Pretenţii. Sentința nr. 5025/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5025/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 07-05-2015 în dosarul nr. 5025/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5025
ȘEDINȚA PUBLICĂ din data de: 07.05.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ din:
PREȘEDINTE: N. F.
GREFIER: D. N.
Pe rol se află judecarea cauzei civile având ca obiect „pretenții, obligație de a face” formulată de reclamantul P. C. în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMÂNIA.
Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică din data de 09.04.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea a succesiv pentru data de 23.04.2015 și 07.05.2015, când a dispus următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30.09.2014 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr._, reclamantul P. C. a chemat în judecată pe pârâta P. B. ROMÂNIA SA, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate ilegal, respectiv diferența de 15,06 CHF încasată lunar de la data încheierii contractului și până în prezent, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, precum și denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în monedă națională.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 23.05.2008, între acesta, în calitate de împrumutat și P. B. ROMÂNIA SA, în calitate de împrumutător, s-a încheiat Contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr._43034, în baza căruia pârâta i-a acordat reclamantului un împrumut, cu rambursare lunară, pentru refinanțarea unui credit de consum și pentru nevoile personale ale împrumutatului.
Reclamantul a mai precizat că nu i s-au cerut și nu a achitat sumele ce erau menționate în graficul de rambursare, parte integrantă a contractului, ci la achitarea fiecărei rate, suma care i-a fost cerută și pe care a achitat-o a fost în valoare de 275,75 CHF, aceasta fiind cu 15,06 CHF mai mare decât cea precizată în graficul de rambursare.
Creșterea accelerată a valorii CHF față de moneda națională cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor au determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului și în consecință incumbă în sarcina reclamantei obligațiile vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora și-a exprimat voința de a se angaja juridic.
Hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar – bancar care să-i permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și asumarea în cunoștință de cauză a riscului valutar.
Reclamantul a arătat că în aceste condiții se impune revizuirea efectelor contractului, în temeiul teoriei impreviziunii, reglementată de Noul Cod Civil.
De asemenea, CJUE, în cauza C – 26/13 (A. Kasler contra OTP) s-a pronunțat favorabil consumatorilor, CJUE statuând că acea clauză care stabilește denominarea plăților în monedă străină după un curs majorat față de cel de la data acordării creditului nu face parte din preț și, deci, poate fi analizată sub raportul caracterului abuziv.
Reclamantul a mai solicitat și denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea regulamentului valutar care prevede obligativitatea efectuării plăților între rezidenți în monedă națională.
Clauza contractuală a riscului valutar nu a fost negociată, contractul încheiat fiind un contract standard preformulat, fapt ce a determinat inegalitatea poziției juridice în sensul afirmării intereselor băncii în calitate de profesionist în detrimentul consumatorului ce reprezintă partea mai slabă în contract, riscul valutar materializându-se în obținerea de către banca a unui câștig injust în detrimentul consumatorului contrar principiului echității și bunei-credințe.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, ale OUG nr. 50/2010 și ale C.proc.civ.
În dovedire, s-au depus înscrisuri.
Cererea de chemare în judecată este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 29 din OUG nr. 80/2013.
Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 07.11.2014, reclamantul a arătat că valoarea totală a obiectului cererii de chemare în judecată este de 1.159,62 CHF, echivalentul a 4.255,45 lei, rezultată din înmulțirea sumei de 15,06 CHF cu 77 (numărul de luni în care a achitat diferența respectivă, începând cu data de 23.06.2008 și până la data de 23.10.2014, când a achitat ultima rată).
La data de 04.12.2014, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 București, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, s-a arătat că petitul I al cererii de chemare în judecată este neîntemeiat, având în vedere că ratele de dobândă au suferit modificări, iar reclamantul nu a denunțat majorarea ratelor de dobândă, ci a ales, în cunoștință de cauză, continuarea relațiilor contractuale cu banca.
În ceea ce privește clauza cursului valutar și denominarea în monedă națională, pârâta arată că, în cunoștință de cauză, reclamantul a contractat un împrumut în valută, rambursarea acestuia urmând a se face în moneda în care a fost acordat.
D. fiind principiul nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1578 C.civ. din 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.
Clauzele contestate, referitoare la acordarea creditului în CHF și perceperea ratelor în moneda în care a fost acordat creditul nu au caracter abuziv, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.
S-a mai arătat că, în virtutea principiului pacta sunt servanda, nu este permisă intervenția unor terți în convenția dintre părți și nici intervenția instanței, deoarece acest lucru ar fi echivalent cu încălcarea libertății contractuale și autonomiei de voință a părților.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, ale OUG nr. 50/2010 și ale C.proc.civ.
La termenul de judecată din data de 09.04.2015 instanța a respins excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
La același termen de judecată, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri și a respins proba cu interogatoriu solicitată de către pârâtă, ca nefiind utilă cauzei, față de înscrisurile existente la dosar.
Analizând cauza de față, prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate și a probelor administrate, instanța reține următoarele:
În fapt, între reclamantul P. C., în calitate de împrumutat, și P. B. ROMÂNIA SA, în calitate de bancă, s-a încheiat Contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr._43034/23.05.2008, în baza căruia pârâta i-a acordat reclamantului un împrumut în cuantum de 19.320 CHF, cu rambursare lunară, pentru refinanțarea unui credit de consum și pentru nevoile personale ale împrumutatului.
Prin contract s-a stabilit, în Cap. III, că rata dobânzii pentru primele 80 luni din perioada creditului este de 10,50%, iar rata dobânzii pentru ultimele 40 luni din perioada creditului este de 8,30%.
Având în vedere prevederile contractuale, reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate ilegal, respectiv diferența de 15,06 CHF încasată lunar de la data încheierii contractului și până în prezent, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, precum și denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în monedă națională.
Cu privire la cererea reclamantului de restituire a diferenței de 15,06 CHF încasată lunar de la data încheierii contractului și până în prezent, instanța urmează a o respinge, ca neîntemeiată, având în vedere următoarele:
Conform art. 3.2 din contractul încheiat de către părți, rata dobânzii este variabilă, pe parcursul derulării contractului banca rezervându-și dreptul de a modifica ratele de dobândă. Noile rate ale dobânzii vor fi comunicate împrumutatului, prin notificare scrisă și prin afișarea la sediile unităților. În cazul majorării ratelor de dobândă, împrumutatul are dreptul să declare, într-un interval de 30 de zile de la comunicarea noilor rate ale dobânzii, că nu acceptă noile nivele ale ratelor de dobândă, în această situație împrumutatul obligându-se să restituie restul de credit datorat și dobânzile datorate până la data plății, în același interval de 30 de zile.
Instanța constată că banca i-a comunicat în scris reclamantului intenția sa de a modifica ratele de dobândă, prin Notificarea nr._/10.10.2008 (f. 79), iar prin faptul că reclamantul a achitat ratele de credit, în cuantumul solicitat de către bancă, acesta a recunoscut implicit această majorare a dobânzii, neexistând niciun demers al lui în vederea rezilierii contractului.
În continuare, instanța constată că se impune a se stabili în prealabil dacă clauza contestată de către reclamant face parte din obiectul principal al contractului or vizează servicii conexe obligației principale pentru a se clarifica prevederile legale aplicabile. În concret, se impune a se stabili dacă urmează a se analiza caracterul abuziv al respectivei clauze prin raportare la prevederile art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 sau prin raportare la prevederile art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000.
Sub acest aspect, se reține că potrivit art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CE „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Această prevedere a fost transpusă în dreptul intern prin art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de-a satisface cerințele de preț și plată, pe de-o parte, și nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiție pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Pe cale de consecință, odată constatată încadrarea unei anumite clauze în cadrul obiectului principal al contractului, sunt excluse de la analiză condițiile prevăzute la art.4 alin.1 din legea nr.193/2000.
Totodată, trebuie avută în vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridică specifică a contractului de credit, care se deosebește de contractul de împrumut (ce creează obligații doar în sarcina împrumutatului), constând în restituirea sumei împrumutate și a dobânzii aferente. Natura juridică a contractului de credit este una mult mai complexă întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, obligații care indiscutabil că fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se poate considera și în privința acestora că au fost considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea contractului, astfel încât fac parte din obiectul principal al contractului.
Deși fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce definește obiectul contractului, în condițiile în care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, nici Legea nr.193/2000 și nici Directiva 93/13 nu definesc noțiunea de obiect al contractului. Însă, în cauza Kasler (C-26/13), CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei noțiuni care trebuie avute în vedere ținând seama de cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, în măsura în care termenii unei dispoziții de drept ale Uniunii (respectiv Directiva 93/13) care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în sensul de-a stabili domeniul de aplicare al acesteia trebuie să primească o interpretare autonomă și uniformă. În acest sens, CJUE a reținut că în fapt clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de „obiect principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare îl caracterizează.
Având în vedere cele indicate mai sus precum și statuările CJUE, instanța apreciază că toate clauzele contestate de către reclamant au strânsă legătură cu acordarea creditului și fac parte din obiectul principal al contractului.
Se impune a se preciza însă că nici Legea 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, cu condiția exprimării în mod clar și inteligibil a acesteia.
În cauza de față, instanța constată că a fost exprimată într-un mod clar și inteligibil clauza de risc valutar.
Potrivit Capitolului III din contract, creditul a fost acordat în CHF, convenindu-se ca ratele să fie achitate în valuta în care a fost acordat împrumutul (art. 8.1).
Din simpla lectura a contractului rezultă că această clauză a fost exprimată clar și inteligibil, moneda în care s-a acordat creditul și în care trebuia restituit fiind indicată în mod expres prin contract. Totodată, nu se poate susține că reclamantul nu avea pregătirea necesară pentru a înțelege riscurile pe care un credit în valută îl presupune.
Nu pot fi primite afirmațiile reclamantului în sensul că respectiva clauză constituie o clauză abuzivă întrucât reclamantul, în calitate de consumator, nu ar fi avut posibilitatea reală de a negocia conținutul acestei clauze, fiind constrâns, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.
Instanța apreciază că semnarea unui contract de credit într-o anumită monedă este o chestiune care ține exclusiv de dorința împrumutatului, iar odată ce s-a contractat un credit într-o moneda străină, atât împrumutatul, cât și banca pot suporta o . consecințe negative rezultate din riscul valutar.
În cauza de față, moneda în care reclamantul a contractat creditul s-a apreciat, consumatorul fiind cel care a avut de suportat riscul valutar, însă evoluția cursului valutar nu este influențată de niciuna dintre părțile contractante.
Obligația băncii de informare a clientului la momentul acordării creditului vizează condițiile de creditare, adică dobânzile, comisioanele ori garanțiile puse în sarcina împrumutatului, posibilitatea deprecierii ori aprecierii unei monede străine neputând fi inclusă în aceasta obligație. Banca este un comerciant care urmărește să își „vândă” produsele, neputându-i-se imputa faptul că nu a adus la cunoștința co-contractantului posibilitatea deprecierii unei valute peste o anumită perioadă de timp.
Totodată, instanța reține că hotărârea pronunțată de CJUE în Cauza C - 26/13 nu privește si nu tranșează chestiunea riscului valutar, în această cauză fiind vorba despre acordarea unui împrumut în monedă națională, care urma să fie restituit în funcție de evoluția CHF și nu ca în speța dedusă judecății, unde împrumutul a fost acordat în CHF, astfel încât cele două cauze nu sunt similare.
De asemenea, instanța nu poate aplica teoria impreviziunii, prevăzută de art. 1271 Noul Cod Civil, întrucât art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Codului civil prevede că acest text legal se aplică doar contractelor încheiate după . Noului Cod Civil, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății.
În ceea ce privește stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF – RON la momentul semnării convenției și denominarea în monedă națională a plăților,instanța reține incidența în cauză a principiului nominalismului monetar.
Astfel potrivit art. 1578 C.civ. din anul 1865, aplicabil în cauză prin raportare la data încheierii contractului, împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația acesteia.
Prin urmare, principiul nominalismului este tradițional în contractele de împrumut, regula nominalismului fiind instituită de legiuitor.
Pe cale de consecința, având în vedere și prevederile art.969 C.civ., care reglementează principiul forței obligatorii a contractului, instanța nu poate interveni pentru a stabili o anumită rată a dobânzii într-un contract de credit sau pentru a modifica monedă în care a fost acordat creditul.
Referitor la prevederile Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, invocat de reclamant, se constată că, într-adevăr, art.3 alin.1 consacră principiul plăților în monedă națională între rezidenți, însă alin.3 al aceluiași articol permite realizarea de „Operațiuni (...) și în valută, numai pe baza acordului de voință al părților”. Astfel odată încheiata convenția de credit prin care s-a acordat un împrumut un valută și s-a convenit achitarea ratelor în aceeași monedă, reclamantul nu mai poate invoca regulile care guvernează regimul valutar și de la care a înțeles să excepteze contractul pe care l-a încheiat cu banca.
Prin urmare, față de considerentele arătate mai sus, instanța urmează să respingă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Instanța urmează a respinge cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, având în vedere că nu s-a făcut dovada efectuării vreunor cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul P. C., CNP_, cu domiciliul procesual ales în București, Calea Rahovei nr. 266-268, Corp 38, etaj 1, Biroul 03, sector 5, în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMÂNIA, J_, , CUI_, cu sediul în București, .. 34-36, sector 2, ca neîntemeiată.
Respinge cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Sectorului 2 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07.05.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
N. F. D. N.
Red. Jud. F.N./Th.red. N.D./ 4 ex./ 07.07.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 5004/2015.... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 5031/2015. Judecătoria... → |
|---|
