Uzucapiune. Încheierea nr. 09/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 09/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 16-11-2015 în dosarul nr. 12345/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică din 09.11.2015
Instanța constituită din:
Președinte: L. M.-V.
Grefier: F.-G. M.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect uzucapiune, accesiune, privind pe reclamantul pârât A. D. în contradictoriu cu pârâtul reclamant G. N. A. (fost G. N.).
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns părțile personal și asistate de apărători, cu împuternicirile avocațiale depuse la dosarul cauzei.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul dosarului, stadiul procesual, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, după care:
Apărătorul pârâtului învederează că martorul Z. M., propus pentru audiere, este în imposibilitate de prezentare din motive medicale, astfel că solicită înlocuirea sa cu B. P., prezent la acest termen de judecată.
Apărătorul reclamantului reiterează solicitarea formulată la termenul de judecată anterior, respectiv ascultarea câte unui martor pentru fiecare parte.
Apărătorul pârâtului se opune audierii martorului propus de partea adversă, Cuciumita N.. Susține că acesta este în proces cu pârâtul.
Apărătorul reclamantului susține că nu s-a formulat cerere prin care să indice martorii. Există litigiu de natură civilă între părți. Nu există interdicție legală.
Apărătorul pârâtului arată că martorul având o situație similară nu ar formula o depoziție obiectivă. La momentul formulării cererii de chemare în judecată, ce are ca obiect uzucapiune, s-au invocat aceleași aspecte, care sunt sau nu sunt adevărate. Tinde să denatureze adevărul, având în vedere că pronunțarea unei hotărâri favorabile reclamantului ar fi și în favoarea sa.
Apărătorul reclamantului susține că partea adversă a formulat o cerere, însă fără să indice temeiul de drept.
Instanța arată că va asculta martorul, neexistând o interdicție expresă, urmând însă să aibă în vedere situația acestuia.
Instanța, în temeiul art. 192 și art. 193 C.proc.civ., procedează la audierea sub prestare de jurământ a martorilor Cuciumita N., V. I., G. T. și B. P., depozițiile acestora fiind consemnate conform art. 196 C.proc.civ. și depuse la dosarul cauzei.
Martorul G. T., în dovedirea susținerilor, depune în copie adresa nr. 2000/27.04.1994 emisă de Comisia Municipiului București și S.A.I. pentru Aplicarea Legii nr 18/1991.
Instanța, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Apărătorul reclamantului pune concluzii de admitere a cererii principale, respectiv să se constate că partea pe care o reprezintă a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului ca efect al uzucapiunii, respectiv asupra construcției. Solicită omologarea raportului de expertiză întocmit în cauză.
Susține că sunt îndeplinite dispozițiile art. 482, 489, 492 Cod civil.
Arată că reclamantul întrunește condițiile posesiei. Solicită îndepărtarea depoziției martorului, care în mod eronat a afirmat că 1994,1995 ar fi anul edificării construcției.
Referitor la cheltuielile de judecată, arată că vor fi solicitate pe cale separată.
Apărătorul pârâtului pune concluzii de respingere a cererii principale. Susține că nu este împlinit termenul de 30 de ani pentru constatarea uzucapiunii. Arată că până la Revoluție, dar și în continuare, reclamantul era detentor precar. Nici ulterior nu a fost posesie sub nume de proprietar.
Arată că martorul propus de reclamant a susținut că edificarea construcției s-ar fi făcut după 1990. Prin cererea de chemare în judecată se arată că edificarea construcției s-a făcut înainte de 1990 și după acest an aceasta s-a modernizat.
Cât privește cererea reconvențională, solicită admiterea ei.
Cheltuielile de judecată urmează să fie solicitate pe cale separată.
Apărătorul reclamantului pune concluzii de respingere a cererii reconvenționale, reclamantul fiind constructor de bună-credință.
Instanța declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Având nevoie de timp pentru a delibera,
DISPUNE:
Amână pronunțarea pentru data de 16.11.2015.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 09.11.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR._
Ședința publică din 16.11.2015
Instanța constituită din:
Președinte: L. M.-V.
Grefier: F.-G. M.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect uzucapiune, accesiune, privind pe reclamantul pârât A. D. în contradictoriu cu pârâtul reclamant G. N. A. (fost G. N.).
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 09.11.2015. Pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea pentru 16.11.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 București la data de 09.10.2012, reclamantul a solicitat să se constate că a dobândit, prin uzucapiune de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilului – teren în suprafață de 688 mp situat în București, .-68, sectorul 2.
De asemenea, să se constate că a dobândit, prin accesiune imobiliară artificială, dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe respectivul teren.
În motivare, a arătat că a intrat în posesia imobilului în anul 1980, când acesta i-a fost atribuit de Consiliul Popular al Sectorului 2 București pentru a-l cultiva cu legume și zarzavaturi.
A mai arătat că din anul 1981 a împrejmuit o suprafață mai mare de teren decât cea care i-a fost atribuită și că a stăpânit-o în continuare sub nume de proprietar.
A mai arătat că a edificat o construcție, pe care, după anul 1990, a renovat-o și a extins-o.
A invocat faptul că posesia pe care a exercitat-o îndeplinește toate condițiile pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
A mai arătat că pârâtul nu i-a tulburat posesia în nici un fel.
În drept, a invocat art. 1890 C. civ. 1864, art. 492 C. civ. 1864.
A anexat înscrisuri.
Pârâtul a depus întâmpinare (f.111 și urm.). A invocat excepția lipsei calității procesuale active, iar pe fond a solicitat respingerea cererii.
A arătat că este proprietarul întregului teren situat în București, .-68, sectorul 2, dreptul de proprietate fiind înscris și în cartea funciară.
A invocat faptul că reclamantul nu are calitatea de posesor, ci doar pe aceea de detentor precar.
Astfel, în perioada 1980-1993, reclamantul a folosit terenul cu îngăduința Consiliului Popular al Sectorului 2 București, și nu sub nume de proprietar.
Pe de altă parte, deși reclamantul nu dovedește intervertirea detenției precare în posesie, chiar dacă această probă ar fi făcută, posesia nu ar avea durata necesară, ea neputând începe decât, eventual, din anul 1993.
A mai arătat că reclamantul nu a plătit niciodată impozite pentru terenul în discuție și că acest element ar fi putut constitui o probă în sprijinul ideii stăpânirii bunului sub nume de proprietar.
A anexat înscrisuri.
Pârâtul a depus și cerere reconvențională (f.129 și urm.).
A solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor situate pe terenul în discuție prin accesiune imobiliară artificială și, în funcție de poziția reclamantului, să se dispună înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară sau să se dispună obligarea reclamantului la desființarea construcțiilor pe cheltuiala acestuia sau să se dispună obligarea reclamantului să cumpere imobilul - teren la valoarea de circulație pe care ar fi avut-o dacă nu s-ar fi edificat construcția.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul – teren + construcție, precum și evacuarea acestuia.
În motivare, a reiterat faptul că este proprietar al întregului teren situat în București, .-68, sectorul 2.
A mai arătat că reclamantul nu a depus nici un înscris pentru a dovedi afirmațiile sale privind edificarea construcțiilor.
A susținut că reclamantul nu poate fi autor de bună-credință al lucrărilor, atât timp cât terenul îi fusese repartizat doar în vederea cultivării de legume.
A anexat înscrisuri.
Reclamantul a depus întâmpinare la cererea reconvențională (f.165 și urm.). A solicitat respingerea acesteia, arătând, în primul rând, că nu sunt aplicabile dispozițiile noului Cod civil, invocate de pârât, ci acelea ale Codului civil 1864.
De asemenea, a arătat că prezumția de proprietate asupra construcțiilor nu a fost și nu poate fi răsturnată.
În subsidiar, pentru situația în care acțiunea principală ar fi respinsă, a solicitat să se constate calitatea sa de constructor de bună-credință, astfel încât pârâtul să fie obligat să îi plătească valoarea materialelor și a prețului muncii sau o sumă egală cu sporul de valoare adus fondului.
A mai arătat că pârâtul, prin pasivitatea sa îndelungată, s-a desesizat de bun, permițându-i să exercite în continuare posesia. Abia prin formularea cererii reconvenționale, acesta a înțeles să iasă din pasivitate.
A susținut că a intervertit calitatea de detentor precar în cea de posesor încă din anul 1981.
A fost administrată proba cu înscrisuri, cea cu interogatoriile părților și cea testimonială. De asemenea, au fost efectuate expertize topo și în construcții.
Analizând probele administrate, instanța reține:
Excepția lipsei calității procesuale active este neîntemeiată. Pârâtul a invocat această excepție prin prisma faptului că reclamantul nu ar fi posesor, ci detentor precar. Or, acest aspect este unul de fond. Pentru îndeplinirea condiției calității procesuale active este suficient că reclamantul se pretinde posesor.
În ceea ce privește legea aplicabilă litigiului, reținem că aceasta este Codul civil 1864, astfel cum rezultă din art. 58 alin. 1 și din art. 82 din Legea nr. 71/2011.
Pe fond, reținem că pârâtul este proprietarul întregului teren situat în București, .-68, sectorul 2, astfel cum reiese din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 03.02.1993 cu fostul proprietar, Z. M. (f.206-207). Întregul teren este evidențiat în schița anexă a raportului de expertiză topo (f.204), iar în aceeași schiță este evidențiată și partea de teren în litigiu (pct. 1-2-3-4-5-1).
Prin decizia nr. 298/23.04.1980 (f.209), reclamantului i-a fost repartizată, de către Consiliul Popular al Sectorului 2 București, o suprafață de 300 mp de teren în folosință, pentru a-l cultiva cu legume și zarzavaturi. În adresa trimisă acestuia, s-a mai prevăzut că repartizarea terenului spre folosință se face gratuit și temporar, putându-se prelua necondiționat pentru alte scopuri, atunci când va fi necesară această măsură.
Reclamantul susține că inițial a cultivat cu legume pe suprafața de 300 mp de teren, dar că, din primăvara următoare, cea a anului 1981, a înțeles să ia în posesie o suprafață mai mare, pe care a împrejmuit-o și pe care a edificat o locuință.
Observăm că susținerile reclamantului nu sunt confirmate de cele ale martorilor propuși de el, care au arătat că reclamantul a împrejmuit încă de la început întreaga suprafață, inclusiv din cauză că aceasta era una marginală și acoperită de gunoaie, astfel că alte persoane nu au dorit să o folosească.
Totodată, susținerile reclamantului nu sunt confirmate de cele ale martorilor propuși de el nici sub aspectul momentului edificării construcțiilor. Astfel, martorii au arătat că acestea au fost edificate începând cu anul 1990.
Mai mult, în răspunsul la interogatoriu, reclamantul arată că a construit în anii 1986-1987 (f.257). De asemenea, că a făcut împrejmuirea în 1980 (f.258).
Cum în sprijinul afirmației referitoare la data edificării construcțiilor reclamantul nu a adus nici o altă probă (spre exemplu, vreo cerere adresată autorităților pentru luarea în evidență în vederea calculării impozitului, astfel cum, de regulă, se proceda, chiar dacă era vorba despre construcții neautorizate), vom reține ca moment de început al efectuării lor cel mai devreme anul 1990.
De asemenea, reținem că reclamantul a îngrădit încă de la început (anul 1980) terenul în configurația actuală, astfel cum reiese din declarațiile martorilor și din răspunsul său la interogatoriu. În aceste condiții, afirmația din cererea de chemare în judecată privind presupusa acțiune din anul 1981 pare a fi făcută doar pentru a justifica o eventuală intervertire a detenției precare în posesie la acel moment.
Conform art. 1846 C. civ. 1864, orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii, iar potrivit art. 1847 C. civ. 1864, ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.
Potrivit art. 1890 C. civ. 1864, toate acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu, și fără să i se poată opune reaua-credință.
Potrivit art. 1169 C. civ. 1864, cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, iar potrivit art. 129 alin. 1 teza finală C. 1865, părțile au îndatorirea să își probeze pretențiile și apărările.
Reclamantul trebuia să dovedească faptul că îndeplinește toate condițiile prevăzute de textele mai sus arătate, însă nu a făcut acest lucru.
Astfel, în primul rând, cel puțin pentru perioada 1980-1990, reclamantul nu a dovedit că ar fi stăpânit terenul sub nume de proprietar.
Potrivit art. 1853 alin. 1 C. civ. 1864, actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesie sub nume de proprietar. Conform alineatului următor, tot astfel este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său.
Este adevărat că potrivit art. 1854 C. civ. 1864, posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început pentru altul, însă, de asemenea, art. 1855 C. civ. 1864 arată că atunci când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeași calitate, dacă nu este probă contrarie.
În cauză, reclamantul a început stăpânirea prin simpla îngăduință a Consiliului Popular al Sectorului 2 București și nici nu a dovedit intervertirea detenției precare în posesie decât, cel mult, începând cu anul 1990.
Într-adevăr, am putea considera faptul edificării construcției drept negare a dreptului celui de la care reclamantul deținea bunul, în sensul art. 1858 pct. 2 C. civ. 1864, însă, în raport cu momentul dovedit al construirii, nu ar fi împlinit în prezent termenul de 30 de ani prevăzut de lege. Acest termen nu ar fi împlinit nici dacă ne-am raporta la perioada 1986-1987, indicată de reclamant în răspunsul la interogatoriu.
În orice caz, dincolo de faptul că termenul de 30 de ani nu este împlinit, posesia reclamantului, pentru perioada de după intervertirea detenției precare, nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a fi aptă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Astfel, posesia invocată de reclamant nu poate fi considerată ca fiind utilă atât timp cât pârâtul a formulat plângere penală pentru tulburare de posesie încă din anul 2004 (f.274 și urm.). Este adevărat că Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința penală nr. 485/2006, l-a achitat pe reclamantul din prezenta cauză, însă în considerentele aceleiași sentințe s-a arătat că faptele reclamate în sarcina inculpaților ar putea constitui un ilicit juridic de natură a atrage un litigiu civil.
Uzucapiunea reprezintă, printre altele, și o sancțiune îndreptată împotriva pasivității adevăratului proprietar. Or, nu poate fi vorba despre o asemenea pasivitate atât timp cât pârâtul a negat întotdeauna dreptul reclamantului și atât timp cât a acționat inclusiv juridic în acest sens.
Din cele de mai sus, rezultă că nu sunt îndeplinite condițiile pentru dobândirea, de către reclamant, a dreptului de proprietate prin uzucapiune, astfel că acest capăt de cerere va fi respins.
Capătul de cerere privitor la accesiune va fi analizat împreună cu acțiunea reconvențională, pentru a stabili situația juridică a construcțiilor.
Conform art. 492 C. civ. 1864, orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra.
În cauză, este dovedit atât faptul că pârâtul este proprietarul terenului, cât și faptul că lucrările au fost efectuate de reclamant, pe cheltuiala lui, astfel încât art. 492 C. civ. 1864 nu poate servi drept temei pentru dobândirea dreptului de proprietate.
Sunt aplicabile situației dispozițiile art. 494 C. civ. 1864, urmând a stabili dacă reclamantul a fost de bună-credință sau de rea-credință în edificarea construcțiilor.
Conform art. 494 C. civ. 1864, dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice. Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantațiilor și a construcțiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut. De asemenea, dacă plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea lor.
Buna-credință în materie semnifică o convingere eronată, dar neculpabilă, cu privire la calitatea de proprietar asupra terenului. Cu alte cuvinte, constructorul crede, în mod greșit, dar fără ca greșeala să îi fie imputabilă, că este proprietar al terenului.
Buna-credință trebuie să fie străină de orice îndoială. Existența unor dubii cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra terenului exclude buna-credință.
Buna-credință trebuie să existe în momentul efectuării lucrării, mai exact, pe toată durata executării lucrării, până la momentul terminării ei.
În cauză, nici nu poate fi vorba despre convingerea reclamantului că era proprietarul terenului în discuție. El a cunoscut foarte bine faptul că terenul nu îi aparține și că acesta îi fusese repartizat în vederea cultivării cu legume și zarzavaturi. Inclusiv în răspunsul la interogatoriu, el arată că atunci când a edificat construcția știa că terenul este al Primăriei Sectorului 2 București (f.258).
De asemenea, posibila convingere că, în viitor, ar putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenului prin uzucapiune nu este același lucru cu convingerea că dreptul de proprietate îi aparține la momentul efectuării construcțiilor.
Prin urmare, reținem calitatea de constructor de rea-credință a reclamantului.
În aceste condiții, este întemeiată solicitarea din cererea reconvențională, de obligare a reclamantului să desființeze și să ridice construcțiile, pe cheltuiala sa și este neîntemeiată cererea reclamantului privitoare la accesiune.
În condițiile lipsei oricărui titlu al reclamantului asupra terenului în discuție, este întemeiată și cererea ca acesta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul.
În privința construcției, celelalte solicitări din cererea reconvențională devin lipsite de obiect. Astfel, având în vedere că reclamantul este obligat să le ridice, nu se mai pune problema dreptului de proprietate asupra lor și nici cea a evacuării lui din locuință. Proprietar asupra materialelor obținute după desființarea construcțiilor rămâne reclamantul, doar că acesta are și obligația de a le ridica de pe teren.
Totodată, nu se mai pune problema analizării ipotezelor din cererea reconvențională și care sunt specifice situației constructorului de bună-credință.
Mai menționăm și că este inutil să se dispună, alăturat acțiunii în revendicare admise, și evacuarea reclamantului de pe teren. Obligația de predare a bunului este inclusă în dispoziția de admitere a cererii de revendicare.
Cererea domnului expert C. N., de majorare a onorariului, este neîntemeiată, în condițiile în care realizarea expertizei nu a presupus operațiuni de mare dificultate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția lipsei calității procesuale active.
Respinge, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul-pârât A. D., cu domiciliul ales la av. D. I., în București, .. 21, sectorul 2, în contradictoriu cu pârâtul-reclamant G. N. A. (fost G. N.), cu domiciliul ales la av. Tuțoiu S., în București, .. 510A, Business Center, ..
Admite în parte cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant G. N. A. (fost G. N.) în contradictoriu cu reclamantul-pârât A. D..
Obligă reclamantul-pârât A. D. să desființeze și să ridice toate construcțiile situate pe partea din terenul situat în București, .-68, sectorul 2 evidențiată între pct. 1-2-3-4-5-1 din schița anexă a raportului de expertiză efectuat în cauză de domnul expert C. F..
Obligă reclamantul-pârât A. D. să lase pârâtului-reclamant G. N. A. (fost G. N.) în deplină proprietate și liniștită posesie partea din terenul situat în București, .-68, sectorul 2 evidențiată între pct. 1-2-3-4-5-1 din schița anexă a raportului de expertiză efectuat în cauză de domnul expert C. F..
Respinge, ca rămasă fără obiect, în rest, cererea reconvențională.
Respinge cererea domnului expert C. N., de majorare a onorariului.
Cu apel în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică în data de 16.11.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red/dact – L.M.-V.
4 ex. – 20.11.15
| ← Succesiune. Sentința nr. 13/2015. Judecătoria SECTORUL 2... | Plângere contravenţională. Hotărâre din 21-10-2015,... → |
|---|
