Pretenţii. Sentința nr. 8966/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 8966/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 16-09-2015 în dosarul nr. 8966/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI
- SECȚIA CIVILĂ -
SENTINȚA CIVILĂ NR. 8966
Ședința publică din data de 16.09.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. B. A.
GREFIER: V. N. E.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive, pretenții, formulată de reclamanții S. L. A. și T. M. în contradictoriu cu pârâta G. B. SA.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns reclamanții prin avocat substituent P. Ș. C., care depune delegație de substituire, lipsind pârâta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cauzei, stadiul judecății, modalitatea îndeplinirii procedurii de citare, faptul că la data de 15.09.2015 avocatul reclamanților a depus cerere de lăsare a cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, după care,
Reclamanții, prin avocat substituent, solicită lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței de judecată pentru a permite avocatul titular să se prezinte.
Instanța admite cererea reprezentanților reclamanților și dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.
La a doua strigare a cauzei au răspuns reclamanții prin avocat A. C., cu împuternicire avocațială la dosar (f.9), lipsind pârâta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cauzei, stadiul judecății, modalitatea îndeplinirii procedurii de citare, după care,
Potrivit art. 131 alin 1 C.proc.civ., instanța pune în discuție competența soluționării pricinii.
Reclamanții, prin avocat, apreciază că Judecătoria Sectorului 2 București este competentă să soluționeze prezenta pricină.
Verificându-și din oficiu competența, potrivit art. 131 alin 1 C.proc.civ, instanța constată că este competentă din punct de vedere general, material și teritorial să soluționeze cauza, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k și art. 107 alin. 1 C.proc.civ.
Nefiind cereri prealabile formulate și nici excepții ridicate, instanța, conform art. 237 C.proc.civ., acordă cuvântul în vederea formulării probatoriului.
Reclamanții, prin avocat, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, precizând că se opune încuviințării probei cu interogatoriul reclamanților solicitată de pârâtă, reclamanții învederând poziția lor procesuală în cuprinsul acțiunii.
Instanța, în temeiul dispozițiilor art. 258 alin. 1 C.proc.civ., încuviințează pentru părți proba cu înscrisuri, ca fiind pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei, respingând proba cu interogatoriul reclamanților, solicitată de pârâtă, ca neconducând la dezlegarea pricinii, fiind suficientă proba cu înscrisuri.
Nemaifiind alte cereri formulate sau alte probe de administrat, instanța acordă cuvântul în dezbateri, pe fondul cauzei.
Reclamanții, prin avocat, solicită admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, precizând următoarele: sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv; nu s-a făcut dovada caracterului negociabil al clauzelor contractuale; există un dezechilibru semnificativ din punct de vedere juridic rezultând din faptul că în cuprinsul contractului încheiat cu reclamanții nu sunt specificate acțiunile activitățile pe care le desfășoară pârâta pentru plata sumelor de bani cu titlu de comisioane; este îndeplinită condiția relei credințe având în vedere că pârâta a crescut valoarea ratelor reclamanților fără a exista o contraprestație prevăzută în contract. Totodată solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, depunând la dosar dovada achitării onorariului de avocat și concluzii scrise.
Nefiind alte cereri formulate sau alte probe de administrat, instanța declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare, conform art. 394 C.proc.civ.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe în data de 31.03.2015 sub nr._, reclamanții S. L. A. și T. M. au chemat în judecată pe pârâta G. B. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța:
- să constate nulitatea absolută a clauzelor 3.1.5 lit. b) din condițiile generale și 10 din condițiile speciale ale Contractului de credit de consum nr. CCNPG 001/_ din 26.02.2009 (data corectă 26.02.2010) și să oblige pârâta la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării acestei sume și până la achitarea debitului de către pârâtă;
- să constate nulitatea absolută a clauzelor 3.1.5 lit. c) din condițiile generale și 11 din condițiile speciale ale Contractului de credit de consum Nr. CCNPG 001/_ din 26.02.2009 (data corectă 26.02.2010) și să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision lunar de administrare, de la data semnării contractului și până la achitarea integrală a debitului, la care se adaugă plata dobânzii legale calculată de la data încasării fiecărei sume și până la achitarea debitului de către pârâtă;
- să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
A. Cererea de chemare în judecată
În motivarea cererii, reclamanții au arătat, în esență, următoarele:
Au calitatea de împrumutat/garant ipotecar, respectiv garant fidejusor/garant ipotecar, dobândita in baza Contractului de credit de consum nr. CCNPG 001/_ din 26.02.2009.
Potrivit art. 4 alin (1) si alin (2) din Legea nr. 193/2000, „o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților”, “o clauza contractuala fiind considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fără a da posibilitatea consumatorului sa influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.”
De asemenea art. 4, alin. (3) din Legea nr. 193/2000, stabilește faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, in cazul in care o evaluare globala a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant. Daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.
In plus, art. 1 alin (1) din Legea nr. 193/2000, prevede ca “De asemenea, art.1 alin.(1) din Legea nr.193/2000 prevede că ”orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.
Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește doua condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Contractul de credit de consum nr. CCNPG 001/_ din 26.02.2009 (data corecta 26.02.2010) încheiat de între părți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate: între reclamanți - părți contractante aflate în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâta – parte contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, noi doar manifestându-ne voința de a încheia convenția.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi (studia și analiza) condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor.
Astfel, nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept ”speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.), faptul că reclamanții au acceptat să semneze contractul în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că au renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.
Clauzele 3.1.5 lit. b) din condițiile generale si 10 din condițiile speciale ale Contractului, care privește „comisionul de acordare” nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.
Exigențele bunei – credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic, motivația pentru care acest comision este perceput pentru ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.
Comisionul de acordare nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului.
Perceperea comisionului creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani (2,5 % din valoarea totala a creditului).
Prevederea contractuală care stabilește comisionul de acordare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâta a perceput 2,5 % din valoarea totala a creditului pentru motive necunoscute de reclamanți. De asemenea, buna-credință presupune faptul ca niciuna dintre părți nu urmărește sa obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce.
per a contrario, reaua-credință intervine ori de cate ori un comerciant, profitând de absenta unei negocieri directe a unei clauze, rupe, in mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul vădit fata de drepturile celeilalte părți (consumatorul).
În cauză pârâta a inserat in contract un comision de acordare, care nu respecta prevederile art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000 (potrivit acestui articol, orice contract trebuie sa conțină clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate), in condițiile in care ele au dreptul la dobândă.
Comisionul de acordare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută, ceea ce ar înseamnă ca reclamanții am plătit o anumita suma de bani, pentru a primi o alta suma de bani, ceea ce ar fi absurd, deoarece nu poate exista o astfel de contraprestație.
In cauză, plății acestei sume nu ii corespunde nicio acțiune/fapt/contraprestație etc. din partea pârâtei, specificata in contract. Nicăieri in cuprinsul contractului încheiat cu reclamanții de credit nu este specificata acțiunea/faptul/contraprestația pârâtei aferente plății acestor sume.
Comisionul de acordare era interzis in mod expres de legislația in vigoare: Legea nr. 190/1999 art. 15 indica in mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie sa le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „In sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit si constituirii ipotecii si garanții aferente”. Acest comision de acordare nu face parte din aceste costuri, pe de o parte deoarece nu este specificat in contract de ce este perceput, iar pe de alta parte deoarece a fost perceput si un “comision de analiza dosar” in cuantum de 50 euro.
Clauzele 3.1.5 lit. c) din condițiile generale si 11 din condițiile speciale ale Contractului, care vizează „comisionul de administrare” nu sunt clar, neechivoc exprimate; acest comision nu a fost negociat între părți; perceperea comisionului de administrare creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului; prevederea contractuală care stabilește comisionul de administrare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâta a perceput 0,15%, aplicat la soldul creditului, pentru motive necunoscute de reclamanților; s-a realizat de către parata, obligația de informare.
Comisionul de administrare nu poate fi inclus in prețul contractului. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De asemenea, acestei clauze contractuale ii lipsește caracterul limbajului clar si inteligibil.
Comisionul de administrare reprezintă o dobânda mascata, un procent foarte important din rata, dobândă mascata ce creează bănci un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite fata de celelalte bănci.
F. de întrunirea în cazul acestor 2 comisioane a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți – sumele achitate de solvens cu titlu de comision de comision de acordare si de administrare, în vederea stingerii obligațiilor prevăzute de clauzele menționate, inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat si reaua – credință, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite in contul comisionului de acordare si al comisionului de administrare din momentul încheierii contractului si pana la zi, sume la care se aplica dobânda legala raportata la momentul fiecărei plăți.
Începând de la data efectuării fiecărei plăți, si nu de la o data ulterioara, consumatorul suporta pierderi, reprezentate de indisponibilizarea sumelor in cauza. Mai mult decât atât, in situația in care împrumutații nu plătesc sumelor aferente acestor comisioane, acestora li se aplica dobânzi la aceste sume, putându-se ajunge la declararea scadentei anticipate si executarea silita. In acest context, dreptul consumatorului de a beneficia de reparația integrala a prejudiciului nu poate fi restrâns.
În drept, reclamanții au invocat Legea nr. 193/2000, art. 992 și urm. din vechiul Cod civil, art. 998 din vechiul Cod civil, art. 453 C.proc.civ., iar în probațiune au solicitat înscrisuri.
B. Întâmpinarea
La data de 06.05.2015, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca netemeinică și nelegală, precizând următoarele:
Susținerile reclamanților referitoare la legea 190/1990 trebuie înlăturate, întrucât in speță acest act normativ nu este aplicabil, creditul acordat de pârâtă fiind un credit de consum si nu un credit ipotecar, așa cum in mod greșit au indicat reclamanții prin cererea de chemare in judecata.
Prin contractul de credit de consum nr. CCNPG 001/_/26.02.2009/pârâta a acordat reclamanților un credit de consum in valoare de 120.000 euro pe o perioada de 360 luni, fata garanți ipotecare.
Pe parcursul derulării contractului de credit, reclamanții a înregistrat restante la plata ratelor de credit, motiv pentru care la cererea reclamanților pârâta a efectuat mai multe restructurări.
La data de 19.02.2015 a semnat cu reclamanții actul adițional nr. 1 la contractul de credit prin care am diminuat valoarea comisionului de administrare de la 2,5% la 0,02%
In raport cu dispozițiile art. 4 al Legii nr. 193/2000, clauza abuziva este considerata clauza care nu a fost negociata direct cu consumatorul si care “prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.”
Din redactarea textului rezulta ca pentru a fi considerata abuziva, o clauza trebuie sa îndeplinească cumulativ mai multe condiții: sa nu fi fost negociata, sa încalce exigentele bunei-credințe si sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților, in detrimentul consumatorului.
De asemenea, din dispozițiile art. 4 mai rezulta ca evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază “[...] cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
În accepțiunea legiuitorului (art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000), in ceea ce privește dovedirea caracterul negociat al contractului, trebuie sa fie avute in vedere doua aspecte esențiale si anume: pe de o parte, conduita generala a băncii, cu ocazia demersurilor efectuate in vederea încheierii/semnării Contractului de credit si anume, in ce măsura profesionistul a oferit consumatorului posibilitatea de a negocia, de a influenta sau modifica conținutul contractului, pe de alta parte, propria conduita a consumatorului, respectiv daca acesta a inițiat/declanșat procesul de negociere, ulterior primirii informațiilor cu privire la aspectele esențiale ale Contractului (valoarea creditului, durata contractuala, nivelul dobânzii si al comisioanelor etc.) sau, din contra, fiind mulțumit de propunerea băncii, a semnat acordul juridic, in forma prezentata de aceasta.
În cauză nu este vorba de un contract de adeziune, ci de un acord juridic ale cărui clauze contractuale au fost preformulate, însa, existenta acestor clauze preformulate nu echivalează cu încălcarea obligației de a oferi consumatorului posibilitatea de a influenta natura si conținutul prevederilor contractuale.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 193/2000, în cazul contractelor stand preformulate, profesionistul are obligația sa remită, la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care îl propune” (subl. ns. Banca).
Procesul de negociere este unul complex si presupune implicarea activa a consumatorului pentru a obține o adaptare a clauzelor la propriile sale nevoi, implicare care presupune o informare activa si o diligenta in ceea ce privește protejarea propriilor interese. Altfel spus, este mai mult decât evident ca o banca: nu poate obliga un consumator sa se implice in procesul de negociere; nu poate obliga un consumator sa solicite înlăturarea sau modificarea unor clauze contractuale, ori sa ceara reducerea costurilor pe care le are de suportat pe întreaga durata contractuala, pana la rambursarea, in totalitate, a creditului.
Prin urmare, conform prevederilor legale, obligația băncii este de informare si de prezentare a informațiilor solicitate de părți, nu si acela de educare a consumatorilor cu privire la motivul perceperii anumitor comisioane, a mecanismelor economico-financiare care stau la baza acestora.
În cauză pârâta a răsturnat prezumția de ne-negociere a contractelor si a dovedit faptul ca a oferit reclamanților posibilitatea de a influenta conținutul clauzelor contractuale, împrejurare care rezulta chiar din probele depuse la dosar.
Din conținutul contractului de credit rezulta din chiar ultimul paragraf, ca reclamanții au citit, au înțeles, ca s-au purtat negocieri si ca respectivul contact așa cum a fost semnat, este rezultatul negocierii directe dintre părți. Or, așa cum a reținut si Înalta Curte de Casație - Secția a II a Civila, prin Decizia nr.12/17.01.2012, conținutul unei astfel de clauze presupune o reala negociere a contractului care exclude abuzul de drept al părții determinante in pretinsul raport de adeziune creat..
Buna-credință contractuală este prezumata de lege prin art. 970 C.civ, având o aplicabilitate generala, in timp ce reaua-credință, daca există, ar trebui dovedită de reclamant.
În speță, reclamanții fac mai multe supoziții privind comisioanele: ca banca nu ar desfășura activități care să justifice perceperea acestor comisioane, că ar aduce băncii “venituri nejustificate”, ca ar fi “ilegale”. Niciuna din aceste considerații nu pot fi reținute pentru a demonstra un așa-zis dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile celor doua părți rezultate din contractul de credit in discuție.
Clauzele privind comisionul de acordare/administrare credit sunt clare si fără echivoc, înțelegerea acestora nenecesitând cunoștințe de specialitate, nefiind încălcate prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Reclamanții nu a invocat împrejurarea ca nu ar fi înțeles clauzele contractuale in discuție. Or, una din condițiile pe care trebuie sa le îndeplinească o clauza pentru a fi considerata abuziva este aceea ce a fi de neînțeles pentru consumatorul mediu.
Reclamanta face parte din categoria consumatorului peste medie fiind angajata la Ministerul de Externe a României, ceea ce înlătura orice afirmație cu privire la neînțelegerea clauzelor contractuale.
In realitate, comisioanele aplicate creditului sunt o componenta a prețului împrumutului, alături de dobândă, iar prin prezenta acțiune reclamanții urmăresc să micșoreze prețul împrumutului pe care l-a contractat, considerându-l “abuziv”. Cu toate acestea, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor – spune Legea 193/2000 - nu poate privi caracterul adecvat al prețului fata de serviciile prestate, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate . si inteligibil. Cu privire la limbajul utilizat, acesta îndeplinește criteriile, astfel încât acțiunea reclamantei nu poate fi primita, întrucât evaluează natura abuziva a clauzelor in raport cu prețul contractului, comisioanele.
La data de 19.02.2015 reclamanta a semnat cu pârâta un act adițional prin care s-a diminuat valoarea comisionului de administrare, prin semnarea actului adițional la data de 19.02.2015 reclamanții au înțeles sa accepte toate clauzele contractuale si in mod expres pe cele privind comisionul de administrare.
Comisionul de acordare si administrare reprezintă prețul unui serviciu prestat de banca si nu prețul împrumutului așa cum greșit au arătat reclamanții.
Prețul împrumutului îl reprezintă dobânda care poate fi perceputa in conformitate cu art. art. 1587 din vechiul Cod civil, in vigoare la data acordării creditului.
In ceea ce privește activitatea desfășurată de banca pentru acordarea creditului, aceasta are in vedere etapa preliminara de informare si de analiza a bonității consumatorului.
Detalierea activităților interne pentru care banca percepe aceste comisioane nu reprezintă un element esențial, cat timp normele in vigoare reglementau detaliat modalitatea de organizare interna si activitățile pe care banca le desfășoară pentru si in scopul creditării si, de asemenea, cat timp nu exista nici o obligație legala a băncii de a introduce o definiție a acestora in contractul de credit, in raport cu prevederile Legii 289/2004, care reglementau conținutul obligatoriu al contractului de credit la data acordării creditului in speță. Mai mult decât atât, costul pe care comerciantul îl stabilește pentru produsele si serviciile sale este la libera sa apreciere, caci legea nu recunoaște consumatorului dreptul de a fi informat despre criteriile si calculele pe care comerciantul le-a avut in vedere când a stabilit prețul creditului pe care îl oferă, ci despre elementele de cost care intra in prețul împrumutului (Legea 289/2004).
Contractul de credit la art. 3 pct. 3.1.5 lit. c) din condițiile generale se prevede: “Comisionul lunar de administrare credit este aplicat la soldul creditului, plătibil la fiecare data a scadentei si prin urmare considerentele referitoare la “imposibilitatea consumatorului de a anticipa o anumita situație” ori “caracterul permanent” sau nu al acestui comision sunt departe de realitate si reprezintă o interpretare forțată a situației.
Având in vedere ca prin anexa 1 la contractul de credit - Comisioane si taxe aferente contului curent persoane fizice s-a stabilit ca reclamanților nu li se percepe comision de administrare a contului curent, banca este îndreptățită sa perceapă comisionul de administrare credit.
Prin anexa 1 la contractul de credit reclamanții au fost informați cu privire la prețul contractului anexa care a fost pusa la dispoziția acestora in aplicarea prevederilor art. 9 3 lit. b) si d) din OUG 21/1992 in vigoare la data acordării creditului.
Rezulta clar din contractul de credit ca acest comision are caracter permanent (se percepe lunar) iar modalitatea de aplicare a acestuia este de asemenea in concordanta atât cu prevederile legale in vigoare la data acordării creditului cat si cu prevederile legale actuale ( OUG 50/2010).
La data la care a fost acordat creditul (26.02.2009), legislația in vigoare nu interzicea aplicarea unor astfel de comisioane, si mai mult, ulterior acordării creditului aceiași legislație in materia protecției consumatorului a permis in mod explicit aplicarea comisioanelor cu condiția informării consumatorului.
In drept, pârâta a invocat Legea 289/2004, OUG 174/2008, OUG 50/2010, Legea 193/2000, OUG 113/2009, art. 969 din vechiul cod civil (in vigoare la data semnării contractului de credit).
Analizând cauza de față, prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate și a probelor administrate, instanța reține următoarele:
În fapt, între reclamanta S. L. A., în calitate de împrumutat/garant ipotecar, T. M., în calitate de garant fidejusor/garant ipotecar, respectiv pârâta G. B. SA, în calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit de consum nr. CCNPG 001/_/26.02.2009, având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 120.000 euro, cu obligația rambursării în 360 de luni (f. 10-18).
De asemenea, părțile au înțeles să încheie actul adițional nr. 1/19.02.2015, prin care au adus anumite modificări la contractul de credit inițial, stipulându-se, printre altele, faptul că valoarea comisionului de administrare lunar este 0,02% (f. 74).
În drept - Legea aplicabilă în cauză:
Având în vedere data încheierii contractului de credit, raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum prevede art. 102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a actualului Cod civil.
Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori (citată în continuare Lege), întrucât reclamantul are calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din Lege, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activităților sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta are calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din Lege, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.
De asemenea, instanța reține caracterul derogator, special al dispozițiilor acestei Legi, raportat la prevederile Codului civil / Codului de procedură civilă. Astfel, la soluționarea litigiilor privind caracterul abuziv al contractelor încheiate între comercianți și consumatori trebuie avută în vedere Legea nr.193/2000 indiferent dacă persoana pretins prejudiciată s-a adresat direct instanței de judecată, potrivit art.14 din Lege, sau a sesizat Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, potrivit art.8-14 din Lege. Această împrejurare reiese în mod evident din chiar formularea art.14 - consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă: contractele încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi sunt contractele în care au fost stipulate clauze abuzive; dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă devin aplicabile în condițiile principiului ”legea specială se completează cu legea generală”.
Totodată, este imperios necesar a sublinia că în speță nu este aplicabilă Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, invocată de către reclamanți fără absolut niciun fundament juridic, dat fiind faptul că părțile au încheiat un contract de credit de consum, iar Legea nr. 190/1999 reglementează regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiții imobiliare.
Aplicarea în cauză a Directivei nr. 93/13/CEE:
Ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege națională.
Pentru ca o directivă să beneficieze totuși de efect direct (înțeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanțelor naționale), în situația în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerințe: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus directiva sau să o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocată să fie clară, precisă, necondiționată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster. Aceste cerințe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiție în mai multe cauze: C – 41/74 V. Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părți nu are calitatea de autoritate statală, astfel că pârâta nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr.93/13/CEE.
Cu toate acestea, instanța va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale și prin prisma art. 4 alin. 2 din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar și prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.
Instanța apreciază că nu există nici un impediment în ceea ce privește interpretarea textului legii naționale - art. 4 alin. 6 din Lege - în sensul că acesta se referă la prețul și la obiectul contractului. Astfel, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Legiuitorul român a ales să scoată din sfera analizei caracterului abuziv clauzele ce se referă la definirea obiectului principal al contractului sau calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, respectiv produsele și serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
De altfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, CJUE a subliniat, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 31). În lumina acestor principii, Curtea a hotărât că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29) .
În opinia CJUE, posibilitatea instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezintă „un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din Directiva 93/13, anume faptul că respectivele clauze abuzive să nu creeze obligații pentru un consumator individual, cât și pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7 din această directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii”( Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, R.., p. I‑_, punctul 32). Dreptul astfel recunoscut instanței a fost considerat necesar pentru „a se asigura o protecție efectivă a consumatorului, având în vedere în special riscul destul de important ca acesta să nu își cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăți în exercitarea lor” (Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, R.., p. I‑_, punctul 33).
Totodată, prin hotărârea pronunțată în cauza C-602/10, . împotriva Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Călărași (CJPC), CJUE a reținut că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună instituțiilor de credit obligații, care nu sunt prevăzute de directiva menționată, în ceea ce privește tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al respectivei măsuri, precum și că normele din Tratatul FUE în materie de liberă prestare a serviciilor trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziții de drept național prin care instituțiilor de credit li se interzice să perceapă anumite comisioane bancare.
În același sens, prin hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, Á. Kásler și H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, s-a reținut că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că:
– termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează;
– o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alin. 2 din Directiva 93/13.
Prin urmare, instanța poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele deduse judecății în prezenta cauză, având în vedere considerentele expuse mai sus, precum și dispozițiile art. 11 alin. 1 din Constituția României, în conformitate cu care Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, respectiv art. 20 din Constituția României, care statuează că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Aspecte de ordin teoretic
Avându-se în vedere principiul autonomiei (libertății) de voință și limitele sale, contractul nu este doar un acord de voință, ci reprezintă voințele și interesele reunite ale părților. De regulă, contractele clasice (negociate) înseamnă acordul de voință al părților. În realitate, contractul este un summum al voințelor și intereselor părților. Definiția contractului ca acord de voințe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate, căci contractele în care sunt parte profesioniștii arareori sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte forțate, contracte de adeziune), voința uneia dintre părti sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată sau alterată de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului.
Interesele părților trebuie conciliate, prestatiile părților trebuie să fie proporționale și coerente, iar echilibrul contractual este o cerință a obligațiilor contractuale implicite de bună credință și echitate (art. 970 C.civ. 1864) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului (care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică). Solidarismul contractual înseamnă legătura contractuală intrinsecă și profundă pe care contractul o creeaza între părți, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele. În contractele pe termen lung, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument din încheierea și executarea contractului, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existența sau executarea contractului.
Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor părților, ceea ce presupune o justă repartiție între părți a sarcinilor, riscurilor și profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual, iar pentru a concilia interesele părților, conținutul contractului trebuie să raspundă efectiv exigențelor principiului proporționalității și principiului coerenței, părțile fiind datoare la un comportament de natura a permite celuilalt să își atingă scopurile pentru care a incheiat contractul.
Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului împotriva leziunii, care reprezintă un dezechilibru contractual orginar și care, potrivit art. 6 din Legea 193/2000, sunt fără efect pentru consumator (legea avand efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Lege, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având nu doar dreptul, ci și obligația de a constata, chiar și din oficiu, această nulitate.
Cum comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 C.civ. 1864 nu își găsește aplicarea în totalitatea consecințelor sale, mai ales că acesta text legal trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ. 1864 (prin convențiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publică și bunele moravuri, fiind evident că aceste doua elemente limitează libertatea de a contracta și circumscriu efectele contractului în spațiu și timp, în functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnarii contractului sau ulterior, în cursul executării sale). Inegalitatea economică, tehnică și juridică între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit ulterior incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, acționind ca un levier (“leverage”) în favoarea consumatorului și, în acest fel, determinând un dezechilibru juridic în sens contrar.
Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.
Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de comercianți cu consumatorii. Interpretând această directivă, CJUE a stabilit, în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98), că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.
Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Așadar, faptul că aceste contract a fost executat ca atare de consumator nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive.
Cerințele calificării unei clauze contractuale drept ”abuzive”:
Potrivit art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, ”o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege (în forma în vigoare la data încheierii contractului), evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. 3 din Lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, iar dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Totodată, art. 1 alin. 1 din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, ”aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C 168/05, R.., p. I_, punctul 25, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C 243/08, Rep., p. I 4713, punctul 22, și Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C 40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29).
Așadar, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește, în mod cumulativ, următoarele condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.
Convenția de credit în discuție, încheiată între părți, are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menționate: între reclamanți, părți contractante aflate în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanta; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții doar manifestându-și voința de a încheia convenția.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte) și nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a alege între mai multe „produse predefinite” și „contracte de credit standardizate”, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanta a avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi incumbă, potrivit 4 alin. 3 teza a II-a din Lege.
Faptul că reclamanții au acceptat să semneze convenția de credit în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că au renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.
Cu toate acestea, în ceea ce privește moneda creditului, instanța nu are absolut niciun dubiu că reclamanții au ales, în deplină cunoștință de cauză, să contracteze împrumutul într-o monedă străină, respectiv CHF, iar nu în moneda națională.
Simpla împrejurare că banca îi pune clientului la dispoziție mai multe tipuri de contracte preformulate din care acesta poate alege o variantă sau alta nu înseamnă că împrumutatul poate modifica sau înlătura vreuna dintre clauzele preformulate.
Pentru motivele de fapt și de drept anterior menționate, instanța reține, în principiu, caracterul de adeziune al convenția de credit analizate, și deci caracterul nenegociat al clauzelor contestate de către reclamantă.
Apărarea pârâtei în sensul că reclamanta este o persoană bine informată, lucrând în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, este neîntemeiată și nu poate fi primită.
Împrejurarea că un consumator are studii superioare nu îl exclude de la protecția oferită de legea consumatorilor în genere, câtă vreme cerințele prevăzute de dispozițiile legale sunt confirmate în situația de speță.
Concluzia instanței se întemeiază pe dispozițiile art. 4 alin. 5 din Legea, pe argumentul de interpretare ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă), cât și pe rațiunea avută în vedere de legiuitor cu prilejul adoptării unei legislații de proteguire a intereselor consumatorilor, recte lipsa posibilității de negociere directă a consumatorului cu prilejul încheierii unui contract standard preformulat și crearea, printr-o atare modalitate de formare a acordului de voință, a unei poziții net defavorabile consumatorului aflat în nevoie de acordare a unor sume de bani cu titlu finanțare, de natură a crea un dezechilibru semnificativ, contrar cerințelor bunei-credințe, în detrimentul consumatorului, fie el și profesionist în domeniul dreptului.
Mai mult decât atât, în hotărârea din 03.09.2015 pronunțată în cauza C-110/14, C. vs. Volksbank România SA, CJUE a reținut că noțiunea „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real, iar instanța națională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive are obligația să verifice, ținând seama de ansamblul elementelor de probă și în special de termenii acestui contract, dacă împrumutatul poate fi calificat drept „consumator” în sensul directivei menționate (a se vedea prin analogie Hotărârea Faber, C‑497/13, EU:C:2015:357, punctul 48). Pentru a proceda astfel, instanța națională trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu.
Or, activitatea reclamantei nu are absolut nicio legătură cu activitatea de creditare, iar studiile superioare ale reclamantei nu sunt de natură a o scoate pe aceasta din sfera noțiunii de „consumator”.
Clauzele contractuale criticate de reclamanți
- Prin art. 3.1.5 lit. b din contract și art. 10 din condițiile speciale s-a prevăzut că, în vederea acordării creditului, împrumutatul va plăti comision de acordare credit în cuantum de 2,5%, calculat asupra sumei creditului.
Referitor la comisionul de acordare a creditului, această clauză este foarte clară și nu creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
La o banală lecturare a acestei clauze de către orice consumator rezonabil rezultă cu prisosință motivația pentru care a fost perceput acest comision, recte acordarea creditului. Banca a efectuat o prestație, ce presupune o . activități finalizate cu acordarea creditului, astfel că se justifică perceperea unui comision pentru această prestație.
Reclamanții au avut posibilitatea de a cunoaște anterior încheierii contractului faptul că, în măsura în care vor să contracteze cu pârâta, au obligația de a achita un comision de acordare a creditului. Acest comision de acordare a fost clar determinat, prin menționarea cotei procentuale de 2,5% din valoarea creditului, neexistând absolut nicio neclaritate sub acest aspect. Clauza a fost redactată în mod inteligibil și s-a menționat că acest comision este datorat pentru acordarea creditului.
Reclamanții au contractat în deplină cunoștință de cauză cu pârâta, iar pe piața financiară exista o multitudine de oferte, astfel că în momentul în care a ales să contracteze cu pârâta, reclamanta și-a asumat fără absolut niciun dubiu obligația de a achita un comision de acordare credit.
Cuantumul comisionului de acordare a fost menționat în mod expres în condițiile speciale ale contractului, nefiind un cost ascuns, ci cunoscut și acceptat de către reclamantă, iar atitudinea băncii nu poate fi considerată drept rea-credință sau neloială față de consumator. Desigur, valoarea acestui comision este considerabilă, dar alegația reclamanților privind caracterul abuziv al clauzei în discuție este lipsită de orice suport probator, fiind mai degrabă o dorință a acestora de diminuare a costurilor creditului, care însă este contrazisă de realitatea faptică.
Concluzionând, este fără putință de tăgadă că această clauză nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
- Prin art. 3.1.5 lit. c din contract și art. 11 din condițiile speciale s-a prevăzut că împrumutatul va plăti un comision lunar de administrare în cuantum de 0,15%, calculat asupra soldului creditului
În ceea ce privește comisionul de administrare, se cuvine a reține, mai întâi, faptul că acest comision de administrare se calculează la valoarea soldului creditului, iar nu la valoarea totală a creditului, ceea ce înseamnă că valoarea sa se diminuează proporțional cu achitarea debitului.
Chiar dacă se reține că nu ar fi fost negociată direct cu reclamanții, clauza reglementând comisionul de administrare a fost clar redactată, atât sub aspectul motivului pentru care este perceput (administrarea lunară a creditului), cât și a procentului aplicabil (0,15% din valoarea soldului creditului), a formulei de calcul și a datelor la care este calculat și perceput (se calculează și se încasează lunar, la fiecare dată scadentă, odată cu rata de credit).
Mai mult decât atât, prin art. 36 din OUG nr. 50/2010 a fost prevăzută expres posibilitatea perceperii comisionului de administrare credit. Textul legal antemenționat nu a validat practica unor instituții bancare privind perceperea unui comision de administrare, dar reprezintă un element demn de luat în considerare, neputându-se face abstracție de faptul că acest comision nu a fost interzis de legiuitor, spre deosebire de alte comisioane.
Cuantumul comisionului de administrare, reprezentând 0,15%, a fost stabilit prin raportare la valoarea soldului creditului, iar nu la valoarea totală a creditului, astfel că nu este vădit disproporționat în raport cu rata de credit și cu dobânda.
Aceste constatări reprezintă tot atâtea argumente pentru care nu pot fi reținute susținerile reclamanților, clauza în discuție nefiind de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Deoarece valoarea comisionului, ce se achită lunar pe toată durata creditului, se calculează în raport de valoarea soldului creditului, ne aflăm în prezența unei sume ce este corelată cu valoarea soldului rămas de achitat. Clauza contractuală prin care se stabilește un comision de administrare a creditului nu este în sine abuzivă, în raport de scopul acestui comision relevat în contract. Chiar prin OUG nr. 50/2010 – art. 36 este menționat comisionul de administrare ce se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.
În cauză ar fi existat un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, în măsura în care comisionul plătit lunar s-ar fi raportat la valoarea întregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data plății comisionului.
Mai mult decât atât, prin actul adițional nr. 1/19.02.2015 părțile au adus anumite modificări la contractul de credit inițial, stipulându-se, printre altele, faptul că valoarea comisionului de administrare este de 0,02% (f. 74).
Concluzionând, clauzele contractuale contestate nu au caracter abuziv, iar cererea reclamanților este neîntemeiată și urmează a fi respinsă ca atare.
În mod subsecvent, instanța constată că nu sunt întrunite în cauză condițiile plății nedatorate potrivit art. 1092 C.civ., întrucât reclamanții au achitat sumele aferente comisionului de acordare credit și comisionului de administrare în vederea executării obligațiilor contractuale, nefiind în prezența unei plăți nedatorate, ci a unei plăți pe deplin datorate, motiv pentru care cererea reclamanților de restituire a sumelor achitate cu acest titlu este nefondată și urmează a fi respinsă ca atare.
Având în vedere lipsa culpei procesuale a pârâtei în declanșarea prezentului proces, în condițiile art. 453 alin. 1 C.proc.civ., instanța constată că cererea reclamanților privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiată și urmează a fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea formulată de reclamanții S. L. A., CNP_, și T. M., CNP_), ambii cu domiciliul ales la C.. Av. A. C., în București, ., ., sector 2, în contradictoriu cu pârâta G. B. SA, cu sediul în București, ., nr. 5, Novo Park 3, clădirea F, . 2, înregistrată în registrul comerțului sub nr. J_, C. RO_, ca neîntemeiată.
Cu drept de apel, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la prezenta instanță.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16.09.2015.
Președinte, Grefier,
A. B. A. V. N. E.
Red./Tehnored. ABA/VNE
05.10.2015/4 ex.
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 8969/2015.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 8971/2015.... → |
|---|
