Pretenţii. Sentința nr. 6597/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 6597/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 11-06-2015 în dosarul nr. 6597/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 6597

Ședința publică din data de 11.06.2015

Instanța constituită din

PREȘEDINTE: S. M. M.

GREFIER: H. C. D.

Pe rol se află soluționarea cauzei civile, având ca obiect „acțiune în constatare-clauze abuzive, pretenții, obligația de a face” privind pe reclamanții B. D. M. și B. N. M. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordinea stabilită pe lista de ședință, răspuns pentru reclamanți, avocat substituent I. L. al apărătorului ales, avocat C. M. V., care depune în ședință publică împuternicire de substituire, și pentru pârâtă, apărătorul ales, avocat Ș., cu împuternicire avocațială aflată la fila 90 din dosarul cauzei.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează oral obiectul cauzei - acțiune în constatare-clauze abuzive, pretenții, obligația de a face, stadiul judecății - primul termen de judecată, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare - legal îndeplinită, precum și faptul că la data de 01.04.2015, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare, și tot pârâta a depus prin Serviciul Registratură, la data de 05.06.2015, cerere prin care se solicită în principal, suspendarea judecății cauzei și în subsidiar, în situația în care nu se impune măsura suspendării cauzei, amânarea judecății cauzei, după care:

Instanța constată că la dosarul cauzei a fost depusă prin Serviciul Registratură, de către pârâtă, cerere prin care se solicită în principal, suspendarea judecății cauzei și în subsidiar, în situația în care nu se impune măsura suspendării cauzei, amânarea judecății cauzei.

Apărătorul reclamanților învederează instanței că se opune cererii formulate de către pârâtă.

Instanța având în vedere lipsa acordului dintre părți, nu procedează la suspendarea cauzei sau la amânarea judecății cauzei în temeiul învoielii părților.

În temeiul dispozițiilor art. 131 alin. 1 C.pr.civ. raportat la dispozițiile art. 94 alin. 1 lit. j C.pr.civ., art. 107 C.pr.civ., instanța procedează la verificarea competenței sale, și constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.

Instanța pune în discuție excepția netimbrării capetelor de cerere 4 și 5, excepție invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

Având cuvântul pe excepția pusă în discuție, apărătorul ales al pârâtei învederează instanței că aceste capete de cerere nu pot fi susținute în baza Legii nr. 193/2000, ale cărei efecte constau doar în lipsirea de efecte a clauzelor considerate abuzive, astfel că nefiind posibile a fi susținute în baza legii antemenționate, ele au o altă natură juridică, privesc un alt obiect, și pe cale de consecință se impune stabilirea taxei judiciare de timbru, fiind în prezenta unei obligații de a face care se timbrează în mod corespunzător.

Apărătorul reclamanților solicită instanței respingerea excepției, întrucât se susține că în prezenta speță ne raportăm la calitatea de consumator.

Instanța respinge excepția netimbrării capetelor de cerere 4 și 5, apreciind că acestor capete de cerere le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000.

Instanța pune în discuție calificarea drept apărare de fond a excepției inadmisibilității capetelor 4 și 5 din cererea introductivă, excepție invocată de către pârâtă prin întâmpinare, urmând a analiza aspectele de temeinicie a cererii odată cu fondul cauzei.

Apărătorul ales al pârâtei învederează instanței că față de temeiurile de drept invocate de către reclamanți, nu se poate obține stabilirea unui curs valutar, astfel că cererea introductivă este inadmisibilă sub acest aspect.

Apărătorul reclamanților învederează instanței că este de acord cu calificarea acestei excepții drept apărare de fond.

Instanța califică excepția inadmisibilității capetelor 4 și 5 din cererea introductivă drept apărări de fond, urmând a analiza aspectele de temeinicie a cererii, capetele 4 și 5, odată cu fondul cauzei.

La interpelarea instanței apărătorii celor două părți litigante arată că nu mai au alte cereri prealabile de formulat și nici excepții de invocat.

Nefiind alte cereri prealabile de formulat și nici excepții de invocat, instanța acordă cuvântul asupra cererilor de probatorii.

Având cuvântul asupra cererilor de probatorii, apărătorul reclamanților solicită instanței încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei cu interogatoriul pârâtei, având în vedere caracterul nenegociat al contractului.

Apărătorul ales al pârâtei solicită instanței încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei cu interogatoriul reclamanților în ce privește situația de fapt a negocierii și contextul încheierii acestui contract și a actului adițional.

Instanța deliberează asupra probelor solicitate de către reclamanți și pârâtă și încuviințează, pentru reclamanți și pârâtă, proba cu înscrisurile atașate la dosar, apreciind în raport de dispozițiile art. 258 raportat la art. 255 alin. 1 C.pr.civ., ca fiind pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei.

Instanța respinge proba cu interogatoriul solicitată de către reclamanți și pârâtă, ca fiind neutilă în soluționarea cauzei.

Potrivit dispozițiilor art. 238 alin. 1 C.pr.civ., instanța estimează că durata necesară pentru cercetarea procesului, în raport de împrejurările cauzei, este limitată la 1 termen de judecată.

Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, instanța acordă cuvântul asupra fondului cauzei.

Având cuvântul asupra fondului cauzei, apărătorul reclamanților solicită instanței admiterea acțiunii, constatarea caracterului abuziv al comisionului de risc, restituirea tuturor sumelor achitate de reclamanți cu titlu de comision de risc, exonerarea reclamanților de la plata comisionului de risc pentru viitor, precizând că solicită acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenta cauză pe cale separată.

La interpelarea instanței cu privire la cheltuielile de judecată solicitate prin cererea introductivă, apărătorul reclamanților învederează instanței că solicită acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1488 lei reprezentând onorariu de avocat, și depune în dovedire chitanță și factură.

Apărătorul ales al pârâtei solicită instanței respingerea acțiunii, întrucât nu este întrunită nici una din condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, și că orice comision inclus în D., face parte din prețul contractului. Totodată se arată că reclamanții trebuie să demonstreze că este o clauză neechivocă, clauza privind prețul total al contactului, întrucât este necesar a prevedea prețul contractului, și nu componentele prețului contractului, și că în genere comisionul de risc este o componentă a prețului contractului. Tot astfel se precizează că instanța nu este obligată să analizeze componentele prețului care sunt precizate la încheierea contractului.

În ce privește dezechilibrul semnificativ, se arată că acesta lipsește în prezenta cauză, și că orice instanță trebuie să stabilească care este sistemul de referință și punctul de dezechilibru, în raport de ce sistem obiectiv, având în vedere piața creditelor din România, precizând că la dosarul cauzei au fost depuse statistici BNR privitoare la dobânda creditului, și că la momentul încheierii contractului media acestor dobânzi era de 9,17 procente, reclamanții beneficiind de 6,67%, în fapt de cel mai mic cost, astfel că nu se poate considera că există un dezechilibru semnificativ.

În ce privește negocierea contractului și prezumția de nenegociere a acestei convenții, apărătorul ales al pârâtei învederează instanței că nu se poate încheia o astfel de convenție fără discutarea în prealabil cu consumatorul, clauzele fiind redactate ulterior discuțiilor avute cu consumatorul, referitor la durata de rambursare, moneda în care se realizează plata, acestea fiind elemente esențiale ale contractului, și sunt impuse de către consumator.

De asemenea se face referire la noțiunea de “negociere”, astfel că negocierea este în fapt discuția avută în vederea ajungerii la o înțelegere, astfel că toate aceste înscrisuri sunt dovezi ale caracterului negociat al contractului.

Referitor la cerința relei credințe, apărătorul ales al pârâtei învederează instanței că reclamanții nu au dovedit reaua-credință a pârâtei, și că inserarea clauzelor contractuale nu a fost făcută cu rea credință.

În ce privește celelalte capete ale acțiunii, respectiv stabilirea cursului valutar, înghețare sau denominare, apărătorul ales al pârâtei precizează că nu este în puterea băncii să stabilească cursul valutar, și că banca nu are doar chirii pe credite ci și depozite, iar a acorda un curs preferential unor debitori ai băncii ar crea un dezechilibru. Tot astfel se arată că nu se poate impune o pierdere unei entități economice în baza unei hotărâri judecătorești.

În finalul susținerilor apărătorul ales al pârâților precizează că solicită acordarea cheltuielilor ocazionate cu prezenta cauză pec ale separată.

Instanța socotindu-se lămurită, în temeiul dispozițiilor art. 394 C.pr.civ. declară dezbaterile închise și potrivit dispozițiilor art. 395 C.pr.civ., reține cauza spre soluționare.

INSTANȚA,

Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 03.02.2015 sub nr._, reclamanții B. D. M. și B. N. M. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A. au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul abuziv al clauzei de comision de risc stipulată în art. 5 lit. a din condițiile speciale ale contractului de credit nr._/22.11.2007 și constatarea nulității absolute a acesteia, restituirea tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc (redenumit comision de administrare) în perioada 17.12.2007 – 19.01.2015 în cuantum total de 4.741,72 CHF, exonerarea reclamantului de la plata comisionului de risc (administrare) pentru viitor, stabilizarea (înghețarea cursului de schimb CHF-leu) la momentul semnării contractului, denominarea în monedă națională a plăților, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanții au arătat că art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit prevăd perceperea unui comision de risc in cuantum de 0.19%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, pe toata perioada de derulare a convenției de credit.

Ulterior, prin actul adițional nr 2 din data de 02.11.2010, acest comision de risc s-a transformat in comision de administrare de 0.05% pe luna, aplicat la soldul creditului.

In primul rand, perceperea acestui comision de risc nu are un temei legal si a fost perceput de către banca fara justificare, contrar principiilor echității si bunei credințe care guvernează raporturile contractuale.

Convențiile de credit nu definesc comisionul de risc, nefiind indicat ce risc acoperă, in condițiile in care riscurile aferente creditului sunt deja suportate de către împrumutat, prin intermediul diverselor mecanisme contractuale si garanții constituite: plata în moneda în care a fost acordat creditul; ipotecă de prim rang pe imobile; asigurarea bunului împotriva tuturor riscurilor; riscul de întârziere in efectuarea plații ratei lunare este acoperit prin intermediul dobânzii penalizatoare.

Din Convenția de credit rezulta neechivoc ca acest comision de risc este de fapt o dobânda deghizată. Astfel, art.3.1.1 din Condițiile Generale prevede faptul ca pentru creditul acordat, împrumutatul datorează Băncii dobânda curenta, ce se acumulează zilnic si se calculează la soldul creditului, in timp ce art. 3.5. din Condițiile Generale prevede faptul ca pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește .iar, pe toata durata creditului. Se observa clar ca aceste doua prevederi sunt relativ identice, ambele definind, de fapt, o dobânda.

Conform Convenției, acest comision acoperă un risc al Băncii inexistent ulterior datei acordării creditului, respectiv riscul pentru punerea la dispoziție a creditului. Or, punerea la dispoziție a creditului reprezintă obligația esențială asumată și deja executată de bancă. Mai mult, in cazul executării de către imprumutati intocmai a Convenției de credit, Banca nu are nici o obligație de a restitui respectivul comision.

Propunerea venita din partea Băncii, de a redenumi comisionul de risc in comision de administrare credit este nelegala.

Clauza prevăzuta la art. 5 lit a) din Condițiile Speciale si 3.5 din Condițiile Generale prin care Banca isi rezerva dreptul de a percepe comisionul de risc, reprezintă o clauza abuziva, astfel cum se prevede înart. 4 din legea 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, intrucat odată cu . dispozițiilor OUG 50/2010, a dispărut temeiul perceperii unui comision lunar de risc, acesta nefiind inserat in enumerarea limitativa prevăzuta la art. 36 din ordonanța si care a fost menținut de către pârâtă prin transformarea acestuia in comision de administrare. Așadar, perceperea acestui comision este abuziva, incalcand art. 35 lit b) din ordonanța, conform căruia: "se interzice introducerea si perceperea de noi laxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri aferente contractului, cu excepția costurilor specifice unor servicii suplimentare solicitate in mod expres de consumator, neprevăzute in contract si care nu erau oferite consumatorilor la data incheierii acestuia". Astfel, in art. 36 din actul normativ se prevede: "Pentru creditul acordat creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație in cazul rambursării anticipate, costurile aferente asigurărilor, dupa caz, penalități, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor". Aceste comisioane sunt limitativ prevăzute de lege, astfel incat creditorul nu le poate largi sfera in mod unilateral, orice clauza contrara fiind lovita de nulitate

In plus, in conformitate cu Legea 193/2000 in art. 1 se prevede ca orice contract incheiat intre comercianți si consumatori va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru intelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

De asemenea, nici in Condițiile generale si nici in cele speciale nu sunt prevăzute condițiile in funcție de care se stabilește perceperea acestui comision si nici care este necesitatea reținerii sale, având in vedere faptul ca exista o garanție reala imobiliara, prin ipoteca de prim rang constituita in favoarea băncii, precum si de ce comisionul este nerambursabil la sfârșitul perioadei de creditare, in cazul in care riscul nu se produce.

Clauza privind comisionul de risc este clauza standard, nu a fost negociata cu subsemnatul, nu am putut influența natura acestuia, respectiv nu am putut obține excluderea acestuia.

Scopul perceperii este neclar, iar caracterul echivoc al clauzelor ce il reglementează contravine dispozițiilor art. 1 din legea 193/2000. Neclaritatea clauzelor rezulta si din terminologia folosita, respectiv comision de risc, terminologie care nu este descrisa in cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat de parata centru ca subsemnatul sa fiu in deplina cunoștința de cauza cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume; motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliata nici in cuprinsul condițiilor speciale, nici in cel al condițiilor generale ale convenției de credit.

Prin inserarea acestui comision de risc parata nu a acționat corect si echitabil fata de reclamanți, ale cărui interese legitime nu au fost luate in considerare, dimpotrivă parata a urmărit sa obțină un avantaj disproporționat in detrimentul lor, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt. Clauzele acestea sunt lipsite de cauza juridica, neexistând nicio contraprestație a societății bancare care sa justifice perceperea acestui comision.

In al doilea rand, contractul de credit încheiat reprezintă un contract de adeziune ale cărui clauze sunt prestabilite de operatorul economic, aflat in poziție dominanta fata de consumator, fara a-i conferi acestuia din urma posibilitatea negocierii directe. In acest sens, art. 4 alin. 1) din Legea 193/2000 prevede ca „o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor", iar dispozițiile alin. 2) ale aceluiași articol sunt in sensul ca „o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv". Reclamanții nu au avut posibilitatea de a negocia nicio clauza din Convențiile de credit, întregul act juridic fiindu-ne impus, in forma respectiva de către Banca, aspect ce rezulta si din faptul că toate Convențiile de credit conțin clauze similare

De asemenea, Banca in calitate de profesionist, avea obligația de informare fata de client anterior încheierii contractului de credit pentru ca acesta, in deplina cunoștința de cauza sa isi exprime consimțământul la drepturile si obligațiile ce rezulta din prevederile contractuale.

O astfel de informare nu a avut loc, reclamanții neavand o posibilitate reala de cunoaștere a obligațiilor ce le incumbau in baza contractului de credit incheiat.

In concluzie, perceperea comisionului de risc nu este legala, iar sumele de bani incasate pana in acest moment de către banca reprezintă o îmbogățire fara justa cauza, urmând a fi restituite.

În ceea ce privește restituirea tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc (redenumit ulterior comision de administrare), in perioada 17.12._15, in cuantum total de 4741.72 CHF, s-a solicitat instanței restituirea urmare a caracterului abuziv și nul al clauzei din art. 5 lit. a.

Pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamanți obligarea paratei la plata sumei privind comisionul de risc este întemeiată, conform art. 1341 și urm. C.civ. Sunt întrunite cumulativ condițiile acesteia, din moment ce prestația efectuată reclamanți cu privire la comisionul de risc a avut semnificația operației juridice a unei plați, ca datoria vizata, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulității absolute, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul sa pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.

Astfel, în cazul contractelor cu executare succesiva, principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligației este ireversibila și nu mai este posibila repunerea pârtilor în situația anterioara. In schimb, în cazul de fata este pe deplin realizabila obligația băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, in baza unor clauze lovite de nulitate absoluta, astfel incat nu exista niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul menționat.

Acțiunea in restituirea pretențiilor întemeiate pe plata nedatorata este asimilata, din punct de vedere juridic, cu răspunderea civilă delictuala, sens in care se aplica prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel încat termenul de prescripție incepe sa curgă de la data constatării nulității absolute a respectivelor clauze contractuale, printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva. Mai mult, termenul de prescripție nu a început sa curgă si se impune a se face distincție intre restituirea prestațiilor ca urmare a desființării actului juridic si executarea prestațiilor in temeiul acestora.

Cu privire la stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului: omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează in cadrul acestora, dat fiind faptul ca CHF este o moneda instabila la momentul incheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii fata de moneda naționala inevitabila, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționat in dreptul european si național încât este de natura sa angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformata a întinderii drepturilor si obligațiilor asumate.

Având in vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, in detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesiva a executării obligației de către subsemnata, se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețare cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului astfel încât sa se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care ia corespunda manifestării de voința in sensul angajării in acest raport juridic.

Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil cu privire la obligații, din acesta decurgând anumite consecințe asupra regimului juridic aplicabil. Astfel, contractul de credit, fiind un contract comutativ caracterizat prin faptul ca intinderea drepturilor si obligațiilor pârtilor la momentul incheierii contractului este determinata sau determinabila astfel incat părțile se angajează din punt de vedere juridic tocmai in considerarea efectelor contractului pentru care si-au manifestat acordul, exclude expunerea uneia dintre parti la fiscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor si incert si oferirea celeilalte parti a unei șanse de castig. Plecand de la aceasta caracteristica inerenta contractului de credit, stipularea unei clauze de risc valutar este contrara dispozițiilor legale intrucat, in lipsa unui acord expres al pârtilor prin care sa-si asume posibilitatea unui castig sau a unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu cu consecința strămutării asupra subsemnatei a riscului generat de hipervalorizarea CHF.

Hiper-valorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor si incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorului, intrucat acesta nu are cunoștințe de specialitate in domeniul financiar bancar care să-i permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb si, in consecința, asumarea in cunoștința de cauza a riscului valutar. Conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, contractele de credit pentru consum precum si toate celelalte condiții aplicabile contractului trebuie sa conțină clauze clare, corecte, care sa nu determine interpretări echivoce ale acestora si pentru înțelegerea cărora sa nu fie necesare cunoștințe de specialitate.

Norma B.N.R. nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul in sensul diminuării lui prin organizarea adecvata a activității de creditare. Astfel, aceasta prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator iar o măsura in acest sens o constituie inghetarea cursului de schimb valutar la momentul incheierii contractului, măsura ce corespunde cerințelor echității si bunei-credinte.

Având in vedere prevederile art. 970 C.Civ conform cărora părțile trebuie sa acționeze cu buna-credinta atât la negocierea si incheierea contractului, cat si pe tot timpul executării sale, neputand inlatura sau limita aceasta obligație, distribuția intre parti a pierderilor si beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valori CHF fata de moneda naționala, apară ca o soluție justa si echitabila ce materializează aplicarea acestui principiu.

Intrucat s-au schimbat imprejurarile avute in vedere de parti la momentul incheierii contractului si, pe cale deconsecința, efectele actului juridic au ajuns sa fie altele decât cele pe care părțile au inteles sa le stabilească, se impune revizuirea efectelor contractului in temeiul teoriei impreviziunii care odată cu . Noului cod civil beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativa a soluțiilor conturate in practica. In susținerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar si denominarea platii, invederam faptul ca părțile s-au obligat in condițiile economice existente la data incheierii contractului cand avea o valoare moderata fata de moneda naționala asa incat, ca urmare a schimbării acestor condiții, este necesar ca si contractul sa fie adaptat la noile imprejurari economice. De asemenea, intrucat schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibila, reclamanții neavand cunoștințe de specialitate in domeniul financiar-bancar care sa le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului fata de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voința al pârtilor intrucat hiper-valorizarea CHF deturnează contractul de la scopul in vederea căruia a fost incheiat si executarea acestuia in contextul actual nu mai corespunde voinței părților.

În ceea ce privește denominarea in moneda naționala a plaților, in virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor intre rezidenți se plătește in moneda naționala:

Conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar "Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2".

Achitarea ratelor lunare in temeiul unui contract de credit nu este prevăzuta in anexa nr. 2 a Regulamentului valutar astfel încât se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract sa se facă în moneda naționala.

De asemenea, efectuarea plaților in valuta implica suportarea unor costuri suplimentare in sarcina consumatorului constând in comisioanele de schimb valutar din leu in euro si din euro in CHF cu consecința împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesiva fata de obligația asumata, fapt contrar principiului echității si bunei credințe care trebuie sa guverneze executarea contractului.

Având in vedere acest aspect, denominarea in moneda naționala a plaților constituie o aplicare in fapt a revederilor legale precum si a principiului echității.

Cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, potrivit art.29 alin.(1) lit.f) din O.U.G. nr.80/2013.

În drept, reclamanții au invocat legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituție, art. 194 și urm. C.proc.civ., art. 480, 992 C.civ., Directiva 93/13/CEE, art. 276 TFUE.

În dovedirea acțiunii, reclamanții au propus proba cu înscrisuri și interogatoriul pârâtei. Instanța a încuviințat reclamanților proba cu înscrisuri și a respins ca neutilă proba cu interogatoriul.

În termen legal, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării capetelor de cerere 4 și 5 și excepția inadmisibilității acestor capete de cerere, iar pe fond a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.

În motivare, pârâta a arătat că trebuie timbrate capetele 4 și 5 întrucât nu se circumscriu niciunei prevederi a Legii 193/2000, ale cărei efecte constau doar în lipsirea de efecte a clauzelor considerate abuzive.

În privința admisibilității capetelor de cerere, aceste cereri nu sunt prevăzute ca măsuri ori sancțiuni ce pot fi stabilite de instanță în temeiul Legii 193/2000, dar nu au un temei nici în dispozițiile contractuale care să permită reclamanților o reformare a contractului potrivit cererilor deduse judecății, fiind așadar inadmisibile.

Legea nr. 193/2000 se aplică tuturor tipurilor de contracte, nu doar celor bancare, astfel încât înțelegând specificul prestațiilor pe care le presupune, având în vedere că este clară și neechivocă clauza privind prețul (D.), instanța nu poate trece la analiza clauzelor privind componentele prețului, comercianții nefiind obligați la detalierea acelor componente, cu atât mai puțin exhaustivă.

Legea nr. 193/2000 stabilește prin art. 4 alin. 1 trei condiții speciale pentru analiza și declararea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, respectiv: clauza să nu fi fost negociată cu consumatorul, cerință îndeplinită dacă clauza a fost stabilită fără a da consumatorului posibilitatea să influențeze natura ei; prin acea clauză să se creeze un dezechilibru semnificativ la adresa consumatorului; clauza să fi fost inserată contrar cerințelor bunei-credințe.

Condițiile trebuie întrunite cumulativ, dar coroborat cu celelalte dispoziții legale sau recomandări ale C.J.U.E. incidente, adică prin prisma naturii convenției, a produselor și serviciilor cumpărate, prin prisma dreptului național aplicabil și a factorilor asociați încheierii contractului, prin prisma definițiilor consumatorului date de Legea 193/2000 și Legea nr. 363/2007, nefiind pertinent și rezonabil să gândim că toți consumatorii din România sunt de nivel mediu sau sub-mediu. Aceste condiții nu pot fi deduse una din alta, cum greșit procedează reclamanții. Dacă ar fi fost așa, legiuitorul nu le-ar mai fi impus ca și condiții distincte.

Afirmațiile reclamanților din acțiune sunt tendențioase și vădit nefondate, impuse pe calea unei presiuni mediatice părtinitoare și injuste, fără observarea si aplicarea art. 328 alin. 1 fraza a doua si 329 Cod pr. civ., art. 1191 Cod civil 1864, ca dispoziții legale imperative aplicabile spetei.

Punerea pe piață a unui produs la cele mai mici prețuri pentru produsele similare aflate pe acea piață, nu poate fi considerată nici dezechilibru semnificativ, prin clauze referitoare la acel preț - cel mai mic - și nici rea-credință la adresa consumatorilor.

Este normală existența unei practici neunitare deoarece analiza clauzelor se face, pe de o parte, prin prisma naturii contractului dedus judecății și a condițiilor asociate încheierii lui (potrivit Directivei EU/13/93), iar pe de aită parte, prin prisma noțiunii de consumator, a definițiilor legale date noțiunii de consumator (din Legea 193/2000 și 363/2007 pentru armonizarea legislației naționale cu cea comunitară). Așa fiind în funcție de aceste definiții soluția instanței poate fi diferită chiar pentru aceeași clauză analizată, acesta fiind motivul esențial pentru care (i) fiecare cerere/proces trebuie analizat strict individual, nu prin hotărâri cu aceeași motivare și (ii) practica poate să fie neunitară.

Cu alte cuvinte, instanța care a pronunțat anterior o soluție, în sensul admiterii sau respingerii unei atare cereri, poate aprecia fără nicio reținere în sens contrar în altă cauză, în funcție de argumentele părților și de criteriile enunțate mai sus, fără ca cinevasă poată acuza modificareapropriei opinii sau a practicii judiciare.

În privința noțiunii de consumator, din definiția dată în art. 2 din legea nr. 193/2000 și excluderea din noțiunea de consumator a persoanelor fizice autorizate, care desfășoară activități comerciale, industriale sau de producție ori cu caracter liberal si care încheie un contract cu un profesionist, în cadrul activității desfășurate, se poate reține că protecția consumatorului nu este o protecție absolută și invincibilă a oricărei persoane fizice, independent de nivelul de educație, cultură și experiență.

Consumatorul mediu este definit în art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007 ca fiind un consumator rezonabil informat, atent și precaut, ținând seama de factorii sociali, culturali și lingvistici.

Analiza caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuie făcută (și) prin prisma nivelului consumatorului, prin raportare la definiția consumatorului mediu, concluzia impunându-se și prin prisma necesității asigurării stabilității circuitului civil și a principiului pacta sunt servanda.

Protecția consumatorului nu este absolută, întrucât ar nega ab initio orice responsabilitate a consumatorului la încheierea unui astfel de contract.

Excepțiile de la principiul forței obligatorii a contractului trebuie limitate la maximum pentru că acest principiu stă la baza întregii ordini de drept, a statului de drept și asigură de peste 2000 de ani stabilitatea circuitului civil. Acceptarea sau chiar impunerea — inclusiv prin intermediul instanțelor de judecată — a unui stat / regim juridic super-protectiv, în care cetățeanul așteaptă ca cineva să-i dea, să-i facă ori să-l protejeze (absolut) în contractele pe care singur le încheie, ne duce cu gândul la un alt tip de stat și de regim economic, în care toți cetățenii sunt egali și au obligații doar față de stat, nu și față de profesioniști (persoane juridice). A da prioritate acestei abordări înseamnă a nega pe de o parte capacitatea individului de a-și stabili și atinge/îndeplini singur scopurile vieții, iar, pe de altă parte, a dinamita stabilitatea circuitului civil, pe baza unor argumente de cele mai multe ori discutabile. Inferioritatea consumatorului (mediu sau sub-mediu) este însă relativă mai ales cu privire la contracte de bunuri sau servicii care există pe piață de foarte mult timp (din vremuri străvechi) și cu privire la care cvasi-totalitatea consumatorilor au deja cunoștințe minime.

Aprecierea relației consumator-profesionist și aplicarea legislației specifice de protecție trebuie să țină seama și de principiile care stau la baza ordinii de drept și a întregii ordini sociale. Astfel, valoarea supremă de la care trebuie pornit este pur și simplu bunul-simț. Iar bunul-simț ne spune că atunci când nu cunoaștem ceva în mod suficient, nu facem, nu ne dorim sau nu ne asumăm acel ceva. Ori, în caz contrar, acceptăm riscurile (necunoscute deci) care pot apărea.

Pentru aceste motive, astfel cum consumatorului îi este permis să răstoarne principiul forței obligatorii a contractului, pentru egalitate de tratament se impune ca și profesionistului să i se permită să facă dovada nivelului de cunoștințe ale consumatorului.

Refuzând o analiză case-by-case, prin prisma definițiilor consumatorului, instanțele creează o practică periculoasă pentru disciplina circuitului civil și ordinea de drept.

În ceea ce privește noțiunea de produs bancar/credit bancar, banii plasați de bănci în credite sunt obținuți prin atragerea de resurse din depozitele bancare și interbancare, iar din cauza diferenței enorme între perioada de maturitate medie a unui credit pe termen lung (18-20 ani) și maturitatea medie a resurselor necesare, depozitele bancare (3-6 luni), banca e obligată atât deontologic, dar și prin reglementările autorității de supraveghere, să ia toate măsurile de prevedere necesare recuperării integrale a banilor plasați în credite, pentru a asigura securitatea depozitelor și a-i putea restitui deponenților. Apoi, banca nu poate restitui deponenților banii într-o altă monedă decât au depus ei. Acesta este motivul determinant pentru care o Bancă nu poate face conversia unui credit dintr-o valută în alta cu ușurința expusă de reclamanți și, în niciun caz, la un curs dorit sau impus de consumatori.

Acesta este motivul pentru care în schimbul unei singure prestații - punerea la dispoziție a creditului - vor fi plătite de consumatori toate costurile legate de materia primă și punerea ei în operă sub forma produsului bancar finit - creditul bancar. Acesta este în general un produs de . aceea contractul este tipizat (de adeziune).

Pe de altă parte, nu se pot detalia/ explicita în contractul de credit toate componentele (cheltuielile directe și indirecte) care formează costul și prețul creditului. Ar fi anormal și neuzual conform naturii acestor contracte, în nici un supermarket nu sunt specificate componentele prețului pâinii, al laptelui sau al telefoniei mobile etc. Pe nicio legitimație/bilet de călătorie nu sunt specificate componentele prețului transportului (cât costă benzina, kerosenul, cât taxa de drum/rovigneta/ sau asigurarea obligatorie/facultativă a vehiculului/avionului/vaporului).

În ceea ce privește noțiunea de cost și preț: costul reprezintă totalitatea cheltuielilor directe și indirecte făcute de întreprinderea care își analizează costul pe produs în funcție de cantitatea de produse și nu în funcție de un singur produs sau consumator; costul și componentele sale nu sunt stabilite nicăieri în lume de beneficiarii produselor respective; prețul este valoarea de vânzare a unui produs finit pe piață, ce include costul și marja de profit. În cazul de față, comisionul de risc și cel de administrare acoperă cheltuielile indirecte, dar necesar-obligatorii, pentru punerea în vânzare a produsului-credit, urmărirea și administrarea recuperării - atât la credite curente, cât și restante, dar și a celor aflate în executare silită - a cheltuielilor pentru mentenanța și adaptarea aplicațiilor informatice necesare etc.

Legiuitorul a înțeles în art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 cu modificările ulterioare să excepteze de la controlul judiciar clauzele care conțin dispoziții privind obiectul contractului sau cerințele de preț și plată. Acesta este spiritul acestor reglementări - Directiva CEE 93/13 și Legea națională (Legea 193/2000, Legea 289/2004) - orice altă interpretare fiind în contradicție cu principiile fundamentale ale economiei de piață.

Consumatorul poate alege în funcție de preț (nu de componentele costului) produse diferite ale aceluiași producător sau ale altui producător, dar nu există nici un text legal - nici de protecție a consumatorilor - care să îl abiliteze să stabilească ori să modifice prețul prin eliminarea unei componente a costului.

Pe de o parte nu este admisibil ca prețul unui produs să fie stabilit la discreția cumpărătorului, prin anihilarea voinței vânzătorului, iar pe de altă parte este în afara ariei de competență a unei instanțe stabilirea sau modificarea prețului prevăzut explicit în contract. Or graficul de rambursare cuprinde atât valoarea totală lunară și absolută a contractului, dar și comisionul de risc, valori stabilite în baza discuțiilor (negocierii directe) cu consumatorul raportat la posibilitățile de plată ale acestuia.

Reclamanții afirmă caracterul abuziv al clauzelor contractuale, fără a avea în vedere condițiile concrete (nu abstracte) care potrivit legii ar trebui să existe pentru o atare constatare, fără a face o analiză a acelor clauze prin prisma dreptului național aplicabil, respectiv a împrejurărilor în care s-a încheiat convenția de credit. Argumentele se bazează mai mult pe aspecte teoretice, și pe efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, nu pe cauza și proba caracterului abuziv. Singura probă o reprezintă prezumțiile, care trebuie însă trecute prin filtrul art. 328 și 329 Cod procedură civilă.

Acțiunea se bazează pe un algoritm ce nu întrunește condițiile logicii formale pentru unul valabil, cererea fiind neprobată în privința următoarelor aspecte: reaua-credință a băncii, motivul pentru care nu au solicitat mai multe informații la încheierea convenției, cum le-a impus banca semnarea convenției, cum este abuzivă clauza privind costul creditului pe care au cunoscut-o și acceptat-o executând-o parțial ș.a.m.d.

În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, fiind exceptate controlului judiciar din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor privind obiectul contractului și/sau cerințe de preț și plată.

Clauza privind comisionul de risc și celelalte comisioane și dobânda, fac parte atât din obiectul unui contract de credit bancar, cât și din costurile asociate acestuia (cerințele de preț și plată). Reclamanții nu au demonstrat că exprimarea clauzei privind costul total este neclară pentru a face inoperabil alin. 6.

Nu există nici un text legal care să permită consumatorului să aprecieze asupra componentelor prețuluiori care să oblige banca la o detaliere exhaustivă, respectiv asupra comisionului de risc sau altele, dacă în contract este suficient de clară și inteligibilă clauza privind prețul (costul total, D.).

Clauza privind prețul (D.) este stipulată în contract și definită clar și explicit, se completează cu graficul de rambursare, iar textul nu este apt a genera un dezechilibru semnificativ.

Obiectul contractului conform art. 962 C.civ. este acela la care părțile sau numai una din părți se obligă. În cazul contractului sinalagmatic părțile au obligații reciproce, obligația principală a băncii fiind aceea de a pune la dispoziție suma împrumutată, iar obligația corelativă este cea de plată a D.. Nu se poate considera că numai punerea la dispoziție a creditului constituie obiect al contractului, chiar dacă doar această parte se intitulează astfel, întrucât clauzele contractului se interpretează unele prin altele (art. 982 C. civ.), nu după sensul literal al termenilor, ci după intenția comună a părților (art. 977 Cod civil).

Prin urmare, clauzele privind Comisionul de risc/administrare dar și dobânda, fac neîndoielnic parte din obiectul contractului de credit.

Plata unui comision este evident legată de costul total al creditului, comisionul de risc este inclus în secțiunea privind Costurile.

Clauzele privind dobânda, comisioanele și moneda de plată și penalitățile sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Potrivit art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007, dispozițiile privind protecția consumatorilor au în vedere un consumator mediu. Așa fiind, consumatorii care, ca și reclamanții au un serviciu și desfășoară activități care presupun cel puțin abilități de nivel mediu, și se angajează la un credit de valoare mare și la ipotecarea locuinței, nu pot pretinde că nu au înțeles termenii folosiți în redactarea clauzelor contractului de credit.

Art. 5 lit. a din Condițiile Speciale fac ușor determinabil cuantumul comisionului de risc, iar art. 3.5 din condițiile generale prin includerea în secțiunea privind Costurile și redactarea clauzei conduce la conturarea înțelesului noțiunii de cost al comisionului, chiar dacă exprimarea este similară cu dobânda.

Mai mult însă, valoarea comisionului de risc a fost precizată expres, atât ca valoare lunară, dar și totală - anuală și pe total contract - în Planul de rambursare anexă la contractul de credit, anexă cunoscută de consumatori de la începutul contractului, nu după 5 ani.

Afirmația că exprimarea lunarăa comisionului a fost făcută cu rea credință este o speculație (în lipsa oricărei dovezi concrete), cât timp toți comercianții de produse de creditare exprimă atât dobânda, cât și comisioanele fie anual, fie lunar. În plus, această exprimare nu contravine niciunei reglementări, nu îngrădește posibilitatea consumatorului de a calcula valoarea anualizată, dar prevăzută în planul de rambursare, nu modifică D..

Comisionul de risc este definit în convenție, care prevede clar și expres cine ce datorează, ce fel de comision, când, cum este calculat și pentru ce, textele neputând ridica dubii de interpretare pentru un consumator rezonabil informat, cunoscător al limbii române, atent la ce cumpără și precaut cât plătește.

Acțiunea nu întrunește astfel condițiile de admisibilitate privind neclaritatea sau negocierea.

Exprimarea într-un limbaj ușor/mediu inteligibil a clauzelor care constituie atât obiectul contractului (Secțiunile 3-7 din Condiții generale), cât și cerințe de preț și plată, face pe deplin aplicabile - printr-o interpretare sistematică - prevederile art. 4(2) din Directiva 93/13 sau art. 4 (6) din Legea nr. 193/2000, în susținerea argumentelor expuse venind și Î.C.C.J. în Decizia nr. 935/14 Martie 2014.

Comisionul de risc nu este o dobândă mascatăși nici nu se impune existența unei contraprestații specifice asociate, confuzia venind dintr-o neînțelegere a noțiunii de cost și preț al produsului numit credit. Este dreptul oricărui furnizor de bunuri și servicii de a include în prețul produsului și cheltuielile indirecte.

În privința obligației de informare și negociere a clauzelor, reclamanții confundă noțiunea de negociere cu dreptul de a modifica, în sensul dorit de ei, clauzele contractuale.

Legiuitorul prezumă în art. 4 alin. 2 lipsa negocierii legat de natura clauzei și nu de conținutul valoric, iar prezența, absența sau mărimea unui comision nu țin de naturaclauzei respective. Așa fiind, prezumția invocată nu poate funcționa în cazul unei clauze care reglementează un cost, o plată, pentru că această "natură" (de cost) a comisionului nu poate ft schimbată de consumator, fiind de esența contractului respectiv.

În domeniul bancar, natura contractului face ca nu toate clauzele să poată fi negociate în sensul modificării lor de către consumator.

Banca și-a îndeplinit obligația de informare și negociere în limitele echității și bunei credințe care ar trebui să guverneze atitudinea ambelor părți contractuale și în limitele impuse de natura contractelor bancare și specificul activității de creditare, în limitele impuse de natura acestei industrii.

Prin prisma art. 328 alin. 1 fraza a II-a C.proc.civ., ar trebui ca reclamantul să facă în prealabil dovada că a solicitat la încheierea contractului mai multe informații decât cele oferite de personalul băncii, pentru a putea beneficia de prezumția legală, ceea ce nu s-a făcut.

Faptul refinanțării altui credit dovedește indubitabil că reclamanții au negociatși acționat în deplină cunoștință de cauză, în virtutea costului - cel mai mic de pe piață la acel moment. Un consumator mediu este protejat fiind presupus a nu cunoaște foarte bine elementele esențiale ale contractului de credit. Rezultă că un consumator care cunoaște noțiunea de "refinanțare"și se adresează unei anumite instituții de credit și nu alteia, este un consumator peste media protejatăde Legea 193/2000. Solicitarea unui credit de o asemenea valoare, cu atât mai mult în scopul refinanțării, presupune cu siguranță, pentru orice consumator responsabil, o analiză atentă a propriilor posibilități de plată/rambursare raportat la costul unui astfel de contract, o analiză aprofundată și o comparație logică a caracteristicilor specifice ale produselor similare existente pe piață la acel moment.

Este reglementat dreptul consumatorilor de a fi informați cu privire la caracteristicile principale ale produselor și serviciilor oferite de comercianți, iar clauzele esențiale potrivit naturii contractului, au fost indubitabil negociate direct cu consumatorul. Însuși faptul încheierii Convenției în termenii consemnați, nu se putea face decât pe baza negocierii directe cu reclamanții-consumatori. aceștia determinând elementele esențiale ale convenției, cu excepția costurilor / prețului.

Furnizarea de informații privind produsul solicitat de consumator nu presupune furnizarea unor explicații exhaustive, de natura celor predate în școlile cu profil economic.

Pe de altă parte, cu privire la costuri, principala obligație a subscrisei era de a-l informa pe consumator cu privire la costul total al creditului (D.), nu și la modul de formare a prețului total (structura prețului sau a comisioanelor). De altfel, componentele prețului au fost specificate detaliat și suficient de inteligibil, pentru un consumator de nivel mediu, în contract.

În cazul în care consumatorul nu este mulțumit de modul in care profesionistul își îndeplinește această obligație, are la îndemâna - atunci, în acea perioadă precontractuală, nu după șapte ani - acțiunile prevăzute de legislație. în opinia noastră este exagerat - și în afara bunei-credințe contractuale - a susține după mai mult de 5 ani de la încheierea și executarea parțială de către reclamanți, dar aproape totală de pârâtă a unui contract, că nu ai beneficiat în mod corespunzător de obligația de informare.

În ce privește clauza contestată, privind comisionul de risc, definiția în sine nu poate constitui un dezechilibru semnificativ care să justifice lipsireadeefecte față de consumator, iar cuantumul în sine nu intră sub incidența controlului judiciar, potrivit art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000.

În plus, între reclamanții-consumatori și bancă au fost încheiate și acte adiționale la Convenția de credit, iar prin Actul adițional nr. 2/02.11.2010 părțile au modificat - prin acordul lor de voință liber și neviciat - clauzele de la pct. 3 d) din Condițiile Speciale, privind dobânda și variabilitatea acesteia, precum și cea de la pct. 5 a), privind comisionul de risc. În acest Act s-a stabilit - prin negociere directă- că dobânda va fi fixă (3,75% pe an) pentru 85 de luni și variabilă pentru restul perioadei contractuale. Prin acest Act adițional D. s-a redus la doar 4,45% pe an, cu mult mai puțin decât costul mediu al creditelor de consum în sistemul bancar.

Din punct de vedere al condiției de "neinformare" și al prezumției legale de nenegociere, acestea sunt expressis verbisrăsturnate, contrazise, de conținutului pct. 6 din Actul adițional.

Consumatorul nu a fost lipsit de orice posibilitate de negociere din cauza contractului de adeziune, dimpotrivă el a ales tipul creditului, moneda creditului, tipul dobânzii, perioada de rambursare și cu ce profesionist să încheie contractul etc.

În ceea ce privește echilibrul contractual și dezechilibrul semnificativ ca cerință a constatării caracterului abuziv al unei clauze, în condițiile în care consumatorii reclamă în prezenta cauză un dezechilibru economic, privind majorarea nejustificată a costului total cu valoarea comisionului de risc, punctul de echilibru va fi dat de media valorilor echivalente pe piață pentru convențiile în discuție. Or la momentul încheierii convenției de credit, dobânzile la credite practicate de V., conform rapoartelor statistice BNR, erau practic printre cele mai mici din sistemul bancar din România. Prin comparație, media dobânzilor la Creditele în Euro pe sistem era de 9,17% pe an - fiind vorba de dobânda curentă, componentă a D. - în timp ce dobânda anuală efectivă, deci costul total (D.)negociată de consumator cu V. a fost de 6,86% pe an, incluzând comisionul de risc, redusă la 4,45% pe an prin Actul adițional nr. 2, incluzând comisionul de administrare. Chiar dacă cele două valute CHF și Euro nu sunt echivalente (dar CHF fiind cu mult mai ieftin - în lei - decât Euro la acel moment), diferența face ca împrumutul obținut de reclamanți de la V. să fie între cele mai ieftine existente la acel moment pe piață.

Simpla apreciere a valorii comisionului de risc, componentă a prețului, prin raportare doar la prețul întreg al aceluiași contract, fără a lua în seamă că acel preț era cel mai mic pentru produse similare pe piață, este o interpretare vădit eronată. Sistemul de referință pentru analiza dezechilibrului ales de reclamanți este subiectiv și părtinitor.

Riscul este un element definitoriu al convenției de credit, iar riscul bancar îmbracă forme diverse și complexe.

Nu este deloc întemeiată afirmația că în schimbul comisionului de risc ar trebui să existe o contraprestație distinctă de punerea creditului la dispoziție. Punerea unei sume (mari) de bani la dispoziția cuiva, pe termen lung, nu reprezintă doar un act de tradițiune a sumei, remunerată prin dobânda curentă, ci implică în mod evident, și transmiterea riscurilor asupra pieirii sau nerecuperării (fără a mai vorbi de riscul nerealizării profitului scontat).

De asemenea, afirmațiile că ar fi trebuit prevăzut în contract ca la sfârșitul acestuia, în cazul neproducerii riscului, comisionul să fie restituit împrumutatului, sunt nefondate pentru că nu țin seama de natura contractului, ignorând recomandările C.J.U.E. date în toate cauzele în acest sens.

Echilibrul contractual presupune atât beneficii reciproce, dar și suportarea riscurilor specifice naturii contractului, potrivit prestației la care fiecare parte s-a angajat.

De reținut că dacă în ceea ce privește beneficiile, reclamanții au beneficiat de la bun început de întreaga prestație a subscrisei - punerea la dispoziție a creditului - putând să își satisfacă pe deplin scopul pentru care au încheiat contractul, nu același lucru poate spune banca, pentru care beneficiilecontractuale devin reale, palpabile pe deplin, abia la sfârșitul contractului, sub condiția ca debitorul împrumutat să își îndeplinească întocmai și la timp obligațiile sale derivate din contract. Până la sfârșitul contractului, banca trăiește sub imperiul riscului de a nu realiza avantajele scontate la încheierea contractului, de a nu-și recupera prețul produsului vândut consumatorului (creditul bancar) sau, mai grav, nici capitalul (principalul) împrumutat.

Altfel spus, principalul beneficiu contractual revine, încă de la început, împrumutatului, în timp ce principalul risc contractual (cel de nerambursare), revine subscrisei.

Grija băncii pentru a institui clauze cât mai acoperitoare pentru recuperarea fondurilor plasate în credite, nu poate fi considerată rea-credintă, chiar în cazul unor formulări mai puțin clare, intenția fiind protecția deponenților - creditorii băncii - nu abuzarea consumatorii de credite - debitori ai băncii.

Contractele de adeziune nu sunt prin ele însele abuzive.

Dacă legea, doctrina sau jurisprudența ar considera contractele de adeziune drept abuzive prin ele însele, le-ar fi stigmatizat sau interzis ca atare. Nefiind interzise prin lege, aceste contracte nu pot fi prezumate caavând clauze abuzive.

În privința cerinței dezechilibrului semnificativ, acesta nu poate fi prezumat și nici dedus de instanță din simplele afirmațiifăcute prin acțiune, ci trebuie obligatoriu dovedit în concret, nu prin prezumții. Principiul pacta sunt servanda prevăzut de art. 969 Cod civil 1864 nu poate fi răsturnat prin simple afirmații și speculații nefondate în raport cu semnătura dată pe convenția de credit.

Contractul este unul de împrumut bancar în care banca are obligația de a pune la dispoziție într-o singură transă suma solicitată, cauza convenției fiind încasarea prețului, adică recuperarea creditului, iar pentru consumator motivul determinant este primirea sumei solicitate cu obligația restituirii D. (costul total).

Pentru a verifica existența unui dezechilibru, instanța ar trebui să aibă în vedere elementele esențiale ale contractului de credit: suma, moneda, tipul de credit, perioada de rambursare, costul total, toate elemente ce sunt stabilite la cererea consumatorului și prin negociere cu acesta. Desigur, consumatorul nu stabilește și prețul produsului (care include dobânzile și comisioanele), aceasta fiind de fapt principala critică, însă ar fi cel puțin neuzual și contrar fundamentelor economice să fie admisă o asemenea pretenție.

Nici clauza privind comisionul de risc/administrare, nici cea privind dobânda nu au creat un dezechilibru semnificativ, iar costul total asumat în moneda creditului nu s-a majorat, dimpotrivă.

Conform jurisprudenței C.J.U.E., existența unui „dezechilibru semnificativ" nu necesită în mod necesar ca costurile puse în sarcina consumatorului printr-o clauză contractuală să aibă în privința acestuia o incidență economică semnificativă în raport cu valoarea operațiunii în cauză, ci poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat acest consumator, în calitate de parte la contract, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul contractului, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale; instanța de trimitere trebuie, în scopul aprecierii existenței eventuale a unui dezechilibru semnificativ, să țină seama de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului, raportându-se la toate circumstanțele care au însoțit încheierea acestui contract, precum și la toate celelalte clauze ale acestuia.

Normalitatea este ca acela ce are folosința capitalului să aibă mai multe obligații, fiind de însăși esența contractului de împrumut, ceea ce nu poate fi tradus ca un dezechilibru semnificativ între prestațiile celor două părți.

Garanția imobiliară și polița de asigurare sunt alternative în cazul neîndeplinirii obligației de rambursare voluntară a creditului, iar nu obligații în plus care să altereze echilibrul contractual. Pe de altă parte, asigurareaimobilului vine ca o alternativă la pieirea bunului, și nu ca preîntâmpinare a riscului de nerambursare a creditului de către consumator, dar numai în situația în care intervine și nerespectarea obligației de rambursare a creditului. Altfel, proporțional cu rambursarea creditului, polița de asigurare - în cazul producerii evenimentului asigurat - profită Reclamantilor-proprietari si nu băncii, pentru valoarea ce excede soldul creditului.

În plus, în susținerea afirmațiilor și a acestei interpretări vine însăși evoluția recentă (ultimii 5-6 ani) a pieței imobiliare, respectiv diminuarea valorii imobilelor, care a dus pentru toate băncile și toți creditorii ipotecari la diminuarea masivă a posibilității de acoperire a riscului de nerambursare a creditului și costurilor acestuia cu valoarea ipotecii.

În privința comisionului de administrare, modificarea denumirii unui comision existent nu este identică cu introducerea unuia nou, iar redenumirea nu creează în sine un dezechilibru pentru reclamanți. Modificarea a fost impusă de altfel de O.U.G. nr. 50/2010 și, mai mult, valoarea a fost diminuată și s-a realizat prin renunțarea la alte comisioane și păstrarea unuia singur, de administrare. Și după acordarea creditului banca continuă să aibă cheltuieli substanțiale de administrare, pe lângă riscuri.

Reclamanții au mai solicitat stabilizarea cursului de schimb CHF/L. la data încheierii convenției, dar și denominarea plăților creditului în lei, cererile fiind inadmisibile.

Faptul extern voinței ambelor părți de apreciere bruscă a valutei CHF în raport cu Leul, generat probabil de criza financiară globală, nu este sub nicio formă imputabil băncii, pentru că nu este sub controlul acesteia și nici nu putea fi prevăzut de bancă.

Cererile se exclud reciproc și, în plus, nu se raportează la o clauză concretă din contract, ceea ce le face inadmisibile prin prisma art. 6 din Legea nr. 193/2000. Conform art. 1578 C.civ. debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.

Nu se poate susține cu temei, că modificarea cursului de schimb valutar la data fiecărei plăți aduce contractului un caracter aleatoriu, chiar și pentru simplul motiv ca in contract nu se face vreo referire la vreun curs de schimb valutar, iar banca nu solicită restituirea în altă monedă decât cea a creditului.

Schimbul valutar este așadar, o operațiune externă contractului de credit, lăsată la libera alegere a împrumutatului. De altfel, așa cum am mai arătat, consumatorul a ales moneda creditului, banca acordând același tip de credit în mai multe monede.

Consumatorul a cunoscut în mod clar de la început obligația sa de restituire a creditului in aceeași moneda în care a contractat și în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Despre fluctuația în viitor valutelor în raport cu moneda națională - L. - banca nu putea informa pe nimeni întrucât nici ea nu poate/nu putea prevedea această evoluție.

Afirmația privind omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, ca o încălcare a obligației de consiliere, în primul rând nu se referă la V. în mod concret, iar în al doilea rând nu face trimitere si la textul legal care ar genera acea obligație de consiliere. Obligația de informare în mod complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor (art. 18 din OG 21/1992, art. 45 din L. 296/2004 - Codul consumului) nu include și obligația de consiliere asupra piețelor valutare. Pentru o astfel de consiliere detaliată și particulară, reclamanții puteau apela la un consultant financiar, atunci când s-au decis să contracteze un credit în CHF.

Stabilizarea cursului valutar nu stă în puterea nici a băncii, nici a instanței de judecată care, deși poate aprecia asupra naturii abuzive a clauzelor, nu poate schimba efectiv conținutul acestora sau impune alte clauze.

Banca a dat CHF drept credit și rămâne obligată față de deponenți la restituirea aceleiași sume în CHF. Banca nu poate restitui deponenților banii într-o altă monedădecât au depus aceștia. Acesta este motivul determinant pentru care o Bancă nu poate face conversia unui credit dintr-o valută în alta cu ușurința expusă de reclamanți și, în niciun caz, la un curs dorit sau impus de aceștia.

Cererea privind denominarea plăților în lei nu are niciun temei în Legea nr. 193/2000 și tinde la modificarea contractului prin introducerea unei clauze noi, inexistente în contract, solicitare inadmisibilă. Instanța nu are vreun temei legal potrivit căruia să substituie voința uneia din părți în cadrul unei asemenea novații și, mai ales, să stabilească ea însăși condițiile în care s-ar face o astfel de novație. Dezlegările de drept date în cauza Kesler de C.J.U.E. nu își au corespondent în cauză întrucât acolo se pornea de la premisa creditului în valută, dar pus la dispoziție în forinți, la un curs de vânzare al băncii, iar Curtea a stabilit ca și restituirea să se facă potrivit aceluiași curs de vânzare (și nu de cumpărare al valutei).

În privința condiției bunei-credințe, aceasta se prezumă, proba contrară revenind reclamanților care însă confundă proba ei cu proba negocierii, care este în sarcina băncii sau o deduc din caracterul preformulat al clauzelor contractuale.

Buna/reaua-credință ar trebui apreciată prin prisma obligațiilor băncii (i) de informare și (ii) de a nu insera clauze abuzive, precum și (iii) sub aspectul intenției.

Faptul că o bancă - spre deosebire de alți comercianți - indică în mod transparent care sunt principalele componente ale prețului, adică buna-credință dovedită, nu doar prezumată, nu poate fi pervertită în rea-credințăprin simple afirmații și speculații abstracte și nedovedite. Dacă băncile s-ar fi rezumat doar la indicarea costului total, D., aceasta fiind obligația legală (dreptul național aplicabil), consumatorii nu ar mai fi avut cum să critice componentele prețului, iar instanțele să modifice contractul părților prin eliminarea comisionului și reducerea prețului.

Indiferent de modul de formulare a clauzei, nu poate fi reținută reaua-credință a Băncii cât timp valoarea comisionului de risc/administrare a fost expres si neechivoc reflectată în D., respectiv prevăzută în Planul de rambursare și s-a mai și redus pe parcursul contractului. Consumatorul a știut de la început cât, cum și când plătește.

Nu se poate considera că banca este de rea-credință în condițiile în care reclamanții știau că nu obțin venituri în moneda creditului și totuși au solicitat băncii un credit în altă monedă, iar aceasta le-a acordat creditul, dar i-a informat și asupra potențialelor consecințe (a se vedea definiția riscului valutar din Condițiile generale).

Ca o consecință a respingerii cererilor principale s-a solicitat respingerea și a capătului de cerere având ca obiect restituirea unor sume de bani și a cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile indicate în întâmpinare.

În dovedire, pârâta a propus proba cu înscrisuri și interogatoriul reclamanților. Instanța a încuviințat proba cu înscrisuri și a respins ca neutilă proba cu interogatoriul.

Analizând coroborat probele administrate în cauză, instanța reține următoarele:

La data de 22.11.2007, pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A., în calitate de împrumutător, și reclamanții B. D. M. și B. N. M., în calitate de împrumutați, au încheiat convenția de credit nr._ (f.11-21), având ca obiect refinanțare credit acordat de ProCredit Bank în valoare de 55.000 CHF, pentru o durată de 300 luni, calculată de la data încheierii convenției, pentru o dobândă de 4,25% p.a. Termenele de restituire a sumei împrumutate au fost stabilite prin planul de rambursare a creditului.

Ulterior, părțile au încheiat la data de 02.11.2010, actul adițional nr. 2 la contract (f.22-26), prin care, prin care, printre altele, s-a introdus conform art. 2 pct. 5.1 lit. b un comision de administrare credit în valoare de 0,05% pe lună.

În drept, în vederea analizării caracterului abuziv al clauzelor invocate se vor avea în vedere dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori și art.4 alin. 2 din Directiva 13/93/CEE.

Astfel, instanța constată că dispozițiile Legii nr. 193/2000 sunt aplicabile raporturilor contractuale stabilite între părți, întrucât reclamanții au calitatea de consumatori în sensul art.2 alin.1 din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta are calitatea de comerciant în sensul art.2 alin.2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract de credit perfectat în cadrul unei activități comerciale.

În analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii convenției, respectiv Codul Civil anterior, pe de o parte, și Legea nr.193/2000 pe de altă parte, ambele prin raportare la data încheierii contractului de credit.

În ceea ce privește dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE, instanța reține că directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege națională și nici nu are efect direct nefiind îndeplinite cerințele pentru ca directiva să beneficieze de efect direct, respectiv de posibilitatea de a invoca norma de drept comunitar direct într-un litigiu aflat pe rolul unei instanțe naționale. Cerințele cumulative ce trebuie îndeplinite pentru ca directiva să aibă efect direct sunt: expirarea termenului stabilit pentru transpunerea directivei, termen în care statul nu a transpus directiva ori a transpus-o incorect; norma comunitară invocată este clară, precisă, necondiționată de adoptarea unor măsuri de implementare; partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală (C – 41/74 V. Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I).

Cu toate acestea, instanța va avea în vedere și art.4 alin.(2) din Directivă în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale în baza principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (C-106/89 Marleasing).

În continuare instanța urmează a analiza condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o clauză contractuală să poată fi calificată drept abuzivă din perspectiva Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr.93/13/CEE.

Astfel, conform art.4 alin.1 și alin.2 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Potrivit art.4 alin.3 din același act normativ, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

De asemenea, art.1 alin.1 din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Potrivit art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Conform dispozițiilor legale anterior citate rezultă că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.

Referitor la clauza stipulată în art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit:

- art. 5 lit. a din Condițiile speciale, prevede dreptul băncii de a percepeun comision de risc de 0,19%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

- art. 5 lit. a din Condițiile speciale, astfel cum a fost modificat prin actul adițional prevede dreptul băncii de a percepe un comision de administrare credit de 0,05%, aplicabil la soldul creditului, datorat și plătibil lunar, pe toată durata creditului, la data scadentă stabilită la pct. 6 din condițiile speciale ale convenției, pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului, în termenii și condițiile prevăzute în Convenție. Comisionul de risc (i) vizează administrarea riscului de credit (implicat de situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului/codebitorilor/garanților pe toată durata convenției; modul de îndeplinire de către împrumutat/codebitori/garanți, întocmai și la timp, pe toată durata convenției, a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia; riscul de urmărire și degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toată durata convenției; riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat) și a riscului de piață (implicat de situații precum: variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata convenției, dacă va fi cazul; variații ale condițiilor pieței valutare) și (ii) este calculat lunar, luând în calcul un număr de 30 zile raportat la un an de 360 zile, utilizând următoarea formulă: (soldul creditului x comisionul de risc x 12 x 30)/360.

În ceea ce privește prima condiție - clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul, instanța reține următoarele:

Referitor la prima condiție, privind caracterul negociat sau nenegociat al unui contract, instanța reține distincția între convențiile negociate, ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din categoria contractelor nenegociate fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte, adresate tuturor potențialilor contractanți, permanente și detaliate; oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.

Între părți s-au desfășurat raporturi contractuale materializate prin asumarea unor Condiții Generale de Creditare și unor Condiții Speciale.

Condițiile Generale ale contractului sunt aceleași pentru un anumit produs bancar și reprezintă corpul comun care îi dă specificitate, prezintă clauze preformulate, fiind o adeziune, iar detaliile specifice fiecărui contract de credit sunt stabilite împreună cu fiecare client în cadrul Condițiilor Speciale. Totodată, se vor avea în vedere dispozițiile art.4 alin.2 din Legea nr.193/2000, caracterul abuziv al clauzelor contractuale fiind prezumat în cazul contractelor de adeziune-standard preformulate sau condițiile generale.

În consecință, întrucât întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate, convenția de credit nr._/22.11.2007 încheiată între părți are caracterul unui contract standard preformulat.

Contractele s-au încheiat între reclamanți, aflați în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, deținătoarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor primilor, între părțile contractante existând o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă condiții contractuale generale, stabilite amănunțit de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

În privința noțiunii de „negociere directă” cu consumatorul, aceasta nu presupune doar prezentarea ofertei împreună cu obligația de informare, ci presupune negocierea sau posibilitatea efectivă de a negocia și de a influența/modifica conținutul clauzelor contractuale, deci nu doar ocazia abstractă de a discuta stipularea unei clauze, de a face o contraofertă, de a alege moneda în care se va face creditul sau de a analiza condițiile contractuale oferite de bancă. Principalul element de diferență între contractele negociate și cele de adeziune o constituie tocmai posibilitatea destinatarului ofertei de a interveni asupra condițiilor acesteia, chiar dacă acestea au fost redactate în prealabil.

Contrar susținerilor pârâtei, nu se poate pune semnul egalității între negocierea contractului și faptul că reclamanții au putut stabili anumite elemente ale contractului, cum ar fi tipul creditului, moneda creditului, tipul dobânzii, perioada de rambursare și cu ce profesionist să încheie contractul.

Întrucât, pârâta nu a făcut dovada că reclamanții, ca destinatari ai ofertei, au avut și alte posibilități în afara opțiunii de a adera în integralitate la clauzele prestabilite ori a le refuza în totalitate (deși îi incumba sarcina probei conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000), respectiv posibilitatea modificării conținutului vreunei clauze din inițiativa lor, instanța apreciază că prevederile contractuale criticate de reclamanți nu au fost negociate între părți.

Pentru motivele anterior expuse, instanța reține caracterul de adeziune al convenției de credit nr._/22.11.2007 încheiate între părți.

În ceea ce privește a doua condiție – clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, se rețin următoarele:

Clauza privind comisionul de risc/administrare este exprimată într-un mod clar și precis, din punct de vedere matematic, astfel încât nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

În cauză, consumatorul nu a fost obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului și actului adițional, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestuia, exprimate clar și inteligibil.

Important este ca nivelul comisionului stabilit de părți să fie clar determinat, iar banca să nu aibă posibilitatea de a-l modifica în mod arbitrar și prin anihilarea voinței consumatorului, fiind lipsit de importanță dacă consumatorul a avut reprezentarea exactă a rațiunilor economice pentru care comisionul a fost introdus, consumatorul nefiind de altfel interesat de aceste aspecte. În cazul în care este vorba despre un consumator ultradiligent, interesat să înțeleagă rațiunile juridice sau economice pentru perceperea comisionului, nimic nu îl împiedică să solicite asistența unui specialist, consultant financiar, rămânând a fi analizat în acel caz însă dacă rămâne un veritabil consumator prin prisma comportamentului său, similar unui profesionist.

În ceea ce privește cuantumul comisionului de risc – 0,19% și administrare – 0,05%, acesta nu poate fi apreciat ca fiind extrem de oneros având în vedere valoarea sa, faptul că reclamanții au ales să execute contractul, deși aveau posibilitatea rambursării creditului sau a refinanțării acestui credit apelând la alte instituții financiar bancare, ceea ce nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, reclamanții au ales oferta pârâtei în detrimentul ofertei altor bănci pentru a refinanța un credit de la PROCREDIT BANK contractat în aceeași monedă – CHF.

Totodată, analizând graficul de rambursare a creditului se observă că, în final, consumatorii vor fi achitat un debit principal de 55.000 CHF, o dobândă de 28.194,39 CHF și suma de 7.057,17 CHF cu titlu de comision de administrare credit, adică cca. 25% din valoarea dobânzii, motiv pentru care în ansamblul dispozițiile contractuale comisionul de risc/administrare constituie un element esențial, în lipsa căruia banca nu ar mai fi ales să acorde creditul sau, în orice caz, dacă ar fi făcut-o, ar fi convenit plata unei dobânzi mai mari decât cea stabilită în speță.

Conform jurisprudenței C.J.U.E. în cauza C‑143/13 M. versus V. paragraful nr. 66, Curtea a arătat că „va reveni instanței amintite sarcina de a aprecia dacă, ținând seama de considerațiile enunțate la punctul 54 menționat, aceste clauze (n.n. clauza privind comisionul de risc) stabilesc una dintre prestațiile esențiale prevăzute de contractele în discuție în litigiul principal sau dacă au mai degrabă un caracter accesoriu în raport cu clauzele care definesc esența însăși a raportului contractual.”

Paragraful nr. 54 arată următoarele: „Curtea a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul [principal al] contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51).”

În această logică, clauza privind comisionul de risc/administrare nu poate crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, ci dimpotrivă, lipsa acestei clauze este de natură să strice acest echilibru.

S-ar putea vorbi despre necesitatea înlăturării dezechilibrului contractual în ipoteza în care am fi în fața unei disproporții considerabile și nejustificate între drepturile și obligațiile părților, însă din analiza acestora nu rezultă nicio asemenea disproporție, fiind totodată pe deplin justificată introducerea comisionului de risc având în vedere riscurile ce ar putea apărea de-a lungul derulării contractului de credit, ce trebuie administrate de către bancă din momentul acordării creditului și până la rambursarea ultimei rate aferente acestuia, pe parcursul unei perioade foarte îndelungate.

În concluzie, această clauză nu are caracter abuziv deoarece: a fost clar redactată, fiind stipulate atât motivul perceperii comisionului (punerea creditului la dispoziția clienților conform art. 3.5 din condițiile speciale, pentru comisionul de risc, iar cu privire la comisionul de risc, pentru administrarea creditului din perspectiva riscurilor asumate prin punerea la dispoziție a creditului), cât și valoarea și scadența acestuia (0,19% comision risc și 0,05% comision administrare); între dreptul băncii și obligația reclamanților de plată a acestui comision nu există un dezechilibru semnificativ, în defavoarea consumatorilor, comisionul având o valoare modică, iar perceperea acestuia este justificată de administrarea contului (sumele percepute cu titlu de comision de administrare a contului curent nu reprezintă o îmbogățire fără justă cauză a băncii; din modul în care acest comision a fost stipulat în contract nu se poate deduce reaua-credință a pârâtei.

Din chiar denumirea acestui comision reiese scopul perceperii sale, astfel că pentru înțelegerea conținutului clauzei criticate nu era necesară stipularea unei definiții separate.

În plus, posibilitatea perceperii comisionului de administrare a contului curent a fost expres prevăzută de art.36 din O.U.G. nr.50/2010: pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

Faptul că reclamanții nu au avut posibilitatea de a negocia acest comision nu poate determina, ut singuli, reținerea caracterului abuziv al clauzei, condițiile prevăzute de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 având caracter cumulativ.

În ceea ce privește a treia condiție – clauza să nu se refere la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.

Conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Cu toate acestea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C‑143/13 M. versus V., fiind sesizată cu soluționarea unei întrebări preliminare legate de interpretarea articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat că acest articol trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta.

Așadar, clauza contractuală privind comisionul de risc/administrare nu este exclusă din domeniul de aplicare a normelor de ordine publică privind clauzele abuzive în contractele de credit bancar, conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.

Conform art. 2 lit. d din Legea nr. 289/2004 (act normativ în prezent abrogat prin O.U.G. nr. 50/2010, dar aplicabil speței față de data încheierii contractului de credit), costul total al creditului la consumator reprezintă toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli, iar conform art. 2 lit. e din Legea nr. 289/2004, dobânda anuală efectivă (D.) este costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat și calculat în conformitate cu art. 4.

Ulterior, prin art. 7 pct. 4 din O.U.G. nr. 50/2010, costul total al creditului pentru consumator este definit ca fiind toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale, iar conform art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010, dobânda anuală efectivă este definită ca fiindcostul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului, inclusiv costurile prevăzute la art. 73, după caz.

Potrivit art. 73 alin. 1 și 2 din același act normativ, în scopul calculării dobânzii anuale efective se determină costul total al creditului pentru consumator. Sunt incluse în costul total al creditului pentru consumator: costurile administrării unui cont care înregistrează atât operațiunile de plată, cât și tragerile; costurile de utilizare a unui mijloc de plată atât pentru operațiunile de plată, cât și pentru trageri; alte costuri privind operațiunile de plată.

Dobânda anuală și comisioanele, ca și componente ale prețului creditului, intră în sfera noțiunii de preț al contractului de credit atâta vreme cât reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în temeiul creditului acordat, iar clauzele în care sunt cuprinse au fost exprimate fără echivoc, în termeni preciși, limpezi, accesibili, astfel încât consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenției.

În concluzie, comisionul de risc/administrare fac parte din costul total al creditului, alături de dobândă și celelalte comisioane, și se exprimă procentual, fiind determinabil aritmetic, iar clauzele în care sunt cuprinse aceste comisioane sunt exprimate clar și precis, conform celor reținute de instanță în precedent.

Pentru considerentele anterior expuse, instanța va respingere cererea de constatare a caracterului abuziv și a nulității absolute a art.5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit și, potrivit principiului accesorium sequitur principale, și cererile de restituire a sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare în perioada 17.12.2007 – 19.01.2015 și de exonerare a reclamanților de obligația de plată a acestui comision.

De altfel, în ceea ce privește cererea de restituire a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, introdus prin actul adițional nr. 2, se constată că reclamanții nici nu ar fi îndreptățiți la restituirea acestei sume. Actul adițional a fost semnat de reclamanți, reprezentând o nouă manifestare de voință a acestora, guvernată de art.969 din vechiul C.civ. (în vigoare la data încheierii actului adițional). În plus, perceperea comisionului de administrare a fost permisă de art.36 din O.U.G. nr.50/2010, iar rațiunea perceperii comisionului de administrare a fost precizată de către bancă, clauza, referitoare la prețul contractului, având un caracter clar și inteligibil. Valabilitatea comisionului de administrare nu poate fi apreciată prin raportare la valabilitatea comisionului de risc anterior perceput de către pârâtă, deci la momente anterioare încheierii actului adițional.

În ceea ce privește cererea privind stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, instanța reține următoarele:

Deși reclamanții au invocat în susținerea cererii teoria impreviziunii, aceasta nu este aplicabilă decât contractelor încheiate după data de 01.10.2011, a intrării în vigoare a Noului Cod Civil, deci nu și contractului de credit încheiat de părți în anul 2007, întrucât teoria impreviziunii a fost pentru prima oară reglementată în legislație prin art.1271 din N.C.civ., iar potrivit art.107 din Legea nr.71/2011 privind punerea în aplicare a Codului civil, dispozițiile art. 1.271 din Codul civil privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după . Codului civil.

Conform doctrinei anterioare noului cod civil, teoria impreviziunii (rebus sic non stantibus) reprezenta o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului (pacta sunt servanda) ce presupunea revizuirea efectelor actului juridic din cauza ruperii echilibrului contractual constând în schimbarea împrejurărilor avute în vedere de părți la data încheierii actului juridic.

Chiar dacă instanța ar avea în vedere principiile din doctrina anterioară N.C.civ., aplicarea teoriei impreviziunii și revizuirea efectelor contractului sub forma stabilizării cursului de schimb în sensul solicitat de reclamanți nu sunt acceptabile, întrucât nu este vorba nici despre îmbogățirea fără justă cauză a creditoarei urmare a devenirii exagerat de oneroase a obligației debitorilor și nici nu suntem în prezența unei împrejurări excepționale și în mod obiectiv imprevizibile și inevitabile. Dimpotrivă, reclamanții au invocat împrejurarea că nu au deținut cunoștințe suficiente, de specialitate sau nu au avut capacitatea de înțelegere necesară pentru a prevedea creșterea cursului de schimb, susținând în plus că instituția financiar bancară avea obligația de a-și informa clienții asupra pericolelor hipervalorizării CHF.

Instanța reține drept întemeiate apărările pârâtei în sensul că dezlegările de drept date în cauza Kesler de C.J.U.E. nu își au corespondent în cauză.

În cauza C‑26/13 - Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că: articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că: termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează; o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată drept cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul 2 din Directiva 93/13.

Considerentele Curții nu pot fi aplicate mutatis mutandis și în prezenta cauză, deoarece diferența de curs valutar dintre data acordării împrumutului și data plății ratelor nu a fost impusă de pârâtă printr-o clauză, ci este independentă de voința băncii (nu se pun problema relei-credințe a pârâtei, nici problema obligației pârâtei de a diminua riscul, prin organizarea adecvată a activității de creditare); riscul valutar nu a fost transferat în întregime clienților, cursul de schimb putând, din motive exterioare pârâtei, să crească (determinând majorarea ratei de plată) sau să se micșoreze (determinând micșorarea ratei de plată), pentru perioade de timp sau intervale de timp nedefinite.

Totodată, se reține aplicabilitatea în cauză a principiului nominalismului monetar conform căruia, în obligațiile pecuniare, puterea de plată a banilor rămâne neschimbată, chiar dacă putere lor de cumpărare s-a schimbat până la scadență, debitorul fiind obligat să plătească doar suma nominalizată în contract.

Acest principiu este consacrat în art.1578 din vechiul C.civ. (în vigoare la data încheierii convenției de credit și reluat în art.2164 alin.1 și alin.2 din noul C.civ. privind restituirea împrumutului): „obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat sa restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății”.

Pentru aceste considerente, capătul de cerere privind stabilirea cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării contractului, va fi respins, ca neîntemeiat.

În privința capătului de cerere având ca obiect denominarea în monedă națională a plăților, instanța reține următoarele:

Conform art.3 alin.1 din Regulamentul nr.4/2005 privind regimul valutar, emis de B.N.R., plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută", care se pot efectua și în valută. Potrivit alin. 2 toate celelalte operațiuni între rezidenți, care nu fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda națională (leu), fie în valută.

Întrucât contractul de credit încheiat de părți nu reprezintă nici o ”vânzare de bunuri”, nici o ”prestare de servicii” între rezidenți, dispozițiile legale sus-citate, invocate de reclamanți prin acțiune, nu își găsesc aplicarea.

A.. 3 prevede posibilitatea derogării de la această regulă, stabilind că operațiunile prevăzute la alin. (2) și în anexa nr. 2 la prezentul regulament se pot efectua și în valută, numai pe baza acordului de voință al părților.

În consecință, instanța va respinge ca neîntemeiat capătului de cerere privind denominarea în monedă națională a plăților efectuate de reclamanți.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, având în vedere că acțiunea este neîntemeiată, în raport de prevederile art. 453 C.proc.civ., instanța reține că reclamanții sunt părți căzute în pretenții, iar nu pârâta, așa încât constată că este neîntemeiată și pretenția accesorie din cererea de chemare în judecată privitoare la cheltuielile de judecată, acțiunea urmând a fi respinsă în totalitate ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

Respinge acțiunea formulată de reclamanții B. D. M. și B. N. M., ambii reclamanți cu domiciliul ales în București, sector 5, Calea Rahovei – Electromagnetica Business Park, nr. 266-268, .. 2, . contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A. cu sediul în București, sector 2, ., . 10, ca neîntemeiată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a se depune la Judecătoria sectorului 2 București.

Pronunțată în ședința publică, astăzi, 11.06.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

S. M. MIRABELAHANCERI C. D.

Red. S.M.M./Tehnored. H.C.D.

5 ex./ 23.06.2015

← Obligaţie de a face. Sentința nr. 6461/2015. Judecătoria...		Contestaţie la executare. Sentința nr. 6600/2015. Judecătoria... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Plângere contravenţională. Sentința nr. 6388/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Validare poprire. Sentința nr. 6411/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Uzucapiune. Sentința nr. 6423/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Sentința nr. 6461/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 6600/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Validare poprire. Sentința nr. 6601/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 6514/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 8902/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI