Contestaţie la executare. Sentința nr. 55/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 55/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 12-01-2015 în dosarul nr. 55/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 3 BUCUREȘTI
SECTIA CIVILA
SENTINTA CIVILA Nr. 55/2014
Ședința publică de la 12 Ianuarie 2015
Completul compus din:
Președinte I. D.
Grefier G. D.
Pe rol judecarea cauzei civile, formulata de contestatoarea A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR in contradictoriu cu intimata F. S., având ca obiect contestație la executare + SUSPENDARE EXECUTARE.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezinta intimata, prin aparator, lipsa fiind contestatoarea.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de sedinta, dupa care:
Instanța, potrivit art. 131, alin. 1 NCPC, verificând din oficiu competența, constată că este competentă general, in temeiul art. 126 din Constitutia Romaniei, material, în temeiul art. 94, pct. 1, lit. j NCPC, teritorial in temeiul art. 713+25 alin. 2 NCPC.
Nemaifiind cereri de formulat și excepții de ridicat instanța acordă cuvântul pe probe.
Intimata, prin aparator, solicită încuviințarea probei cu înscrisurile de la dosar.
Instanța, în temeiul art. 237 al. 2 pct. 7 coroborat cu art. 255 C.p.c. rap. la art. 258 C.p.c., încuviințează pentru parti proba cu înscrisuri, ca fiind admisibilă și concludentă pentru soluționarea cauzei.
Instanța potrivit art. 392 NCPC deschide dezbaterile și acordă cuvântul pe fond.
Intimata, prin aparator, solicita respingerea actiunii, ca neintemeiata, pentru motivele expuse, pe larg, in cuprinsul intampinarii depuse la dosar. Cu cheltuieli de judecata pe cale separata.
Instanța, considerându-se lămurită, reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată de către contestatoare, A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, în contradictoriu cu intimata, F. S., s-a solicitat ca prin hotărârea care va fi pronunțată să se dispună anularea actelor de executare emise în dosarul de executare 112/2014 al B. H. F. G., precum și suspendarea executării silite.
În motivare, contestatoarea a arătat că prin înștiințarea privind măsura popririi din 26.06.2014 a fost înștiințată că are de achitat creditoarei suma de 134.771,56 lei, reprezentând despăgubiri actualizate și cheltuieli de executare, în baza titlului executoriu reprezentat de Hotărârea 53/5.09.2006 a Comisiei Județene Argeș pentru aplicarea Legii 290/2003.
Contestatoarea a invocat dispozițiile O.G. nr. 22/2002 care prevăd un termen de 6 luni în care instituția este obligată să dispună măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor de bani stabilite prin titluri executorii, termen ce nu a fost respectat de creditor.
Astfel, contestatoarea susține că în baza articolului 18 alineatul (5) din Hotărârea Guvernului 1120/2006 compensațiile se achită în limita sumelor prevăzute cu această destinație în bugetul de stat, fără a se aduce astfel nicio restrângere drepturilor persoanelor, întrucât nu se refuză plata despăgubirilor, ci se asigură plata în condiții de solvabilitate, care nu este interzisă în nici un mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului. Statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la CEDO, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor și nu refuză plata acestora.
În subsidiar, contestatoarea arată că în realizarea funcțiilor sale, gestionează, coordonează și controlează procesul de restituire a proprietăților și de acordare a despăgubirilor pentru proprietățile preluate abuziv de către regimul comunist și trebuie să prevină eventualele prejudicii care ar putea fi aduse bugetului statului. De asemenea, contestatoarea semnalează adoptarea Ordonanței de Urgență a Guvernului 10/2014 și solicită anularea actelor de executare pentru onorariul de avocat în cuantum de 6.000 lei.
În drept, contestatoarea a invocat art. 711, 700 alin. 1 și 3 C., Legea nr. 290/2003, H.G. nr. 1120/2006.
Contestatoarea a depus înscrisuri în dovedirea cererii.
Intimata a depus întâmpinare solicitând respingerea contestației la executare ca neîntemeiată.
Se arată că legislația de reparație prevede obligația de achitare a despăgubirilor în două tranșe ale căror date scadente sunt precis determinate, punctul de vedere al contestatoarei reprezentând o gravă încălcare a articolului 1 din Protocolul 1, expunându-se jurisprudența europeană relevantă privind obligația autorităților de executare a obligațiilor pe care le au față de particulari.
Intimata arată că debitoarea nu a făcut dovada lipsei de fonduri pentru a se putea prevala de dispozițiile Ordonanței Guvernului 22/2002, instanța și executorul aplicând dispozițiile cu privire la creanță astfel cum rezultă din Decizia de recurs în Interesul Legii XXI/2007.
Asupra Ordonanței de Urgență a Guvernului 10/2014 se susține intenția legiuitorului la data adoptării actului normativ nu a fost să suspende executarea silită, de asemenea acesta neputând fi aplicat retroactiv, respectiv nu poate fi incident unei proceduri începute înainte de adoptarea reglementării.
Cu privire la onorariul de avocat, se arată că acesta este justificat prin documente, cuantum având un caracter rezonabil întrucât este corelativ muncii depuse purtând asupra acordării consultanței în alegerea executorului, asistării în fața acestuia și redactării cererilor.
În cauză a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța retine următoarele:
Prin Hotărârea 53/5.09.2006 a Comisiei Județene Argeș pentru aplicarea Legii 290/2003, contestatoarea a acordat cu titlu de despăgubiri suma de 120.524,94 lei.
Prin cerere adresată B. H. F. G., s-a solicitat punerea în executare a titlului executoriu anterior menționat, executarea silită fiind încuviințată de Judecătoria Sectorului 3 la data de 14.04.2014.
Se constată că Ordonanța de Urgență a Guvernului 10/2014 nu poate avea niciun efect privind legalitatea executării silite întrucât domeniul de aplicare al actului normativ este reprezentat de plata voluntară a despăgubirilor, fără a include procedurile precum cea analizată în prezentul dosar.
Cu privire la exigențele europene în materia executării hotărârilor și a altor titluri, instanța reține că art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală. Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (a se vedea cauzele Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
De asemenea, în Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi”. Curtea a reamintit că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție. Curtea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin.1 din Convenție.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Curtea Europeană, în jurisprudența sa (Cauza Burdov contra Rusiei din 2002), a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.” De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Ș. contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
În ce privește motivul contestației la executare legat de nerespectarea disp. OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, prin care se arată faptul că în cadrul procedurii nu a fost respectat termenul de grație de 6 luni care operează legal în beneficiul contestatoarei, instanța are în vedere următoarele:
Potrivit art. 2 din actul normativ menționat „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”, iar potrivit art. 3 “în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie”.
Procedura de executare ce rezultă din textele legale menționate este următoarea: obținerea unui titlu executoriu, intenția instituției publice de a executa de bunăvoie, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligației, somația de plată comunicată prin executor judecătoresc, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obținerea fondurilor, demararea procedurii de executare silită într-una din formele prevăzute de codul de procedură civilă, mobiliară, imobiliară sau poprire.
Din coroborarea dispozițiilor art. 2, 3 din OG nr. 22/2002 și art. 667 C.pr.civ., reiese că executarea silită a sumelor înscrise în titlurile executorii emise împotriva instituțiilor publice începe și se realizează potrivit normelor generale înscrise în Codul de procedură civilă. Dispozițiile legale speciale impun creditorului un termen de 6 luni de așteptare, în cazul în care instituția publică se află în imposibilitate obiectivă de a plăti, din lipsă de fonduri. În cazul în care instituția publică nu execută obligația de bunăvoie, creditorul se poate adresa unui organ competent de executare, solicitându-i urmărirea silită a sumelor din titlul executoriu. Dacă instituția publică urmărită dovedește că nu are fonduri, la început de executare ori în cursul acesteia, OG nr. 22/2002 instituie pentru creditorul instituției publice obligația de a aștepta 6 luni de zile până la continuarea executării silite.
Astfel, se constată că beneficiul termenului de 6 luni în favoarea instituțiilor publice este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, dar și de dovada demersurilor făcute pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor. O atare interpretare este în concordanță cu dispozițiile art. 11 al. 2 din Constituția României („tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”), și art. 20 al. 2 („dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”), dispoziții care atrag prioritatea în soluționarea cauzei de față a Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții în această materie, în ceea ce privește respectarea art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.
Astfel, deși dreptul creditoarei la acordarea de despăgubiri a fost stabilit prin decizie emisă în 2006, se constată că până la data formulării cererii de executare silită nu a existat niciun demers din partea debitoarei pentru achitarea benevolă a obligației stabilită prin titlul executoriu, la scadența sa, iar în lipsa demersurilor necesare pentru obținerea fondurilor, simpla lipsă de lichidități învederată în contestația la executare, nu o poate scuti pe debitoare de executarea silită.
În ceea ce privește actualizarea creanței, se constată că aceasta a fost efectuată conform Deciziei în Interesul Legii XXI/2007 prin care s-a stabilit că data compensațiilor este dată de momentul la care a fost adoptată hotărârea comisiei județene.
Potrivit articolului 451 alineatul (2) din codul de procedură civilă din 2010, cheltuielile de judecată constând în onorariul avocațial pot fi micșorate sau mărite ținând seama de circumstanțele cauzei, volumul muncii din dosar și valoarea obiectului acestuia, ajustarea cheltuielilor de judecată neavând niciun efect asupra contractului de asistență juridică.
Astfel, în jurisprudență s-a statuat că se impune reducerea onorariului avocatului în apel atât timp cât calea de atac a fost soluționată într-un termen redus și nu a ridicat probleme de o dificultate crescută (Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, decizia 624/2001), precum și în cazul în care s-a renunțat la judecată iar suma solicitată cu titlu de cheltuieli este de 170 de ori mai mare decât onorariul minim stabilit de Consiliul UNBR (Curtea de Apel București, secția comercială, decizia civilă 658/1999).
Cu titlu de principiu, se constată că onorariul avocațial nu este nejustificat a fi perceput în faza executării silite, întrucât în munca depusă pentru reprezentarea în faza executării silite nu trebuie incluse doar actele încheiate, ci trebuie luat în considerare și timpul alocat supravegherii acestei proceduri de către avocat cu atât mai mult cu cât executarea a fost îngreunată de reticența instituției debitoare.
Astfel, se constată că suma de 2.000 lei reprezintă o satisfacție echitabilă pentru demersurile întreprinse de către avocat în această fază procesuală și pentru timpul alocat comunicării cu executorul judecătoresc pentru a putea informa în mod constant partea cu privire la valorificarea drepturilor acesteia, acesta urmând a fi redus de la suma de 6.000 lei întrucât este disproporționat față de munca depusă în dosar.
În ceea ce privește cererea de suspendare a executării, dat fiind că măsura suspendării executării are efect numai până la pronunțarea asupra fondului contestației, instanța constată că a rămas fără obiect și o va respinge în consecință.
Pentru toate aceste considerente, apreciind că, în cauză, contestatoarea, în calitatea sa de instituție publică, nu se poate prevala în prezentul dosar de prevederile legale interne menționate pentru a nu executa un titlu și că neexecutarea îi este imputabilă, iar celelalte motive de invocate nu au temei legal, instanța va respinge prezenta contestație ca neîntemeiată în ceea ce privește debitul rezultat din drepturile de despăgubiri, urmând ca acțiunea să fie admisă doar în ceea ce privește reducerea onorariului de avocat.
Cu privire la cheltuielile de judecată, față de prevederile articolului 453 alineatul (1) potrivit căruia se acordă numai la cerere, împotriva părții care a pierdut procesul, instanța va lua act că acestea nu au fost solicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte contestația la executare formulata de contestatoarea A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR - sector 1, București, CALEA FLOREASCA, nr. 202, CUI_ in contradictoriu cu intimata F. S. - COSTESTI, ALEXANDRIEI, nr. 47, J. ARGEȘ.
Anulează actele de executare emise în dosarul 112/2014 al B. H. F. G. pentru suma de 4.000 lei, reprezentând reducerea onorariului avocatului de la suma de 6.000 lei la 2.000 lei.
Respinge contestația la executare pentru rest, ca neîntemeiată.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată de către contestatoare și că intimata precizează că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Cu drept de a se depune cerere de apel la această instanță, în termen de 10 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12.01.2015.
P. GREFIER
I. Darzeanu G. D.
| ← Încuviinţare executare silită. Hotărâre din 14-01-2015,... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 53/2015. Judecătoria... → |
|---|
