Pretenţii. Sentința nr. 9522/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9522/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 28-09-2015 în dosarul nr. 9522/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 9522
Ședința publică de la 28.09.2015
Instanța constituită din:
Președinte: L. M.-V.
Grefier: F.-G. M.
Pe rol se află soluționarea cauzei având ca obiect clauze abuzive, pretenții, privind pe reclamanții B. – O. S. V. și B. – O. M. în contradictoriu cu pârâta V. ROMÂNIA SA.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul dosarului, stadiul procesual, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, după care:
Instanța încuviințează proba cu înscrisuri, cele depuse la dosarul cauzei.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 București la data de 11.05.2015, reclamanții au solicitat să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din convenția de credit nr._/DR/04.08.2008 încheiată de părți: art. art. 5.1 lit. a din condițiile speciale, art. 3.5 din condițiile generale, art. 3 lit. d din condițiile speciale, art. 8.1 lit. c și d din condițiile generale, art. 3 lit. a și art. 5.1 lit. a din condițiile speciale, astfel cum au fost modificate prin actul adițional nr. 1/28.01.2011, precum și art. 3 lit. a și art. 5.1 lit. b din condițiile speciale, astfel cum au fost modificate prin actul adițional nr. 2/28.01.2011.
De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei să le restituie sumele plătite în temeiul clauzelor considerate abuzive, cu dobânda legală aferentă, precum și obligarea pârâtei la întregirea art. 3 lit. a în sensul menționării faptului că dobânda este fixă, obligarea pârâtei să precizeze elementele componente ale procentului de dobândă și obligarea pârâtei la recalcularea ratei dobânzii prin raportare la marja inițială a băncii + Euribor.
În motivare, au arătat că au încheiat cu pârâta un contract de credit pentru suma de_ de euro și că banca pârâtă a procedat, ulterior, la schimbarea condițiilor contractuale avute în vedere inițial, obligațiile lor devenind vădit disproporționate.
Cu privire la comisionul de risc, au arătat că în contract nu se prevede clar motivul pentru care acesta este perceput. De asemenea, că, deși prin actele adiționale, acest comision a fost redenumit în comision de administrare, natura lui a rămas aceeași, respectiv o dobândă disimulată.
Referitor la clauza ce permite băncii modificarea dobânzii, au arătat că la momentul încheierii contractului li s-a comunicat că dobânda este fixă, astfel că nu pot fi de acord cu o dobândă variabilă. Au mai arătat că banca trebuia, în orice caz, să formuleze clauza astfel încât împrumutatul să aibă posibilitatea, din momentul încheierii contractului, să cunoască întinderea obligațiilor sale.
Aceeași imprecizie în formulare au invocat-o și în legătură cu anumite clauze ce permit băncii declararea scadenței anticipate.
În drept, au invocat Legea nr. 193/2000.
Au anexat înscrisuri.
Pârâta a depus întâmpinare. A invocat excepția necompetenței materiale, iar pe fond a solicitat respingerea cererii.
A arătat că unele clauze cu privire la care s-a solicitat să se constate caracterul abuziv nu sunt evaluabile în bani.
Pe fond, a arătat că începând cu data de 07.04.2015, banca a luat decizia de a nu mai percepe comisionul de risc, astfel că această parte a acțiunii ar fi rămas fără obiect.
A mai invocat faptul că prevederile ce vizează comisionul de risc și dobânda sunt clauze referitoare la obiectul contractului și la cerințele de preț și plată în sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, astfel că analiza caracterului abuziv al lor ar fi exclusă.
De asemenea, a invocat exprimarea clară și inteligibilă a clauzei ce stipulează comisionul de risc.
A invocat că, în realitate, clauzele contractuale ar fi fost negociate de părți, reclamanții neînțelegând să înainteze vreo contraofertă.
A invocat, cu privire la toate clauzele, inexistența unui dezechilibru semnificativ, dar și buna-credință a sa.
Referitor la posibilitatea de restituire a unor sume către reclamanți, a invocat faptul că, potrivit Legii nr. 193/2000, hotărârea judecătorească ar putea produce efecte doar pentru viitor.
De asemenea, cu privire la posibilitatea obligării sale și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, a invocat faptul că aceasta ar constitui o dublă reparație a aceluiași prejudiciu, în condițiile în care restituirea sumelor s-ar face, oricum, în euro.
În drept, a invocat Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13.
A anexat înscrisuri.
A fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând probele administrate, instanța reține:
Excepția necompetenței materiale este neîntemeiată.
Potrivit art. 94 pct. 1 lit. k C., judecătoriile judecă, în primă instanță, orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști.
Conform art. 101 alin. 1 și 2 C., în cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenței instanței se va ține seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părții din obiectul dedus judecății. Aceeași valoare va fi avută în vedere și în cererile privind constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită și repunerea părților în situația anterioară, precum și în cererile privind constatarea existenței sau inexistenței unui drept.
Prin urmare, în cauză nu are relevanță decât valoarea acelei părți care este dedusă judecății din obiectul actului juridic, și nu valoarea totală a acestuia, de_ de euro.
Or, din examinarea graficului de rambursare, se constată că atât valoarea totală a comisionului de risc, cât și aceea a dobânzii – acestea fiind capetele principale de cerere -, sunt situate sub pragul de_ de lei.
Prin urmare, competența materială aparține judecătoriei.
La soluționarea pe fond a cauzei, vom avea în vedere, în primul rând, dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, ele urmând a fi citate, dacă și în momentele în care va cazul.
De asemenea, vom avea în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în domeniul Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Directiva nu are efect direct în litigiile dintre particulari, însă norma internă de transpunere trebuie interpretată în lumina textului și a finalității normei europene, în acest mod instanța judecătorească, autoritate a statului, contribuind la atingerea rezultatelor prevăzute de directivă (CJUE, hotărârea pronunțată în cauza C-106/89, Marleasing, par. 8).
Între părți s-a încheiat, la data de 04.08.2008, convenția de credit nr._.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat al clauzelor în discuție, reținem:
Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Contrar susținerilor pârâtei, reținem că prevederile contractuale criticate nu au fost negociate de părți.
Astfel, nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept speciale doar ca urmare a faptului că ele cuprind elemente care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.).
Nu reprezintă negociere nici posibilitatea de a alege între ofertele mai multor bănci, nici posibilitatea de a alege între mai multe variante de contracte oferite de aceeași bancă.
Posibilitatea de a alege moneda creditului, perioada de rambursare sau suma totală împrumutată reprezintă doar adaptarea specifică a unor contracte de adeziune la caracteristicile concrete ale unui client și nu negociere.
Prin negociere se înțelege ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv natura și/sau conținutul clauzelor.
Pârâta nu a făcut însă dovada modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarilor ofertei, respectiv a faptului că aceștia din urmă au avut și alte opțiuni decât cea de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate.
De asemenea, reținem că faptul că reclamanții au considerat la momentul semnării contractului că oferta pârâtei era cea mai avantajoasă nu înseamnă că ei au renunțat la protecția oferită de normele specifice dreptului consumatorului.
Verificarea caracterului abuziv al unei clauze presupune existența unui contract semnat de părți, deci însăși încheierea contractului nu are cum, în același timp, să excludă aplicabilitatea normelor în discuție.
Nu are importanță nici dacă reclamanții și-au propus de la început ca la un moment dat să se adreseze instanței pentru verificarea caracterului abuziv al unor clauze sau dacă au hotărât efectuarea acestui demers mai târziu, în contextul intensificării discuțiilor din spațiul public cu privire la acest domeniu.
Ține de liberul acces la justiție alegerea momentului declanșării unui litigiu, reclamanții fiind ținuți, dacă este cazul, doar de limitări legale ale acestui drept, cum sunt prescripția, decăderile și altele.
Totodată, motivele concrete și personale pentru care o persoană hotărăște să se adreseze instanței nu au relevanță, importantă fiind temeinicia sau netemeinicia pretențiilor afirmate.
De asemenea, încheierea actelor adiționale nu reprezintă fine de neprimire.
În concluzie, reținem inexistența acestor impedimente pentru analizarea acțiunii reclamanților din perspectiva normelor de protecție a consumatorului.
Referitor la un alt fine de neprimire invocat de pârâtă, acela decurgând din dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, reținem:
Potrivit textului în discuție, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Conform art. 5.1 lit. a din condițiile speciale ale convenției, comisionul de risc este de 0,1%, fiind aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției.
Art. 3.5 din secțiunea 3 din condițiile generale stabilește că pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadentele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale.
Suma lunară datorată de către reclamanți cu titlu de comision de risc este evidențiată în cuprinsul planului de rambursare a creditului emis de către pârâtă.
În legătură cu art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, CJUE a arătat că, întrucât el prevede o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor, dispoziției respective, trebuie să i se dea o interpretare restrictivă (CJUE, hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, A. Kasler, par. 42).
De asemenea, a arătat că cerința privind transparența clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical și că prezintă o importanță esențială pentru respectarea acestei cerințe dacă în contract se indică în mod transparent motivul și particularitățile clauzei în discuție, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește (CJUE, hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, A. Kasler, par. 71 și 73).
Or, clauzele în discuție nu definesc în nici un fel riscul acoperit, iar explicațiile pârâtei din întâmpinare nu se regăsesc și în contract, în care se prevede doar că acest comision este datorat pentru punerea la dispoziție a creditului. Oricum, explicațiile respective ar fi fost convingătoare doar dacă ar fi existat și o dispoziție contractuală care să prevadă că, dacă nici unul dintre evenimentele cu potențial de risc nu se produce pe parcursul derulării contractului, sumele vor fi returnate clienților.
Pârâta, instituție bancară, a majorat costul creditului (față de situația în care nu ar fi perceput comisionul de risc), făcând obligația împrumutaților, consumatori, mai oneroasă, fără a da posibilitatea acestora să verifice dacă riscul s-a produs, care este natura acestui risc, dacă suma solicitată este necesară și proporțională cu riscul acoperit și dacă acest pretins risc nu putea fi acoperit prin celelalte sume plătite cu titlu de dobândă, de comisioane sau prin garanțiile aduse.
Reținem, așadar, că, deși clare din punct de vedere gramatical, clauzele privitoare la comisionul de risc nu îndeplinesc totuși cerințele de transparență prevăzute la art. 1 alin. 1 și la art. 4 alin. 6, teza finală, interpretat per a contrario, din Legea nr. 193/2000, astfel că ele pot fi analizate pe fond din perspectiva caracterului abuziv.
Referitor la clauza ce permite modificarea dobânzii, CJUE a arătat expres, în hotărârea pronunțată în cauza M. și în hotărârea pronunțată în cauza Invitel, că excluderea de la analiza pe fond a caracterului abuziv nu se aplică în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului.
Reținem și că în anexa Legii nr. 193/2000, art. 1 lit. a, se prevede că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract și că prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Or, prezența pe lista anexă semnifică faptul că astfel de clauze nu sunt excluse de la analiza pe fond a caracterului abuziv.
Referitor la analiza propriu-zisă a caracterului abuziv al clauzelor ce stipulează comisionul de risc, reținem:
Potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
În analiza pe fond a caracterului abuziv, trebuie verificată îndeplinirea a două condiții: clauza să fie contrară cerințelor bunei-credințe și clauza să creeze, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Referitor la buna-credință a băncii pârâte, reținem că, practic, natura comisionului de risc conduce la concluzia că perceperea sa reprezintă doar o formă mascată de a încasa o dobândă mai mare decât cea denumită ca atare, ceea ce, având în vedere că reclamanții - consumatori și-au fundamentat decizia de a încheia un contract tocmai cu banca – pârâtă și nu cu o altă bancă în principal pe cuantumul sumelor percepute cu titlu de dobândă, reprezintă o încălcare a cerințelor bunei-credințe.
Dacă scopul comisionului ar fi fost, într-adevăr, acoperirea riscurilor, ar fi trebuit să se prevadă restituirea sumelor în discuție dacă, la sfârșitul perioadei contractuale, se constata că toate obligațiile consumatorilor au fost îndeplinite.
Un indiciu în plus în susținerea celor expuse mai sus este adus de prevederile art. 36 din OUG nr. 50/2010, în cuprinsul cărora nu se regăsește și comisionul de risc. Chiar dacă acest act normativ nu se aplică și contractelor în curs de executare la data intrării sale în vigoare, voința legiuitorului, chiar ulterioară, poate ajuta la interpretarea unui contract în derulare și poate constitui un element care să sprijine concluzia că această clauză are un caracter abuziv în baza Legii nr. 193/2000, act normativ ce era în vigoare la data încheierii contractului.
Referitor la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, reținem că în cauză acesta este unul atât economic, cât și juridic.
Cu privire la definirea acestei noțiuni, CJUE a arătat că existența unui „dezechilibru semnificativ” nu necesită în mod necesar ca costurile puse în sarcina consumatorului printr‑o clauză contractuală să aibă în privința acestuia o incidență economică semnificativă în raport cu valoarea operațiunii în cauză, ci poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat acest consumator, în calitate de parte la contract, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul contractului, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzute de normele naționale (CJUE, hotărârea pronunțată în cauza C-226/12, Constructora Principado SA, par. 30).
În cauza citată mai sus, clauzele în discuție aveau o incidență economică redusă în raport cu valoarea totală a contractului, astfel că instanța europeană a arătat că acesta nu poate fi unicul criteriu, dar nu că el nu ar avea, în general, relevanță.
Așadar, incidența economică semnificativă în raport cu valoarea totală a contractului reprezintă un criteriu ce poate fi avut în vedere în analiza caracterului abuziv al clauzei.
Așa cum am arătat și mai sus, în cauză, prin instituirea comisionului de risc, s-a produs un dezechilibru economic semnificativ, acesta rezultând din valoarea totală a sumei ce ar urma să fie plătită cu acest titlu în raport cu valoarea creditului.
Pe de altă parte, s-a produs și un dezechilibru juridic, nereieșind cu claritate din contract care este contraprestația specifică acestui comision.
În contract se arată că se percepe acest comision pentru punerea la dispoziție a creditului, în timp ce explicațiile pârâtei se referă la riscul creditului. Așa cum am arătat, explicația privitoare la risc nu poate fi primită în condițiile în care nu există vreo clauză care să prevadă restituirea sumelor în condițiile în care riscul concret nu se produce.
Pe de altă parte, dacă este vorba despre acoperirea riscurilor generale ale băncii pârâte, dezechilibrul este și mai clar, consumatorul care își îndeplinește obligațiile fiind pus în situația să acopere și o parte din pierderile băncii rezultate din activități ale acesteia fără legătură cu contractul în discuție.
Pentru punerea la dispoziție a creditului, banca încasează oricum dobânda, ceea ce conduce la concluzia deja trasă, aceea că, pentru a crea aparența că dobânzile pe care le percepe sunt mici, încasând, totuși, un preț mai ridicat al contractului, pârâta a preferat să camufleze o parte a acestuia în comisionul de risc.
Prin urmare, reținem caracterul abuziv al clauzelor în discuție, urmând a dispune eliminarea lor din contract.
Prin eliminare în sistemul nostru de drept înțelegem tocmai regimul juridic al nulității.
Modificarea denumirii comisionului de risc în comision de administrare a reprezentat doar o aparentă punere în acord a contractului cu dispozițiile OUG nr. 50/2010. În realitate, natura acestui comision a rămas aceeași.
Nu are relevanță nici faptul că, începând cu o anumită dată, pârâta a încetat să mai perceapă comisionul de risc. Obiectul judecății este reprezentat și de plățile deja făcute de reclamanți cu acest titlu. Mai menționăm că sancțiunea pentru stipularea de clauze abuzive este nulitatea absolută, astfel că efectele hotărârii judecătorești se vor produce retroactiv.
Referitor la cererea de restituire a sumelor plătite cu titlu de comision de risc, reținem:
Reclamanții au efectuat plata sumelor evidențiate în scadențarul emis de pârâtă cu titlu de comision de risc, sumele fiind transferate în contul pârâtei cu titlu de plată. Plata s-a efectuat de către reclamanți din eroare, cu convingerea că sunt debitorii unei obligații care s-a dovedit inexistentă, deoarece clauzele ce instituiau comisionul de risc au caracter abuziv și nu pot produce nici un efect.
Astfel, a dispărut fundamentul pentru executarea obligației de plată a comisionului de risc și este necesar a se acoperi prejudiciul suferit de reclamanți și a se restabili situația anterioară, precum și a se înlătura toate consecințele patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută.
În consecință, fiind întrunite cerințele cumulative pentru a se constata plata nedatorată, instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor încasate până în prezent și a celor care vor fi încasate în continuare cu titlu de comision de risc/comision de administrare și la plata dobânzii legale, ce se va calcula de la datele încasării până la data restituirii efective.
Dobânda legală este datorată pentru că sumele plătite cu titlu de comision de risc nu au fost niciodată datorate, astfel că pârâta trebuie să acopere și prejudiciul produs prin lipsirea reclamanților de acești bani în perioada dintre plată și restituire. De asemenea, reținem că în raporturile juridice de acest gen dobânda curge de drept, fără punere în întârziere. Faptul că sumele sunt prevăzute în euro acoperă doar rata inflației, nu însă și lipsa de folosință.
Aceste considerente sunt valabile și pentru cererea de restituire a sumelor achitate în plus, cu titlu de dobândă.
Referitor la dobândă:
Conform art. 3 lit. d din condițiile speciale inițiale, banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii.
Această clauză pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiințat. Conform art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Instanța constată că motivul întemeiat prevăzut în contract este acela al „intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară”.
Prin „motiv prevăzut în contract”, în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.
Motivul unei „schimbări semnificative pe piața monetară” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs. O schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă. Este evident că un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanța învestită cu verificarea legalității acestei clauze și a aplicării ei.
Dificultatea stabilirii unor criterii obiective nu reprezintă un motiv suficient pentru ca acestea să nu fie, totuși, arătate și, în al doilea rând, dacă banca ar fi totuși în imposibilitate de a găsi un criteriu obiectiv, ar trebui să își asume consecințele acestei imposibilități. Or, în cauză, dimpotrivă, cel care se află într-o poziție în care poate doar să ia act de modificarea ratei dobânzii, este clientul.
Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform textului citat anterior, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă.
Nu este suficient faptul că legislația prevede, la modul general, posibilitatea de a solicita rezilierea. În realitate, conform dreptului comun, consumatorii nu ar putea solicita rezilierea pentru exercitarea de către profesionist a unei prerogative prevăzute în contract, ci doar pentru nerespectarea contractului. Din acest motiv, în această materie, este necesar ca posibilitatea rezilierii să fie prevăzută expres în contract, tocmai pentru că, în condițiile dreptului comun, ea nu ar exista.
Aceste considerente sunt valabile doar pentru forma contractului de până la momentul încheierii actului adițional nr. 1. Conform acestuia, rata variabilă a dobânzii este compusă din Euribor la trei luni + marja fixă a băncii. Prin urmare, începând cu data încheierii actului adițional nr. 1, este îndeplinită cerința de transparență a clauzei referitoare la modificarea dobânzii, astfel încât aceasta nu mai creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Cu privire la solicitările reclamanților de la punctele 3-5 ale cererii de chemare în judecată, reținem că de la regula prevăzută în art. 969 alin. 1 C. civ. 1864 se poate deroga doar în ipoteza unor prevederi legale care să permită acest lucru. Or, Legea nr. 193/2000, deși permite declararea unor clauze ca fiind abuzive, nu permite instanțelor să stabilească valori ale dobânzilor sau alte elemente contractuale. Singura intervenție permisă de lege este cea a analizării clauzelor, astfel cum acestea sunt deja formulate, fără însă a stabili noi clauze. Prin urmare, astfel de solicitări sunt neîntemeiate.
Subsecvent soluției date asupra acestui capăt de cerere, se va dispune restituirea către reclamanți a diferenței dintre suma încasată cu titlu de dobândă până la încheierea actului adițional nr. 1/28.01.2011 și suma care ar fi fost încasată cu același titlu dacă ar fi fost luată în considerare o dobândă de 5,95% pe an. Practic, constatându-se nulitatea absolută a clauzei ce prevedea posibilitatea de modificare a dobânzii, rezultă că între părți, pentru acea perioadă, a produs efecte dobânda fixă inițial stabilită.
Referitor la anumite ipoteze de declarare a scadenței anticipate
Conform art. 8.1 lit. c și d din condițiile generale, în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate, respectiv în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător, banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, codebitorului și garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform Convenției.
Aceste clauze, pentru a nu fi abuzive, ar trebui să descrie un motiv întemeiat, în sensul Legii nr. 193/2000, adică o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, un anumit efect se va produce. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce..
Formulările cuprinse în clauzele analizate, respectiv „situație neprevăzută”, „în opinia băncii”, „să devină improbabil”, „garantat corespunzător”, sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanța învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul. Prin urmare, clauzele analizate sunt abuzive, întrucât exclud, prin modul în care sunt formulate, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprind.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția necompetenței materiale.
Admite în parte cererea formulată de reclamanții B. – O. S. V. (CNP_) și B. – O. M. (CNP_), ambii cu domiciliul ales la CA C. M. Vicentiu din București, Calea Rahovei nr. 266-268, clădirea 60, ., Electromagnetica Business Park, sector 5, în contradictoriu cu pârâta V. ROMÂNIA SA (J_, CUI_), cu sediul în București, ., etaj 3-8 și 10, sector 2.
Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din convenția de credit nr._/DR/04.08.2008 încheiată de părți:
- art. 3 lit. d din condițiile speciale inițiale;
- art. 5.1 lit. a din condițiile speciale și art. 5.1 lit. a din condițiile speciale, astfel cum au fost modificate prin actul adițional nr. 1/28.01.2011, precum și art. 5.1 lit. b din condițiile speciale, astfel cum au fost modificate prin actul adițional nr. 2/28.01.2011;
- art. 3.5 din condițiile generale;
- art. 8.1 lit. c și d din condițiile generale.
Obligă pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare, a dobânzii legale aferente, ce se va calcula de la data plății fiecărei rate și până la data restituirii efective, precum și a diferenței dintre suma încasată cu titlu de dobândă până la încheierea actului adițional nr. 1/28.01.2011 și suma care ar fi fost încasată cu același titlu dacă ar fi fost luată în considerare o dobândă de 5,95% pe an.
Respinge, în rest, cererea reclamanților.
Cu apel în 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 28.09.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red/dact – L.M.-V.
5 ex. – 02.10.15
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 9532/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 9393/2015. Judecătoria SECTORUL 2... → |
|---|
