Pretenţii. Sentința nr. 4804/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4804/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 30-04-2015 în dosarul nr. 4804/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4804
Ședința publică din data de 30.04.2015
Instanța constituită din
PREȘEDINTE: S. M. M.
GREFIER: H. C. D.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile, având ca obiect „acțiune în constatare – clauze abuzive, pretenții” privind pe reclamanții I. R. și I. M. M. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordinea stabilită pe lista de ședință, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează oral obiectul cauzei - acțiune în constatare – clauze abuzive, pretenții, stadiul judecății - al primul termen de judecată, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare - legal îndeplinită, precum și faptul că la data de 27.02.2015, pârâta a depus la dosarul cauzei, prin Serviciul Registratură, întâmpinare, și că la data de 27.04.2015, tot prin Serviciul Registratură, au fost depuse la dosarul cauzei cereri de către pârâtă, respectiv cerere de suspendare a judecății cauzei, cât și cerere de amânare a judecății cauzei în temeiul învoielii părților, după care:
Instanța, lasă cauza la a doua strigare, în vederea prezentării părților, în conformitate cu art. 104 pct. 13 din HCSM nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare, a răspuns pentru reclamanți, avocat substituent S. A. Grigoruța, al apărătorului ales L. C., care depune în ședință publică, delegație de substituire, lipsă fiind pârâta.
Instanța constată că nu a fost comunicată întâmpinarea către reclamanți și comunică reclamanților, prin apărătorul ales, în ședință publică, întâmpinarea.
La interpelarea instanței, apărătorul ales al reclamanților învederează instanței că nu solicită termen pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinării, întrucât a procedat la lecturarea acesteia la momentul studierii dosarului, înaintea începerii ședinței de judecată.
Instanța constată că pârâta a solicitat suspendarea judecății cauzei, și în subsidiar amânarea judecății cauzei în temeiul învoielii părților, pentru soluționarea litigiului pe cale amiabilă.
Apărătorul ales al reclamanților arată că se opune suspendării judecății cauzei, cât și amânării judecății cauzei în temeiul învoielii părților.
Instanța având în vedere că reclamanții nu sunt de acord cu suspendare judecății cauzei, și nici cu amânarea judecății cauzei în temeiul învoielii părților, respinge aceste cereri formulate de către pârâtă.
În temeiul dispozițiilor art. 131 alin. 1 C.pr.civ., instanța procedează la verificarea competenței sale, și constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
La interpelarea instanței apărătorul ales al reclamanților arată că nu mai are alte cereri prealabile de formulat și nici excepții de invocat.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat și nici excepții de invocat, instanța acordă cuvântul asupra cererilor de probatorii.
Având cuvântul asupra cererilor de probatorii, apărătorul ales al reclamanților solicită instanței încuviințarea probei cu înscrisuri.
Instanța deliberează asupra probelor solicitate de către reclamanți și pârâtă și încuviințează, pentru reclamanți și pârâtă, proba cu înscrisurile atașate la dosar, apreciind în raport de dispozițiile art. 258 raportat la art. 255 alin. 1 C.pr.civ., ca fiind pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei.
Potrivit dispozițiilor art. 238 alin. 1 C.pr.civ., instanța estimează că durata necesară pentru cercetarea procesului, în raport de împrejurările cauzei, este limitată la 1 termen de judecată.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, instanța acordă cuvântul asupra fondului cauzei.
Având cuvântul asupra fondului cauzei, apărătorul ales al reclamanților solicită instanței admitera acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată, depunând și dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenata cauză, reprezentând onorariu de avocat.
Apărătorul ales al reclamanților solicită instanței să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. a denumită comision de risc, și că nu a fost semnat nici un act adițional de către reclamanți.
Tot astfel se solicită obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc în sumă de 4723,23 euro.
Se mai solicită nulitate absolută a clauzelor prevăzute la art. 3.5 din Secțiunea 3 din Codițiile Generale din Contract.
De asemenea se mai solicită în ce privește capătul 3 al cererii, constatarea caracterului abuziv al comisionului de administrare și nulitatea de drept a prevederilor din Actul Adițional nr. 1/20.08.2010, deci a art. 3 pct. 5, și nu a întregii acțiuni, conform precizărilor formulate și depuse la dosarul cauzei.
Instanța socotindu-se lămurită, în temeiul dispozițiilor art. 394 C.pr.civ. declară dezbaterile închise, și potrivit dispozițiilor art. 395 C.pr.civ., reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA,
Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 19.12.2014 sub nr._, reclamanții I. R. și I. M. M. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: să constate existența clauzei abuzive prevăzute la art. 5.1 lit. a din condițiile speciale și art. 3.5 din condițiile generale; să oblige pârâta la restituirea valorii de 4.611,96 euro reprezentând comision de risc și administrare; să constate caracterul abuziv al clauzei art. 3 din actul adițional nr. 1/20.08.2010; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, în esență, reclamanții au arătat că li s-a prezentat contractul de credit doar la momentul semnării și fără să existe posibilitatea negocierii clauzelor. Ulterior, banca a modificat contractul în lipsa negocierii și semnării unui act adițional de către reclamanți. Clauzele contractuale au fost redactate în prealabil de bancă, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea să influențeze clauzele, acestea fiind standard. Clauzele nu sunt clare și fără echivoc, iar orice dubiu ar trebui interpretat în favoarea consumatorului.
Comisionul de risc a fost introdus de bancă în mod mascat fără a-l defini și reprezintă un cost pentru un serviciu pe care banca nu îl prestează. Pretenția băncii de asigurare a riscului de recuperare este satisfăcută prin ipoteca constituită în favoarea băncii.
Contractele de credit bancar sunt contracte de adeziune, nenegociate, ce conțin clauze care provoacă un dezechilibru semnificativ, întrucât toate riscurile contractului sunt în sarcina consumatorilor, se percepe un comision de risc/administrare care în realitate se comportă ca o dobândă, sunt constituite garanții materiale și garanții suplimentare în caz de devalorizare a primelor, se percep penalități de întârziere, contractul de credit este titlu executoriu etc.
Conform art. 4 din Legea nr. 193/2000 și Anexa legii clauzele contestate sunt considerate abuzive. Comisionul de risc/administrare este abuziv fiindcă reprezintă o dobândă mascată, este plătit pentru aceeași prestație pentru care deja se plătește dobânda, este înregistrat în contabilitatea băncii ca „venit din dobânzi” etc.
În drept, reclamanții au invocat Legea nr.193/2000, Directiva 13/93, jurisprudența obligatorie C.J.U.E.
În dovedirea acțiunii, reclamanta a propus proba cu înscrisuri, încuviințată și administrată de instanță.
Pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.
În motivare, în esență, pârâta a arătat că reclamantul are sarcina probei în privința aspectului vecin și conex prezumției relative legale instituite prin art. 4 alin. 3 teza a II-a din Legea nr. 193/2000, ceea ce în cazul de față este oferta/tentativa de negociere a clauzelor din partea consumatorului.
Clauzele contestate nu au caracter abuziv, întrucât au fost negociate la momentul acceptării ofertei de către reclamanți, care nu au propus nicio modificare a clauzelor băncii; comisionul de risc este parte a prețului contractului alături de dobândă; clauza nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dispoziția este clară, comisionul este determinat și nu depinde de voința băncii și nu există nicio dispoziție care stabilește dreptul de a percepe comisionul de risc doar în situația creditelor acordate fără garanție.
Actul adițional a fost implementat cu respectarea condițiilor O.U.G. nr. 50/2010, modificările intrând în vigoare prin acceptarea tacită a consumatorului. Comisionul de administrare este legal, fiind prevăzut de O.U.G. nr. 50/2010.
În drept, pârâta a invocat art. 205-208 C.proc.civ.
În dovedirea celor susținute prin întâmpinare, pârâta a propus proba cu înscrisuri, încuviințată de instanță.
La data de 19.01.2015 reclamanții au depus cerere precizatoare prin care au arătat că solicită restituirea sumei de 4.722,23 euro, iar pentru capătul 3 solicită anularea doar a clauzei art. 3 din actul adițional cu privire la pct. 5.1. lit. a.
La data de 29.04.2015 pârâta a depus cerere de suspendare a judecății sau de amânare în temeiul învoielii părților, pentru soluționarea amiabilă a litigiului în contextul procesului de vânzare către Banca Transilvania S.A. a pachetului de acțiuni ale pârâtei.
Analizând coroborat probele administrate în cauză, instanța reține următoarele:
La data de 04.09.2008, pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A., în calitate de împrumutător, și reclamanții I. R. și I. M. M., în calitate de împrumutați, au încheiat convenția de credit nr._ (f.17-22), având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 40.000 euro, pentru o durată de 360 luni, calculată de la data încheierii convenției, pentru o dobândă fixă de 5,95% p.a. Termenele de restituire a sumei împrumutate au fost stabilite prin planul de rambursare a creditului (f.29-35).
Ulterior s-a încheiat actul adițional nr. 1/20.08.2010 la contractul de credit, nesemnat de către reclamanți (f.23-26).
În drept, în vederea analizării caracterului abuziv al clauzelor invocate se vor avea în vedere dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori și art.4 alin. 2 din Directiva 13/93/CEE.
Astfel, instanța constată că dispozițiile Legii nr. 193/2000 sunt aplicabile raporturilor contractuale stabilite între părți, întrucât reclamanții au calitatea de consumatori în sensul art.2 alin.1 din actul normativ, respectiv de persoane fizice părți la un contract încheiat în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta are calitatea de comerciant în sensul art.2 alin.2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract de credit perfectat în cadrul unei activități comerciale.
În analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii convenției, respectiv Codul Civil anterior, pe de o parte, și Legea nr.193/2000, ambele prin raportare la data încheierii contractului de credit.
În ceea ce privește dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE, instanța reține că directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege națională și nici nu are efect direct nefiind îndeplinite cerințele pentru ca directiva să beneficieze de efect direct, respectiv de posibilitatea de a invoca norma de drept comunitar direct într-un litigiu aflat pe rolul unei instanțe naționale. Cerințele cumulative ce trebuie îndeplinite pentru ca directiva să aibă efect direct sunt: expirarea termenului stabilit pentru transpunerea directivei, termen în care statul nu a transpus directiva ori a transpus-o incorect; norma comunitară invocată este clară, precisă, necondiționată de adoptarea unor măsuri de implementare; partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală (C – 41/74 V. Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I).
Cu toate acestea, instanța va avea în vedere și art.4 alin.(2) din Directivă în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale în baza principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (C-106/89 Marleasing).
În continuare instanța urmează a analiza condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o clauză contractuală să poată fi calificată drept abuzivă din perspectiva Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr.93/13/CEE.
Astfel, conform art.4 alin.(1) și alin.(2) din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Potrivit art.4 alin.(3) din același act normativ, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
De asemenea, art.1 alin.(1) din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Potrivit art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Conform dispozițiilor legale anterior citate rezultă că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.
Referitor la prima condiție, privind caracterul negociat sau nenegociat al unui contract, instanța reține distincția între convențiile negociate, ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din categoria contractelor nenegociate fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte, adresate tuturor potențialilor contractanți, permanente și detaliate; oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.
În cauză, între părți s-au desfășurat raporturi contractuale materializate prin asumarea unor Condiții Generale de Creditare și unor Condiții Speciale.
Condițiile Generale ale contractului sunt aceleași pentru un anumit produs bancar și reprezintă corpul comun care îi dă specificitate, adeziunea vizând clauzele preformulate cuprinse în Condițiile Generale. Condițiile generale prezintă clauze preformulate, fiind o adeziune, iar detaliile specifice fiecărui contract de credit sunt stabilite împreună cu fiecare client în cadrul Condițiilor Speciale. Totodată, se vor avea în vedere dispozițiile art.4 alin.2 din Legea nr.193/2000, caracterul abuziv al clauzelor contractuale fiind prezumat în cazul contractelor de adeziune-standard preformulate sau condițiile generale.
În consecință, întrucât întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate, convenția de credit nr._/04.09.2008 încheiată între părți are caracterul unui contract standard preformulat. Contractul s-a încheiat între reclamanți, aflați în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, deținătoarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor primilor, între părțile contractante existând o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă condiții contractuale generale, stabilite amănunțit de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții doar manifestându-și voința de a încheia convenția.
În privința noțiunii de „negociere directă” cu consumatorul, aceasta nu presupune doar prezentarea ofertei împreună cu obligația de informare, ci presupune negocierea sau posibilitatea efectivă de a negocia și de a influența/modifica conținutul clauzelor contractuale, deci nu doar ocazia abstractă de a discuta stipularea unei clauze, de a face o contraofertă, de a alege moneda în care se va face creditul sau de a analiza condițiile contractuale oferite de bancă. Principalul element de diferență între contractele negociate și cele de adeziune o constituie tocmai posibilitatea destinatarului ofertei de a interveni asupra condițiilor acesteia, chiar dacă acestea au fost redactate în prealabil.
Întrucât, pârâta nu a făcut dovada că reclamanții, ca destinatari ai ofertei, au avut și alte posibilități în afara opțiunii de a adera în integralitate la clauzele prestabilite ori a le refuza în totalitate (deși îi incumba sarcina probei conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000), singurele elemente stabilite de reclamanți fiind valuta și durata contractului, respectiv posibilitatea modificării conținutului vreunei clauze din inițiativa lor, instanța apreciază că prevederile contractuale criticate de reclamanți nu au fost negociate între părți.
Pentru motivele anterior expuse, instanța reține caracterul de adeziune al convenției de credit nr._/04.09.2008 încheiate între părți, și deci caracterul nenegociat al tuturor clauzelor contestate de reclamanți.
Instanța va proceda în paragrafele următoare la analiza clauzelor contractuale criticate de reclamanți pentru a stabili existența ori inexistența caracterului abuziv al acestora.
În ceea ce privește dispozițiile art.5 lit.a) din condițiile speciale și art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/04.09.2008, precum și a clauzei cuprinse în art. 3 din actul adițional nr.1/20.08.2010 la convenție în privința clauzei art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/04.09.2008, acestea prevăd în favoarea pârâtei dreptul de percepe un comision de risc de 0,165%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit transformat în comision de administrare în același cuantum prin actul adițional, iar art.3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit stabilesc că, „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale”.
Instanța constată că aceste dispoziții nu sunt clare și neechivoce, deoarece riscul asigurat prin perceperea acestui comision nu este definit prin convenție, motivația perceperii lui nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale convenției de credit, iar simpla menționare a valorii și a perioadei pentru care este datorat nu sunt suficiente pentru ca reclamanții să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc, iar instanța să poată aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu. În contract nu s-au stabilit nici măcar cu titlu exemplificativ ipotezele care ar putea justifica stabilirea comisionului de risc, scopul perceperii acestuia rămânând neclar. Or, exigențele bunei–credințe impun ca părțile contractante să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea nejustificată a celeilalte părți.
Riscul, înțeles ca posibilitatea unei pierderi, reprezintă un element specific contractelor aleatorii, însă contractul de credit are caracter comutativ, întinderea și existența obligațiilor asumate de părți fiind determinate de la realizarea acordului de voință, iar în cazul în care reclamanții nu și-ar executa obligațiile contractuale, pârâta ar avea la dispoziție procedura executării silite.
Astfel cum s-a arătat anterior, riscurile pe care o bancă trebuie să le suporte sunt acoperite ca urmare a perceperii dobânzii stipulate în contract, a constantei adaptări a ofertei de creditare la condițiile economice, prin constituirea unui drept de ipotecă în favoarea băncii, prin asigurarea imobilului la o valoare suficientă pentru garantarea recuperării sumei împrumutate, primele de asigurare fiind suportate exclusiv de client, prin eventuala executare silită asupra celorlalte bunuri ale sale. Nu în ultimul rând, de esența activității desfășurate de un comerciant este riscul pe care acesta și-l asumă prin desfășurarea respectivei activități comerciale, însă prin clauzele contractuale impuse reclamantei, pârâta încearcă să transfere asupra acestora din urmă întregul risc al creditului acordat, clientul putând accepta modificările ori rezilia contractul, cu toate consecințele ce derivă de aici.
Achitarea unei dobânzi modificate unilateral sau perceperea comisionului de risc, lunar, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamanților, aceștia fiind obligați ca, din motive necunoscute, să achite o sumă de bani deloc neînsemnată ca valoare. În cauză, nu se poate pune problema ca reclamanții să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtei, pentru ca aceasta din urmă să fie nevoită să se adapteze prin acest comision la ”evoluția stării financiare” a clientului său.
Analizând respectarea principiului bunei-credințe din perspectiva pozițiilor de negociere ale părților, instanța apreciază că prevederea contractuală care stabilește comisionul de risc contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâta percepe lunar 0,165% din soldul creditului pentru motive necunoscute de reclamanți. Nu se poate susține că pârâta a acționat corect și echitabil față de reclamanți, ale căror interese legitime patrimoniale au fost vătămate, prin inserarea comisionului de risc pârâta urmărind obținerea unui avantaj disproporționat în detrimentul reclamanților, ajungându-se la ruperea echilibrului contractual, nefiind îndeplinită cerința bunei credințe.
În consecință, fiind îndeplinite toate condițiile anterior expuse, instanța apreciază că art. 3.5 din condițiile generale și art.5 lit.a din condițiile speciale ale convenției de credit, precum și art. 3 din actul adițional nr.1/20.08.2010 la convenție în privința clauzei art. 5 lit. a reprezintă clauze abuzive, conform definiției prevăzute de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.
Instanța va analiza în paragrafele următoare compatibilitatea anulării clauzelor abuzive cu art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul la proprietate privată și libertatea economică:
Noțiunea de ”bun” definită de art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența C.E.D.O. este condiționată de existența unei baze legale interne a creanței pretinse, iar speranța de realizare a unei creanțe trebuie să fie legitimă. Or, o clauză abuzivă, contrară legii interne, nu poate constitui o bază legală și legitimă pentru a solicita protecția sumei de bani pretinse în baza respectivei prevederi contractuale.
Nici dreptul de proprietate, nici libertatea desfășurării unei activități economice, consacrat de art.16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, nu constituie pentru un subiect de drept o justificare pentru încălcarea prevederilor legale, ci dimpotrivă, exercitarea acestora trebuie făcute cu respectarea cadrului normativ incident.
În ceea ce privește sancțiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, potrivit art.6 din Legea nr.193/2000, ”clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate […] prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”, sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea. Așadar, sancțiunea este nulitatea absolută având în vedere că prevederile Legii nr.193/2000 ocrotesc interese generale (protecția consumatorilor împotriva tendinței comercianților de a abuza de poziția dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ.
În consecință, având în vedere caracterul abuziv al art. 3.5 din condițiile generale și art.5 lit.a) din condițiile speciale ale convenției de credit și art. 3 din actul adițional nr.1/20.08.2010 la convenție în privința clauzei art. 5 lit. a, instanța va declara nulitatea absolută a acestor clauze, contractul de credit putând continua și în absența clauzelor considerate abuzive.
Referitor la restituirea comisionului de risc/administrare:
Având în vedere caracterul de act juridic cu executare dintr-o dată al convenției de credit, în cauză este posibilă și permisă restituirea prestațiilor efectuate de reclamanți în temeiul clauzelor privind comisionul de risc/administrare, care urmează a fi anulate, potrivit principiului restitutio in integrum, ce impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate să fie restituit.
Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată, în aplicarea principiului retroactivității și a principiului restabilirii situației anterioare, instanța va dispune restituirea prestațiilor efectuate de către reclamantă în baza acestor clauze abuzive anulate în temeiul plății nedatorate, reglementată de art.1092 C.civ, întrucât numai prin revenirea la situația anterioară emiterii actului nul, părții vătămate îi este reparat întreg prejudiciul.
Instanța constată întrunirea în cauză a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți – sumele achitate de solvens (reclamanți) cu titlu de comision de risc/administrare și de rezervă minimă obligatorie, în vederea stingerii obligației prevăzute de art.5 lit.a) din Condițiile speciale ale convenției; și inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat. De asemenea, instanța reține faptul că accipiensul (pârâta) a fost de rea – credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate și prevederile Legii nr.193/2000 (nemo censetur ignorare legem), și este ținut astfel și la plata dobânzii legale.
În consecință, în temeiul art.1092 din C.civ., instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 4.722,23 euro reprezentând contravaloare comision de risc aferentă perioadei 22.09._14, plus dobânda legală aferentă acestei sume.
În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata comisionului de risc și în continuare, până la data încetării efective a încasării acestei sume, instanța va respinge, ca neîntemeiată această cerere, în condițiile în care reclamanții nu au efectuat încă aceste plăți ce se solicită a fi restituite, nefiind întrunită prima condiție a plății nedatorate, respectiv existenței unei plăți, reclamanții având posibilitatea formulării unei cereri distincte pentru aceste pretenții.
Referitor la cheltuielile de judecată:
În temeiul art. 451 C.proc.civ., instanța reține că pârâta este în culpă procesuală și deci ținută la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă, cheltuieli reprezentând onorariu avocat potrivit facturii nr. 27/20.04.2015.
Conform art. 451 alin. 2 C.proc.civ. instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.
În privința onorariului de avocat solicitat în cuantum de 7.440 lei (conform facturii fiscale nr. 27/20.04.2015 și extrasului de cont), față de munca apărătorului, constând în depunerea cererii de chemare în judecată, prezența acestuia la un singur termen de judecată, împrejurarea că litigiul a fost soluționat într-un singur termen de judecată, față de natura și obiectul litigiului, având în vedere că speța are caracter de repetitivitate și nu de noutate pe rolul instanțelor, de valoarea pricinii și complexitatea acesteia și având în vedere faptul că între drepturile și interesele legitime ale ambelor părți trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate și un just echilibru, instanța apreciază că onorariul de avocat pretins este nepotrivit de mare, urmând a fi redus la suma de 1.000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanții I. R. și I. M. M., ambii reclamanți cu domiciliul ales în Timișoara, Bastion Office, .. 2, . în contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. cu sediul în București, sector 2, ., . 10.
Constată caracterul abuziv clauzei cuprinse în art.5 lit.a) din condițiile speciale și art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/04.09.2008, precum și a clauzei cuprinse în art. 3 din actul adițional nr.1/20.08.2010 la convenție în privința clauzei art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/04.09.2008 și declară nulitatea absolută a acestor clauze.
Obligă pârâta să restituie reclamanților suma totală de 4.722,23 euro reprezentând contravaloare comision de risc aferentă perioadei 22.09._14, plus dobânda legală aferentă acestei sume.
Respinge în rest cererea, ca neîntemeiată.
Obligă pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1000 lei reprezentând onorariu de avocat, astfel cum a fost redus.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a se depune la Judecătoria sectorului 2 București.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 30.04.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
S. M. MIRABELAHANCERI C. D.
Red. S.M.M./Tehnored. H.C.D.
5 ex./ 11.05.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 4865/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 4830/2015. Judecătoria SECTORUL 2... → |
|---|
