Acţiune în constatare. Sentința nr. 1975/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 1975/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 17-02-2015 în dosarul nr. 1975/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECATORIA SECTORULUI 3 BUCURESTI

SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 1975

Ședința publică din data de 17.02.2015

Instanța constituită din:

Președinte: A. M. D.

Grefier: E. A.

Pe rol se află soluționarea cererii formulată de reclamanta S. S. în contradictoriu cu pârâta B. C. R. SA, având ca obiect acțiune în constatare.

Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din 03.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a acorda posibilitatea părților să depună concluzii scrise la dosarul cauzei, a amânat pronunțarea la data de 17.02.2015, când a hotărât următoarele:

INSTANTA,

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul aceste instanțe la data de 17.03.2014, reclamanta S. S. în contradictoriu cu pârâta B. C. R. SA, a solicitat instanței de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunța să:

1. Constate ca fiind abuzive prevederile din Contractul de credit Bancar pentru persoane fizice nr._.05.2008 înscrise la:

1. art. 9 lit.b) privind comisionul de acordare credit de 4,50%flat;
2. art. 9 lit. c) referitor la comisionul de administrare de 16,00 lei lunar, în procent de 0,05% din valoarea creditului acordat;
3. art. 9 lit. f) referitor la comisionul de urmărire riscuri de 54,40 lei lunar, reprezentând 0,17% din valoarea creditului;

1. constate ca fiind abuzive prevederile din Contractul de credit Bancar pentru persoane fizice nr._/14.05.2008 înscrise la pct. 5 cu privire la dobânda revizuibilă trimestrial;
2. constate ca fiind abuzive prevederile din Contractul de creditare – Anexa la contractul de credit bancar nr._/14.05.2008, înscrise la pct. 2.10.a și pct. 2.11a;
3. constate ca fiind nule absolut toate clauzele contractuale anterior menționate, cu consecința eliminării acestora din convenția semnată de părți;
4. dispună obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei aferente comisionului de acordare, perceput în mod abuziv de către pârâtă, suma actualizată cu indicele de inflație;
5. dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate de reclamantă cu titlu de comision de administrare, sumă actualizată cu indicele de inflație;
6. dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate de reclamantă cu titlu de comision de urmărire riscuri, actualizată cu indicele de inflație;
7. oblige pârâta la suportarea cheltuielilor de judecată.

În motivare reclamanta a arătat că a încheiat cu B. Comercială Română SA Contractul de Credit Bancar pentru persoane fizice nr._/14.05.2008 pentru un credit de nevoi personale în suma de 32.000 lei, sumă pe care urma să o returneze în termen de 120 de rate lunare, cu o dobândă fixă de 9,9% pentru primele 3 luni de creditare, ulterior dobânda transformându-se în dobândă administrată potrivit prevederilor contractului. Totodată, reclamanta a mai menționat că pentru acordarea creditului i s-a perceput un comision de acordare credit de 4,50%-flat din valoarea împrumutată, iar pe parcursul derulării contractului, pe lângă dobânda percepută, mai avea obligația plății unui comision de administrare lunar de 16 lei, reprezentând procent de 0,05% din valoarea creditului, cât și a unui comision de urmărire riscuri de 54,40 lei pe lună, acest comision fiind calculat ca un procent de 0,17% din valoarea creditului acordat.

Reclamanta a mai precizat că prevederile înscrise la pct. 9 din contract sunt abuzive, având în vedere imposibilitatea de negociere a contractului, clauzele fiind preformulate.

Cu privire la prevederile referitoare la comisionul de acordare credit - pct. 9 lit.b), reclamanta a arătat că aceasta nu a fost negociată direct, creând în un dezechilibru semnificativ în între drepturile și obligațiile părților, deoarece în realitate a primit de la pârâtă un credit în valoare de 30.560 lei și nu 32.000 lei, așa cum a solicitat, diferența de 1440 lei fiind reținută cu titlu de comision de acordare. Mai mult, a menționat că la calculul dobânzii lunare pe care trebuia să o ramburseze s-a luat ca bază de calcul suma de 32.000 lei și nu cea de 30.650 lei cât s-a acordat în mod efectiv cu titlu de credit de către bancă.

S-a mai arătat că prin aplicarea comisionului de administrare lunar, în cuantum fix de 16 lei )0,05% din valoarea creditului acordat și nu soldul creditului), pârâta a urmărit disimularea unui procent din dobândă, comisionul de administrare reprezentând doar o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea de către consumatori, a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit, contractat cu o altă societate bancară. Mai mult, reclamanta a mai menționat că, deși comisionul de administrare era unul fix de 16 lei, potrivit prevederilor contractuale, care nu puteau fi modificate decât cu acordul ambelor părți, pârâta, pe parcursul derulării contractului, în mod unilateral a modificat comisionul de administrare de la suma de 16 lei la 70,40 lei, fără a avea acordul său și fără a o notifica de cand urma aceasta modificare.

Cu privire la clauza referitoare la comisionul de urmărire riscuri – pct. 9 lit.f), reclamanta a învederat că și acest comision reprezintă o parte mascată a dobânzii, pârâta neprecizând nici în contractul de credit și nici în Condițiile generale de Creditare ce reprezintă acest comision, pentru ce se percepe și dacă sumele plătite cu acest titlu urmează a se restitui, dacă riscul nu se produce pe perioada de creditare.

Referitor la dobânda de administrare înscrisă la pct. 5 din contract, reclamanta a menționat că acesta este abuzivă, întrucât nu reiese în mod clar care sunt parametrii la care urma a se raporta dobânda variabilă, precizând totodată că singurele mențiuni privind modificarea dobânzii fiind înscrise la pct. 2.10.a „Pe parcursul derulării contractului banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent.” Mai mult decât atât, în conformitate cu pct. 5 din contract raportat la pct. 2.11 din Condițiile generale de creditare, modificarea dobânzii urma a se face prin afișare la sediile pârâtei, nicidecum prin comunicare împrumutatului, astfel că dobânda variabilă aplicată de pârâtă a fost netransparentă, reclamanta neavând nicio modalitate efectivă de a cunoaște indicii în funcție de care dobânda la împrumutul contractat urma a se modifica.

De asemenea, prin petitul 2 al cererii de chemare în judecată s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale cuprinse la pct. 5, teza a doua:”După această dată, dobânda curentă este formulată din dobânda de referință administrată, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 2,95.”

Cu privire la petitul 6 din cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la restituirea sumelor reprezentând comisionul de administrare perceput în mod abuziv, reclamanta a menționat că totalul sumei achitate cu acest titlu este în cuantum de 3,388,8 lei. Totodată reclamanta a mai învederat că valoarea totală a comisionului de urmărire riscuri este de 1,468 lei, iar cuantumul sumei solicitate cu titlu de dobândă percepută pe nedrept de către pârâtă este de 5.593,79 lei, cu precizarea că modalitatea de calcul a acestei sume poate fi inexactă, ca urmare a fluctuației dobânzii contractuale pe perioada derulării contractului, fluctuații ce nu i-au fost aduse la cunoștință.

În drept cererea a fost întemeiată pe disp. art. 4, 6, 14 din Legea nr. 193/2000. Art. 969 Cod civil, art. 194 și urm., art. 223 alin. 3, art. 451 Cod de procedură civilă.

În susținerea cererii, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri, f.15-44, și proba cu expertiză tehnică în specialitatea contabilitate.

La data de 30.04.2014 pârâta a depus întâmpinare la dosarul cauzei, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta, prin întâmpinare, a invocat excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor contractuale, întrucât perioada în care o astfel de acțiune poate fi inițiată este de maxim 3 ani, conform art. 3 alin. 1 din Decretul 137/1958, aceste termen fiind suficient de îndelungat pentru a permite consumatorului să sesizate discrepanța dintre condițiile în care a crezut că a contractat, și condițiile pe care banca le aplică de fapt, fiind mai mult decât firesc ca pasivitatea consumatorului timp de 3 ani de zile să fie sancționată prin aplicarea prescripției. Mai mult, a menționat că prevederile Legii nr. 193/2000 nu ocrotesc un interes general, ci unul particular, al consumatorului aflat în situația în care nu a putu negocia clauzele contractului încheiat cu profesionistul, contractul astfel încheiat a creat un dezechilibru semnificativ în ceea ce privește drepturile și obligațiile părților, profesionistul a acționat cu vădită rea-credință la momentul încheierii contractului. De asemenea, a mai arătat că nicio altă persoană nu ar putea să invoce nulitatea clauzelor contractuale prin efectul dispozițiilor Legii nr. 193/2000, ci numai consumatorul care se află în situația descrisă de lege și care reclamă un prejudiciu, aceasta fiind singura „persoană interesată”. Așadar, ocrotind un interes privat, dispozițiile Legii nr. 193/2000 sunt unele de ordine privată, iar sancțiunea care intervine pentru nesocotirea lor la încheierea unei convenții nu poate fi decât nulitatea relativă. Totodată pârâta a mai învederat că având în vedere data încheierii contractului de credit bancar nr._/14.05.2008, data limită pentru invocarea nulității unor clauze contractuale este de 14.05.2011, motiv pentru care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Totodată, pârâta a invocat și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, întrucât prevederile contractuale pe care reclamanta le reclamă a fi abuzive vizează în mod direct elementele constitutive ale prețului contractului (dobânda și comisioanele), iar dispozițiile legale în vigoare, atât cele comunitare cât și cele naționale, nu permit instanței de judecată ingerințe în determinarea prețului contractului. Mai mult decât atât, pârâta a arătat că Legea nr. 193/2000 nu interzice numai aprecierea caracterului abuziv al cuantumului prețului, ci și al clauzelor legate de modalitatea de plată sau de determinare a acestuia, deoarece art. 4,6 din lege oprește aprecierea caracterului abuziv a tuturor clauzelor legate de definirea obiectului principal.

Cu privire la fondul cauzei, pârâta a menționat că respectivele clauze contestate au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent, banca asigurând premisele respectării dreptului reclamantei la o corectă și completă informare a acesteia cu privire la conținutul contractului. Mai mult decât atât, s-a precizat că existența unui minim de diligență din partea consumatorului atât pentru a înțelege dispozițiile contractuale pe care intenționează să și le asume, cât și pentru a încerca influențarea acestora, este absolut necesară, iar faptul că în general contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu duce la concluzia că indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. De asemenea, pârâta a mai arătat că instituțiile de creditare prezintă publicului diferite pachete/opțiuni de creditare, consumatorii fiind liberi să opteze pentru un pachet sau altul, contractul încheiat fiind circumstanțiat exclusiv de alegerile împrumutatului, banca neputând face altceva decât să prezinte clientului opțiunile existente. Totodată, s-a mai menționat că elementul de comparație între ofertele a două bănci distincte îl constituie dobânda anuală efectivă („D.”). Pârâta a mai precizat faptul că reclamanta a optat pentru semnarea convenției de creditare cu BCR, declarând că a înțeles clauzele contractuale și că și le însușește în întregime, așadar nu se poate vorbi de contractarea în necunoștință de cauză sau de existența vreunui viciu de consimțământ. Mai mult decât atât, pârâta a precizat că oricând clienții nemulțumiti pot apela la o refinanțare a creditului din partea societății concurente, or perioada scursă de la data cererii de credit și până la semnarea contractului de credit a oferit reclamantei răgazul necesar pentru a analiza condițiile de creditare oferite de bancă.

În motivare s-a mai arătat că, clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, ci dimpotrivă e decizie de eliminare a acestor clauze ar determina un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii din moment ce duce practic la acordarea unui credit și prestarea unor servicii conexe creditării cu titlu gratuit de către o societate bancară obligată să funcționeze pe principiile obținerii de profit. Totodată pârâta a mai învederat faptul că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului, or în speță, reclamanta nu susține lipsa utilității contractului sau existența unui dezechilibru economic în sensul Legii nr. 193/2000.

Pârâta a mai precizat că nivelul dobânzii percepute în baza contractului este la un nivel comparabil cu nivelul de dobândă practicat de alți prestatori de servicii financiare, iar comisioanele defăimate ca abuzive cunosc o reglementare legală și vin să acopere costurile operațiunilor conexe creditării, fiind percepute în coordonate similare de către toți prestatorii de servicii financiar-bancare. Astfel, pârâta a precizat că, în aceste condiții, instanța va observa faptul că reclamanta invocă dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu ca urmare a unui prezumtiv dezechilibru contractual și pentru a profita de prevederile acestei legi în vederea obținerii în mod nejustificat a unei modificări a prețului contractual.

Prin întâmpinare s-a mai arătat că, potrivit opțiunii reclamantei din momentul contractării, aceasta a contractat un credit cu dobândă variabilă formată din dobânda de referință administrată, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă o marjă fixă de 2,95 pp. De asemenea, s-a mai învederat că la rândul său, dobânda de referință a băncii se stabilește in funcție de costul resurselor de creditare ale băncii, având la bază următoarele elemente:

- indicele reprezentând evoluția dobânzii indicative de pe piețele internaționale, care reflectă costurile de finanțare ale băncii (Euribor/Robor);

- primele de lichiditate asociate termenelor scurte sau lungi de creditare;

- costul datorat riscului de țară asociat pieței locale pe piețele internaționale;

- costurile asociate rezervelor minime obligatorii, pe care banca trebuie să le blocheze la BNR;

- costul generat de contribuția la fondul de garantare a depozitelor;

- modificările reglementărilor legale care conduc la costuri suplimentare pentru bancă.

Pârâta a mai precizat că toate aceste costuri se stabilesc și au la bază Reglementări ale BNR, fiind determinate pe baza unor indicatori obiectivi și a unor formule de clacul, băncilor fiindu-le permis să acorde credite în raport de o dobândă de referință proprie. De asemenea, s-a mai arătat că prin Condițiile Speciale ale fiecărei Convenții, părțile stabilesc un anumit tip de rată a dobânzii curente, care poate fi fixă sau variabilă, în funcție de anumiți indici: LIBOR, EURIBOR sau dobânda de referință a BCR, în funcție de opțiunea clientului, iar în speța de față, părțile au convenit o dobândă curentă variabilă raportată la variația dobânzii de referință BCR. Mai mult, pârâta a mai învederat că atata timp cât dobânda de referință a BCR este făcută publică prin afișare, este evident că și reclamanta a avut cunoștință de ea încă de la momentul semnării contractului putând estima oricând costurile creditului, aceasta cu atâta mai mult cu cât acest indice nu a variat decât în limite foarte mici, în funcție exclusiv de costul resurselor de creditare

De asemenea, pârâta a mai învederat că și comisionul de administrare, ca si alte comisioane, este un element al prețului Băncii, astfel că, clauza care reglementează perceperea unui comision de administrare nu este abuzivă. Mai mult, s-a menționat că acest comision reprezintă un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, fiind pe deplin justificat, din punct de vedere economic, ca acesta să aibă aceeași valoare, constantă, pe întreaga perioadă, iar comisionul nu poate fi calificat ca un factor generator al unui dezechilibru contractual.

Cu privire la clauza care reglementează perceperea unui comision de risc, pârâta a arătat că acest comision este de asemenea un element al prețului, nefiind astfel o clauză abuzivă, întrucât justificarea acestuia o reprezintă existența riscului de credit care este un element de care B. este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere.

În motivare s-a mai arătat că. Comisioanele de risc nu reprezintă dobânzi mascate și nu afectează concurența dintre bănci, cât timp sunt practicate de toți furnizorii de servicii financiar-bancare, ele fiind recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, atât de legislația internă, cât și de cea europeană și cad în mod uzual în sarcina împrumutatului.

Cu privire la comisionul de acordare a creditului, pârâta a învederat că acesta reprezintă una din spezele contractuale aferente creditului la fel ca și comisionul de acordare, legalitatea perceperii acestuia fiind menționată și de OUG nr. 50/2010, numit comision de analiză dosar, ce se achită o singură dată, pentru operațiunile realizate de angajații băncii cu ocazia acordării creditului, operațiuni ce presupun efectuarea unui număr mare de verificări și parcurgerea unui număr semnificativ de documente. Totodată a mai arătat că reclamanta a fost informată anterior încheieri contractului despre perceperea comisionului de acordare a creditului, cuantumul acestuia și a consimțit cu privire la el, motiv pentru care, solicitările sale, la mai mult de 5 ani, de la plata voluntară a acestui comision, sunt neîntemeiate.

Pârâta a mai menționat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat modificarea prețului unui contract și restituirea sumelor plătite anterior în temeiul prevederilor contractuale, însă legiuitorul român nu a prevăzut sancțiunea nulității absolute a clauzelor abuzive, consecința caracterului abuziv al clauzelor contractuale fiind încetarea producerii efectelor pentru viitor a clauzei respective, iar contractul se va derula în continuare, în măsura în care este posibil. Mai mult decât atât, pârâta a precizat că dacă s-a considera ca sancțiunea caracterului abuziv este nulitatea absolută, nulitatea nu produce efecte retroactive în cazul contractelor cu executare succesivă, iar eventuala admitere a capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor atacate de reclamantă neputând produce efectul restituirii sumelor deja achitate.

În drept cererea a fost întemeiată pe disp.art. 1 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 4 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993, Legea nr. 296/2004, Legea 289/2004, art. 969 și urm. Cod civil.

În apărare pârâta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, f. 86-283 vol.I și a probei cu interogatoriul reclamantei.

La data de 19.05.2014 reclamanta a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocare de pârâtă, respectiv excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor contractuale și excepția inadmisibilității.

Cu privire la excepția prescripției, reclamanta a arătat că sancțiunea aplicabilă clauzelor abuzive conținute în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută și nu cea relativă, astfel cum s-a reținut în jurisprudența cu dată recentă.

Referitor la excepția inadmisibilității cererii de constatare a caracterului abuziv al unor clauze care vizează obiectul contractului de credit, reclamanta a învederat că potrivit jurisprudenței Curții de Justiție de la Luxemburg, instanța națională este competentă a aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze privind costul creditului, dobânda anuală efectivă, dobânda penalizatoare sau un mecanism de modificare a costului. În combaterea excepției, reclamanta a mai invocat Decizia nr. 578/14.02.2013 a ICCJ, Secția a II- civilă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe disp.art. 201 alin. 2 Cod de procedură civilă.

La termenul de judecată din data de 09.09.2014, instanța, in temeiul art. 258 raportat la art. 255 NCPC, a incuviintat proba cu inscrisuri și proba cu interogatoriul reclamantei, apreciindu-le ca fiind pertinente, concludente si utile pentru soluționarea cauzei, raspunsul la interogatoriu fiind consemnat la filele 7-11 vol II.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Instanța reține ca o chestiune prealabilă că potrivit art. 102 Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa. Pentru aceste motive, fața de data încheierii contractului pe care reclamanta își întemeiază cererea (14.05.2008), instanța va analiza prezenta cerere prin prisma dispozițiilor legale ale Codului civil din 1864.

La data de 14.05.2008 reclamanta S. S., în calitate de împrumutat a încheiat cu pârâta S.C. B. Comercială Română S.A., în calitate de bancă, contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ (f. 15-20) având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de_ lei, pentru o perioadă de 120 de luni, care se calculează de la data primei trageri de credit. Conform art. 5 din contract dobânda curentă la data încheierii convenției era de 9,9% pe an și este fixă in primele trei luni și administrată ulterior . După expirarea celor trei luni, dobanda curentă este formată din dobânda de referinta administrată care se afisează la sediul BCR la care se adaugă 2,95.

Conform art.9 din contract pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane: comision de rambursare anticipată; comision de acordare credit de 4,50 % flat; comision de administrare de 16 lei lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la art. 1; comision de transformare pentru următoarele solicitări-flat de 1,00% flat; comision de urmărire riscuri de 54,40 lei reprezentând un procent de 0,17 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1.

În ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a prevederilor Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, instanța reține că acest act normativ transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, directivă al cărei scop a fost acela de a apropia actele cu putere de lege și actele administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între vânzător sau un furnizor și consumator.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 193/2000 prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale industriale sau de producție, artizanale sau liberale conform alineatului 2 al aceluiași articol prin comerciant (profesionist) se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori literale, cât și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acestuia”.

Raportat la definiția termenilor ,, consumator’’ și ,, comerciant’’ consacrată de textul de lege menționat anterior, instanța reține că dispozițiile Legii nr. 193/2000 sunt pe deplin aplicabile speței de față întrucât pe de o parte, reclamantul a acționat în contractul încheiat cu pârâta în scopuri personale, exterioare oricărei activități comerciale iar pârâta are calitatea de comerciant în sensul art. 7 Cod comercial (aplicabil față de data încheierii contractului de credit ), fiind o persoană juridică autorizată care în temeiul unor contracte ce intră sub incidența legilor privind protecția consumatorilor acționează în cadrul activității sale comerciale.

Pentru a verifica temeinicia susținerilor reclamantei în sensul că în contractul de credit încheiat cu pârâta au fost inserate clauze abuzive, instanța urmează să aibă în vedere prevederile art. 4 Legea 193/2000 conform cărora o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Prin urmare, acest text stabilește cu caracter general condițiile cumulative care trebuie întrunite pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă: clauza să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dezechilibrul să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.

Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; toți factorii care au determinat încheierea contractului; alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

În ceea ce privește prima clauză invocată de către reclamant ca fiind abuzivă, respectiv cea cuprinsă la art. 5 din contract, instanța reține că aceasta nu are un caracter abuziv în sensul Legii nr. 193/2000 pentru următoarele considerente:

În conformitate cu prevederile art. 5 din contractul de credit nr.1219PF/19.11.2007, la data încheierii contractului dobânda curentă este de 9,9 % pe an fixă in primele trei luni și administrată ulterior. După expirarea celor trei luni, dobanda curentă este formată din dobânda de referinta administrată care se afisează la sediul BCR la care se adaugă 2,95.

Clauza de la art. 5 din contract trebuie coroborată cu cea de la art. 2.11 lit. b din Condițiile Generale anexă la contractul de credit conform căreia noul procent de dobândă administrată va fi afișat la sediul bănci la data intrării in vigoare a modificării iar dobânda rezultată se va aplica la soldul creditului existent la data modificării.

În continuare, instanța constată că prin intermediul clauzelor speciale reclamanta a avut posibilitatea de a alege un anumit tip de contract în ceea ce privește dobânda aplicabilă. Prin art. 5 din contract reclamantul a optat pentru un credit cu o dobândă de 9,9 % pe an, fixă in primele trei luni administrată ulterior și variabilă după acest moment și alegând astfel produsul financiar cel mai satisfăcător pentru interesele sale de la acel moment, asumându-și astfel riscul unei eventuale creșteri a prețului contractului.

Instanța constată că reclamanta a semnat contractul de credit, exprimându-si astfel consimțământul cu privire la continutul acestuia iar faptul că aceasta nu a citit clauzele contractului astfel cum rezultă din raspunsul la interogatoriu (intrebarea 3, f. 7 vol II) nu o exonerează de plata obligațiilor contractate. Faptul că reclamanta a manifestat un dezinteres față de clauzele contractului de credit pe care nu le-a citit în întregime și cu suficientă atenție precum și lipsa de diligență a acesteia nu pot conferi de plano acestor clauze un caracter nenegociat din moment ce oferta băncii cuprindea și alte tipuri de contracte, cu modalități diferite de stabilire a dobânzii și nu i s-a impus încheierea unui anumit tip de credit.

Instanța apreciază că trebuie să existe și un nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului care nu poate profita de această calitate. Prin urmare, este culpa reclamantei că doar ulterior semnării contractului s-a interesat ce reprezintă dobânda variabilă pe care urma să o plătească și care era cuantumul acesteia, prin acest comportament aceasta asumându-și consecințele încheierii contractului în astfel de condiții.

Obligația de transparență a clauzelor contractuale nu trebuie văzută ca o obligație de educare a consumatorului cu privire la contractele ce urmau a fi încheiate iar banca nu trebuie să se transforme în consilierul sau avocatul acestuia.

Din aspectele analizate anterior, instanța reține că în privința acestei clauze reclamantul a avut libertatea de a alege cu privire la dobânda aplicabilă contractului, la modalitatea de aplicare a acesteia și a luat decizia în deplină cunoștință de cauză. Astfel, instanța apreciază că nu se poate reține caracterul nenegociat al clauzei prevăzute de art. 5 din contract.

În ceea ce privește crearea unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, instanța reține că trebuie luată în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul precum și toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului. Astfel, trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela al creării unei disproporții a prestațiilor greu suportabilă de către consumator iar din punct de vedere subiectiv, trebuie încălcată cerința bunei-credințe.

Cu privire la buna credință, instanța are în vedere că potrivit considerentului 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.

Pentru a stabili existența unui astfel de dezechilibru, instanța va lua în considerare obiectul contractului care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp în schimbul prețului, care în cauză este format din dobândă. Pe de altă parte, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului iar potrivit art. 4 alin. 6 Legea 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. În speță, clauza referitoare la dobândă era redactată într-un mod clar, inteligibil pentru orice consumator mediu, nefiind necesare cunoștințe de specialitate în acest scop.

Instanța reține de asemenea că, potrivit punctului 1 lit. a din Anexa Legii 193/2000, sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Cu toate acestea, prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Aceste prevederi însă privesc ipoteza în care nu există o clauză contractuală cum este cea cuprinsă în contractul de credit încheiat de reclamant. În prezentul dosar, majorarea dobânzii în temeiul unui calcul efectuat de către bancă are loc pe baza unei clauze semnate de către reclamant, acesta asumându-și la momentul la care și-a dat consimțământul, perspectiva ca prețul creditului să crească.

Instanța reține că incepând cu expirarea perioadei de trei luni in care dobanda a fost fixa și până la momentul introducerii cererii întinderea obligației de plată asumată de reclamantă a evoluat conform mecanismului agreat de părți astfel că modificarea dobânzii nu s-a realizat în mod discreționar de către furnizorul de servicii bancare ci dimpotrivă raportat la indici obiectivi care nu au putut fi controlați de către bancă. (f.96-124)

Mai mult, dată fiind durata mare a creditului acordat și modificările care pot interveni pe piața financiar-bancară în această perioadă, îi este permis băncii să se asigure că va primi o dobândă care să acopere costurile creditului și să îi ofere profitul convenit la încheierea contractului de credit.

Prin urmare, instanța apreciază că dispozițiile clauzei 5 din contractul de credit nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, motiv pentru care acest capăt de cerere este neîntemeiat.

Referitor la celelalte clauze invocate de reclamant ca fiind abuzive, sub aspectul caracterului negociat al acestora, instanța reține că Legea 193/2000 dispune la art. 4 alin. 2 că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.

Art. 4 alin. 3 din lege prevede: „faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.

Instanța reține că aceste clauze au un caracter preformulat, fiind utilizate în mod general, repetat de către pârâtă în activitatea sa curentă iar reclamanta nu a avut posibilitatea de a influența natura acestora. Negocierea presupune disponibilitatea din partea fiecărei părți, în anumite limite determinate de atingere a intereselor sale economice, de a-și ajusta propria poziție contractuală ca reacție la solicitările și propunerile părții cocontractante. Negocierea trebuie să fie una reală, derulată cu bună-credință. Buna credință în cadrul negocierilor presupune disponibilitatea reală în sensul atingerii acelei forme a contractului care să caracterizeze în mod optim intereselor ambelor părți și nu una formală, deghizată, în care poziția părților este prestabilită. În lumina acestor principii, o confruntare de poziții limitată doar la acceptarea sau declinarea unei oferte nu reprezintă o veritabilă negociere.

Astfel, potrivit răspunsului reclamantei la interogatoriu ( întrebarea nr. 10, 16, 17-f. 8-9 vol II) reclamanta nu a negociat clauzele contractului și nici nu intelege pentru ce sunt percepute comisioanele.

Referitor la clauza prevăzută în contractul de credit la art. 8 lit. b, instanța reține că potrivit acestei dispoziții contractuale banca percepe un comision de acordare credit de 4,50 % flat, care se calculează la valoarea creditului prevăzut în contract (art.3.1 din Condițiile generale).

Instanța constată că deși în cuprinsul contractului nu este definit motivul pentru care este perceput acest comision respectiv operatiunile efectuate de bancă pe care inserarea comisionului de acordare este menită să le acopere, prin intampinare pârâta a explicat faptul că acest comision a fost incasat pentru operațiunile realizate de angajații băncii cu ocazia acordării creditului, operatiuni ce presupun efectuarea unui număr mare de verificări și parcurgerea unui volum semnificativ de documente, intocmirea si analizarea documentatiei de credit.

Instanța apreciază că în temeiul Legii nr. 193/2000 acest comision este unul abuziv în condițiile în care obligația de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere, întrunește condițiile de creditare revine băncii, ca furnizor de servicii, deci costurile aferente acestor activități trebuie suportate de cel ce impune aceste verificări. Operațiunile realizate de angajații băncii sunt anterioare creditării efective, iar viitorul client nu are niciun control asupra activităților astfel desfășurate, consimțământul consumatorului intervenind după efectuarea acestora. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obțin creditul solicitat, deși aceleași resurse se consumă și în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit.

Totodată, instanța reține că nu se justifică perceperea unei sume în cotă procentuală raportată la valoarea creditului atât timp cât consumatorii care încheie același tip de credit în cadrul aceleiași instituții se află într-o situație similară.

Prin urmare, instanța apreciază că suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului și în afara exprimării consimțământului, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar exigențele bunei-credințe nu sunt respectate, motiv pentru care va constata caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 9 lit. b din contractul de credit nr._/14.05.2008.

În ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de administrare, instanța constată că prin art. 9 lit. c din contract s-a prevăzut un comision de administrare de 16 lei lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat iar conform art. 3.9 din condițiile generale ale contractului de credit comisionul de administrare este in sumă fixă lunară și se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută de la pct. 1 din contract. Clientul achită comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună.

Analizând această clauză prin raportare la prevederile Legii 193/2000, instanța apreciază că aceasta determină un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părtilor, deoarece valoarea comisionului ce se achită lunar, pe toata durata creditului, se raportează la valoarea inițială a creditului, ceea ce conduce la plata unei sume ce nu este corelată cu valoarea soldului rămas de achitat în fiecare lună de plată. Totodată, instanța reține că nu se justifică perceperea unei sume in functie de valoarea totală a creditului atât timp cât consumatorii care încheie același tip de credit în cadrul aceleiași instituții se află într-o situație similară iar operațiunile de administrare efectuate de pârâtă sunt aceleași. În realitate, acest comision de administrare are natura unei dobânzi mascate, suplimentare.

Mai mult, terminologia folosită-comision de administrare - nu este descrisă nici în cuprinsul condițiilor speciale nici al celor generale ale convenției, astfel încât reclamanta să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care este perceput acest comision. Condițiile perceperii comisionului de administrare trebuie să fie suficient de clar determinate ori în speță, nu au fost indicate elemente precise și individualizate cu privire la comisionul de administrare.

Potrivit susținerilor pârâtei din întâmpinare, comisionul de administrare este perceput pentru administrarea contului de credit și cuprinde costuri cu operatiunile bancare privind intretinerea aplicatiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului.

Cu toate acestea, obligația de a efectua operațiuni în scopul rambursării creditului acordat revine băncii, ca furnizor de servicii, deci costurile aferente acestor activități trebuie suportate de cel ce impune aceste operațiuni.

Imperativul protecției consumatorilor impune eliminarea unor clauze care atrag costuri considerabile și disproporționate cu serviciile prestate, cu atât mai mult cu cât acestea au fost deja cuantificate în calculul dobânzii revizuibile. Specificul activității unui profesionist (comerciant, conform vechii legislații) îl reprezintă organizarea pe riscul său, cuantumul unui comision introdus printr-o clauză a cărei negociere nu este posibilă, neputând să aibă semnificația transferării asupra consumatorilor a tuturor costurilor de activitate a băncii legată de activitatea de creditare.

Constatarea caracterului abuziv al acestei clauze nu este de natură să încalce libertatea contractuală câtă vreme aceasta nu poate fi exercitată decât în limitele fixate de legislația consumeristă, care are un caracter restrictiv tocmai în considerarea faptului că urmărește să asigure echilibrul contractual între părțile aflate în poziții de inegalitate.

Totodată, instanța reține că astfel cum rezultă din graficele de rambursare și extrasele de cont aflate la filele 34-49, începând cu luna octombrie 2010, comisionul de administrare stabilit inițial la suma de 16 lei /lună a fost majorat in mod unilateral de către bancă la suma de 70,40 lei, incluzând si comisionul de urmărire riscuri prevăzut la art. 9 lit. f din contract fără a fi indicat un motiv întemeiat pentru care s-a procedat astfel și in ciuda faptului că art. 36 OUG 50/2010 (cu privire la care s-a stabilit ulterior ca nu este aplicabil contractelor de credit in curs de derulare) nu permitea o astfel de transformare, urmărind chiar înlăturarea comisionului de urmărire riscuri.

De asemenea, acest comision de administrare majorat la suma de 70,40 lunar a continuat să fie perceput si după . Legii 288/2010 (02.01.2011), acest aspect reieșind in mod expres din cuprinsul extraselor de cont.

Prin urmare, instanța apreciază că suportarea de către consumator a unui astfel de cost, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar exigențele bunei-credințe nu sunt respectate, motiv pentru care va constata caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 9 lit. c din contractul de credit nr._/14.05.2008.

Referitor la clauza cuprinsă la art. 9 lit. f din condițiile speciale, instanța reține că pentru creditul pus la dispoziție banca percepe un comision de urmărire riscuri de 54,40 lei lunar, reprezentând un procent de 0,17 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1. Acest text trebuie corelat cu prevederile art. 3.8 din condițiile generale conform cărora comisionul de urmărire riscuri se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat de la pct.1 din contract, procent care rămâne fix pe toată perioada de rambursare. Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de urmărire riscuri se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună.

Analizând clauza mai sus menționată din perspectiva prevederilor art. 4 alin. 6 Legea nr. 193/2000, instanța reține că aceasta nu este redactată . și inteligibil, simpla menționare a denumirii și a cuantumului comisionul nefiind in măsură să satisfacă această exigență. Reclamanta, deși se prezumă că a cunoscut încă de la momentul încheierii contractului valoarea comisionului de risc, nu a avut nici o posibilitate de a-l modifica sau de a-l exclude din contractul de credit. Mai mult, riscul acoperit prin perceperea acestui comision nu este definit și nici explicat in cuprinsul convenției cu toate că suma percepută este una semnificativă, având o valoare raportată la intregul credit, plătibilă lunar, pe toată durata derulării contractului.

Noțiunea de comision de risc, nu este descrisă nici în cuprinsul condițiilor generale și nici în cuprinsul condițiilor speciale ale convenției de credit încheiate de părțile în litigiu, astfel încât reclamanta să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute sume cu titlu de comision de risc. Or, clauza contractuală ar trebui să configureze o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște, încă de la debutul perioadei contractuale, în ce condiții datorează comisionul de risc. Totodată, condițiile perceperii comisionului de risc trebuie să fie suficient de clar arătate și determinate, astfel încât, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, care atrage perceperea comisionului de risc, s-a produs. Cerințele arătate nu sunt îndeplinite în speță, câtă vreme sintagma comision de risc nu a fost raportată la elemente precise și individualizate.

Totodată, instanța trebuie să aibă în vedere conform art. 4 alin. 5 Legea nr. 193/2000 natura serviciilor prestate de pârâtă- instituție bancară, factorii care au determinat încheierea contractului, starea de nevoie a consumatorului care a solicitat suma de bani precum și celelalte clauze ale contractului. Având in vedere aceste elemente instanța constată că pârâta a majorat costul contractului făcând obligația consumatorului mai oneroasă, de natură a crea un dezechilibru semnificativ intre obligațiile părților, clauza servind exclusiv intereselor băncii fără a da posibilitatea imprumutatului de a verifica dacă s-a produs riscul, care este natura acestuia, dacă suma solicitată este proporțională și necesară cu riscul acoperit și dacă acesta nu putea fi acoperit prin celelalte sume plătite de consumator in temeiul contractului (dobânzi, comisioane, etc).

Instanța apreciază că nu prezintă relevantă si nu pot fi luate în considerare explicațiile pârâtei din cuprinsul intampinarii in sensul că ratiunea economică care justifică acest comision este existenta riscului de credit al reclamantului iar acest risc este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidarității garantiilor pe care acesta le prezintă. Pentru a decide astfel, instanța are in vedere faptul că riscurile nu au fost identificate și explicate in cuprinsul contractului ceea ce ar fi adus clauzei un caracter inteligibil si previzibil.

Mai mult, lit. g din lista anexă la Legea nr. 193/2000 caracterizează drept abuzive și acele clauze care dau comerciantului dreptul exclusiv de a interpreta clauzele contractuale astfel că in caz de dubiu interpretarea trebuie realizată în favoarea împrumutatului consumator.

În susținerea considerentelor expuse anterior, trebuie reținute și prevederile art. 36 OUG 50/2010, în cuprinsul cărora nu este enumerat și comisionul de risc. Chiar dacă acest act normativ nu se aplică și contractelor în curs de executare, voința legiuitorului in sensul eliminării unei astfel de clauze poate constitui un indiciu in sensul caracterului abuziv al acesteia.

Instanța apreciază că inserarea clauzei privind comisionul de risc în scopul exclusiv de a spori costul creditului și a institui o dobândă deghizată, în absența unei contraprestatii reale pentru consumator și în absența unui veritabil risc contractual care să fie acoperit prin acest comision.

Susținerea pârâtei in sensul că nu este posibilă anularea /eliminarea clauzelor reglementând elemente ale prețului contractului de credit nu este întemeiată. .. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Reglementarea din dreptul național este în consens cu cea din dreptul european, art. 4 alin (2) din Directiva nr. 13/93 stabilind că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Conform celor statuate de CJUE in cauza C-26/13 A. Kaesler vs OTP Jelzalogbank ZRT, întrucât articolul 4 alineatul 2 al Directivei 93/13 prevede o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă. Clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii ,, obiectul principal al contractului,, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează.

Cerința existentei unei redactări clare si inteligibile se aplică în orice caz, inclusiv în cazul in care o clauză intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul 2 din Directiva 93/13 și este exclusă, prin urmare, de la aprecierea caracterului său abuziv vizată la articolul 3 alineatul 1 din această directivă. Cerinta privind transparenta clauzelor contractuale prevăzută de directivă nu poate fi redusă asadar numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical ci având in vedere că sistemul de protectie pus in aplicare de Directiva 93/13 se intemeiază pe ideea că in ceea ce priveste nivelul de informare, consumatorul se află într-o situatie de inferioritate față de vânzător sau furnizor, această cerință privind transparenta trebuie înțeleasă în mod extensiv.

Curtea a statuat că prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerintei privind transparenta aspectul daca în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine precum și relația dintre acest mecanism si cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului astfel încât consumatorul să poată să porevadă pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Ori, în prezenta cauză, instanța apreciază că având în vedere ansamblul elementelor de fapt respectiv informatiile furnizate de bancă consumatorului in cadrul negocierii contractului, clauzele solicitate a fi constatate abuzive nu au fost redactate in mod clar si inteligibil, termenii nu au fost definiti și nici nu s-a indicat motivul perceperii unor comisioane astfel incât un consumator mediu, normal informat și suficient de atent nu putea să evalueze consecintele economice, semnificative, ale perceperii acestora și prin urmare costul total al imprumutului său. Prin urmare, clauzele cuprinse la art. 9 lit. b,c și f nu pot fi excluse de la analiza caracterului abuziv al acestora.

Având în vedere considerentele expuse, instanța va admite cererea și va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute în contractul de credit nr._/14.05.2008 -condițiile speciale la pct.9 lit. b referitoare la comisionul de acordare, la pct. 9 lit. c referitoare la comisionul de administrare și la pct. 9 lit. f privind comisionul de risc .

În conformitate cu prevederile art. 6 Legea nr. 193/2000 clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă este nulitatea.

Analizând dispozițiile Legii nr. 193/2000 instanța reține că în privința naturii interesului protejat de normele juridice, acesta este unul general nu particular, individual astfel cum susține pârâta întrucât aceste norme juridice ocrotesc o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană strict determinată.

Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro). Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.

În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.

După cum s-a arătat mai sus, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele române, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.

Prin urmare, instanța va constata nulitatea absolută a clauzelormenționate anterior și va dispune eliminarea acestor clauze din contractul de credit nr._/14.05.2008.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului de restituire a sumelor achitate în temeiul clauzelor abuzive, instanța reține că unul dintre principiile consecințelor juridice ale aplicării sancțiunii nulității îl reprezintă principiul retroactivității efectelor nulității ceea ce presupune ca nulitatea să producă efecte nu numai pentru viitor ci și pentru trecut, pe toată perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului și anularea acestuia. Din acest principiu decurge un altul respectiv cel al restabilirii situației anterioare conform căruia tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care actul nu ar fi fost încheiat.

Instanța reține că aceste principii sunt aplicabile în speță întrucât contractul de credit nu este un act juridic cu executare succesivă ci uno ictu din moment ce prestația la care s-a obligat pârâta respectiv acordarea sumei de bani a fost executată dintr-o dată, astfel că solicitarea pârâtei de respingere ca inadmisibilă a acestui capăt de cerere nu este fondată.

Prin urmare, având în vedere soluția dată cu privire la comisionul de gestiune, instanța va obliga pârâta să restituie reclamantului echivalentul in lei la data plății a sumei de 1440 lei reprezentând contravaloarea comisionului de acordare; a sumei de 4022,4 lei reprezentând contravaloarea comisionului de administrare achitat până la data de 25.11.2014 și a sumei de 1468,8 lei reprezentând contravaloarea comisionului de urmărire riscuri achitat în perioada 25.06.2008-august 2010, actualizat cu indicele de inflație de la data plății efective.

De asemenea, întrucât comisionul de administrare a continuat să fie perceput de bancă și ulterior introducerii acțiunii, instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamantă a comisionului de administrare achitat de la de 25.11.2014 până la data achitării efective, actualizat cu indicele de inflație de la data plății efective.

În conformitate cu prevederile art. 453 alin. 1 NCPC partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Luând în considerare însă faptul că cererea principală a fost admisă numai în parte, instanța va face aplicarea în cauză a prevederilor art. 453 alin.2 NCPC și va admite în parte cererea fiecărei părți privind cheltuielile de judecată proporțional cu pretențiile admise. Astfel, instanța reține că pretențiile formulate de reclamantă au fost admise în proporție de 72 % astfel că instanța va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1771,21 lei cu titlu de onorariu de avocat (f. 160-161 vol II). Față de faptul că susținerile pârâtei au contribuit la câștigarea procesului în proporție de 28%, instanța va obliga reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1578,78 lei reprezentând onorariu de avocat. (extrasul de cont din -f. 163-166 vol II)

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite în parte cererea formulată de reclamanta S. S., CNP_, domiciliul procesual ales la SCA H. C. si Asociatii în sector 3, București, Calea Victoriei, nr. 1-5, ., . cu pârâta B. C. R. SA, J_, CUI_, cu sediul ales la SCA N. N. D. Kingston Petersen, în sector 1, București, . Business Park, nr. 1A, .. 4.

Constată caracterul abuziv al clauzei prevăzute în contractul de credit nr._/14.05.2008-condițiile speciale la pct. 9 lit. b referitoare la comisionul de acordare credit de 4,50% flat.

Constată caracterul abuziv al clauzei prevăzute în contractul de credit nr._/14.05.2008 - condițiile speciale la punctul 9 lit. c referitoare la comisionul de administrare de 16 lei, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1.

Constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute în contractul de credit nr._/14.05.2008- condițiile speciale la pct.9 lit. f referitoare la comisionul de urmărire riscuri de 54,40 lei lunar, reprezentând un procent de 0,17 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1.

Obliga pârâta să restituie reclamantei următoarele sume: 1440 lei reprezentând contravaloarea comisionului de acordare; 4022,4 leireprezentând contravaloarea comisionului de administrare achitat până la data de 25.11.2014 și 1468,8 lei reprezentând contravaloarea comisionului de urmărire riscuri achitat in perioada 25.06.2008-august 2010, acestea urmând a fi actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective.

Obligă pârâta la plata contravalorii comisionului de administrare, perceput pentru perioada 25.11.2014-data achitării efective, actualizat cu indicele de inflație de la data plății efective.

Respinge cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzută la pct.5 din contractul de credit nr._/14.05.2008-condițiile speciale și de restituire a sumei de 9978,25 lei, ca neîntemeiată.

Admite in parte cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată.

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1771,21 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând in onorariu de avocat.

Admite în parte cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată.

Obligă reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1578,78 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând in onorariu de avocat.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicarea prezentei sentințe, care se depune la Judecătoria Sectorului 3 București.

Pronunțată în ședință publică, azi, 17.02.2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

A. M. D. E. A.

Red./Dact.: A.M.D./E.A./14.05.2015/ 4 ex.

Comunicări:

Grefier.

← Uzucapiune. Sentința nr. 2019/2015. Judecătoria SECTORUL 3...		Încuviinţare executare silită. Hotărâre din 14-01-2015,... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Contestaţie la executare. Sentința nr. 1708/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 1780/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 1883/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Uzucapiune. Sentința nr. 2019/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Încuviinţare executare silită. Hotărâre din 14-01-2015, Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 55/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 53/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 26/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI