvântul semnificativ, caracterizând amplitudinea schimbării intervenite, nu conferă un criteriu determinat în mod obiectiv, nefiind de natură să acorde posibilitatea unui observator independent, obiectiv și rezonabil de a aprecia asupra incidenței situației vizate, instanța consideră că motivul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară nu este obiectiv determinat sau determinabil, astfel încât se poate susține că prevederea contractuală analizată menționează dreptul exclusiv și discreționar al pârâtei de a modifica rata dobânzii, fără stipularea unui motiv ce poate fi acceptat de consumatori în deplină cunoștință de cauză.

În consecință, instanța apreciază că art. 3 lit. d din Condițiile speciale ale convenției de credit reprezintă o clauză abuzivă, în sensul lit. a din Anexa la Lege.

În schimb, clauzele stipulate în art. 3.1.2 lit. a, b și c din Condițiile generale ale convenției, deși contestate de către reclamanți ca fiind abuzive nu au un asemenea caracter, fiind clauze care explică noțiunea generală de dobândă. De altfel, reclamanta s-a mulțumit să invoce pur formal caracterul abuziv al acestor clauze, neînțelegând să precizeze în concret care este dezechilibrul contractual și cum aceste clauze sunt contrare bunei-credințe. Aceste clauze sunt clare, inteligibile și nu ridică nicio problemă sub aspectul echilibrului contractual.

b)Art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit prevede în favoarea pârâtei dreptul de a percepe un comision de risc de 0,15%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

c)Art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit stabilește că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale.

Aceste clauze vor fi analizate concomitent, dată fiind legătura lor indisolubilă.

Instanța constată că riscul asigurat prin perceperea acestui comision nu este definit prin convenție; simpla menționare a valorii și a perioadei pentru care este datorat, fără ca reclamantul să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de a aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.

Exigențele bunei credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute, și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.

Riscul, înțeles ca posibilitatea unei pierderi, reprezintă un element specific contractelor aleatorii (actelor juridice cu titlu oneros în care toate părțile au în vedere posibilitatea unui câștig și riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare și incerte, de care depinde întinderea sau chiar existența obligației); contractul de credit însă are caracter comutativ, întinderea și existența obligațiilor asumate de părți fiind precis determinate încă de la realizarea acordului de voință, iar în cazul în care reclamantul nu și-ar executa obligațiile contractuale, pârâta ar avea la dispoziție procedura executării silite, inclusiv realizarea dreptului de ipotecă prevăzut în favoarea sa.

Riscurile pe care o bancă trebuie să le suporte sunt acoperite atât ca urmare a perceperii dobânzii stipulate în contract, cât și ca urmare a constantei adaptări a ofertei de creditare la condițiile economice, de notorietate fiind ajustarea ratei dobânzii și a comisioanelor la situația economică națională și internațională, în contractele de credit nou încheiate. Riscul nerambursării creditului sau al persoanei contractante este acoperit prin constituirea garanții reale imobiliare în favoarea pârâtei, prin asigurarea imobilului la o valoare suficientă pentru garantarea recuperării sumei împrumutate, primele de asigurare fiind suportate exclusiv de reclamant, prin eventuala executare silită asupra celorlalte bunuri ale reclamantului. Nu în ultimul rând, de esența activității desfășurate de un comerciant (bancă) este riscul pe care acesta și-l asumă prin desfășurarea respectivei activități comerciale; însă prin clauzele contractuale impuse reclamantului, pârâta încearcă să transfere asupra acestuia din urmă întregul risc al creditului acordat, indiferent de valoarea acestuia, clientul având doar un drept de opțiune între a accepta modificările unilaterale impuse de pârâtă sau a cere desființarea contractului, cu consecința restituirii imediate a sumei împrumutate și a dobânzii aferente, inclusiv a comisionului de rambursare anticipată, în condițiile în care suma de bani împrumutată a fost deja folosită de reclamant.

Contrar susținerilor pârâtei, instanța apreciază că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului, iar Legea nu impune ca doar clauzele care prezintă un interes mai mare pentru clienți să fie clar exprimate, ci se referă la integralitatea prevederilor contractuale.

Perceperea comisionului de risc (de 0,15% din soldul creditului, plătibil lunar) creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamanților consumatori, aceștia fiind obligați, pentru cauze necunoscute, la plata unei importante sume de bani.

Instanța nu contestă faptul că perceperea comisionului de risc a stat la baza voinței pârâtei de a contracta, dată fiind și valoarea ridicată a acestuia. Însă această împrejurare nu constituie un impediment pentru anularea clauzei cu acest obiect, legea nefăcând distincție între clauzele care au avut un rol determinant pentru exprimarea consimțământului și cele mai puțin importante.

Instanța apreciază că prevederea contractuală care stabilește comisionul de risc contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâta percepe lunar 0,19%, din soldul creditului pentru motive necunoscute de reclamanți. Reaua – credință a pârâtei este dovedită chiar de modul în care a înțeles să formuleze clauza privind comisionul de risc, și de caracterul nenegociat al contractului, comerciantul speculând nevoia consumatorului pentru a-i impune acest comision de risc.

Instanța nu va reține nici apărarea pârâtei privind includerea comisionului de risc în prețul contractului. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de risc nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De altfel, nici OUG nr. 50/2010 nu a considerat comisionul de risc drept preț al contractului, prin art. 36 fiind exclusă perceperea acestuia.

În consecință, instanța apreciază că art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției încheiate de părți și art. 3.5 din Condițiile Generale ale convenției reprezintă clauze abuzive, în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000.

d)Art. 3.7 din Condițiile Generale se referă la comisionul de rambursare în avans și definește această noțiune, găsindu-și corespondent în art. 5 lit. c din Condițiile speciale – clauză necontestată de către reclamantă

Trebuie remarcat, cu prioritate, că reclamanta s-a limitat să invoce pur formal caracterul abuziv al acestei clauze, neînțelegând să precizeze în concret care este dezechilibrul contractual și cum această clauze este contrară bunei-credințe. Or, clauza în discuție este clară, inteligibilă și nu ridică nicio problemă sub aspectul echilibrului contractual. De altfel, comisionul de rambursare nu are un caracter abuziv fiind o compensație în cazul rambursării anticipate, permisă de altfel de OUG nr. 50/2010.

e)Art. 8.1 lit. a) din Condițiile Generale prevăd următoarele: „În cazul în care se ivește vreuna dintre situațiile următoare, atunci, în orice moment, Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului și garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției - împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plata a Sumei Principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate:

-conform prezentei convenții;

-conform altor Convenții încheiate de împrumutat cu banca;

-conform altor Convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit;"

f)Clauza care face referire la declararea scadentei anticipate a creditului în cazul încălcării oricărei alte obligații din convenția de credit în afara celei de rambursare a creditului menționată la art. 8.1 lit. b din Condițiile Generale

g)art.8.1 lit. c) și d) din Secțiunea 8 - Scadența anticipată din Condițiile Generale ale Convenției „In cazul în care se ivește vreuna dintre situațiile următoare, atunci, în orice moment, Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului și garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției: c) în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată 4 îndeplini obligațiile asumate conform Convenției; d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător";e)împrumutatul sau terțe persoane au inițiat acțiuni sau proceduri prin care veniturile acestuia sau proceduri prin care veniturile acestuia sa fie distribuite intre creditorii săi."

Aceste clauze vor fi de asemenea analizate împreună, având în vedere că formează un grup compact.

Instanța apreciază că art. 8 lit. c și lit. d din Condițiile generale ale convenției au un caracter neclar, echivoc, dând pârâtei posibilitatea de a declara soldul scadent anticipat, în două situații insuficient determinate - ”situație neprevăzută”, improbabil”, „garantat corespunzător” - și lăsate la aprecierea exclusivă, subiectivă, a băncii - ”în opinia băncii”. De altfel, potrivit lit. g a Anexei la Lege, sunt considerate clauze abuzive prevederile contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului de a interpreta clauzele contractuale.

Aceste prevederi contractuale creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în defavoarea reclamantului, acesta fiind expus riscului declarării scadenței anticipare a creditului din motive imposibil de determinat, și deci imposibil de prevenit, contrar bunei credințe care ar trebui să guverneze raporturile contractuale, și au așadar un caracter abuziv, potrivit art. 4 alin. 1 din Lege.

În schimb, clauza de la art. 8.1 lit. a liniuța 2 și 3 și lit. b din Condițiile Generale ale convenției de credit, în care părțile au stabilit situațiile în care banca are dreptul de a declara scadența anticipată, nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, această clauză se referă la decăderea debitorului din beneficiul termenului, fiind în concordanță cu prevederile art.1025 C.civ, respectiv 382 C.proc.civ. Condițiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea dreptului băncii de a decade debitorul din beneficiul termenului sunt clar și precis determinate, având la bază conduita culpabilă a debitorilor.

h) art. 10.1 din Secțiunea 10 - Costuri suplimentare din Condițiile Generale ale Convenției „Referitor la Convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări de interpretare ale oricărei legi, prevederi sau reglementări aplicabile, care: lit. a) supun * Banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală și dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din Convenție cu privire la creditele acordate sau la obligația sa dea acorda credite în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este organizată banca; lit. b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezervă, depozit special sau orice cerință similară (de ex. în corelație/legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor Basel) afectează activele Băncii, constituite cu sau pentru costurile Băncii sau care impun Băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația sa de a acorda credite: lit. c) al căror rezultat este: I. creșterea • costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit; II. reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a Băncii, în baza Convenției";

i) art. 10.2 din Secțiunea 10 - Costuri suplimentare din Condițiile Generale ale Convenției „In oricare din cazurile mai sus menționate în termen de 15 zile de la data la care a fost notificat în scris de către Bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor, sau altor rambursări."

Aceste clauze vor fi de asemenea analizate împreună întrucât sunt indisolubil legate.

Prevederile contractuale în discuție obligă reclamanții la suportarea exclusivă a tuturor majorărilor de costuri ale pârâtei, indiferent dacă aceste creșteri de costuri sau de alte rambursări sunt sau nu legate de împrumutul acordat, indiferent de cuantumul acestora, independent de acordul sau de comportamentul contractual al clienților.

Instanța apreciază că și aceste clauze contractuale creează un dezechilibru evident între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamanților consumatori, ținuți la suportarea unor sume nedeterminate, deși eventuala creștere a costurilor băncii ar trebui să fie suportată fie exclusiv de aceasta, în calitate de destinatară direct vizată de actele normative la care secțiunea 10.1. din Condițiile generale ale convenției face referire, sau, cel mult, să fie împărțită între client și bancă, și contrar bunei-credințe care ar trebui să guverneze raporturile contractuale.

În consecință, instanța apreciază că Secțiunea 10 „Costuri suplimentare” a Condițiilor generale ale convenției are un caracter abuziv, potrivit art. 4 alin. 1 din Lege.

1. Compatibilitatea anulării clauzelor constatate ca având caracter abuziv cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dreptul la proprietate privată și libertatea economică:

Noțiunea de ”bun” definită de art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este condiționată de existența unei baze legale interne a creanței pretinse, iar speranța de realizare a unei creanțe trebuie să fie legitimă. Or, o clauză abuzivă, contrară legii interne, nu poate constitui o bază legală și legitimă pentru a solicita protecția sumei de bani pretinse în baza respectivei prevederi contractuale.

Nici dreptul de proprietate, nici libertatea desfășurării unei activități economice, consacrat de art.16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, nu constituie pentru un subiect de drept o justificare pentru încălcarea prevederilor legale. Dimpotrivă, exercitarea dreptului de proprietate și desfășurarea unei activități comerciale trebuie făcute cu respectarea cadrului normativ incident.

Sancțiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale:

Potrivit art. 6 din Lege, ”clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate […] prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”, iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.

Instanța apreciază că prevederile Legii nu ocrotesc doar interesele particulare ale consumatorilor, ci interese generale (protecția consumatorilor împotriva tendinței comercianților de a abuza de poziția dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ, iar sancțiunea prevăzută de art.6 în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută.

În consecință, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit la art. 3 lit. d și art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale convenției, precum și la art. 3.5, 8.1. lit. c și d, respectiv Secțiunea 10 din Condițiile Generale ale convenției, instanța va declară nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior și va obliga pârâta să modifice convenția de credit în sensul înlăturării acestor clauze.

1. Caracterul de contract cu executare uno ictu al convenției de credit:

Actele juridice cu executare succesivă sunt definite ca fiind actele a căror executare presupune mai multe prestații eșalonate în timp din partea debitorului. Convenția de credit având un caracter sinalagmatic, ambele părți au calitatea de debitor și, respectiv de creditor. În aceste condiții, pentru a fi acte juridice cu executare succesivă, ar trebui ca prestațiile ambilor contractanți (debitori) să aibă această trăsătură.

În cauză, prestația la care pârâta debitoare s-a obligat – acordarea unei sume de bani către reclamanți - a fost executată dintr-o dată. În consecință, convenția de credit nu este un contract cu executare succesivă (rata temporis), ci dintr-o dată (uno ictu).

Caracterul retroactiv al efectelor nulității și restituirea sumelor percepute de pârâtă cu titlu de comision de risc/administrare:

Având în vedere caracterul de act juridic cu executare dintr-o dată al convenției de credit, în cauză este posibilă și permisă restituirea prestațiilor efectuate de reclamant în temeiul clauzei privind comisionul de risc care urmează a fi anulată, potrivit principiului restitutio in integrum.

Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit încheiate între părți, recte nulitatea absolută a acestei prevederi, în aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anteriore (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulat(e) trebuie restituit), instanța va dispune restituirea prestațiilor efectuate de către reclamant în baza acestei clauze abuzive anulate. În cazul contractelor sinalagmatice, restituirea prestațiilor executate are la bază instituția plății nedatorate, reglementată de art. 1092 C.civ. 1864.

Instanța constată întrunirea în cauză a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți – sumele achitate de solvens (reclamanți) cu titlu de comision de risc/administrare, în vederea stingerii obligației prevăzute de art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției; și inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat. De asemenea, instanța reține faptul că accipiensul (pârâta) a fost de rea – credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate și prevederile Legii nr.193/2000 (nemo censetur ignorare legem), și este ținut astfel și la plata dobânzii legale de la data fiecărei plăți, iar nu de la data pronunțării sentinței.

În consecință, în temeiul art. 1092 C.civ. 1864, instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamantă a tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc/de administrare, în baza convenției de credit nr._/10.08.2007, de la data achitării și până la zi, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la data plății efective a debitului restant.

Aplicarea unei dispoziții legale - art. 1092 C.civ - nu poate constitui o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, iar art. 13 din Legea nr.193/2000 privește doar ipoteza în care titularul acțiunii în justiție este Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, când poate fi aplicată și o sancțiune contravențională.

1. Capătul de cerere privind stabilizarea cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării convenției de credit este neîntemeiat.

Este de domeniul evidenței că reclamanta este singura care a ales să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea națională, recte în CHF, ca urmare a condițiilor mai avantajoase decât cele pentru creditarea în lei. Procedând în această modalitate, reclamanta a sperat la șansa unui câștig (scăderea cursului CHF și, prin urmare, plata unei sume mai mici ca urmare a achiziționării CHF pentru achitarea ratei de credit), respectiv și-a asumat riscul unei pierderi (creșterea cursului CHF prin devalorizarea monedei naționale și, în mod subsecvent, creșterea cuantumului ratei de credit).

Pârâta i-a împrumutat reclamantei suma de 25.000 CHF, în moneda solicitată de reclamantă, fiind menționat în art. 4.1 din contract că rambursarea ratelor se va face în moneda în care s-a acordat creditul. Această prevedere nu doar că este de o claritate exemplară, dar este absolut firească, întrucât se restituie suma în moneda împrumutată.

Nimic nu a împiedicat-o pe reclamantă să contracteze un împrumut în moneda în care își obținea/obține veniturile, respectiv moneda națională (leu), dar reclamanta a încercat să speculeze variația cursului leu-CHF, sperând în șansa unui câștig.

Or, este vădit nerezonabil, făcând totală abstracție de prestația esențială a contractului (împrumutul sumei de 25.000 CHF), a considera că se impune stabilizarea cursului CHF de la momentul încheierii convenției de credit.

Prin hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, Á. Kásler și H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, s-a reținut că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.

Or, clauza analizată de CJUE în cauza C-26/13 are un conținut diferit de cel al art. 4.1 din convenția de credit. Spre deosebire de situația din cauza antemenționată, în speță pârâta a acordat împrumutul în CHF și urmărește, în mod logic, să obțină restituirea împrumutului tot în CHF, reclamanta fiind liberă să își procure moneda CHF de unde consideră de cuviință și la cel mai bun curs pe care îl poate obține.

În cauză, pârâta nu calculează cursul CHF prin raportare la cursul pe care îl practică ea însăși pentru a primi de la reclamantă cuantumul ratei lunare, decât dacă reclamanta se duce la ghișeul băncii cu lei și solicită să efectueze plata ratei. Însă, nimic nu o împiedică pe reclamantă să obțină CHF de la orice altă instituție financiară, aceasta neavând decât obligația de a plăti pârâtei rata în CHF.

Totodată, în prezenta speță ratele împrumutului nu au fost calculate prin raportare la cursul de schimb la vânzare al CHF practicat de bancă, așa cum a fost în situația cauzei C-26/13, ci ratele de credit au fost calculate luând în considerare doar moneda CHF, iar nu cursul leu-CHF utilizat de bancă.

1. Capătul de cerere prin care se solicită denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau valoarea serviciilor între rezidenți se plătește în monedă națională este neîntemeiat

Conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul 4/2005 privind regimul valutar, emis de Banca Națională a României, plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni care decurg din vânzări de bunuri și prestări de servicii între rezidenți, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută», care se pot efectua și în valută.

Regulamentul 4/2005 stabilește regimul efectuării operațiunilor valutare, iar printre aceste operațiuni se regăsește și cea privind rambursarea creditelor și a împrumuturilor (art. 1 lit. d din Anexa 1 la Regulament).

Cu toate acestea, activitatea de creditare în monedă străină nu este interzisă printr-un act normativ, fiind absolut normal să restitui un împrumut în moneda împrumutată. Reclamanta a primit, cu titlu de împrumut, suma de 25.000 CHF, sens în care este de domeniul evidenței că este ținută a restitui împrumutul tot în CHF.

De altfel, este vădit nerezonabilă solicitarea reclamantei, aceasta urmărind să obțină denominarea în lei a creditului contractat în CHF, transformând practic împrumutul din CHF în lei, dar în condițiile mai avantajoase ale împrumutului în CHF, ceea ce este cu neputință, motiv pentru care nu pot fi reținute argumentele reclamantei.

În atare condiții, este vădit lipsită de temeinicie solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei încasate în plus în urma modificării cursului valutar – CHF, față de cursul avut la momentul încheierii contractului de credit nr._/10.08.2007, respectiv restituirea sumei de 18.048,58 lei.

1. Prin clauza cuprinsă la art. 6 teza finală din Condițiile Speciale ale convențiilor de credit, părțile au stabilit că „scadențarul se va modifica periodic, automat, corespunzător ajustării ratei, dobânzii, rambursării în avans și/sau modificării scadenței finale; la cererea Împrumutatului/Garantului, Banca va furniza graficul de rambursare în vigoare la data solicitării”.

O dispoziție similară există și la art. 7 pct. 2 lit. d din Condițiile Generale ale convențiilor de credit, având denumirea marginală „Obligațiile Băncii”. Astfel, prin convenția menționată banca, pârâtă în prezenta, și-a asumat obligația de a pune la dispoziția împrumutatului, la cerere, graficul de rambursare în vigoare la data solicitării.

Având în vedere soluția instanței, principiile quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce este nul produce efecte nule) și al retroactivității efectelor nulității, în considerarea obligației contractuale asumate de pârâtă de a proceda la emiterea graficului de rambursare în vigoare la data solicitării la cererea împrumutatului, în temeiul dispozițiilor art. 969 și art. 1073 C.civ., instanța urmează a dispune obligarea pârâtei la emiterea graficului de rambursare în sensul dispozițiilor instanței privind înlăturarea efectelor clauzei abuzive prin eliminarea obligației reclamanților de plată a unor sume cu titlu de comision de risc/administrare.

Luând în considerare dispozițiile art. 453 alin. 1 C.proc.civ. și constatând culpa procesuală a pârâtei, care este de drept în întârziere, în declanșarea prezentului proces, instanța urmează să o oblige pe aceasta să plătească reclamantei suma de 400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat (f. 28), cheltuieli pe care instanța le apreciază drept reale, necesare și rezonabile.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea primului capăt de cerere, invocată din oficiu de către instanță.

Respinge primul capăt de cerere formulat de reclamanta R.-P. G., CNP_, cu domiciliul ales în București, .. 6, ., ., sector 5, în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în București, ., ., sector 2, înmatriculată în registrul comerțului sub nr. J_, CUI_, ca fiind lipsit de interes.

Admite, în parte, cererea formulată-completată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta.

Constată caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit nr._/10.08.2007 la art. 3 lit. d și art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale convenției, precum și la art. 3.5, 8.1. lit. c și d, art. 10.1 și art. 10.2 din Condițiile Generale ale convenției.

Declară nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior.

Obligă pârâta la restituirea către reclamantă a tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc/de administrare, în baza convenției de credit nr._/10.08.2007, de la data achitării și până la zi, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la data plății efective a debitului restant.

Obligă pârâta la emiterea graficului de rambursare în sensul dispozițiilor instanței privind înlăturarea efectelor clauzei abuzive prin eliminarea obligației reclamantei de plată a unor sume cu titlu de comision de risc/administrare.

Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Respinge cererea formulată de reclamantă în rest, ca neîntemeiată.

Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare.

Cererea de apel se depune la prezenta instanță.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08.04.2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

A. B. A. V. N. E.

Red./Tehnored. ABA/VNE

08.05.2015/4 ex.