Acţiune în constatare. Sentința nr. 6719/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 6719/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 14-05-2015 în dosarul nr. 6719/2015

DOSAR NR._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORUL 3 BUCUREȘTI - SECȚIA CIVILĂ

SENTINTA CIVILA NR. 6719

Ședința publică din data de 14.05.2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: V. C. I.

GREFIER: S. M. F.

Pe rol se afla judecarea acțiunii civile, având ca obiect ,,contestatie la executare”, formulată de contestorul G. L. C., in contradictoriu cu intimata B. C. R. SA.

Dezbaterile au avut loc în sedinta publica din data de 01.04.2015,, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, dată la care instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat succesiv pronunțarea, la data de 08.04.2015, 22.04.2015, 29.04.2015, respectiv 14.05.2015, data la care a hotarat urmatoarele:

INSTANTA,

Deliberand asupra cauzei civile de fata, constata urmatoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 18.03.2014, sub nr._, reclamantul G. L. C. a solicitat instantei, in contradictoriu cu parata . SA:

1.constatarea si stabilirea marjei de calcul a bancii conform art.5 din contractul initial; 2.obligarea paratei de a comunica cotatia indicelui de referinta EURIBOR;

3.recalcularea nivelului dobanzii perceput, in baza expertizei contabile; la restituirea sumei de bani platite de reclamant peste rata si dobanda deja platita;

4.obligarea paratei la restituirea efectiva a sumelor de bani platite de reclamant peste rata si dobanda deja platita, ce va reiesi in urma experizarii, de la data semnarii contractului de credit si pana la ultima plata valabila;

5.obligarea paratei la restituirea efectiva a dobanzilor legale la sumele ce se vor dovedi ca fiind incasate abuziv, cat si comisioanele abuzive;

6.constatarea nulității absolute a prevederilor din contract de la punctul 9 cat si din actele adiționale încheiate ulterior, prin care se percepe conform lit a) un comision de rambursare anticipata, lit (b) " Comsion de acordare credit de 1,95 % flat"; lit (c) comision de administrare de 7,68 Euro lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat prevazuta la pct.1"; lit (d) " Comision de transformare pentru prima solicitare -flat de 0,50 % flat "; lit (e) " Comision de transformare pentru următoarele solicitări -flat de 1,00 % flat "; lit (f)" Comsion de urmarire riscuri de 43,03 Euro lunar, reprezentând un procent de 0,28 % din valoarea creditului contractat";

7.eliminarea din contractul de credit a oricăror clauze prin care B. poate modifica in mod unilateral orice prevedere contractuala, modificările putandu-se efectua doar prin incheierea unor acte adiționale in conformitate cu legsilatia in vigoare.

In motivare, reclamantul roaga instanta sa observe faptul ca toate capetele de cerere principale de mai sus de la 1 la 7, sunt necesare spre a fi judecate tinand cont de faptul ca in cadrul prezentei acțiuni, solicita constatarea nulității absolute a anumitor prevederi contractuale si nu poate sti exact ce sume trebuiesc restituite, neavand in fapt o previzualizare in concret a ceea ce banca trebuie sa primească in calitate de creditor, daca nu aplica formulele legale pe contractul de credit pentru determinarea marjei si mai departe determinarea indicilor de referința, ulterior deteminarea dobânzii si de acolo sumele ce au fost plătite si ce trebuiesc fie restituite fie compensate.

Invedereaza instantei faptul ca, parata - B. folosește o alta dobânda, in sensul ca din 2008 si pana in prezent indicele LIBOR a ajuns de la 3,84 la un minim de 0.02, practic prin dispozițiile art. 4.1 din contract, dobânda este revizuibila, iar cele 4,65 PP au valența MARJEI FIXE la care se va adaugă D. indicele de referința al MONEDEI si nu al RAIFFEISEN.

Clientul/Debitorul plătește si un comision de acordare,unul de administrare; Este evident ca prin aplicarea atat a comisioanelor abuzive cat si a refuzului de a calâula dobânda in funcție de prevederile legale se naște un dezechilibru semnificativ, tocmai in desfasurarea contractului.

Astfel, roaga instanta sa observe pentru capetele de cerere, următoarele:

1.Constatarea si stabilirea marjei de calcul a băncii, ca fiind 2,5 PP, prin prisma dispozițiilor art. 5 din contract inițial prin care se prevede ca la data semnării contractului de credit este de MARJA FIXA este de 2,5 puncte procentuale, vanzad ca debitorul nu si-a manifestat niciodată intenția de modificare a dobânzii (opțiune a dobânzii) atunci aceasta este variabila, conform contractului, retinandu-se fara echivoc ca in dobânda de la punctul 5 este INCLUSA SI MARJA BĂNCII. In OUG nr.50/2010 a fost prevăzuta marja băncii ca element component al dobânzii, insa cu un an inainte de apariția acestui act normativ parata comunica deja cu clienții acesteia, ca dobânda acordata persoanelor fizice cuprinde marja băncii.

Prin urmare, in raport de voința pârtilor manifestata la incheierea contractului de credit si de prevederile art.93 lit.f, g si h din OUG nr.21/1992 introduse prin OUG nr.174/2008, parata avea obligația de a propune reclamantului incheierea unui act adițional care sa prevadă ca dobânda este variabila exclusiv in raport de indicele de referința EURIBOR, modificarea urmând a se produce atat in sens crescător, cat si in sens descrescător, in funcție de variația indicelui de referința EURIBOR, precum si modul de calcul al dobânzii dupa formula: marja băncii fixa in valoare de 2,5 PP + valoarea indicelui de referința EURIBOR(LA 1 LUNA/3/6 SAU 1 AN ), (marja băncii putând fi modificata doar cu acordul ambelor parti si in conformitate cu contractul de credit inițial incheiat).

Prin urmare, solicitarea sa, este de stabilire a marjei fixe a băncii de 2,5 PP incepand cu data incheierii contractului de credit si pana la finalizarea contractului de credit.

2.In ceea ce priveste obligarea paratei sa puna la dispoziție cotatiei EURIBOR de la data semnării contractului si pana la data introducerii cererii de chemare in judecata, isi are raționamentul juridic si in ceea ce a indicat mai sus. F. cotatia clara EURIBOR nu poate determina daca banca intradevar a acționat asa cum a spus, adică a modificat dobânda corespunzător conform contractului, sau a nesocotit prevederile legale.

Mai mult de atat, prin calcularea acestei dobânzi impuse de banca, daca se va dovedi in urma expertizelor ca Libor-ul era mult mai mic impreuna cu marja băncii si ar reieși o dobânda mult mai mica decât cea aplicata unilateral si abuziv, doreste evident sa ceara o restituire a sumelor incasate sau o diminuare a debitului urmând ca titlul executoriu sa fie indreptat in acest sens, iar suma perceputa de banca cat si toate dobânzile si penalitățile calculate si acumulte vor scădea considerabil. Prin urmare roaga banca sa puna la dispoziție aceasta cotatie.

3.De asemenea, obligarea paratei la recalcularea nivelului dobânzii perceput, in baza expertizei contabile, in temeiul contractului de credit, de la semnare, dupa formula marja băncii fixa de 2,5 PP la care se adaugă valoarea indicelui de referința EURIBOR (la 1 luna/3/6 sau 1 an) si pana la ultima plata valabila.

Mentioneaza ca, obligarea la recalcularea dobânzii trebuie efectuata de la incheierea contractului si pana la aplicarea unor noi prevederi contractuale.

Invedereaza instantei ca, in acest sens, marja fixa este de 2,5 pp conform contract si se poate recalcula dobânda ce trebuia perceputa la diverse momente, o luna, 3 luni, 6 luni sau 1 an . Prin urmare, sumele ce vor apărea ca plătite in plus fata de dobânda ce reiese din expertiza vor trebui restituite. Modul de calcul este următorul. Se va lua indicele de referința EURIBOR la data semnării contractului, ULTERIOR LA PERIOADA STABILITA, pana la implinirea termenului pentru revizuire. Ulterior dupa efectuarea întregii operațiuni de RECALCULARE, se va compara cu plățile efectuate de către reclamanta si ceea va reiesi peste calculatia exepertului, acele sume sunt plătite abuziv prin calcularea eronata a dobânzii si vor trebui scăzuți din debitul principal. Acest tip de recalculare este unul extreme de simplist. Prin inalturarea ce se impune in mod obligatoriu din calculul dobânzii va rezulta o Marja de 2,5 PP ce ulterior va trebui coroborata cu indicii de referința si calculate in asemenea mod pana la ultima plata valabila făcuta către banca. In cazul in care in urma recalculării, dobânda efectiva va suferi schimbări resimțite mai departe in rata efectiv plătită de el, acele sume de bani trebuiesc restituite, ca fiind plătite cu titlu de dobânda peste dobânda legal stabilita in contract.

4.Cu privire la obligarea paratei la restituirea sumelor de bani plătite de el peste rata ce va reieși in urma expertizarii, respectiv prin aplicarea formulei MARJA FIXA DE 2,5 PP plus indice de referința EURIBOR, de la data semnării contractelor de credit pana la data ultimei plați valabile, acest capăt de cerere isi are raționamentul in simplul fapt ca banca a incasat prin neaplicarea corespunzătoare a formulei de calcul, sume de bani in mod abuziv, peste rata normala de dobânda, ce trebuia stabilita in conformitate cu prevederile legale, pentru acest fapt orice suma plătită de către reclamanta in plus peste rata ce se va dovedi in urma expertizei de specialitate, este supusa» restituirii sub imperiul unei plați nedatorate. Prețuieste acest capăt de cerere la suma de_ EURO, putând varia in funcție de expertiza contabila.

5.Cu privire la obligarea paratei la plata dobânzilor legale, pentru sumele ce bani ce vor reieși in urma expertizei, ca sume ce trebuiesc restituite către el, bani ce au fost plătiți peste obligația legala(marja fixa plus indice), către parata si folosite de către aceasta, plus comisioanele abuzive, fapt ce impune obligarea la plata acestor dobânzi legale;

Roaga instanta sa observați ca reclamanta este in drept sa primească dobânzile legale iar in urma expertizarii si reclacularii nivelului dobânzii si stabilirii sumelor ce trebuiesc restituite, sa se aplice la cuantumul respectiv dobânda legala si obligarea paratei la plata acesteia.

6. Constatarea nulității absolute a prevederilor din contract de la punctul 9 cat si din actele adiționale încheiate ulterior, prin care se percepe conform lit a) un comision de rambursare anticipata, lit (b) " Comsion de acordare credit de 1,95 % flat"; lit (c) comision de administrare de 7,68 Euro lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat prevăzuta la pct 1"; lit (d) " Comision de transformare pentru prima solicitare -flat de 0,50 % flat "; lit (e) " Comision de transformare pentru următoarele solicitări -flat de 1,00 % flat "; lit (f)" Comsion de urmărire riscuri de 43,03 Euro lunar, reprezentând un procent de 0,28 % din valoarea creditului contractat".

In conformitate cu dispozițiile OUG50/2010 face precizarea ca art. 35 A. (1)lit. d F. a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului de credit putând observa cu ușurința, limitativ si expres prevăzut ca banca are dreptul decât la următoarele comisioane, fara a putea percepe altele -.Art- 36 OUG 50/2010 - Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație in cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, dupa caz, penalități, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

In ceea ce privește comisionul de administrare, roaga instanta sa observe faptul ca singura operațiune de administrare este aceea de încasare a banilor, ori prin prisma echitabilitatii perceperea lui este disproporționata, fapt pentru care banca a avut in vedere prin perceperea lui, riscul contractului si nu in fapt, administrarea lui.

Astfel, roaga instanta sa observe faptul ca si acest comision este abuziv. Daca intradevar banca ar fi avut in vedere comisionul de administrare, efectiv, atunci nu ar mai fi denumit administrarea ca fiind, conform art. 6.2 "Pentru monitorizarea de către B. a rambursării precum si a îndeplinirii oricăror alte obligații" ori prin simpla sintagma oricăror alte obligații si urmăririi, trage concluzia corecta ca in fond s-a urmărit acoperirea unui risc efectiv si nu administrarea. Nu poate crede ca 140 de euro sunt necesari pentru operațiunea de incasare a ratelor lunare, respective a "administratii"creditului acordat. Un comission de administrare nu ne este străin nici din alte dosare, insa un comision ce in fapt este raportat la SOLDUL creditului asa cum este si dobânda este in fond un factor ce influențează in mod negative pentru client creșterea DOBÂNZII, practic apare ca un comision de tip ascuns prin care se majorează dobânda in mod ne justificat si mincinos.

In ceea ce privește comisionul comisionul de risc nu se poate menține un asemenea comision de risc, dat fiind natura sa abuziva. In acest sens s-a pronunțat si ANPC prin diferite decizii.

O astfel de clauză creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din persepettiva art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. Practic, în loc ca eventuala creștere a costurilor Băncii cu creditul acordat să fie suportată de aceasta sau, cel mult, riscul să fie împărțit între Bancă și client, acesta din urmă este obligat să acopere toată suma, aceste aspecte fiind confirmate și în practica judecătorească recentă.

Invedereaza instantei faptul ca, prin graficul pus de banca la dispoziție, anexă la contract, această posibilitate a fost interpretata în mod unilateral ca o obligație din partea sa de a plăti acest comision, fără să aiba posibilitatea obiectivă de a negocia această clauză, fiindu-i impusă în cadrul unui contract standard, preformulat. Mai mult, acest comision nu este definit in contract, iar interpretarea acestuia este lăsată exclusiv la aprecierea instantei, în sensul unei obligații contractuale.

Pentru acest motiv, personal, interpreteaza acest comision în contractul încheiat cu banca ca pe o garanție pentru executarea contractului, în lipsa altor explicații suplimentare, urmând ca la finalul acestuia, sumele de bani plătite cu acest titlu să-i fie restituite ori compensate proporțional cu obligația sa pentru restituirea integrală a sumei de bani împrumutată, fiind totodată purtătoare de dobândă.

Comisionul de administrare, in fapt de risc perceput de Bancă în acest moment nu se încadrează și nu poate fi încadrat în nici una dintre aceste categorii, având în vedere și definirea făcută de B. conform căreia riscul Băncii reprezintă posibilitatea ca aceasta să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor, cum ar fi de exemplu, riscul de neplată, riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscuri care există în legătură cu creditul acordat.

7. Eliminarea din contractul de credit a oricăror clauze prin care B. poate modifica in mod unilateral orice prevedere contractuala, modificările putandu-se efectua doar prin incheierea unor acte adiționale.

Clauza care permite băncii calculul dobânzii in funcție de dobânda de referința afișată la sediile acesteia, precum si clauza care permite băncii modificarea in mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor acorda un drept discreționar băncii de a modifica acordul de voința format la momentul semnării contractelor de credit.

Invedereaza instantei faptul ca, de fapt, aceasta clauza contractuala vine in contradicție nu numai cu dispozițiile legislației de protectie a consumatorilor, ci si cu prevederile art. 948 pct. 3 si art. 964 C.civ.

Conform acestor texte legale, obiectul actului juridic (in cazul de fata dobânda) trebuie sa fie determinat sau determinabil.

Astfel, contractele de credit cu dobânda variabila trebuie sa conțină clauze care sa confere dobânzii caracter determinabil, iar acest caracter presupune ca părțile angrenate in contract sa poată, la momentul exigibilității obligației ce reprezintă obiectul contractului, sa determine in mod obiectiv intinderea acesteia (in cazul de fata cuantumul dobânzii).

Or, in situația de fata, clienților le este imposibil sa determine modalitatea in care banca, luna de luna, calculează in mod discreționar cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii.

In plus, clauza care permite băncii calculul dobânzii clienților in funcție de dobânda de referința afișată la sediile băncii, precum si clauza care permite băncii modificarea in mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor, conține o condiție pur potestativa pentru banca, in calitatea sa de debitor al obligației de a calcula corect si transparent cuantumul dobânzii.

Conform dispozițiilor contractuale, banca s-a obligat sa calculeze dobânda curenta care trebuie achitata cu titlu de pret al contractului, dar modalitatea in care banca a inteles sa-si exercite aceasta obligație a fost principiul si voluero - „daca vreau dobânda creste/scade".

De altfel, aceasta modalitate de cuantificare a dobânzii (dobânda de referința a băncii plus marja fixa) intra in contradicție flagranta si cu alte prevederi legale. Astfel:

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), „vânzătorul (in cazul de fata banca) trebuie sa informeze consumatorii (adică imprumutatul) despre prețul final al produsului (creditul acordat) si sa ofere toate informațiile si documentele tehnice care trebuie sa insoteasca produsul".

Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiția pe care o da art. 2 pct. 24 din OG nr. 21/1992 valorii totale platibile de consumator - suma dintre valoarea totala a creditului si costul total al creditului pentru consumator.

Cu alte cuvinte, banca, la momentul incheierii contractului, era obligata sa informeze cocontractantii cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, in cel mai rau caz, trebuia sa ofere informații exacte in legătura cu modalitatea in care se va forma cuantumul dobânzii, expresia „dobânda de referința" fiind manifest ilegala. Prin aceasta omisiune, banca si-a incalcat obligația de informare.

(ii)conform art. 93 lit. g) pct. 1 si 3 din OG nr. 21/1992, „variația ratei dobânzii trebuie sa fie independenta de voința furnizorului de servicii financiare, raportata la fluctuațiile unor indici de referința verificabili, menționați in contract", iar „formula dupa care se calculează variația dobânzii trebuie indicata in mod expres in contract cu precizarea periodicității si/sau condițiilor in care survine modificarea ratei dobânzii, atat in sensul majorării cat si in sensul reducerii acesteia". In plus, pct. 3 al lit. g) din OG nr. 21/1992 impune necesitatea indicării in contract a unei formule in funcție de care se calculează cuantumul dobânzii.

(iii) atat Legea nr. 193/2000, cat si in Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Comunității Europene, conțin o lista a clauzelor care sunt considerate de iure abuzive.

In aceasta lista, la alin. (1) litera p), respectiv litera I) se menționează ca este abuziva clauza prin care se da posibilitatea unui furnizor de servicii (cum este cazul băncii) sa crească prețul. Alineatul (2) al acelorași acte normative la lit. a) respectiv c) statuează o . exceptări de la aplicarea caracterului abuziv, stabilind ca modificarea prețului in funcție de modificarea unei rate de pe piața financiara pe care furnizorul nu o poate controla nu este clauza abuziva.

per a contrario, daca modificarea dobânzii nu are legătura cu un indice de pe piața financiara, inseamna ca se afla in fata unei clauze abuzive.

Mai mult, din moment ce dobânda, in aceasta ipoteza, este dobânda „de referința a băncii", caracterul abuziv al clauzei mai rezulta si din caracterul controlat al dobânzii.

Aceste texte legale interzic in mod expres băncilor fixarea unei dobânzi care sa varieze in funcție de voința lor exclusiva, impunând obligația raportării fluctuației dobânzii la indici de referința verificabili (EURIBOR, ROBOR etc).

Analizând clauza de indexare a prețului - clauza supusa discuției are fizionomia unei astfel de clauze deoarece dobânda reprezintă prețul creditului -, doctrina[2] a stabilit dupa cum urmează: „Clauzele de indexare a prețului sunt valabile in măsura in care nu permit profesionistului reamenajarea unilaterala a termenilor contractului la nivelul prețului sau a comisioanelor implicata".

Caracterul ilegal al acestei clauze a fost constatat deja de instanțele noastre de judecata[3] care, investite fiind cu constatarea caracterului abuziv a unor clauze care permiteau băncii revizuirea ratei dobânzii in cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetara, au statuat ca „aceasta clauza pune probleme sub aspectul echilibrului contractual in sensul ca oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fara ca noua rata sa fie negociata cu clientul [...]

Prin motiv intemeiat in sensul Legii se intelege o situație clar descrisa care sa ofere clientului posibilitatea sa stie de la inceput ca daca aceasta situație se va produce, dobânda va fi mărita. Totodată motivul trebuie sa fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, in eventualitatea unui litigiu in legătura cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța sa o poată verifica.

Revenind la speța de fata si comparând „dobânda de referința afișată la sediile Băncii" cu „revizuirea ratei dobânzii in cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetara" se poate observa cu ușurința ca argumentele in baza cărora instanța a declarat respectiva clauza ca fiind abuziva sunt valabile si in aceasta ipoteza.

Concluzionand, acțiunea sa isi găsește raționamentul in dispozițiile legii 193/2000 si in OUG 50/2010.

Solicita deci, analizarea titlului executoriu, pe fondul cauzei, prin prisma si filtrul legii 193/2000 si OUG 50/2010 si ulterior chiar si din oficiu.

Aplicarea prevederilor Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori, art. 1, Art. 4, Art. 6.

Conform. alin. 1 lit. a) si b) din LISTA cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive din Legea nr. 193/2000, aceștia gasindu-se in fata faptului împlinit la termenul scadent al ratei.

Legea 363/2007, Secțiunea I, art. 6 alin. (1) stipulează: O practica comerciala este considerata ca fiind acțiune înșelătoare daca aceasta conține informații false sau, în orice situație, inclusiv în prezentarea generala, induce în eroare sau este susceptibila sa inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât, în ambele ipoteze, fie îl determina, fie este susceptibila a-l determina pe consumator sa ia o decizie de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o (...).

si Art. 7. -(1) O practica comerciala este considerata ca fiind omisiune înșelătoare daca, în contextul prezentării situației de fapt, ținând cont de toate caracteristicile si circumstanțele acesteia, precum si de limitele mijloacelor de comunicare utilizate pentru transmiterea informației omite o informație esențiala necesara consumatorului mediu, ținând cont de context, pentru luarea unei decizii de tranzacționare în cunoștința de cauza si, prin urmare, determina sau este susceptibila sa determine luarea de către consumator a unei decizii de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o.

(2) O practica comerciala este, de asemenea, considerata ca fiind omisiune înșelătoare atunci când, ținând cont de aspectele prevăzute la alin. (1), un comerciant ascunde sau oferă într-un mod neclar, neinteligibil, ambiguu ori în contratimp o informație esențiala sau nu indica intenția comerciala a practicii, în cazul în care aceasta nu rezulta deja din context, si când, în oricare dintre cazuri, consumatorul mediu este determinat sau este susceptibil a fi determinat sa ia o decizie de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o.

De asemenea, OUG 21/1992: CAPITOLUL 4 - Informarea si educarea consumatorilor, Art. 18.

Invedereaza instantei ca, acest contract, de acest gen se denumește si contract de adeziune, adică clauzele NU au fost negociate, ba chiar ascunse. Discuțiile erau purtate pe perioada de creditare si suma si nu pe aspect importante cum ar fi costuri, fapt ce face ca aceste clauze sa nu fi fost negociate intrând in sfera de prejudiciere a clienților pe termen lung. Astfel de clauze creaza, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din persepectiva art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

Cel mai important aspect precizat in expunerea de motive a ordonanței 50/2010 se regăsește chiar in prevederile CONSILIUL Uniunea EUROpeana care dat o Directiva in anul 2008 respectiv directiva 2008/48/CE prin care SI ROMÂNIA era obligata ca in termen stabilit chiar prin directiva amintita sa transpună aceste indrumari in legislația interna. Directiva este un act normativ cu forța obligatorie pentru statul membru căruia îi este adresata numai în ce privește rezultatul de atins, lasându-se autorităților naționale din statul respectiv competenta alegerii formelor si metodelor de aplicare a ei.în fiecare directiva sunt prevăzute termene-limita pentru introducerea la nivel național a legislației necesara pentru atingerea obiectivelor. Daca aceste termene sunt depășite, directiva va avea oricum efect (indirect) asupra legislației naționale, dar, daca textul este destul de clar astfel încât sa poată avea aplicabilitate directa (lucru decis de Curtea EUROpeana de Justiție), efectele sale vor fi directe, în mod similar cu regulamentele. Cetățenii UE pot invoca în instanța neimplementarea de către state a unor directive, dar în general nu pot invoca neimplementarea acestora într-un proces împotriva altei persoane. Pentru acest ultim caz exista însa excepții pe baza unui principiu de drept comunitar numit efect incidental, ce permite invocarea ca factor incident a neimplementarii de către state a directivelor chiar si într-un proces împotriva unei alte persoane.Directiva este un act individual.

Aceasta caracteristica, adevărata din punct de vedere juridic, trebuie nuanțata în practica. Majoritatea directivelor sunt de fapt adresate ansamblului statelor membre, având ca scop implementarea uniforma si simultana a legislației în statele membre, astfel ca directiva apare ca un instrument de legislație indirecta. Se înțelege, atunci, de ce judecătorul nu a ezitat sa califice directiva ca fiind un „act cu aplicabilitate generala". Aceasta constatare pune în evidenta un prim factor de apropiere între directiva si regulament, care, în practica, si nu în drept, au foarte des aceeași aplicabilitate generala, daca analizam efectele concrete ale actului dincolo de formalismul juridic.Directiva nu este dotata -spre deosebire de regulament - decât cu o forța normativa limitata. Obligația pe care ea o creează în sarcina statelor membre nu poarta de fapt decât asupra „rezultatului de atins" si lasa acestora „compo"enta în ceea ce privește forma si mijloacele".în ce privește elaborarea directivelor, aceasta competenta aparține în principal Consiliului siParlamentului, la propunerea Comisiei, sau, în situații mai rare, la inițiativa Consiliului, în urma avizului Comisiei, în cazuri excepționale, directivele sunt emise de Comisie, din inițiativa proprie sau cu abilitarea din partea Consiliului.

Exista doua categorii de directive, si anume directive de baza si de execuție. Directiva de baza este adoptata pe baza Tratatelor, iar cea de-a doua pentru executarea cele dintâi; trebuie menționat principiul conform căruia directivele de execuție nu pot deroga de la directivele de baza.Directiva apare ca un instrument folosit la nivel comunitar în vederea armonizariilegislatiilor naționale, de depășire a diferentelor, a contradicțiilor, de multe ori substanțiale,dintrereglementarile interne ale diverselor state membre ale U.E.În ceea ce privește transpunerea directivei, aceasta presupune adoptarea de către autoritățile naționale competente, în termenul prevăzut de către instituțiile comunitare, a masurilor necesare pentru aplicarea în ordinea juridica interna a normelor conținute de directiva. Trebuie precizat faptul ca aceste masuri naționale nu vizează „introducerea" directivei în dreptul intern asa cum este aceasta înțeleasa în teoria dualista. în cadrul dreptului comunitar exista chiar interdicția oricărui procedeu de tip dualist. Transpunerea directivei consta numai în a pune în practica acest act prin masuri de ordin intern, procedeul fiind similar situației în care se adopta hotărâri de guvern în vederea aplicării unei legi sau ordonanțe.Statele au anumite obligații si anterior expirării termenului de transpunere, eletrebuind sa se abtina, pâna la acest moment, „de a lua masuri de natura a compromite grav" rezultatul urmărit de directiva, iar aprecierea unor astfel de cazuri este lăsata la latitudinea judecătorului național.O transpunere incorecta a directivei constituie o încălcare a obligațiilor comunitare si este de natura sa angajeze răspunderea statului în fata C.J.C.E. Totodată, statele trebuie sa notifice Comisiei EUROpene masurile naționale de transpunere, absenta ori întârzierea notificării având aceleași urmări pe planul răspunderii statale.De asemenea, exista condiția ca măsura interna sa fie adoptata într-un anumit sens, determinat de instituția comunitara care a emis directiva. Ca regula, termenul este menționat în chiar conținutul directivei. Acest termen are un caracter imperativ. Autoritățile naționale nu se pot prevala de durata prea redusa a acestui termen pentru a nu transpune directiva. O transpunere târzie a directivei constituie o încălcare a obligațiilor comunitare si duce la angajarea răspunderii statului.

De asemenea si DIRECTIVA 93/13/CEE prin care se prevedeau formele clauzelor abuzive din contractele incheiate cu consumatorii si la nivel de uniune EUROpeana toate contractele de credit aveau stipulat modul de calcul atat al dobânzilor dar si faptul ca dobânda se calculează exclusiv dupa Indici de referința CLARI si Marje FIXE prestabilite.

Prin urmare, invedereaza faptul, ca ROMÂNIA este membra a UNIUNII EUROPENE cu data de 01.01.2007 iar aceste DIRECTIVE EUROPENE i se aplica deopotrivă, ba chiar fiind OBLIGATA sa respecte aceste DIRECTIVE EUROPENE, mai ales ca sunt si ar fi fost in interesul PUBLIC MAJORITAR si nu minoritar.

Prin raportare la efectele directivelor de mai sus amintite va accesa OUG 50/2010 sub interpretarea leguitorului roman si arata dispozițiile art. 37.

Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care

a) dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fara a avea un motiv întemeiat care sa fie precizat incontract.

Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor in temeiul cărora un furnizor de servicii financiare isi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii platibile de către consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fara o notificare prealabila, daca exista o motivație intemeiata, in condițiile in care profesionistul este obligat sa informeze cat mai curând posobil despre aceasta celeilalte parti contractante si acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul."

In drept, au fost invocate disp. Art. 193 si 194 Cod Noul Procedura Civila, Oug 50/2008, 193/200, Cod Civil.

In dovedire, a solicitat proba cu expertiza contabila tehnica, singura prin care poate determina in concret ce sume trebuiesc restitutie, cu inscrisuri si cu interogatoriu pentru a determina daca banca a acționat cu buna credința Ia incheierea contractului, teza probatorie fiind chiar situatia de fapt la momentul inchiderii contractului.

In temeiul art. 223, art 411 alin. 2 Cod Procedura Civila, a solicitat judecarea si in lipsa.

La data de 27.05.2014 parata . SA a formulat intampinare la cererea de chemare in judecata formulata de catre reclamant, solicitand respingerea acestei, invocand exceptia prescripției dreptului la acțiune în sens material; excepția inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește modificarea clauzelor reglementând elemente ale prețului contractului de credit; excepția inadmisibilității cererii de restituire a sumelor achitate în baza prevederilor contractuale; excepția lipsei de interes în ceea ce privește capetele 2 și 6 de cerere; excepțianulității capătului 7 de cerere, fie ca neîntemeiată, iar în subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia, totuși, ca oportună adaptarea dispozițiilor contractuale exclusiv din perspectiva transparenței mecanismului de calcul a ratei dobânzii variabile, formuleaza în temeiul art. 209 din NCPC cerere reconvențională prin care solicită ca instanța de judecată să adapteze contractul în sensul luarii în considerare a algoritmului de calcul a ratei dobânzii variabile propus de ea, respectiv: valoarea indicelui de referință EURIBOR la 6 luni plus marja formată din: diferența între dobânda de referință aplicabilă în baza prevederilor contractuale și indicele EURIBOR la 6 luni, la care se adaugă marja fixă din contract (EURIBOR + 10.26pp) ; cu cheltuieli de judecata.

In motivare, parata-reclamanta arata ca la data de 31.01.2008, a încheiat cu reclamantul contractul de credit pentru persoane fizice nr._, pentru suma de 15.075 Eur, pe o perioadă de 120 de luni.

Potrivit dispozițiilor art. 5 din contract, dobânda pentru acest credit urma să fie variabilă în funcție de „dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 2,5 pp". Procentul inițial de dobândă, calculat potrivit acestei formule și stipulat în contract este de 11,4%, iar dobânda anuală efectivă, potrivit prevederilor art. 6 din contract, este de 18,90% pe an.

Mentioneaza ca, potrivit art. 9 lit. c și f, pentru creditul acordat reclamantul s-a obligat să plătească două comisioane lunare, stabilite în sumă fixă, respectiv comisionul de administrare în cuantum de 7,68 euro, și comisionul de urmărire riscuri de 43,03 euro. In ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată, comisionul de acordare credit și cel de transformare, arătă instanței că aceste comisioane nu se percep lunar, ci o singură dată, în funcție de solicitarea clientului.

Se invedereaza ca, la acest moment, însă, doreste să sublinieze faptul că toate elementele de cost anterior prezentate, precum și informațiile privind modul de percepere a acestor costuri sunt prevăzute într-un limbaj clar și inteligibil, fiind stipulate pe chiar prima pagină a contractului.

Cu toate acestea, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 la data de 18.03.2014, reclamantul solicită instanței, într-un mod aproape neinteligibil, să modifice modul de calcul al dobânzii (după o formulă neprecizată, ba în funcție de LIBOR, ba în funcție de EURIBOR, despre care se afirmă în mod fals că ar fi existat ca indice bancar încă din anul 1987 etc.) și să înlăture obligația de plată a tuturor comisioanelor (fără o motivație concretă și cu indicarea cu totul eronată a sumelor care au fost percepute cu titlul de comision - ca să nu mai vorbim de faptul că adesea se face referire la un contract de credit semnat cu Raiffeisen, contract de care nu avem cunoștință).

De asemenea, arata că împrumutatul solicită modificarea de către instanță a prețului contractului în integralitatea sa, după mai mult de 6 ani de executare fără obiecțiuni. El urmărește, practic, reducerea întinderii obligațiilor de plată asumate. Din compararea celor două întinderi - prima din forma actuală a contractului, în mod valabil acceptată de reclamant, și a doua, corespunzând solicitărilor imprecise ale acestuia -rezultă un câștig de natură patrimonială pentru împrumutat, care cere ex tune să-i fie restituite anumite sume și ex nune să plătească un preț derizoriu pentru suma acordată, imposibil de susținut de orice bancă.

Cu privire la dreptul aplicabil se arata ca:

Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, majoritatea pretențiilor reclamantului sunt întemeiate pe dispozițiile OUG nr. 50/2010 sau ale OUG nr. 174/2008. Altfel spus, reclamantul susține că unele dintre clauzele contractului de credit semnat cu BCR în luna ianuarie 2008 sunt abuzive ca urmare a faptului că ele nu respectă prevederile unor acte normative care nu erau în vigoare la acel moment.

Mentioneaza ca, în cele ce urmează va demonstra, pe rând, că nici una dintre prevederile legale invocate de reclamant nu sunt aplicabile în speță, fie din perpectiva tempus regit actum fie din perspectiva rationae materie în care ele se aplică.

Astfel, în ceea ce privește OUG nr. 50/2010 (principalul act pe care reclamantul își întemeiază pretențiie), potrivit art. 95 din Ordonanță, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 288/2010 de punere în aplicare, prevederile acestui act normativ nu sunt aplicabile contractelor încheiate anterior intrării sale în vigoare, cu excepția unui număr limitat de articole, expres prevăzute în cuprinsul articolului indicat. Soluția este firească, având în vedere că aceasta este menită să asigure respectarea principiului neretroactivității legii civile și siguranța circuitului juridic civil.

Cum contractul de credit nr._ a fost încheiat la data de 31.01.2008, reclamantul nu poate solicita instanței să aplice prevederi legale care au intrat în vigoare la mai mult de 2 ani după semnarea contractului, cu atât mai mult cu cât inclusiv în cuprinsul legii se interzice în mod expres aplicarea sa retroactivă.

In ceea ce privește prevederile invocate de reclamant din cuprinsul OG nr. 21/1992, arătăm în primul rând faptul că atât punctul 24 al art. 2, cât și art. 93 din OG 21/1992 au fost introduse prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 174/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 795 din data de 27 noiembrie 2008, Ordonanță care a fost publicată și a intrat în vigoare la mult timp ulterior semnării convenției de creditare, respectiv la sfârșitul lunii decembrie 2008.

Ca și în cazul OUG nr. 50/2010, potrivit regulii tempus regit actum, aceste prevederi nu sunt aplicabile contractului supus analizei instanței, întrucât legea civilă nu retroactivează. B. nu poate fi acuzată de nerespectarea unor dispoziții legale care nu existau la momentul încheierii contractului.

In al doilea rând, reclamantul invocă dispozițiile art. 54 din Legea nr. 296/2004. Din formularea textului de lege rezultă în mod evident că acesta nu este aplicabil contractelor de prestării servicii, ci are în vedere vânzarea de bunuri sau produse. Totuși, pentru a crea aparența incidenței în speță a acestei norme, Reclamanții încearcă coroborarea ei cu dispozițiile art. 2 pct. 24 din OG 21/1992. Or, o astfel de coroborare nu numai că este forțată și neconvingătoare, dar ea se face prin raportare la un text de lege ce nu este aplicabil contractului, fiind adoptat, așa cum arătam mai sus, la un moment ulterior semnării acestuia.

Nici Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar nu este incidență în speță. Acest act normativ este aplicabil numai contractelor de credit încheiate în vederea / în scopul achiziționării unui imobil. Or, nu acesta este cazul în speță. Contractul ce face obiectul prezentului litigiu are ca obiect un credit pentru nevoi personale, care nu a fost acordat în scopul achiziționării unui imobil. Pe cale de consecință, art. 14 din Legea nr. 190/1999 nu este incident în speță, din perspectiva inaplicabilității acestei legi speciale la un contract de nevoi personale.

De asemenea, arata ca reclamantul mai invocă și prevederile Legii nr. 363/2007, însă nici acestea nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere că legea invocată reglementează raporturile dintre profesioniști și concurența dintre aceștia, iar nu raporturile dintre profesioniști și consumatori, supuse unei legislații speciale.

Mai mult, împrumutatul invocă încălcarea dispozițiilor art. 948 alin. 3 și 964 C.Civ., referitoare la caracterul determinat sau determinabil al prețului contractului. Reclamantul nu trebuie să uite, iar instanța trebuie să aibă în vedere faptul că prin contractul de credit s-a convenit ca dobânda să fie variabilă, în funcție de formula de calcul prevăzută la art. 5, iar nu în funcție de o formulă necunoscută. Caracterul determinabil al acestei obligații referitoare la dobândă rezidă în primul rând din prezentarea în mod clar în contract a modului de calcul al dobânzii, respectiv prin aplicarea formulei dobânda de referință BCR plus marja fixă de 2,5 pp.

Cât timp dobânda de referință a BCR este făcută publică prin afișare,consumatorul având posibilitatea de a lua oricând cunoștință de ea, nu se poate spune că dobânda este nedeterminată sau nedeterminabilă. Aceasta cu atât mai mult cu cât acest indice nu a variat decât în limite foarte mici, în funcție exclusiv de costul resurselor de creditare. Or, potrivit art. 1, alin. 1 litera a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, o astfel de variație este permisă, fiind firească pentru împrumuturile pe termen lung.

Prin urmare, în contract există baza necesară determinării dobânzii la un moment dat. Dacă instanța ar considera admisibilă susținerea că dobânda de referință a băncii nu prezintă transparența necesară pentru a atrage caracterul determinabil al dobânzii aplicabile, atunci la fel de admisibilă ar fi și susținerea că nici dobânda Euribor nu este suficient de transparentă, pentru că nici în cazul Euribor consumatorul nu cunoaște din ce este compus acest indice, sau care este evoluția lui posibilă în viitor. Or, o astfel de ipoteză nu poate fi acceptată pentru că în ambele cazuri, valorile dobânzii (fie ea Euribor sau dobânda de referință a băncii) sunt stabilite prin raportare la elemente ce țin de evoluția pieței, iar nu de voința băncilor. Consumatorul însă nu deține informațiile necesare pentru a calcula singur nici care va fi la un moment dat valoarea dobânzii de referință a băncii, și nici valoarea Euribor, fiind nevoit să aștepte publicarea acestor valori.

Si nu în ultimul rând, reclamantul afirmă că articolul 5 din contract și clauzele care permit modificarea unilaterală a dobânzii în funcție de costul resurselor de creditare conțin o condiție pur potestativă pentru bancă. Constituie obligație sub condiție pur potestativă interzisă de lege și nulă absolut numai acea obligație asumată de debitor sub condiția respectării acesteia în funcițe exclusiv de dorința sa (spre exemplu, „Plătesc dobânda dacă vreau.").

Imprumutatul face o dublă confuzie. El nu disociază între obligația de a stipula clauze clare și transparente, care este o obligație ex lege ce există numai la momentul încheierii unui contract, potrivit Legii nr. 193/2000, și obligația de a calcula dobânda în funcție de formula convenită de părți prin contractul încheiat, obligație ce rezultă ex contracta. Este esențială atât diferența de izvor al obligațiilor, cât și momentele diferite la care aceste două obligații se manifestă. B. nu și-a asumat prin contract nicio obligație de transparență sub condiție pur potestativă. Această obligație exista deja, prin efectul legii, și a fost respectată de Subscrisa. în schimb, împrumutatul și-au asumat prin contract obligația de a plăti dobânda calculată în funcție de formula stipulată, obligație de la care în prezent încearcă să se substragă.

Totodată, se impune a se face distincția clară între obligațiile ce incumbă fiecăreia dintre părțile la un contract de credit. Astfel, obligația băncii este aceea de a pune la dispoziția împrumutatului suma de bani. Această obligație se execută uno ictu și a fost deja dusă la îndeplinire de către bancă. Obligația împrumutatului, pe de altă parte, este aceea de a achita dobânda și celelalte costuri ale creditului la termenele și în condițiile stipulate în contract, și se execută succesiv, prin prestații eșalonate în timp, în funcție de convenția părților. Prin urmare, în momentul de față, singurii debitori al unor obligații rezultând din convențiile de credit sunt chiar reclamanții.

Avandu-se in vedere toate aceste aspecte, roaga instanța să ia act de netemeinicia acțiunii împrumutaților, care invocă argumente juridice fie distorsionate, fie total eronate. Chiar și prevederile din Anexa la Legea nr. 193/2000 invocate de reclamant prin acțiune sunt fie străine de pricină, fie redate trunchiat și deci nefavorabile acestuia în citirea completă a textului de lege.

Cu privire la excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor contractuale și restituirea prestațiilor efectuate în baza acestora, arata ca:

Astfel cum s-a statuat în doctrină, nulitatea ce intervine în cazul cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este una relativă, întrucât are la bază viciile de consimțământ care sunt invocate de către clienții Băncii, considerate a fi existente în momentul încheierii contractelor de credit sau a actelor adiționale, și care nu pot fi apreciate decât de la caz la caz, în funcție de situația particulară a fiecărui client. Așa cum calitatea de consumator se stabilește pentru fiecare individ în parte, la fel și aprecierea caracterului abuziv al unor clauze nu se poate face decât pentru fiecare contract în parte, în funcție de îndeplinirea celor 3 condiții prevăzute de Legea nr. 193/2000.

Perioada în care o astfel de acțiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la o lipsă de claritate a exprimării consimțământului din momentul încheierii contractului, poate fi inițiată, este de maxim 3 ani, conform art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 (facem precizarea că potrivit art. 6 alin. 4 din Codul Civil actual, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legii care le-au instituit, deci legii vechi).

Acest termen este suficient de îndelungat pentru a permite consumatorului să sesizeze discrepanța dintre condițiile în care a crezut că a contractat, și condițiile pe care banca le aplică în fapt.

In raport de cele mai sus arătate, instanța urmează să observe că normele Legii nr. 193/2000 nu ocrotesc un interes general, ci unul particular, al consumatorului aflat în situația în care (în mod cumulativ):

a) nu a putut negocia clauzele contractului încheiat cu profesionistul;

b)contractul astfel încheiat a fost afectat de un dezechilibru semnificativ în ceea ce privește drepturile și obligațiile părților;

c)profesionistul a acționat cu vădită rea-credință la momentul încheierii contractului.

Toate aceste condiții se evaluează exclusiv prin raportare la un consumator dat, iar nu la consumatorul general și abstract, fiind evident că interesul ocrotit este unul privat. Nu este de neimaginat ipoteza în care, raportat la un contract încheiat cu doi consumatori, numai unul dintre aceștia să reclame caracterul abuziv al clauzelor contractuale, cel de¬al doilea fiind mulțumit de convenția încheiată și considerând că nu există un dezechilibru contractual, sau recunoscând că a negociat cu profesionistul la momentul încheierii contractului.

Este evident că nicio altă persoană nu ar putea să invoce nulitatea clauzelor contractuale prin efectul dispozițiilor Legii 193/2000, ci numai consumatorul care se află în situația descrisă de lege și care reclamă un prejudiciu, acesta fiind singura „persoană interesată". Urmând un raționament juridic contrar s-ar ajunge la situația în care un terț ar avea posibilitatea de a se substitui unei părți la contract în aprecierea echilibrului și utilității contractului.

Ocrotind un interes privat, dispozițiile Legii 193/2000 sunt unele de ordine privată iar sancțiunea care intervine pentru nesocotirea lor la încheierea unei convenții nu poate fi decât nulitatea relativă.

In cazul de față, contractul de credit a fost încheiat la data de 31.01.2008, deci cu mai mult de 6 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, fiind mai mult decât firesc ca pasivitatea consumatorului pentru atât de mult timp să fie sancționată prin aplicarea prescripției.

Consideră că aceeași soluție se impune și cu privire la cererea reclamantului de restituire a sumelor achitate în temeiul dispozițiilor contractuale, în cuantum neprecizat, sume care au fost achitate cu mai mult de 3 ani anterior înregistrării prezentei acțiuni, respectiv în perioada 31.01._11.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect modificarea elementelor prețului contractului și recalcularea dobânzii datorate, cu efect pentru trecut, se arata urmatoarele:

Inadmisibilitatea cererii de analizare potrivit Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la prețul contractului.

Potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 (preluare a art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive:

"Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

Potrivit acestor prevederi, Legea nr. 193/2000 pe care reclamantul își întemeiază pretențiile exclude de plano posibilitatea ca instanța de judecată să se pronunțe asupra caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la obiectul principal, respectiv prețul contractului. Clauzele criticate de reclamant (atât cele referitoare la dobândă, cât și vele referitoare la comisioane) sunt clar exprimate și ușor de înțeles pentru consumatorul mediu (cu atât mai mult cu cât contractul a fost însoțit de graficul de rambursare exemplificativ), astfel încât acțiunea astfel cum a fost formulată de reclamant este inadmisibilă.

Acest aspect a fost reținut, cu putere de lucru judecat, și de înalta Curte de Casație și Justiție care, într-o speță similară a statuat următoarele:

"Pe de altă parte, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil - așa cum rezultă în cauză în acest sens fiind dispozițiile Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin.6) care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE."

Dacă instanța ar da curs solicitării reclamantului, constatând caracterul abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului, ea ar da naștere unui vădit dezechilibru contractual în defavoarea băncii, ajungându-se la o adevărată expropriere a acesteia de un bun câștigat în sensul art. 1 din Protocolul 1.

Din acest motiv, nici Directiva 93/13/CEE, și nici Legea nr. 193/2000 nu prevăd posibilitatea judecătorului de a analiza caracterul abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului, o astfel de cerere fiind inadmisibilă.

Inadmisibilitatea cererii de modificare a clauzelor contractuale referitoare la dobândă și de "recalculare" a dobânzii.

Dacă instanța ar admite prezenta acțiune, aceasta ar realiza o veritabilă modificare a clauzelor contractuale (și a valorii economice a contractului), modificare inadmisibilă atât din perspectiva dreptului comun, cât și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

In primul rând, învederăm instanței că această cerere este făcută cu nesocotirea dispozițiilor art. 969 din Codul Civil, care consacră principiul pacta sunt servanda.

Acest principiu stă la baza oricărui contract încheiat între particulari, fiind recunoscut și valorificat de practicienii dreptului încă din cele mai vechi timpuri. Voința părților este suverană și nicio putere a statului nu se poate substitui consimțământului liber exprimat al părților. Nimeni și nimic nu poate interveni în sensul alterării acestei voințe, în caz contrar ajungându-se la situația în care persoanele ar fi captive într-o relație contractuală la care nu au convenit.

Contractul este legea părților, obligativitatea respectării acestei legi operând nu numai în persoana partenerilor contractuali, ci și în privința instanțelor de judecată, care numai în mod excepțional pot interveni în raporturile juridice dintre părți.

Situațiile în care judecătorul poate interveni în sensul suplinirii voinței părților sunt expres și limitativ prevăzute de lege. Astfel, legea recunoaște această posibilitate, spre exemplu, în cazul în care în speță ar fi incidente dispozițiile cu privire la teoria impreviziunii, sau în situația în care între părți ar fi intervenit un antecontract, pe care ulterior una dintre ele nu mai dorește să îl respecte. Totuși, chiar și în aceste situații, rugăm instanța să observe că, în fapt, părțile își exprimaseră deja voința, rolul instanței fiind doar acela de a veghea la respectarea acordului inițial exprimat.

Prin urmare, dacă instanța ar da curs solicitărilor reclamantului, aceasta ar nesocoti principiul forței obligatorii a contractelor încheiate între particulari, permițând împrumutaților să se sustragă de la obligațiile asumate și să obțină modificarea în mod unilateral a obiectului principal al contractului de credit, respectiv prețul acestuia, compus din dobândă și comisioane.

Prin urmare, inadmisibilitatea cererii reclamantului este evidentă din perspectiva dreptului comun, având în vedere că o astfel de soluție ar influența echilibrul stabilit de părți la momentul încheierii contractului.

In al doilea rând, cererea reclamantului este inadmisibilă și prin raportare la dispozițiile Legii nr. 193/2000, care nu vin să răstoarne ordinea juridică existentă. Astfel, pe lângă prevederile art. 4 alin. 6 anterior indicate, prezintă relevanță sub acest aspect și prevederile art. 6 și ale art. 13 din Lege, precum și cele ale art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13, potrivit cărora, în măsura în care instanța ar constata că unele clauze din contract au caracter abuziv, aceasta nu ar putea dispune decât următoarele două măsuri:

-eliminarea din contract (deci cu efect pentru viitor) a clauzelor contractuale considerate abuzive, în măsura în care contractul ar putea continua și în lipsa lor;

-desființarea contractului, în măsura în care contractul nu mai poate continua.

Legislația specială nu permite instanței de judecată nici să intervină în contract și să modifice clauzele contractuale, nici să dispună măsuri care să afecteze pentru trecut contractul.

Arata ca, Instanța nu își poate asuma competența de a modifica clauzele referitoare la prețul contractului și pentru că ar încălca principiul primatului dreptului uniunii asupra dreptului intern, ignorând jurisprudența Curții Europene de Justiție, care, potrivit dreptului intern și tratatelor internaționale la care România este parte, constituie izvor de drept și este aplicabilă în mod prioritar.

Imposibilitatea modificării clauzelor contractuale a fost tranșată deja prin Hotărârea pronunțată la 14.06.2012 în Cauza C-618.

Prin urmare, solicită instanței respingerea actiunii reclamantului ca inadmisibilă,avându-se în vedere că în speță nu există nicio bază legală care să permită:

-modificarea clauzelor contractuale la care reclamanții fac referire, fiind de datoria acesteia să vegheze la respectarea de către împrumutat a condițiilor contractuale la care a convenit în mod liber;

-analizarea, din perspectiva Legii nr. 193/2000 a clauzelor referitoare la prețul contractului, care comportă valențe de ordin economic, subiectiv.

Inadmisibilitatea "interpretării" clauzei referitoare la dobândă în sensul indicat de reclamant.

In măsura în care cererea de chemare în judecată este întemeiată pe o pretinsă „neînțelegere" a clauzelor contractuale la momentul semnării contractului, în sensul în care împrumutatul nu ar fi înțeles că indicele la care se raportează dobânda variabilă este dobânda de referință a BCR, iar nu indicele Euribor, arata că și în această ipoteze acțiunea formulată este inadmisibilă.

Mentioneaza ca, această „neînțelegere" a formulei de calcul a dobânzii nu poate fi transpusă din punct de vedere juridic decât ca un viciu de consimțământ.

Or, pe lângă faptul că invocarea viciilor de consimțământ nu poate fi făcută decât în termenul de prescripție de 3 ani (sancțiunea operabilă fiind nulitatea relativă), învedereaza instanței și faptul că eroarea asupra prețului/leziunea în cazul majorului nu atrage nulitatea contractului, ci ea scapă nesancționată. Majorul răspunde pentru faptele sale, și el trebuie să acționeze responsabil în toate raporturile juridice în care intră.

Legea nu permite „interpretarea" clauzelor contractuale, neexistând nici un act normativ care să reglementeze o astfel de posibilitate.

Reclamantul recunoaște că nicăieri în contract nu scrie că dobânda s-ar calcula prin raportare la EURIBOR, neexistând, prin urmare, nici măcar un temei contractual care să permită o astfel de citire a clauzelor contractuale, de altfel foarte clare sub aspectul că dobânda se calculează prin raportare la dobânda de referință a BCR.

In virtutea principiului pacta sunt servanda, aceste prevederi contractuale trebuie respectate, părțile fiind obligate să respecte interpretarea literală a clauzei, în considerarea căreia au încheiat contractul. Dacă instanța ar trece peste aceste aspecte, ea ar nesocoti voința reală a părților, existentă la momentul semnării contractului.

Așa fiind, solicită instanței să respingă ca inadmisibilă cererea de „interpretare" a contractului în contra textului clar al clauzei contractuale.

Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de restituire a prestațiilor efectuate în baza contractului, arata ca:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, practic, modificarea prețului contractului de credit și restituirea sumelor plătite anterior în temeiul prevederilor contractuale, anume sumele reprezentând diferența dintre costurile prevăzute expres în contract și sumele pe care acesta, în mod unilateral, dorește să le impună ca și cost al creditului (reprezintă costuri ale creditului atât dobânda, cât și comisioanele).

Instanța va observa că admiterea acțiunii formulate nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă din partea împrumutatului, deoarece obligația acestuia se execută în timp, prin rate succesive. Nici obligațiile asumate de bancă nu au caracter uno ictu.

Astfel, excepție făcând obligația de remitere a sumei împrumutate, banca mai are și o . obligații stabilite prin lege, constând în administrarea lunară a creditului, gestionarea dobânzii variabile, calcularea lunară a ratelor și a comisioanelor, vegherea la înregistrarea corectă a tuturor operațiunilor efectuate în legătură cu creditul, monitorizarea și gestionarea riscului contractului, prin remiterea lunară de raportări către Centrala Riscurilor Bancare etc. Așa fiind, contractul de credit bancar nu poate fi catalogat decât ca un contract cu executare succesivă.

Or, conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea/modificarea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte sau contravaloarea serviciilor prestate de aceasta.

Totodată, potrivit art. 1588 Vechiul Cod Civil, aplicabil de altfel contractului încheiat sub imperiul acestei legi, în materia împrumutului de folosință dobânzile plătite, chiar nedatorate ori plătite în temeiul unei clauze nule, nu se mai restituie.

Această prevedere este în fapt o aplicare a excepției de la principiul retroactivității nulității, aplicabilă în materia contractelor cu executare succesivă. Potrivit acestei excepții efectele produse de un contract cu executare succesivă declarat nul se mențin pentru trecut datorită imposibilității restituirii folosinței.

Rațiunea acestei excepții este tocmai evitarea unei îmbogățiri fără justă cauză, însă a împrumutatului, iar NU a împrumutătorului, deoarece împrumutatul este cel care nu poate restitui valoarea folosinței banilor pentru timpul trecut.

Contractul de credit este un contract real, cu titlu oneros, cu executare succesivă, care dă naștere în sarcina împrumutatului la obligația de a restitui suma și de a plăti dobânda și costurile creditului, obligație care se execută succesiv prin plata ratelor.

Față de aceste caractere juridice ale contractului de credit, respectiv față de prevederile art. 1588 și principiul neretroactivității efectelor nulității în materia contractelor cu executare succesivă, considerăm că cererea reclamantului privind restituirea sumelor deja achitate în baza prevederilor contractuale este inadmisibilă.

Cu privire la excepția lipsei de interes în ceea ce privește capetele 2 si 6 de cerere, arata ca:

Potrivit capătului 2 de cerere, ea ar trebui să fie obligată la comunicarea valorii indicelui Euribor în perioada 2008-2014. Invedereaza instanței că această cerere este lipsită de interes întrucât:

- indicele Euribor este public, fiind afișat pe mai multe pagini de internet (depune, atașat, extras de pe site-ul http://www.euribor-rates.eu)

-dobânda contractuală nu este calculată în funcție de Euribor, ci în funcție de dobânda de referință BCR, care a înregistrat o evoluție distinctă, aceasta fiind la rândul său publică și supusă afișării pe site-ul BCR și în sediile BCR din țară.

Prin capătul 6 de cerere, reclamantul a solicitat anularea clauzei 9 din contract, reglementând comisioanele percepute conform contractului. Trecând peste aspectele privind inadmisibilitatea constatării caracterului abuziv al acestei clauze, clar exprimate, reglementand un element de preț al contractului (aspecle dezvoltate mai sus), învedereaza instanței faptul că, în mod suplimentar, reclamantul nu justifică niciun interes legitim și actual, sau vreun folos practic în baza căruia să poată formula o astfel de cerere.

Astfel:

-comisionul de rambursare anticipată (art. 9 lit. a) nu a fost niciodată perceput reclamantului; în plus, potrivit prevederilor art. 95 coroborat cu art. 66 din OUG nr. 50/2010 este aplicabilă contractelor în curs de derulare exclusiv în ceea ce privește perceperea comisionului de rambursare anticipată, astfel încât, în virtutea legii, dacă pe viitor împrumutatul ar alege să ramburseze anticipat creditul, acestuia i s-ar percepe comisionul de rambursare numai în conformitate cu prevederile art. 66 și următoarele din Ordonanță, astfel încât reclamantul nu justifică un interes practic în formularea acestei pretenții.

-comisionul de acordare credit (art 9 lit.b) se percepe in baza prevederilor legaje, o singură dată, în cuantum fix, fiind achitat de împrumuțat la data acordării împrumutului; așa fiind, nu se poate susține că imprumutatul justifica un interes legitim, ci unul contrar legii; în plus, având în vedere data la care a fost achitat comisionul, termenul general de prescripție a fost cu mult depășit în speță.

-comisionul de administrare (art. 9 lit. c) este la rândul său perceput în baza prevederilor legale aplicabile contractului, reprezintă costul activității de administrare a creditului și este datorat in cuantum fix, plătibil lunar, clar exprimat atât în cuprinsul contractului, cât si cadrul graficului de rambursare înmânat împrumutatului; reclamantul nu justifica un interes legitim în privința acestui capăt de cerere, ci urmărește să beneficieze de un serviciu gratuit din partea băncii.

-comisionul de transformare (art. 9 lit. d și e) reprezintă, la rândul său, contravaloarea unui serviciu suplimentar prestat de angajații băncii, la cererea clientului care doreste sa obtina transformarea vlutei în care a fost acordat creditul; și de aceasta data comisiornul se percepe în conformitate cu prevederile legale, iar cererea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al acestei clauze are drept scop obținerea unui serviciu gratuit din partea băncii, scop contrar legii.

-comisionul de urmărire riscuri (art. 9 lit. f) se percepe tot în baza prevederilor legale în vigoare la momentul semnării contractului, este parte din D., iar eliminarea sa ar duce la diminuarea valorii D. in mod nejustificat, fiind evident că interesul reclamantului de a obține anularea acestui comision contravine legii; de asemenea, și acest comision este perceput tot în cuantum fix, plătibil lunar, evidențiat atât în contract, cât și în graficul de rambursare.

Cu privire la excepția nulității capătului 7 de cerere, se arata ca:

Potrivit art. 194 C.proc.civ, reclamantul este ținut să indice obiectul pretențiilor sale, precum și motivele de fapt și de drept pe care acestea se întemeiază. In cazul petitului 7, reclamantul nu arată care este obiectul cererii sale (el nu arată care sunt clauzele care, în mod suplimentar celor indicate la petitele 1-6, ar trebui să facă obiectul analizei instanței).

In temeiul art. 196 C.proc.civ., potrivit căruia cererea de chemare în judecată care nu conține indicarea obiectului sau a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază este nulă absolut, solicităm instanței să constate nulitatea capătului 7 din cererea de chemare în judecată.

De asemenea, invedereaza instanței că această cerere a reclamantului este și inadmisibilă, avându-se în vedere că ar transforma substanțial contractului de credit, invalidând voința părților și lipsind convenția de cauză din perspectiva băncii, care ar fi nevoită să susțină, contrar voinței sale, un credit cu dobândă fixă în locul unuia cu dobândă variabilă, în cazul căruia dobânda se recalculează în funcție de costul resurselor de creditare.

Cu privire la apararile de fond:

Calitatea reclamantului de consumator sofisticat

Avându-se în vedere art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193/2000, la aprecierea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, instanța va trebui să se raporteze la condițiile concrete în care contractul a fost încheiat, pentru a nu se ajunge la situația absurdă în care orice contract încheiat de un profesionist (care de altfel participă zilnic la un număr foarte mare de raporturi contractuale) să fie decretat ca și abuziv.

In raport de acest aspect, învedereaza instanței faptul că reclamantul este director general al ., societate cu o cifră de afaceri de peste 500.000 lei. In această calitate, reclamantul intră în mod frecvent în raporturi contractuale comerciale, fiind acomodat cu mecanismele de formare a acordului de voințe și având capacitatea de a aprecia cu ușurință oportunitatea economică a contractului.

Prin raportare la această calitate a reclamantului, este de neconceput ca acesta să fie calificat și tratat ca un consumator profan, fiind evident că pregătirea și experiența acumulată în exercitarea ocupației sale îi confereau acestuia pârghiile necesare pentru a înțelege toate clauzele contractului de credit semnat, precum și prevederile cuprinse în Condițiile generale de creditare anexate acestuia.

Reclamantul nu se poate folosi de pretextul neînțelegerii sau necunoașterii clauzelor contractuale, așa cum nu se poate prevala nici de lipsa de informare sau de claritate în definirea anumitor termeni din condițiile generale de creditare. O soluție într-un alt sens a Instanței ar conduce la transformarea obligației de transparență într-o "transparență de șicană", care ar permite reclamantului, o persoană majoră, cu un nivel avansat de pregătire, să schimbe în mod nejustificat termenii contractuali la care a convenit în deplină cunoștință de cauză.

Neîndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă.

In măsura în care instanța va trece totuși peste aceste apărări, consideră că respingerea acțiunii se impune și ca urmare a faptului că în speță nu sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă în sensul dispozițiilor art. 4 din Legea 193/2000, respectiv:

a)clauza să nu fi fost negociată;

b)clauza să fie contrară bunei-credințe;

c)clauza să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului;

Clauzele contestate au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent.

In aprecierea îndeplinirii acestei condiții, instanța trebuie să ia în considerare existența un minim de diligentă din partea consumatorului atât pentru a înțelege dispozițiile contractuale pe care intenționează să și le asume, cât și pentru a încerca influențarea acestora.

Faptul că, în general, contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu duce la concluzia că indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este și ipoteza că în astfel de situații consumatorul nu poate influența clauzele respective.

Mentioneaza ca, instituțiile de creditare prezintă publicului diferite pachete/opțiuni de creditare, consumatorii fiind liberi să opteze pentru un pachet sau altul. Astfel, băncile pot încheia: contracte de credit cu dobândă fixă sau cu dobândă variabilă, contracte de credit cu dobândă fixă pentru o perioadă limitată de timp, iar apoi cu dobândă variabilă, contracte de credit în lei sau în valută, contracte de credit în care dobânda se calculează în raport de indicele LIBOR/EURIBOR sau chiar contracte de credit în care dobânda se stabilește în funcție de dobânda proprie de referință a instituției de creditare respective, lucru permis prin raportare la dispozițiile legale aplicabile contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a OUG 50/2010.

Contractul încheiat a fost circumstanțiat în funcție exclusiv de alegerile împrumutatului, banca neputând face altceva decât să prezinte clientului opțiunile existente. Intotdeauna Condițiile speciale ale contractului (contractul propriu-zis) sunt negociate direct cu clientul, procentul și modul de calcul al dobânzii, precum și tipul și cuantumul comisioanelor fiind stabilite de comun acord de părți. Subscrisa nu aveam nici posibilitatea și nici interesul de a forța împrumutatul să convină la condiții contractuale cu care acesta nu era de acord. Aceasta cu atât mai mult cu cât clientul putea oricând compara oferta ei cu ofertele altor bănci, folosindu-se de acestea atât ca puncte de reper, cât și ca pârghii utile în negocierea unor condiții cât mai avantajoase, urmând ca, în final, să opteze pentru acea ofertă care răspundea cel mai bine cerințelor sale.

Mentioneaza ca, fără a fi supus vreunei presiuni din partea băncii, reclamantul a optat pentru semnarea conveției de creditare cu banca, declarând că a înțeles clauzele contractuale și că și le însușește în întregime, astfel cum reiese din ultimul paragraf al contractului încheiat.

Prin urmare, nu se poate vorbi de contractarea în necunoștință de cauză sau de existența vreunui viciu de consimțământ.

Aceasta cu atât mai mult cu cât nimic nu oprește consumatorul să inițieze negocieri cu ofertantul, care este oricând dispus la adaptarea condițiilor în funcție de cerințele consumatorului, fiind permanent sub presiunea concurenței cu ceilalți operatori de pe piață. Oricând clienții nemulțumiți ai unei bănci pot apela la o refinanțare a creditului din partea unei societăți concurente.

Considera că, în aprecierea caracterului abuziv, instanța trebuie să țină seama de nivelul de pregătire și de înțelegere a consumatorului-reclamant, acestea având relevanță atât cu privire la posibilitatea acestuia de a înțelege efectiv dispozițiile contractuale, dar și cu privire la posibilitatea lui de a demara și influența negocierile.

Totodata, arata ca, Clienții au posibilitatea de a adresa băncilor cereri de acordare a unui nivel negociat al costului, sau de aplicare a unei reduceri sau eșalonări ori de a beneficia de una dintre ofertele speciale disponibile la un moment dat. Observă însă că reclamantul nu numai că nu a recurs la astfel de cereri, dar nici nu a ridicat niciun fel de obiecțiuni, ci a executat fără incidente contractul încheiat timp de 6 ani de zile.

Comerciantul, deși obligat să ofere protecție consumatorilor, nu poate să se substituie cocontractantului său în analiza aprecierii oportunității contractării și chiar a negocierii. Libertatea de voință în asumarea de obligații implică și responsabilitatea alegerii. Leziunea (eroarea asupra prețului) în cazul majorului nu este protejată de legiuitorul român.

In plus, în materia contractelor de credit, simpla existență a unei piețe concurențiale bancare, și implicit a unui număr diversificat de produse bancare face să se prezume implicit și absolut existența negocierii cu privire la clauzele referitoare la prețul contractului de credit. Această prezumție este cu atât mai puternică cu cât crește gradul de pregătire intelectuală și experiență bancară și de afaceri al consumatorului.

Prin urmare, chiar dacă ar presupune prin absurd că acele clauze referitoare la preț indicate în acțiune nu au fost negociate, totuși, nici Directiva CEE 93/13 și nici legea internă nu înlătură obligația consumatorului de a da dovadă de o minimă diligentă în momentul semnării contractului, întrucât protecția oferită nu poate fi absolută, iar convenirea prețului presupune și o apreciere subiectivă, în funcție de nevoia economică concretă a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.

Lipsa oricărui demers de înțelegere/negociere a clauzelor referitoare la preț, în ciuda existenței unei astefel de posibilități, nu este imputabilă paratei, ci chiar împrumutatului, care trebuie să poarte responsabilitatea propriilor fapte.

Clauzele nu sunt contrare bunei-credințe.

Pornindu-se de la prevederile Codului Civil, buna credință a fost conturată în doctrină ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care cocontractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007, prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive.

Dispozițiile art. 4-7 din Legea nr. 363/2007 de natură a contura conduita consumatorului mediu sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000, astfel încât instanța urmează a analiza conform criteriul bunei credințe conduita Subscrisei prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.

In mod tradițional și necontestat, pentru bancă, cauza unui contract de credit este aceea de a obține un profit ca urmare a desfășurării activității economice de creditare. Prin punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, banca nu urmărește, și nici nu ar putea urmări o cauză ilicită, fiind ținută atât de specificul contractului de credit, cât și de specialitatea de folosință a persoanelor juridice, care nu pot încheia acte cu titlu gratuit, așa cum s-ar întâmpla dacă instanța ar modifica clauzele contractuale referitoare la dobândă și comisioane în sensul indicat de reclamant.

Mentioneaza ca nu ea a fost cea care a inițiat raporturile contractuale dintre părți, ci chiar clientul, prin cererea de creditare formulată. B. nu a întreprins niciodată nicio acțiune de convingere, ci s-a limitat la prezentarea unei oferte, în care modul de stabilire a dobânzii este unul clar stipulat. Imprumutatul a citit clauzele contractuale și a constatat încă de la început faptul că dobânda este calculată prin raportare la dobânda de referință care se afișează la sediile BCR, alegând în mod liber și în cunoștință de cauză să accepte oferta făcută de bancă și să semneze contractul. Or, acesta este un mod uzual de încheiere a oricărui contract, pe baza voinței concordante și liber exprimate a părților implicate.

Clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Dimpotrivă, o decizie de eliminare a acestor clauze ar determina un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii din moment ce duce la acordarea unui credit cu titlu gratuit (sau în pierdere) de către o societate bancară obligată să funcționeze pe principiile obținerii de profit.

Doctrina este unanimă în a considera existent „dezechilibrul semnificativ" numai în situația absenței unor prestații echivalente ca urmare a executării obligațiilor contractuale de către părți. (P. V., Consumerismul contractual, Editura Sfera Juridică, Colecția Universitaria, pag. 131)

Astfel, s-a considerat că nu există dezechilibru contractual, și pe cale de consecință, clauza este licită, iar nu abuzivă, în următoarele situații: clauza privește limitarea dreptului consumatorului de a invoca excepția de neexecutare a contractului în cazul executării parțiale a contractului de către profesionist; clauza privește dreptul de a denunța unilateral contractul recunoscut atât consumatorului, cât și profesionistului.

Pornindu-se de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE care prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ" - doctrina a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală".

Partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-1 privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

Or, în speță, reclamantul nu susține lipsa utilității contractului. El pur și simplu nu argumentează dezechilibrul contractual.

In jurisprudența sa"5, Curtea Europeană de Justiție a analizat condiția dezechilibrului contractual. „Rezultă astfel că, chestiunea dacă un astfel de dezechilibru semnificativ există nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparație între valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, și costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte.

Dimpotrivă, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale."

In acest sens, invedereaza instanței că banca și-a îndeplinit întotdeauna obligațiile contractuale asumate, începând cu predarea sumei de bani. La rândul său, împrumutatul are obligația de a plăti lunar sumele de bani reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a banilor pentru bancă. Or, punând în balanță aceste două obligații, instanța va constata că ele sunt echilibrate și în deplină concordanță cu condiția normală a debitorului dintr-un contract de împrumut.

In plus, nivelul dobânzii percepute în baza contractului este la un nivel comparabil cu nivelul de dobândă practicat de alți prestatori de servicii financiare, fiind evident că acesta este unul rezonabil și justificat de costul resurselor de creditare. Nivelul de dobândă nu poate fi stabilit exclusiv prin raportare la indicele EURIBOR, întrucât acesta nu reprezintă o reflecție a costului activității de creditare, ci, așa cum vom arăta în cele ce urmează, acest cost este compus din mult mai multe elemente pe care profesionistul trebuie să le aibă în vedere.

Prin urmare, împrumutatul invocă dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu ca urmare a unui dezechilibru contractual, ci profită de prevederile acestei legi în vederea obținerii în mod nejustificat a unei dobânzi sub nivelul celei practicate în prezent pe piață, și pe care nici o altă bancă nu ar accepta-o.

Modificarea clauzei privind dobânda (respectiv înlocuirea modului actual de calcul cu unul care ar conduce la perceperea unui preț derizoriu) echivalează cu lăsarea contractului fără obiectul său, fără contraprestația corespunzătoare, adică obligarea ei să realizeze acte de comerț gratuite sau în pierdere către reclamant (afectând inclusiv cauza juridică avută în vedere de bancă la momentul semnării contractului), și este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii.

Prin urmare, în lipsa indicării unui dezechilibru contractual real, se rezumă la indica instanței faptul că atât dobânda, cât și comisioanele au fost stipulate în deplină concordanță cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului.

Cu privire la corectitudinea clauzelor referitoare la dobândă, se arata ca;

Potrivit opțiunii reclamantului din momentul contractării, determinarea dobânzii variabile se face prin raportare la dobânda de referință a băncii, la care se adaugă o marjă fixă (art. 5 din Condițiile Speciale).

La rândul său, dobânda de referință variabilă a băncii se stabilește în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii și are la bază următoarele elemente:

-indicele reprezentând evoluția dobânzii indicative de pe piețele internaționale, care reflectă costurile de refinantare ale băncii (euribor/robor);

-primele de lichiditate asociate termenelor scurte sau lungi de creditare; costul datorat riscului de tara asociat pieței locale pe piețele internaționale; costurile asociate rezervelor minime obligatorii pentru sursele in valuta atrase, pe care banca trebuie sa le blocheze la BNR;

- costul generat de contribuția la fondul de garantare a depozitelor;

-modificările reglementarilor legale care conduc la costuri suplimentare pentru banca.

Toate aceste costuri se stabilesc și au la bază Reglementări ale BNR, fiind determinate pe baza unor indicatori obiectivi și a unor formule de calcul, băncilor fiindu-le permis, potrivit dispozițiilor legale aplicabile contractului în discuție, să acorde credite în raport de o dobândă de referință proprie (interdicția de practica o astfel de dobândă a fost introdusă abia ulterior, prin OUG 50/2010, care la art. 95 prevede faptul că nu intră sub incidența acestui act normativ contractele de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare).

Prin urmare, o bancă românească ce se împrumută de pe piața interbancară va trebui să plătească un cost cel puțin egal cu dobânda aferentă depozitelor celorlalte bănci. Rata medie a acestor depozite este calculată sub forma indicilor BUBOR, EURIBOR sau LIBOR, în funcție de moneda creditului.

Prin Condițiile speciale ale fiecărei convenții, părțile stabilesc un anumit tip de rată a dobânzii curente care poate fi fixă sau variabilă, în funcție de anumiți indici: LIBOR, EURIBOR sau dobânda de referință BCR, în funcție de opțiunea clientului.

Rezultă, așadar, că dobânda de referință care se afișează la sediile BCR nu se confundă cu indicii Euribor/Libor, ci din contră cuprinde, pe lângă aceștia, o . alte costuri care revin unei bănci pe parcursul activității de creditare.

In acest sens, înalta Curte a reținut următoarele:

„Dobânda de referință variabilă nu este sinonimă și nu se confundă cu indicele de referință Euribor pentru credite în euro și Libor pentru credite în USD, or per. 5 din contractul de credit prevede că dobânda curentă este variabilă în funcție de „dobânda de referință variabilă care se afișează la sediul băncii, iar distincția este evidentă potrivit Condițiilor de creditare - Anexă la contract, instanța de judecată prin soluția pronunțată nesocotind chiar conținutul contractului prin aplicarea greșită a normelor de interpretare a contractelor prevăzute de Codul civil în art. 973, art. 966, art. 970 și art. 984."

Mentioneaza că indicele Euribor reprezintă o dobândă preferențială, exclusivistă, la care se împrumută între ele un număr restrâns de bănci din Europa (indicele Euribor a apărut abia în anul 1999, odată cu moneda euro ). Chiar daca este des utilizat ca indice de refeință, el nu echivalează cu dobânda la care se pot împrumuta pe piață băncile din România, nivel de altfel cu mult mai ridicat.

Din acest motiv, cererea reclamantului de calculare a dobânzii prin raportare la Euribor și cu adăugarea marjei fixe de numai 2,5% este nelegală, având ca rezultat modificarea în mod nejustificat a prețului contractului, cu consecința scăderii dobânzii sub limita la care poate împrumuta o bancă.

Mai exact, dacă s-ar aplica calculul propus prin acțiune, dobânda variabilă curentă ar scădea sub nivelul de 4%, fiind cu mult mai mică chiar și decât dobânda inițială din contract, în cuantum de 11,4%. Toate costurile pe care banca le suportă pe parcursul derulării contractului de credit și care exced indicelui Euribor nu pot fi acoperite prin marja foarte mică, de numai 2,5% prevăzută în contract. Dacă dobânda s-ar fi stabilit de la bun început prin raportare la Euribor/Robor, marja fixă ar fi fost una mult mai mare, care să permită acoperirea costurilor creditului.

In plus, trebuie subliniat faptul că, în cuprinsul clauzei 5 din contract sunt prevăzute toate informațiile necesare, care să permită clientului băncii să verifice care este formula de calcul a dobânzii și indicele aplicabil. Din moment ce la data semnării contractului (31.01.2008) dobânda era de 11,4%, rezultă că, valoarea indicelui la acel moment (determinată prin scăderea, din dobânda totală, a marjei fixe a băncii: x=n,4%-2,5%) era de 8,9%. Or, valoarea Euribor la data de 31.01.2008 nu era de 8,9%, ci de 4,152%, astfel încât nu se poate susține că reclamantul nu ar fi avut cunoștință de faptul că dobânda de referință BCR nu se confundă cu indicele Euribor.

In acest context, cererea de obligare a bancii la modificarea contractului în sensul propus de reclamant și aplicarea unei dobânzi mult sub nivelul la care poate împrumuta orice altă bancă din România este abuzivă și ilegală, aducându-se atingere atât principiului specialității de folosință a persoanei juridice (care nu poate încheia acte dezinteresate), cât și dreptului de proprietate al Subscrisei, consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, o astfel de modificare a procentului de dobândă este de natură a denatura concurența normală dintre operatorii economici bancari.

Cât timp dobânda de referință a BCR este făcută publică prin afișare, este evident că și consumatorul a avut cunoștință de ea, atât la momentul semnării contractului, cât și ulterior. Aceasta cu atât mai mult cu cât acest indice nu a variat decât în limite foarte mici, în funcție exclusiv de costul resurselor de creditare. Or, potrivit art. 1, alin. 1 litera a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, o astfel de variație este permisă, fiind firească pentru împrumuturile cu dobândă variabilă și pe termen lung.

Prin urmare, în contract există baza necesară determinării dobânzii la un moment dat. Dacă instanța ar considera admisibilă susținerea că dobânda de referință a băncii nu prezintă o transparență rezonabilă, atunci la fel de admisibilă ar fi și susținerea că nici dobânda Euribor nu este suficient de transparentă, pentru că nici în cazul Euribor consumatorul nu cunoaște din ce este compus acest indice, sau care este evoluția lui posibilă în viitor. Or, o astfel de ipoteză nu poate fi acceptată pentru că în ambele cazuri, valorile dobânzii (fie ea Euribor sau dobânda de referință a băncii) sunt stabilite prin raportare la elemente ce țin de evoluția pieței, iar nu de voința băncilor. Consumatorul însă nu deține informațiile necesare pentru a calcula singur nici care va fi la un moment dat valoarea dobânzii de referință a băncii, și nici valoarea Euribor, fiind nevoit să aștepte publicarea acestor valori.

Așadar, este evident că rata dobânzii contractuale este independentă de voința băncii având în vedere influența indicatorilor/factorilor de intervenție în modificarea dobânzii menționați anterior, dar și faptul că valoarea dobânzii de referință a băncii este publică și ușor accesibilă împrumutaților.

In acest context, nu se poate susține că dobânda a fost modificată unilateral de către Subscrisa și nici nu se poate vorbi de un dezechilibru între contraprestații, reclamantul datorând numai sumele ce constituie costul contractului, calculat în modul și după criteriile la care acesta a consimțit.

De altfel, așa-zisele modificări unilaterale ale dobânzii sunt firești, fiind rezultatul fluctuațiilor înregistrate de dobânda variabilă la care s-a convenit. Variația dobânzii este reglementată chiar în cuprinsul contractului inițial, la fel ca și posibilitatea băncii de a modifica cuantumul acesteia în funcție de costul resurselor de creditare (potrivit dispozițiilor art. 2.io.a și 2.io.d din contract, pe care reclamantul nu le contestă, și cu respectarea prevederilor art. 1 lit. a, ultima teză din Legea nr. 193/2000).

Comisioanele prevăzute la art. 9 lit. c și f sunt în mod legal și corect percepute;

Mentioneaza ca, așa cum este și firesc, costurile activității de creditare, ca activitate financiar-bancară cu caracter complex și care se prelungește pe o perioadă de timp îndelungată, cuprinde și alte elemente în afară de dobândă (aceasta reprezentând numai echivalentul lipsei de folosință a capitalului). Pentru bănci, activitatea de creditare presupune punerea în mișcare a unui mecanism complex, care dă naștere unor costuri de natură extrem de variată, depinzând atât de factori interni, cât și de o . factori externi. Pentru a-și asigura resursele financiare necesare, instituțiile de credit instituie o . comisioane menite a compensa o parte din costurile activității de creditare, precum costurile de administrare a creditelor acordate și cele de punere la adăpost în privința riscului de neplată a creditului.

Comisioanele nu reprezintă dobânzi mascate și nu afectează concurența dintre bănci, cât timp sunt practicate de toți furnizorii de servicii financiar-bancare, fiind prevăzute de lege și incluse în D. și cât timp adevăratul reper / punct de referință în aprecierea prețului final al unui contract de credit îl reprezintă valoarea D..

Comisioanele sunt recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, atât de legislația internă (inclusiv de OUG 50/2010), cât și de cea europeană, și cad în mod uzual în sarcina împrumutatului.

In ceea ce privește cuantumul comisioanelor, și acesta se stabilește pe baza convenției părților, în funcție de aprecierea subiectivă a acestora. Prin semnarea contractului de credit, reclamantul și-a asumat obligația de a suporta comisionul de administrare a creditului și pe cel de risc, în cuantumul prevăzut în contracte, neexistând nicio dispoziție legală care să interzică perceperea acestor comisioane sau care să permită instanței să modifice cuantumul lor, pentru rațiunile arătate anterior în întâmpinare.

Prin urmare, comisionul de administrare:

-se percepe pentru administrarea creditului, care presupune operațiuni precum:

verificarea periodică a soldului creditului, calcularea la zi a ratelor, evidențierea plăților efectuate etc:

-cuprinde inclusiv costuri cu operațiunile bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului.

Fiind un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeași valoare, constantă, pe întreaga perioadă.

Or, diligentele cu care banca se îngrijește ca rambursarea creditului să aibă loc în mod corect (ratele să fie calculate corect, scadențele să fie respectate, notificările și raportările către cei abilitați și către instituțiile de reglementare competente în domeniu să fie făcute la timp etc.) sunt constante și presupun aceleași operațiuni.

Așadar, este firesc ca acest comision să fie prevăzut în cuantum fix, constant pe toată perioada de creditare, pentru că implicarea băncii și serviciul prestat nu scade nici calitativ, și nici cantitativ, pe măsură ce suma împrumutată este rambursată.

Cu privire la comisionul de urmărire riscuri atât contractul, cât și graficul de rambursare prevăd, ca și în cazul comisionului de administrare, cuantumul lunar, fix, pe care reclamantul trebuie să îl achite cu acest titlu, clauzele contractuale fiind sub acest aspect cât se poate de clare.

Rațiunea economică care justifică solicitarea comisionului de risc este existența riscului de credit, un element de care banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii naționale Române ( BNR) nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul de credit este definit ca fiind „riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia".

Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor - reale sau personale - pe care acesta le prezintă. în momentul în care se acordă un credit, o bancă este nevoită să analizeze riscurile pe care le poate avea prin acordarea acestuia.

Astfel, principala activitate pe care o are o bancă, în momentul și ulterior acordării unui credit este aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea întâlni până la recuperarea sumelor acordate. Prin urmare, perceperea acestui comision se face pentru acoperirea unor servicii prestate bancă.

Modalitatea și criteriile pe care banca trebuie să le ia în calcul în momentul în care analizează acordarea unui credit sunt prevăzute în Regulamentul nr. 3 din 2007 al BNR privitor la limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice.

Potrivit art. 41, împrumutătorii trebuie să își organizeze activitatea de creditare astfel încât să asigure separarea clară și efectivă a funcției de promovare și vânzare a produselor de creditare de funcția de analiză a riscului de credit și monitorizare a expunerii.

Expunerea unei bănci se determină prin raportare la „categoriile de clienți eligibili pentru finanțare, și categoriile de venituri considerate eligibile de către împrumutător, diferențiat pe categorii de clientelă, precum și coeficienții de ajustare aferenți în funcție de gradul de certitudine și de caracterul de permanență ale acestora; categoriile de cheltuieli care se deduc din veniturile eligibile în scopul determinării gradului total de îndatorare, incluzând cel puțin cheltuielile de subzistență și angajamentele de plată altele decât cele de natura creditului (art. 4 din Regulamentul 3/2007).

Fiecare bancă este obligată să stabilească nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare al fiecărui client, diferențiate pe categoriile de clientelă, pe destinația creditului (de exemplu, credit de consum, credit ipotecar), pe tipul creditului (defalcat în funcție de moneda de exprimare sau, după caz, de indexare, de tipul dobânzii, respectiv fixă ori variabilă, de termenul de acordare a creditului și de comportamentul clientului în legătură cu onorarea serviciului datoriei determinat de calitatea garanției). Aceste niveluri sunt supuse unei metodologii de reconsiderare periodică a coeficienților de ajustare a veniturilor și nivelurilor maxime admise pentru gradul de îndatorare, în vederea asigurării acurateței acestora pe o bază continuă.

Pe de altă parte, împrumutătorii trebuie să se asigure că pe întreaga perioadă de acordare a creditului, gradul total de îndatorare a solicitantului se încadrează în nivelul maxim admis aplicabil acestuia.

Prin urmare, riscurile care ar putea apărea de-a lungul derulării contractului de credit, trebuie administrate de către bancă din momentul acordării creditului, și până la rambursarea ultimei rate aferente acestuia. De asemenea, în tot acest timp, banca are obligația raportării periodice a situației creditului la Centrala Riscurilor Bancare, în funcție de gradul de risc în care se încadrează acel credit la fiecare moment de raportare.

Așa fiind, justețea perceperii acestui comision nu poate fi contestată, ea fiind de altfel recunoscută inclusiv de ANPC (a se vedea, în acest sens, Adresa ANPC nr. 1455/31.07.2013, depusă de subscrisa la dosarul cauzei).

Prin cererea reconventionala solicita in subsidiar ca, în măsura în care instanța de judecată trece peste toate apărările formulate anterior, aceasta să adapteze contractul in sensul luării în considerare a algoritmului de calcul al ratei dobanzii variabile propus de ea, respectiv:

valoarea indicelui de referință EURIBOR la 6 luni plus marja fixă formata din: valoarea diferenței dintre dobânda de referință aplicabilă în baza prevederilor contractuale siindicele EURIBOR la 6 luni plus marja fixă din contract (EURIBOR + 10,26%).

Mentioneaza ca asa cum a arătat anterior, folosirea unei dobânzi de referință proprii a băncii care acorda creditul era permisă la nivelul anului 2008, când a fost încheiat contractul de credit cu reclamantul din prezenta cauză. Obligația renunțării la acest tip de dobândă și raportarea la Euribor/Libor/Robor a intervenit numai ca urmare a adoptării OUG 50/2010, act normativ care, potrivit art. 95, nu este aplicabil contractelor de credit aflate în derulare la data intrării în vigoare a Ordonanței.

Prin urmare, față de cocontractantul sau, reclamant în prezenta cauză, paratei nu îi incumbă nicio obligație legală derivând din prevederile OUG nr. 50/2010. Mai mult decât atât, la momentul adoptării OUG nr. 50/2010, subscrisa am propus chiar reclamantului adaptarea contractului la prevederile Ordonanței, însă în ciuda invitației lansate, acesta nu s-a prezentat niciodată la bancă pentru a discuta acest aspect și pentru a semna actul adițional.

Așa fiind, contractului îi sunt aplicabile exclusiv dispozițiile aflate în vigoare la momentul încheierii sale, și care au fost întru totul respectate. Principiul tempus regit actum impune evaluarea legalității contractului încheiat cu reclamanții prin prisma dispozițiilor actului normativ special, Legea nr. 289/2004 privind contractele de credit pentru consum destinate consumatorilor.

Pe fondul modificărilor legislative survenite prin . OUG nr. 50/2010 reclamantul a învestit totuși instanța cu propunerea ce vizează o nouă modalitate de calcul a ratei dobânzii, cu consecința evidentă a micșorării costului total al creditului (D.), sub nivelul costului inițial stipulat în contract și sub nivelul pieței.

In contextul în care instanța urmează a considera că poate interveni/adapta clauzele convenției în funcție de criteriile de transparență avute în vedere de legiuitorul recent, aceasta va trebui să mențină echilibrul contractual creat prin dispozițiile agreate la momentul încheierii contractului.

Echilibrul nu poate fi păstrat decât prin reglementarea algoritmului propus de ea prin actul adițional nesemnat în mod nejustificat de reclamant.

Cu privire la temeinicia cererii reconvenționale, se arata ca:

O eventuală modificare a modului de reglementare a algoritmului de calcul al dobânzii nu poate afecta întinderea drepturilor și obligațiilor părților în contract.

Nuanțarea metodei de calcul a ratei, în cazul în care ar fi luată în considerare de către instanță, va trebui să respecte rațiunile tehnico - economice care guvernează activitatea de creditare a ei.

Esential este algoritmul propus de ea prin prezenta a fost validat de către Autoritatea Națională pentru Protecțiea Consumatorilor, care prin Adresa nr. 1048 din 29.10.2010 a răspuns solicitărilor sale.

Acordul dat de ANPC cu privire la mecanismul de stabilire a dobânzii reprezintă, pe de o parte, o garanție a conduitei corecte și a bunei credințe în raporturile cu cocontractanții-debitori, iar pe de altă parte, reprezintă primul filtru de legalitate al cererilor consumatorilor-debitori și al răspunsului dat de bancă din perspectiva atribuțiilor autorității, astfel cum rezultă din dispozițiile cuprinse în art. 2 din Hotărârea de Guvern nr. 882/2010 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor.

Algoritmul care menține echilibrul contractual și care dă substanță noii filosofii legislative ce prevede doar criterii de transparentizare a reglementării metodei de calcul a ratei este cel propus de ea prin prezenta cerere.

Modificarea modului de calcul al dobânzii comerciale, prin trecerea de la criteriul dobânzii de referință variabilă a BCR la criteriul indicelui de referința independent EURIBOR/ROBOR nu se poate realiza prin menținerea marjei fixe inițiale.

Dobânda de referință astfel cum este reglementată la punctul 5 din contractul dedus analizei este o reflecție a costului resurselor de creditare pe care ea este nevoită a-l plăti în scopul obținerii lichidităților necesare în vederea acordării de credite către populație.

Este lesne de înțeles faptul ca dobânda variază în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii în cazul în care s-a avut ca reper dobânda de referință a băncii, spre deosebire de ipoteza în care dobânda variază în funcție de indicele de referință Euribor.

Ratele de dobândă interbancare sunt determinate de situația de lichiditate înregistrată pe piață. B. Națională a României, prin instrumentele de politică monetară, în special prin rata de dobândă, influențează în mod direct rata dobânzii pentru credite și depozite.

Toate modificările ratei de dobândă de politică monetară implementată de BNR în timp, determină ajustarea ratelor de dobândă interbancară și în final, prezintă impact asupra ratelor de dobândă la depozite și credite la nivelul macro - al sistemului bancar.

Pe de altă parte, lipsa temporară de lichiditate are de asemenea impact asupra ratelor de dobândă, motiv pentru care, pentru o anumită perioadă, dobânda din piață nu mai este corelată cu rata de dobândă de politică monetară a BNR, cauza principală fiind nivelul mai mare al primelor plăți pentru atragerea resurselor rare.

In condițiile crizei financiare și economice internaționale, creșterea de către bănci a dobânzilor la credite cu dobândă variabilă, în funcție de dobânda de referință a băncii s-a datorat impactului pe care criza l-a avut asupra creșterii costurilor cu rezerva minimă obligatorie (la baza căreia a stat decizia BNR) și a costurilor de lichiditate.

In alte cuvinte, nu poate fi confundată schimbarea neprevăzută și neculpabilă a condițiilor economice în timpul derulării unui contract cu existența unei intenții vătămătoare a creditorului la încheierea contractului.

Mentioneaza ca, întotdeauna dobânda de referința a băncii este mai mare decât indicele de referință EURIBOR/ROBOR.

De aceea, în practica bancară, atunci când dobânda variabilă se stabilește în funcție de dobânda de referință a băncii, marja este foarte mică. Atunci când dobânda variabilă se stabilește însă în funcție doar de indicele de referință EURIBOR/ROBOR, marja este cu mult mai mare.

Marjele fixe aplicate de bancă pentru fiecare tip de credit sunt diferite.

Este esential ca Instituțiile de credit sunt cele care stabilesc procentul de dobândă aplicabil împrumuturilor din oferta lor de creditare, pe care urmează să le acorde clienților săi, iar legiuitorul nu a impus o limitare a acestuia, astfel cum nu a impus nici o micșorare a costurilor creditelor aflate în derulare, inclusiv prin alinierea contractelor de credit aflate în derulare la prevederile OUG nr. 50/2010.

Rațiunile tehnice mai sus expuse stau la baza unui calcul corect și echitabil al ratei dobânzii. Daca ar fi aplicabilă OUG nr. 50/2010 în forma modificată, încă nu se poate identifica sancționarea acestui algoritm pentru că noul act normativ nu face decât să prevadă modalități noi de transparentizare.

Explicații tehnice privind modul de calcul al dobânzii propus prin prezenta cerere

Rata dobânzii calculată conform algoritmului propus va fi raportată la fluctuațiile indicelor de referință independenți: ROBOR, EURIBOR și LIBOR. însă, acest mecanism nu presupune modificarea valorii totale a dobânzii, ci menținerea acesteia la același nivel, cu modificarea numai a indicelui de raportare (dobânda calculată la momentul To prin raportare la dobânda de referință BCR va fi egală cu dobânda calculată la momentul To în funcție de indicele EURIBOR/ROBOR).

Astfel, dobânda va fi egală cu valoarea indicelui EURIBOR/ROBOR la șase luni plus marja (formată din valoarea diferenței dintre dobânda de referință aplicabilă în baza prevederilor contractuale și indicele EURIBOR/ROBOR la șase luni plus marja fixă din contract), după următoarea ecuație:

DOBÂNDA = EURIBOR 6M + [(dobânda de referință BCR - EURIBOR 6M) + 2,5 pp] = EUROBOR +10,26 pp

O reglementare contractuală nouă trebuie în mod obligatoriu să producă aceleași efecte juridice și în consecință pecuniare.

De aceea, instanța, în cazul unei reașezări contractuale urmează a lua în considerare aspectele de ordin economic mai sus descrise, și astfel, urmează a valida formula de calcul propusă de ea.

Pentru toate motivele mai sus arătate, solicită instanței, în principal, respingerea acțiunii intoductive fie ca urmare a admiterii excepțiilor invocate, fie ca neîntemeiată, iar în subsidiar, admiterea cererii reconvenționale formulate, în ambele cazuri cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate ei cu soluționarea prezentei pricini.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 coroborate cu prevederile art. 4 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, ale Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului și ale Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, în vigoare la momentul încheierii contractului, art. 969 și urm. C. Civil., art. 1 Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

In dovedire, a solicitat proba cu înscrisuri și interogatoriul reclamantului G. L. C. (pentru a putea dovedi realitatea si efectivitatea explicațiilor oferite de angajații sai în perioada precontractuală, modul în care clienta a perceput aceste explicații și existența negocierii la momentul semnării contractului), precum și a oricăror alte probe a căror necesitate ar reieși din dezbateri.

La termenul din data de 07.10.2014 instanta a incuviintat pentru amble parti proba cu inscrisuri si proba cu interogatoriul reciproc.

Prin Incheierea din data de 04.02.2015 instanta a respins exceptia prescriptiei dreptului material la actiune in sens material invocata de parata prin intampinare, ca neintemeiata.

Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:

Potrivit art. art. 248 C.proc.civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și a celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a cauzei.

Instanța reține că excepția privind inadmisibilitatea punctului 3 al cererii de chemare în judecată (in ceea ce priveste modificarea clauzelor reglementand elemente ale pretului contractului de credit) urmeaza a fi respinsa ca neintemeiata, pentru motivele ce vor fi prezentate in continuare.

Astfel, se constată că finalitatea principală a acțiunii este reprezentată de invalidarea aplicabilității dobânzii variabile BCR contractului de credit din prezentul dosar, aceasta reprezentând mare parte din totalul prețului creditului acordat reclamantului (dobânda totală fiind dobânda de referință BCR + 2,5%).

Obiectivul reclamantului afirmat prin cererea introductivă de instanță constă în îndepărtarea acestui coeficient din calculul total al fructelor civile și înlocuirea cu lui cu indicele Euribor plus marja fixa de 2,5 pp.

Rezulta așadar că motivarea adusă în sprijinul poziției reclamantului în aprecierea ca abuzivă a actualei dobânzi aplicabile contractului este în același timp și fundamentul pentru soarta dobânzii în ipoteza în care prin hotărârea dată pe fond s-ar admite capătul 1 al acțiunii privind articolul 5 din contractul de credit.

Capetele 3, 4 si 5 de cerere nu sunt decât petite privite ca efect al nulității absolute a dobânzii variabile, ca urmare, excepția inadmisibilității urmeaza a fi respinsă ca neîntemeiată întrucât considerentele acesteia reprezintă apărări de fond privind soarta dobânzii dacă ar fi constatat caracterul abuziv al acesteia la momentul pronunțării sentinței în prezentul dosar.

In plus, nu poate fi retinuta ca o conditie de admisibilitate a capatului 3 de cerere (care, asa cum s-a stabilit, este doar un efecte al nulitatii absolute) imprejurarea ca potrivit art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 si Directivei 93/13/CEE, nu pot face obiectul controlului instantei clauzele referitoare la pretul sau obiectul principal al contractului, aceste motive urmand a fi analizate pe fondul cauzei.

De asemenea, se retine ca fiind neintemeiata si excepția inadmisibilității capetelor 4 si 5 de cerere, întrucât restituirea sumelor este un efect al nulității, în cazul în care susținerile reclamantei se vor dovedi întemeiate, nulitatea absolută producând întotdeauna efecte retroactive, neputând fi acoperită prin confirmare, or invalidarea unui act juridic are ca efect restituirea prestațiilor, altfel obligația ar rămâne fără suport juridic. In plus, instanta apreciaza ca fiind nefondate sustinerile paratei referitoare la caracterul de contract cu executare succesiva a contractului de credit incheiat de parti, in conditiile in care prestatia bancii a fost una cu executare uno ictu.

Instanta va respinge si exceptia lipsei de interes, in ceea ce priveste capetele de cerere 2 si 6, ca neintemeiata, in conditiile in care motivele invocate in sustinerea exceptiei lipsei de interes sunt motive de netemeinicie ce vor fi analizate pe fondul cauzei.

In ceea ce priveste exceptia nulitatii capatului de cerere nr. 7, instanta urmeaza a o respinge ca neintemeiata, avand in vedere ca referitor la problema aplicării articolului 200 din codul de procedură civilă din 2010, s-a conchis că aplicarea dispoziției nu trebuie efectuată cu rigiditate, anularea fiind o necesitate doar atunci când apare o vătămare care nu poate fi altfel înlăturată, vătămarea constând fie în imposibilitatea exercitării efective a dreptului la apărare, fie în blocarea procedurii de soluționare a dosarului.

In fapt, intre reclamant si parata BCR a fost încheiat contractul de credit_/31.01.2008, prin care reclamanta a primit cu titlu de împrumut suma de 15.368,96 Euro reprezentând credit pentru nevoi personale, pentru o perioada de 120 luni (filele 22– 23 din volumul I).

Potrivit articolului 5 al condițiilor speciale, la data incheirii prezentului contract dobanda curenta este de 11,4% pe an si este variabila. Dobanda curenta este formata din dobanda de referinta variabila, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 2,5 pp.

Potrivit articolului 9 din condițiile speciale, reclamantul datorează următoarele comisioane care interesează prezenta cauză:

- comision de rambursare anticipata: in primele 36 de luni de creditare – 4,5 %, minim 30 Euro sau echivalent, intre 37 si 60 luni – 3%, minim 30 Euro sau echivalent, intre 61 si 120 luni – 2,5 %, minim 30 Euro sau echivalent, peste 121 luni – 2%, minim 30 Euro sau echivalent.

- comisionul de acordare a creditului – 1,95 % flat;

- comisionul lunar de administrare în cuantum de 7,68 euro pe lună, reprezentand un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevazut la pct. 1;

- comision de transformare pentru prima solicitare –flat de 0,50% flat;

- comision de transformare pentru urmatoarele solicitari – flat de 1% flat;

- comision de urmarire riscuri de 43,03 eur lunar, reprezentand un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat prevazuta la pct. 1.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare Curtea), prin hotărârea C. vs. Enel din 15.07.1964, a consacrat principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre. Pentru Curte, obiectivul integrării pe care îl urmărește Comunitatea neputând fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat și interpretat uniform în toate statele membre.

S-a decis astfel că, decurgând din natura proprie a Comunității, supremația dreptului comunitar asupra celui național este o condiție sine qua non a integrării. De aceea, normele comunitare primează asupra tuturor normelor naționale, chiar ulterioare și indiferent de natura sau rangul textului național în cauză (constituție, lege, decret, hotărâre) ori ale textului comunitar (tratat, regulament, directivă, decizie).

În consecință, aplicarea jurisprudenței Curții este obligatorie pentru judecătorul național.

În cauza C 243/08, Pannon GSM Zrt., Curtea a hotărât:

„Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator și că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză.

Revine instanței naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală precum cea care face obiectul acțiunii principale întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13.

În cauză sunt aplicabile și prevederile Legii 193/2000 invocate de reclamanta.

Potrivit dispozițiilor articolului 2 din Legea nr. 193/2000:

”(1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociați, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale industriale sau de producție, artizanale sau liberale.

(2) Prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori literale, cât și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acestuia”.

În cauză pârâta este profesionist în sensul legii, întrucât este o persoană juridică autorizată care în temeiul unor contracte ce intră sub incidența legilor privind protecția consumatorilor acționează în cadrul activității sale comerciale.

Reclamanta este consumator în sensul aceleiași legi, întrucât în contractele încheiate cu pârâta a acționat în scopuri personale (satisfacerea unor nevoi personale), exterioare oricărei activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale.

Potrivit dispozițiilor articolului 4 din Legea 193/2000:

”(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”

Așadar, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuia să verifice îndeplinirea cumulativă a următoarele condiții: clauza contractuală să nu fi fost negociată; prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.

Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; toți factorii care au determinat încheierea contractului; alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

În privința clauzei contractuale din contractul reclamantului care prevede că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referință afisata la sediile BCR, revizuibilă, se constată că aceasta nu are caracter abuziv.

Din contractul de credit face parte integrantă anexa „Condiții generale de creditare”. În cuprinsul condițiilor generale sunt prevederi referitoare la ”creditele cu dobânda variabilă” ( articolele 2.10 a, 2.10 b, 2.11) și ”creditele cu dobânda fixă” (pct. 2.10.c).

Potrivit clauzelor menționate:

”(2.10.a) Pe parcursul derulării creditului banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent. Modificarea dobânzii curente (%) conduce la recalcularea dobânzii datorate.

(2.10.b) Pentru creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcție de un indice de referință LIBOR/EURIBOR, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia.”

Pentru creditele cu dobânda fixă sunt aplicabile dispozițiile clauzei (2.10.c) potrivit căreia ”Dobânda se menține constantă pe toată perioada de creditare, cu excepțiile prevăzute în contract”.

Prețul creditului acordat în prezentul dosar este guvernat de articolul (2.10.d) privind dobânda de referință administrata, aceasta putând suferi modificări stabilite în funcție de evolutia pietei, noul procent aplicandu-se de la data modificarii acestuia, la soldul creditului existent.

(2.11.b) Noul procent de dobândă revizuibila semestrial va fi afișat la sediul băncii de la data aplicarii acesteia.

În privința controlului exercitat asupra modului de formare a dobânzii, instanța constată că demersul jurisdicțional al reclamantului nu interferează cu interdicția instituită în articolul 4 alineatul (2) al Directivei 13/1993. Astfel, în jurisprudența europeană s-a statuat că nu intră în domeniul caracterului adecvat al prețului contractului sau serviciilor sau al controlului obiectului actului juridic, examinarea pe care instanța o efectuează asupra modului de modificare a costurilor contractului, precum este cazul modului de formare a dobânzii variabile revizuibile semestrial din prezenta cauză (paragraful 56, C-26/13, Kasler c. OTP).

Având în vedere dispozițiile contractuale citate rezultă că la momentul încheierii contractului de credit al reclamantului existau în oferta băncii două tipuri de contracte de credit, respectiv contracte de credit cu dobânda fixă (în monedă națională sau în euro, conform clauzei 2.10.c.) și contracte de credit cu dobânda variabilă (stabilită fie în funcție de dobânda de referință BCR conform clauzei 2.10.a, 2.10.d, si 2.11.b, fie în funcție de indicele de referință EURIBOR/LIBOR, conform clauzei 2.10.b.).

Reclamantul a avut posibilitatea de a opta între trei tipuri de credite, respectiv: cu dobânda fixă în monedă națională sau în euro, cu dobânda variabilă calculată în funcție de indicele EURIBOR/LIBOR, sau cu dobânda variabilă calculată în funcție de dobânda de referință variabilă afișată la sediile BCR, pentru primele două tipuri de credite dobânda este fixă, respectiv calculată în funcție de un indice de pe piața financiară.

De asemenea, cu privire la dobândă, trebuie precizat că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 13/1993 stabilește că prețul contractului nu poate fi supus analizei decât sub aspectul exprimării clare și inteligibile, sintagmă care a primit de asemenea o interpretare în cauza Kasler, precitată, paragrafele 67 – 72.

Instanța europeană a statuat că este necesar să se constate că aceeași cerință figurează la articolul 5 din Directiva 93/13, care prevede că clauzele contractuale scrise trebuie „întotdeauna” să fie redactate într-un limbaj clar și inteligibil. Al douăzecilea considerent al Directivei 93/13 precizează în această privință că trebuie să i se ofere efectiv consumatorului posibilitatea de a analiza toate clauzele din contract. Rezultă că această cerință a unei redactări clare și inteligibile se aplică în orice caz, inclusiv în cazul în care o clauză intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și este exclusă, prin urmare, de la aprecierea caracterului său abuziv vizată la articolul 3 alineatul (1) din această directivă.

Rezultă, de asemenea, că această cerință, astfel cum figurează la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, are același domeniu de aplicare precum cea prevăzută la articolul 5 din această directivă.

Judecătorii europeni continuă demonstrația juridică arătând că în ceea ce privește acest articol 5, Curtea a statuat deja că pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige contractual față de un vânzător sau de un furnizor prin aderarea la condițiile redactate în prealabil de acesta (a se vedea Hotărârea RWE Vertrieb, EU:C:2013:180, punctul 44). Cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă, așadar, numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical.Dimpotrivă, astfel cum s-a amintit deja la punctul 39 din hotărâre, întrucât sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se află într o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor, această cerință privind transparența trebuie înțeleasă în mod extensiv.

În concret, se constată că în contractul dedus judecății se regăsește doar sintagma ”costul resurselor de creditare” drept reper pentru condițiile revizuirii semestriale a dobânzii. Însă, aplicand dispozitiile art. 358 C.proc.civ. in contextul neprezentarii reclamantalui la interogatoriu, instanta retine ca aceasta a purtat o discuție cu reprezentanții băncii înainte de a încheia contractul de credit, acestuia i-a fost explicată natura variabilă a dobânzii, alegand acest tip de dobanda in cunostiinta de cauza.

Nu in ultimul rând, trebuie să fie efectuată o paralelă între eroarea ca viciu de consimțământ și caracterul neclar al unei clauze contractuale, fata de sustinerile reclamantului din cererea introductiva – in sensul ca a inteles ca dobanda va fi variabila, fiind compusa din Euribor plus marja fixa de 2,5 pp.

Instanța reține pe de o parte că eroarea ca viciu de consimțământ comportă o dimensiune subiectivă, privind reprezentarea pe care partea a avut-o la încheierea contractului în ceea ce privește drepturile și obligațiile determinante ale acestuia, eroare având ca obiect numai elemente esențiale ale convenției, aceasta neavând nicio consecință atunci când impactul ei se realizează numai asupra unor probleme marginale din actul juridic (eroare indiferentă).

Pe de altă parte, susținerile reclamantului din cererea introductiva privind înțelegerea greșită a conceptului de dobândă variabilă afișată la sediile BCR, nu cadrează cu domeniul acțiunii din prezentul dosar. Legislația împotriva clauzelor abuzive protejează consumatorii atunci când nu înțeleg conținutul unei clauze, însă numai atunci când aceasta este redactată neclar, din perspectiva consumatorului mediu.

Or, se remarcă faptul că filosofia legislației privind clauzele abuzive este de a nu interfera cu teoria generală a dreptului civil privind formarea valabilă a consimțământului, redactarea clauzei într-o formă accesibilă unui consumator mediu fiind un tipar abstract, care nu se analizează în raport de fiecare caz în parte, spre deosebire de eroare, acolo unde se analizează modul în care a luat naștere convenția raportat la părțile contractante.

Or, în prezenta cauză, se constată că în condițiile generale de creditare se realizează o distincție clară între dobânda variabilă afișată la sediul BCR și dobânda variabilă Euribor (cei doi indicatori se află unul sub altul în paragraful de la articolul 2.10 privind dobânda variabilă), unui consumator mediu fiindu-i accesibil să distingă din modul de evidențiere a acestora în două paragrafe diferite, că este vorba de două dobânzi diferite, nefiind necesare cunoștințe de specialitate, ci fiind suficientă parcurgerea condițiilor generale și deducerea din modul de așezare în pagină și din modul de redactare a articolului 2.10 din partea generală.

Bineînțeles, este posibil ca reclamantul să își fi dat consimțământul din eroare, dar acest aspect nu poate privi decât o acțiune în declararea nulității relative și nu o cerere întemeiată pe Legea 193/2000. De asemenea, eroarea și caracterul abuziv nu se confundă și pentru că o clauză poată fi încheiată din eroare și anulată pentru acest motiv, fără însă ca aplicarea ei să pună problema unei disproporții între părțile contractului.

În aceste condiții, în care reclamantul avea posibilitate de a își exercita opțiunea în condițiile unei depline înțelegeri a mecanismului contractual privind prețul creditului, în sensul că a ales varianta în care dobânda era variabilă calculată în raport de dobânda de referință afișată la sediile BCR și nu variantele în care dobânda era fixă, respectiv calculată în funcție de indicele EURIBOR/LIBOR, și-a asumat și anumite riscuri legate de creșterea dobânzii, cerința existenței relei-credințe a pârâtei nesubzistând.

De asemenea, avand in vedere ca nu a fost constatat caracterul abuziv al dobazii variabile stabilite prin art. 5 din contractul de credit, instanta retine ca nefondate primul si al treilea capat de cerere referitoare la constatarea si calcularea nivelului dobanzii in functie de indicele de referinta EURIBOR, la care se adauga marja fixa a bancii de 2,5 pp.

In plus, se retine ca fiind neintemeiat si capatul doi de cerere referitor la obligarea paratei de a comunica cotatia indicelui de referinta EURIBOR, in conditiile in care aceasta infomatie este una publica, iar in prezenta cauza dobanda contractuala nu este calculata in functie de acest indice, ci in functie de dobanda de referinta BCR, de asemenea publica, astfel cum s-a retinut mai sus.

Cu privire la comisionul de rambursare anticipata stabilit in clauza nr. 9 lit. a) din partea speciala a contractului de credit, instanta retine ca potrivit adresei 06/08.01.2013 de la fila 199 din volumul I, acest tip de comision se aplica exclusiv creditelor cu dobanda fixa, iar pana la publicarea OUG 50/2010 s-a perceput conform precizarilor din contractul de credit indiferent de tipul de dobanda.

Mai mult, conform art. 95 din OUG 50/2010, dispozitiile art. 66-69 din acelasi act normativ sunt aplicabile si contractelor in curs de derulare la momentul intrarii in vigoare a OUG 50/2010, astfel ca din acel moment clauza nr. 9 lit. a) din partea speciala a contractului de credit PF117/19.05.2006 a devenit inaplicabila, imprejurare recunoscuta de parata atat prin adresa 6/08.01.2013 mentionata mai sus, cat si prin intampinarea depusa la dosar.

In plus, reclamantul a fost notificat de catre parata, prin Adresa din data de 21.02.2011 (fila 251 Volumul I), cu privire la eliminarea din contractul de credit a comisionului de rambursare anticipata, in conformitate cu cerintele OUG 50/2010.

In consecinta, problema in speta deriva din interpretarea unei clauze de drept comun referitoare la aplicabilitatea unui act normativ, neputand fi constatat pentru acest motiv caracterul abuziv al clauzei in discutie.

Cu privire la comisionul de acordare credit și comisionul de administrare credit, se constată din adresa 6/8.01.2013 de la fila 199 din volumul I al dosarului cauzei, că acestea sunt clauze preformulate, standard, nesupuse negocierii întrucât chiar B. menționează că sunt aplicabile tuturor tipurilor de credite. Față de această mențiune și față de înscrisurile aflate la dosarul cauzei se constată că în prezentul dosar o probă contrară nu a fost adusă.

In ceea ce priveste comisionul de acordare a creditului, instanta constata acesta a fost perceput o singura data, respectiv la data incheirii contractului, avand un cuantum de 1,95 % din valoarea creditului -15.075 euro, insemnand o valoare de 293,96 euro. In consecinta, instanta retine ca acest comision poate fi estimat ca având o valoarea neglijabilă care nu denatureaza echilibrul contractual ca un factor perturbator major, astfel ca reclamantul nu este pusa din punct de vedere economic într-o situație considerabil dezavantajoasă față de bancă.

Mai mult, instanta constata ca serviciile pentru care este perceput comisionul de acordare a creditului (activitatile de punere la dispozitia clientului a creditului enumerate la fila 199 din volumul I al dosarului) sunt diferite de componentele marjei fixe ce intra in continutul dobanzii variabile (indicate si explicate pe larg in adresa 7496/16.05.2011 –fila 196 Volumul I din dosar), astfel ca nu pot fi retinute ca intemeiate sustinerile reclamantului referitoare la caracterul de dobanda mascata al acestui comision.

Pentru toate aceste motive, instanta nu va retine ca fiind abuziva clauza nr. 9 lit. b) referitoare la comisionul de acordare credit de 1,95% flat.

Referitor la comisionul de administrare credit, in ceea ce privește domeniul serviciilor prestate de bancă pentru care se percepe acest comision, din înscrisurile aflate la filele 196 și 199 din volumul I al dosarului se constată că acestea sunt similare conținutului dobânzii variabile care cuprinde toate operațiunile administrative efectuate pentru creditare, respectiv chirii, întreținerea rețelei IT, salariile personalului Băncii, astfel încât acest comisioan reprezintă perceperea aceluiași tarif a doua oară, pentru servicii prestate de către pârâta și a căror evaluare este inclusă și în conținutul prețului creditului, respectiv in componenta marjei fixe – ce inglobeaza si costuri administrative/operationale (astfel cum reiese din adresa 7496/16.05.2011 –fila 196 Volumul I din dosar).

În al doilea rând, cu privire la îndeplinirea condiție existenței unui dezechilibru major, instanța reține că analiza trebuie efectuată raportat la totalul sumelor percepute în baza acestui comision, din graficul de rambursare (filele 24-25 Volumul I) rezultând un cuantum de 2.586,21 euro, calculat până la data de 12.01.2018 (sfarsitul perioadei contractuale), ceea ce reprezintă 5,82% din suma împrumutată.

Astfel, întrucât din graficul de rambursare rezultă că acest comision se ridică pe parcursul întregii perioade de executare a contractului, la valoarea de 5,82% din suma împrumută, reprezentând un cost echivalent unei veritabile dobânzi percepute în două rânduri (prețul propriu-zis al creditului evidențiat la articolul 5 din condițiile speciale pe de o parte, iar pe de altă parte suma lunară de 7,68 Euro), se constată că reclamantul este pus din punct de vedere economic într-o situație considerabil dezavantajoasă față de bancă, in conditiile in care nu a avut posibilitatea de înlăturare a acestei clauze.

În acest context, imperativul protecției consumatorilor impune eliminarea unor clauze care atrag costuri considerabile și disproporționate cu serviciile prestate, cu atât mai mult cu cât acestea au fost deja cuantificate în calculul dobânzii variabile. Totodată, și în lipsa includerii în dobândă, trebuie reamintit că specificul activității unui profesionist (comerciant, conform vechii legislații) îl reprezintă organizarea pe riscul său a respectivei activitati, cuantumul unui comision introdus printr-o clauză a cărei negociere nu este posibilă, neputând să aibă semnificația transferării asupra consumatorilor a tuturor costurilor de activitate a băncii legată de activitatea de creditare.

Rațiunea de a exista a unui profesionist este de a organiza o activitate periodică în urma căreia să obțină profit dobândit în urma prețurilor practicate, astfel încât în prezenta cauză comisioanele nu trebuie să înglobeze o parte a prețului creditului întrucât acestea nu sunt negociabile (adresa BCR menționează că apar în toate contractele de credit), iar consumatorul nu are dreptul alegerii între diversele pachete de creditare oferite de pârâtă din acest punct de vedere.

Pe cale de consecință, se va constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei nr. 9 litera c) din partea specială a contractului de credit_/31.01.2008, si va dispune eliminarea acestei clauze din contractul mentionat.

In ceea ce priveste comisionul de transformare stabilit prin clauzele 9 litera d) si e), instanta retine ca acesta se achita ca urmare a solicitarilor de transformare a monedei creditului din paratea reclamantului si reprezinta 0,5 % din valoarea creditului (75,37 euro) la prima solicitare si 1% din valoarea creditului (150,75 euro) la urmatoarele solicitari, cuantumul acestuia fiind cunoscut de la momentul contractării creditului si asumat de împrumutat prin semnarea contractului.

Achitarea acestor sume cu titlu de comision de transformare, nu creaza în opinia instantei un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligatiile partilor, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe. Acest comsion este prevazut în contract in mod clar, inteligibil, nefiind astfel indeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al acestei dispozitii contractuale.

De altfel, instanta retine ca acest comision este perceput pentru operatiunile efectuate de parata in vederea transformarii monedei creditului la solicitarea reclamantului, activitate care presupune efectuarea unor operatiuni bancare al caror pret a fost stabilit la data incheierii contractului sub forma unui procent, pret cu care reclamantul a fost de acord.

D. fiind faptul ca acest comision este determinabil si reprezinta contravaloarea unui serviciu determinat la solicitarea consumatorilor, instanta retine ca acesta este datorat si nu creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor in detrimentul contesumatorilor.

In continuare, instanta retine ca in raport de clauza 9 lit. f din Condițiile Speciale ale contractului de credit, care reglementeaza dreptul paratei de a percepe un comision de risc, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ cele trei condiții prevăzute de Legea nr. 193/2000, pentru a se putea reține caracterul abuziv al acesteia, întrucât clauza desi nu a fost negociata (imprejurare prezumata), nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului, dar și că ea se referă la prețul contractului.

Mai mult, din Adresa nr. 06/08.01.2013 (fila 200 volumul I) reiese ca acest tip de comision este perceput de catre parata pentru creditele fara garantii reale mobiliare/imobiliare ori personale, si reflecta costul cu riscul de neplata pentru portofoliul de credite.

In conditiile in care reclamantul nu a adus nicio alta garantie in vederea asigurarii paratei in ceea ce priveste riscul de pierderi ca urmare a neindeplinirii obligatiei contractuale constand in rambursarea creditului, instanta retine ca acest tip de comision nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, avand in vedere ca clauza în dispută acoperă o asigurare pe care banca și-o ia împotriva unui risc eventual, cel al intrării consumatorului în incapacitate de plată.

In plus articolul în cauză este clar formulat, cuantumul comisionului este determinat și nu depinde de voința unilaterală a pârâtei, deoarece a fost stabilit de ambele părți la data încheierii convenției de credit și nu sunt prevăzute în contract clauze de modificare unilaterală a acestui comision.

Instanta mai retine că nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost inserat cu rea credință de către pârâtă și ca acest comision este parte a prețului contractului, cuantumul acestuia fiind cunoscut de la momentul contractării creditului si asumat de împrumutat prin semnarea contractului.

Deși la punctul 7 din cerere se solicită constatarea caracterului abuziv și a altor clauze contractuale care permit băncii să modifice în mod unilateral orice prevedere contractuala, instanța constată că reclamantul nu a individualizat aceste clauze, motiv pentru care instanta nu are posibilitatea sa verifice incidența legii nr.193/2000.

Punctul 4 al cererii de chemare în judecată va fi respins ca neîntemeiat, avand in vedere ca a fost formulat ca accesoriu fata de cererea de constatare a caracterului abuziv a clauzei nr. 5 referitoare la dobanda variabila, cerere ce a fost respinsa ca neintemeiata, astfel cum reiese din considerenteie expuse anterior.

In ceea ce priveste punctul 5 al cererii de chemare in judecata, ținând de principiul quod nullum est nullum producit effectum, ca urmare a declarării nulității clauzelor referitoare la comisionul de administrare, instanța va dispune repunerea părților în situația anterioară, sens în care se va obliga parata BCR la plata către reclamant a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, calculate de la data incasarii acestora si pana la data incetarii perceperii lor, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la data plății efective a acestui debit, fiind vorba despre obligații comerciale, care produc dobândă de drept din ziua exigibilității, conform art. 43 C.. de data incheirii contractului de credit).

Potrivit dispozițiilor articolului 453 din Codul de procedură civilă, cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care a pierdut procesul, astfel încât, părților le revin sume proporționale cu ceea ce s-a admis, parata fiind îndreptățită la suma de 4.850 lei, reprezentând aprox. 6/7 din onorariul avocațial, reclamantul neformuland cerere de acordare a cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTARASTE:

Respinge exceptia inadmisibilitatii capetelor de cerere 3, 4 si 5, ca neintemeiata.

Respinge exceptia lipsei de interes, in ceea ce priveste capetele de cerere 2 si 6, ca neintemeiata.

Respinge exceptia nulitatii capatului de cerere nr. 7, ca neintemeiata.

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulata de reclamantul G. L. C. CU D. ALES LA CABINET DE AVOCAT C. SI ASOCIATII in sector 2, București, CALEA MOSILOR, nr. 235, ., ., in contradictoriu cu parata B. C. R. SA cu sediul ales in sector 1, București, .. 1A, bl. ..

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate în articolul 9 lit. c din partea specială a contractului de credit nr._/31.01.2008, privind comisionul de administrare.

Dispune eliminarea din partea specială a contractului de credit nr._/31.01.2008 a clauzelor referitoare la comisionul de administrare.

Obligă pârâta la restituirea către reclamant a sumelor plătite cu titlu de comision de administrare, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la data plății efective a acestui debit.

Respinge in rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Admite in parte cererea paratei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecata si obligă reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 4.850 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la instanta a carei hotarare se ataca, respectiv la Judecatoria Sectorului 3 București.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14.05.2015.

Președinte, Grefier,

← Contestaţie la executare. Sentința nr. 6723/2015. Judecătoria...		Plângere contravenţională. Sentința nr. 8314/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Contestaţie la executare. Sentința nr. 6728/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 6727/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 6726/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 6723/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 8314/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 8209/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Succesiune. Sentința nr. 8041/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 8163/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI