Acţiune în constatare. Sentința nr. 5962/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 5962/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 30-04-2015 în dosarul nr. 5962/2015

Dosar nr._

ROMANIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 3 BUCURESTI

Secția Civila

SENTINȚA CIVILĂ NR. 5962

Ședinta publică din data de 30.04.2015

Instanța constituită din:

Președinte: SILVIA LEANCĂ

Grefier: M. P.

Pe rol se află soluționarea cererii formulată de reclamantul S. M. S. în contradictoriu cu pârâta B. SA, având ca obiect acțiune în constatare.

Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 03.04.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 17.04.2015 și ulterior la 24.04.2015 și 30.04.2015, când, în aceeași compunere, a hotărât următoarele:

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 3 București la data de 26.03.2014, reclamantul S. M. S. a chemat în judecată pârâta B. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, prin cererile formulate în cadrul capătului 1 al acțiunii, să se constate ca fiind abuzive și pe cale de consecință nule absolut, clauzele înscrise la art. 4 din Contractul de credit ipotecar nr. HL12208/02.08.2007, respectiv:

-4.1. Pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit și 12.00 luni, rata dobânzii este fixă. După această perioadă dobânda curentă se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de Bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referință al Băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, se publică în presă și se afișează la sediile unităților teritoriale ale Băncii.

-4.2. La data semnării Contractului dobânda curentă este de 5,35% pe an. Nivelul dobânzii variabile este egal cu Indicele de referință al Băncii pentru creditul ipotecar acordat în CHF plus o marjă de 0 puncte procentuale.

-4.3. Pe parcursul derulării creditului, cu excepția perioadei menționate la art. 4.1., nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția Indicelui de referință stabilit de Bancă.

-4.4. Orice modificare a ratei dobânzii va fi comunicată împrumutatului cel mai târziu la data aplicării noii rate.

-4.5. În cazul modificării nivelului ratei dobânzii, noua rată a dobânzii se va aplica automat la valoarea soldului creditului existent la data modificării acesteia.

-4.6.în cazul în care urmarea comunicării noului nivel al dobânzii de către Bancă, împrumutatul nu va rambursa restul din creditul angajat, comisionul de administrare si dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii.

-4.7. Dobânda și comisionul de administrare se calculează și se încasează lunar la scadențele stabilite, odată cu rata de credit (principal), direct din contul curent al împrumutatului.

Prin formularea capătului 2 al acțiunii, reclamantul a solicitat să se constate rata dobânzii aplicabilă Contractului de credit ipotecar nr. HL12208 din 02.08.2007 ca fiind de 5,35% pe an potrivit art.4.2. din contract, de la data încheierii contractului de credit (02.08.2007) și până la data introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere aceleași dispoziții legale iterate la capătul 1 de cerere.

Prin formularea capătului 3 al acțiunii, reclamantul a solicitat să se dispună restituirea diferențelor de dobândă rezultate în urma nerespectării dispozițiilor contractuale referitoare la cuantumul ratei dobânzii înscrise la art. 4.2. din Contractul de credit ipotecar menționat precum și la plata dobânzii legale asupra acestor sume percepute cu încălcarea dispozițiilor contractuale, de la data încasării acestor sume până la plata lor, având în vedere disp. art. 10 lit a), c), d) și f) din Lg. nr. 21/1992.

Prin formularea capătului 4 al acțiunii, reclamantul a solicitat constate ca fiind abuzive și pe cale de consecință nule absolut, clauzele înscrise la art.4.11lit.b și art.5.5. din Contractul de credit ipotecar nr. HL12208 din 02.08.2007, în ceea ce privește încasarea comisionului de administrare lunară a creditului de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului, și să se dispună restituirea sumelor încasate în baza acestei clauze, precum și plata dobânzii legale asupra acestor sume de la data încasării acestor sume și până la data plății lor, având în vedere disp. art. 9³ lit. d) din Lg. nr. 21/1992, art. 75-81 din Lg. nr. 296/2004;

Prin formularea capătului 5 al acțiunii, reclamantul a solicitat constate ca fiind abuzivă clauza și pe cale de consecință nulă absolut, înscrisă la art.4.1l.lit.c din Contractul de credit ipotecar nr. HL12208 din 02.08.2007și să se dispună restituirea comisionului de evaluare a garanției în cuantum de 360 lei, precum și plata dobânzii legale asupra acestor sume de la data încasării acestor sume și până la data plății lor, având în vedere dispoz. art. 75-81 din Legea 296/2004;

Prin formularea capătului 6 al acțiunii, reclamantul a solicitat să se constate ca fiind abuzivă și pe cale de consecință nulă absolut, clauza înscrisă la art. 4.1l. lit.d din Contractul de credit ipotecar nr. HL12208 din 02.08.2007, în ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată a creditului de 2,50% calculat la suma plătită anticipat care poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare, având în vedere disp. art. 10 lit. c și f din Legea 21/1992 privind protecția consumatorilor; art. 9³ lit c) din Lg. nr. 21/1992; art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000;

Prin formularea capătului 7 al acțiunii, reclamantul a solicitat să se constate ca fiind abuzivă și, pe cale de consecință nulă absolut, clauza înscrisă la art. 4.11.lit.e din Contractul de credit ipotecar nr. HL12208/ 02.08.2007, în ceea ce privește obligația reclamantului de a plăti alte comisioane stabilite de către bancă pentru orice modificări ale condițiilor de creditare inițiale, solicitate de către client, având în vedere dispoz. art. 10 lit.c și f din Legea 21/1992 privind protecția consumatorilor și art.1 lit.a din Anexa Legii 193/2000 (1);

Prin formularea capătului 8 al acțiunii, reclamantul a solicitat să se constate ca fiind abuzivă și, pe cale de consecință nulă absolut, clauza înscrisă la art.7.1. din Contractul de credit în ceea ce privește obligarea subsemnatei la încheierea poliței de asigurare cu o societate de asigurări agreată de bancă și suma asigurată, având în vedere disp. art. 18 din Legea 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, potrivit cărora „contractele de asigurare prevăzute la art. 16 si 17 se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător”.

În motivare, reclamantul a arătat că în anul 2007 a încheiat cu pârâta Contractul de credit ipotecar nr. HL12208/ 02.08.2007 prin care i s-a acordat un împrumut bancar în valoare de 19.000 franci elvețieni (CHF), pe care acesta s-a obligat să-l rambursez împreună cu dobânda aferentă în termen de 420 de luni.

Reclamantul arată că a încheiat acest contract de credit din nevoia de resurse financiare necesare acoperirii unor nevoi primare, respectiv nevoia de locuință, aflându-se în poziția consumatorului ce nu i se permite să negocieze contractul încheiat. Contractul de credit ipotecar nr. HL12208/ p 08.2007 l-a semnat fără a i se permite negocierea clauzelor contractuale, acesta fiindu-i prezentat de către pârâtă ca un contract-cadru, preformulat, fără posibilitatea pentru împrumutat de a modifica clauzele acestuia. De aceea, în interpretarea clauzelor contractuale și în aplicarea legii reclamantul solicită să se aibă în vedere calitățile celor două părți contractante: consumator, respectiv acesta și profesionist, respectiv banca pârâtă. Mai mult, lipsa cunoștințelor juridice și economice, precum și gradul de instruire al reclamantului nu i-au permis înțelegerea corectă a anumitor clauze contractuale, într-o atare situație obligația profesionistului fiind aceea de a informa corect și complet consumatorul prin explicații suplimentare, în scris, raportat Ia gradul acestuia de instruire și înțelegere.

Reclamantul consideră ca fiind abuzive prevederile art.4 din contractul de credit, având în vedere dispozițiile legale arătate, astfel: raportarea ratei dobânzii curente la indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate in CHF, fără a arăta care sunt factorii și condițiile care determină scăderea ori creșterea ratei dobânzii; dreptul băncii de a schimba nivelul dobânzii curente pe parcursul derulării contractului fără a preciza în mod concret, clar și neechivoc, periodicitatea și/sau condițiile în care poate surveni modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și cel al reducerii acesteia.

Totodată, reclamantul a arătat că aducerea la cunoștință și aplicare automată a ratei dobânzii la valoarea soldului creditului existent la data modificării acesteia contravine flagrant disp. art. 93 lit. h, i din Legea nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Având în vedere că reclamantul nu a acceptat și nu a fost însțtiințat vreodată de o majorare a rate dobânzii în Contractul de credit ipotecar nr. HL12208/02.08.2007, acesta consideră că rata dobânzii aplicabilă acestuia este de 5,35% pe an potrivit dispozițiilor contractuale acceptate de către părți.

Reclamantul menționează că în ceea ce privește comisionul de administrare, acesta este perceput în mod nelegal și abuziv, fiind calculat la valoarea soldului creditului, contrar dispozițiilor legale arătate mai sus, art. 9³ din Legea nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, situație cu totul inechitabilă, întrucât comisionul de administrare trebuie perceput în mod legal pentru administrarea contului curent, respectiv pentru sumele depuse ce sunt administrate, gestionate de către bancă și nu pentru administrarea creditului, întrucât nu există un serviciu prin care să se administreze creditul în sine. Totodată, banca nu a definit în cuprinsul contractului semnat în mod clar pentru ce serviciu prestat de către bancă împrumutatului este încasat acest comision, pentru ca subsemnata să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la semnificația acestui cost suplimentar pe care trebuie să îl suporte și cu privire la motivele pentru care este perceput acest comision.

În ceea ce privește comisionul de evaluare a garanției, reclamantul arată că acesta a fost perceput în mod nelegal și abuziv de către bancă, fiind obligată să achite acest comision, fără a exista o prestație din partea pârâtei care să justifice încasarea acestuia. Totodată, banca nu a definit în cuprinsul contractului semnat în mod clar pentru ce serviciu prestat de către bancă împrumutatului este încasat acest comision, pentru care acesta să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la semnificația acestui cost suplimentar pe care trebuie să îl suporte și cu privire la motivele pentru care este perceput acest comision. Mai mult, înainte de încheierea contractului, reclamantul a achitat un onorariu pentru a se evalua imobilul adus în garanție.

Potrivit art.95 din OUG nr.50/2010, „Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență cu excepția dispozițiilor art. 37¹, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art.56 alin.(2), ale art.57 alin. (1) și (2), precum și ale art.66-71."

Din interpretarea prevederilor art. 95 din OUG nr. 50/2010, rezultă că dispozițiile art. 37¹, ale art. 66-69 din prezenta ordonanță de urgență se aplică inclusiv contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanței. Prin urmare, la data intrării în vigoare a OUG nr. 95/2010, contractul de credit se afla în curs de derulare, având în vedere că acesta a fost încheiat pentru o perioadă de 420 de luni.

In conformitate cu dispozițiile art.66, alin.l din OUG nr. 50/2010, consumatorul are dreptul, în orice moment, să se libereze în tot sau în parte de obligațiile sale care decurg dintr-un contract de credit, în acest caz, consumatorul având dreptul la o reducere a costului total al creditului, această reducere constând în dobânda și costurile aferente perioadei dintre data rambursării anticipate și data prevăzută pentru încetarea contractului de credit.

Reclamantul a mai arătat că așa cum rezultă din disp. art. 4 din contractul de credit dobânda este variabilă și pe cale de consecință, în acest caz devin aplicabile dispozițiile art.68. litera c din OUG nr. 50/2010, această concluzie rezultând și din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art.67 din OUG nr. 50/2010, rezultând că în cazul în care în contractul de credit este prevăzută o dobândă variabilă, creditorul nu este îndreptățit la o compensație.

Mai mult, obligația impusă în sarcina reclamantului prin art.7.1. din contract, de a încheia o poliță de asigurare a bunului ipotecat cu o societate de asigurare agreată de bancă, în care suma asigurată va fi cel puțin egală cu valoarea creditului, este abuzivă și nelegală având în vedere că societățile de asigurare sunt supuse unui regim special de înființare și utilizare față de societățile comerciale obișnuite. Pe de altă parte, valoarea sumei asigurate nu trebuie să se raporteze la valoarea inițială a creditului, ci la valoarea soldului creditului din momentul încheierii asigurării, pentru că ceea ce se garantează cu respectiva poliță este creditul rămas de achitat.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe disp. Lg. nr. 193/2000, Lg. nr. 296/2004, Lg. nr. 21/1992.

La data de 28.04.2014, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că în ce privește capetele 1, 2, 6, 7 și 8, acestea sunt capete de cerere în constatare, neavând o valoare intrinsecă, estimabilă în bani, ci acestea, în măsura admiterii lor de către instanță, dau dreptul la restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzelor abuzive, nule absolut, în virtutea principiului restitutio in integrum, precum și în baza art. 10 lit.d din Legea 21/1992. Pentru stabilirea competenței material, reclamantul a arătat că în opinia sa trebuie avută în vedere valoarea contractului de credit încheiat între părți, respectiv suma de 19.500 franci elvețieni ( 70.200 lei).

În ceea ce privește valoarea capătului 3 de cerere, reclamantul a arătat că aceasta este de 1.125 franci elvețieni (aproximativ 4.050 lei), reprezentând diferența de dobândă dintre dobânda precizată în scadențarul aferent contractului de credit ./02.08.2007 și dobânda achitată în fapt (al cărei cuantum este mai mare), calculată de la data de 15.01.2008 până la data de 15.04.2014, astfel: 75 luni x 15 franci elvețieni (diferența de dobândă) = 1.125 franci elvețieni.

În ceea ce privește capătul 4 de cerere, reclamantul a arătat că valoarea acestuia este de 1502 franci elvețieni, aproximativ 5.403 lei, reprezentând totalul comisioanelor de administrare achitate de către reclamant de la data de 15.09.2007 până la data de 15.04.2014, iar determinarea cuantumului total al acestor comisioane a efectuat-o prin însumarea comisioanelor de administrare plătite lunar, astfel cum acestea sunt precizate în scadențarul aferent contractului de credit ./02.08.2007.

În dovedire, reclamantul a arătat că înțelege să se folosească de probele cu înscrisuri și expertiză contabilă.

La data de 24.06.2015, pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor arătând ca acțiunea supusa judecații este prescriptibila în termenul general de 3 ani, instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 9 din Decretul nr. 167/1958, acest termen începe sa curgă de la data la care consumatorul a cunoscut cauza anularii întrucât cauza anularii invocată de reclamant decurge din însăși formularea clauzelor a căror nulitate a fost invocată, momentul la care a cunoscut cauza anularii clauzelor invocate fiind chiar momentul încheierii contractului de credit, 02.08.2007, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 26.03.2014.

D. consecință, ca urmare a stingerii dreptului principal la acțiune, pârâta arată că se stinge și dreptul reclamantului la acțiune privind drepturile subiective succesorii (art. 1 al. 2 din Decretul nr. 167/1958).

În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că anterior semnării contractului de credit, reclamantul a putut consulta clauzele acestuia, având posibilitatea de a analiza și studia cu atenție fiecare dintre clauze, pentru a aprecia dacă acestea corespund sau nu intereselor sale, sau dimpotrivă, încalcă aceste interese. De asemenea, reclamantul a beneficiat de consultanță cu privire la aspectele neclare din contract anterior semnării acestuia, astfel încât să-și poată exprima consimțământul în deplina cunoștință de cauză, aceasta fiind practica bancara obișnuita care a fost respectată si de către B. la încheierea fiecărui contract de credit, indiferent de tipul acestuia si indiferent de consumator.

În situația în care reclamantul ar fi ajuns la concluzia ca unele dintre clauzele contractuale nu corespund intereselor sau drepturilor proprii, pârâta arată că ar fi putut opta pentru a nu încheia contractele de credit, realizându-și obiectivele și necesitățile de creditare, fie prin intermediul altor produse de același gen pe care le oferea B. la acel moment, fie de la alte instituții bancare care ar fi putut, din perspectiva acestuia, să vina mai mult în întâmpinarea nevoilor proprii.

Pârâta a făcut precizarea că niciuna dintre clauzele contractuale nu obligă pe consumator la suportarea unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Referitor la art. 4 din Legea 193/2000, pârâta a arătat că la momentul încheierii contractului de credit exista pe piața bancara o varietate de produse de creditare, selecția aparținând consumatorului, în funcție de varianta cea mai avantajoasă, iar existenta unor produse predefinite si a unor contracte de credit standardizate nu afectează libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit tip de comision și nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opțiunea clientului fiind liber exprimat. Astfel, reclamantul a optat pentru produsul care corespundea intereselor proprii, iar contractele de credit prevăd care sunt condițiile si consecințele tipului de dobânda și de comision și totodată modul în care sunt calculate, acestea fiind analizate de către împrumutat.

Pârâta a mai arătat că în data de 02.08.2008 a fost acordat contractul de credit ipotecar HL12208 în suma de_ CHF, pe o perioada de 420 luni, care prevedea modalitatea de calcul a ratei de dobândă variabilă în funcție de indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar acordat în CHF, iar variația procentului de dobândă aplicat creditului s-a realizat în deplina conformitate cu prevederile contractuale.

De la data acordării creditului si pana la data intrării in vigoare a prevederilor OUG 50/2010, costurile creditului au fost influențate de mai mulți factori, in special de costul surselor de finanțare si evoluția dobânzii la creditele garantate cu ipoteca de pe piața bancara din România.

In cursul lunii septembrie 2010 B. SA a trimis la adresa de corespondență comunicata băncii la data acordării creditului o notificare cu privire la . Ordonanței de Urgență nr. 50/2010, notificare care conținea principalele modificări contractuale determinate de actul normativ și informa cu privire la posibilitatea semnării unui act adițional la contractul de credit în unitatea B. care a acordat creditul.

La data de 19.09.2010, odată cu . OUG 50/2010, prevederile acestei ordonanțe s-au aplicat în mod tacit, în cazul în care clienții au decis sau nu semnarea actul adițional la contractul de credit.

In data de 03 ianuarie 2011 a intrat in vigoare Legea nr. 288 din 28.12.2010, publicată in Monitorul Oficial nr. 888/30.12.2010, care cuprinde aprobarea cu modificări si completări a OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori persoane fizice, iar acest act normativ transpune în legislația româneasca prevederile Directivei Europene nr. 2008/48/CE.

Odată cu . OUG 50/2010, pentru contractele în derulare, pârâta arată că în conformitate cu art.37 pct a) dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referința EUREBOR /ROBOR /LIBOR /rata dobânzii de referința a Băncii Naționale a României, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adauga o anumită marjă fixă pe toata durata derulării contractului.

Astfel, cerința specifica a OUG 50 a fost de a corela dobânda variabila cu evoluția indicatorilor ROBOR/ EURIBOR/ LIBOR, iar modalitatea de implementare utilizată de B. se încadrează în această cerință.

În ceea ce privește contractul încheiat cu reclamantul, pârâta arată că la . OUG nr. 50/2010, dobânda variabilă s-a calculat în funcție de un indicator internațional transparent Robor 3 luni, la care s-a adăugat o marjă fixă, care s-a determinat ca diferența între valoarea totală a dobânzii valabilă la data de 21 iunie 2010 si valoarea Robor la 3 luni valabilă la data de 21 iunie 2010 (data intrării in vigoare a OUG 50/2010). Respectandu-se cele precizate anterior, marja fixa a avut valoarea de 6.74% (6.85% valoarea dobânzii valabile la data de 21 iunie 2010 minus 0.11% valoarea indicelui Libor CHF la trei luni valabila la data de 21 iunie 2010).

În ceea ce privește comisionul de administrare a creditului, pârâta a arătat că în actele adiționale formulate de bancă conform prevederilor art. 36 al. 3 din OUG nr. 50/2010,acesta se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. In cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului, iar prevederile OUG 50/2010 s-au aplicat în mod tacit, automat în cazul in care clienții au decis sau nu semnarea actul adițional la contractul de credit.

În ceea ce privește negocierea clauzelor contractuale referitoare la dobândă, pârâta a arătat că speța de față clauza privind dobânda variabilă nu este o clauză „impusă" consumatorilor. Astfel, la momentul încheierii contractului de credit exista o varietate de produse de creditare, selecția aparținând consumatorului în funcție de varianta cea mai avantajoasă, existența unor produse predefinite și a unor contracte de credit standardizate neafectând libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit tip de dobândă și nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opțiunea clientului fiind liber exprimată. Totodată, prin completarea cererii de creditare persoana interesată a optat pentru un anumit produs care corespundea intereselor proprii, iar condițiile generale aplicabile contractelor de credit prevăd care sunt condițiile și consecințele fiecărui tip de dobândă și totodată modul în care variază, acestea fiind analizate de către împrumutat.

În concluzie, pârâta a arătat că reclamantul a optat pentru un anumit tip de dobândă, această opțiune fiind liber exprimată și prin urmare nu se poate considera că ar fi îndeplinită condiția prevăzută la art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că « dobânda variabilă » ar fi fost impusă, deoarece aceasta avea posibilitatea de a opta pentru un produs de creditare cu dobândă fixă sau, pe parcursul derulării creditului puteau realiza o refinanțare a creditului prin convertirea acestuia într-un alt produs de creditare oferit de bancă.

Așadar, clauza privind dobânda variabilă nu numai că nu poate fi considerată în sine drept o clauză abuzivă, dar chiar este recunoscută de legislația în vigoare și reglementările comunitare ca fiind o clauză valabilă, frecvent utilizată în practica bancară. De asemenea, Clauza privind dobânda variabilă nu poate prin efectele ei, să creeze un dezechilibru semnificativ între părțile contractante, deoarece, prin natura ei, ea nu acționează doar în mod unilateral, în favoarea băncii, ci în mod bilateral, în sensul că dobânda poate fie să crească, fie să scadă.

Pârâta a mai arătat că ulterior intrării in vigoare a OUG 50/2010 calcularea variației procentului de dobânda s-a efectuat într-un mod transparent, în conformitate cu dispozițiile art.37 pct.a), potrivit cărora „dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referința EURIBOR /ROBOR /LIBOR /rata dobânzii de referința a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adaugă o anumita marja, fixa pe toata durata derulării contractului".

Pârâta a solicitat să fie avută în vedere in vedere și jurisprudenta ICCJ care, prin decizia nr. 812/21.02.2012 pronunțată în dosar_ a statuat lipsa caracterului abuziv al unei clauze similare celei care face obiectul prezentului dosar, aprecierile reclamantului referitoare la faptul că prevederile referitoare la comisionul de administrare și de acordare ar fi o clauza abuziva fiind neîntemeiate.

În ceea ce privește comisionul de acordare a creditului pârâta a arătat că acest comision reprezintă un cost legat de analiza întocmita la acordarea creditului, care înglobează toate cheltuielile asociate acestui proces și nu cele legate de administrarea creditului deja acordat. Comisionul de acordare reprezintă costul suportat de bancă cu serviciile de analiza a bonității clientului și nu o garanție reținuta de către bancă și a fost reținut o singură dată, în momentul acordării creditului, fără a fi returnat odată cu rambursarea creditului.

În ceea ce privește comisionul de administrare a creditului, pârâta a arătat că acesta este 0% pe luna și se aplică la valoarea soldului creditului, iar banca nu a perceput niciodată comision de administrare lunara a creditului, ci doar un comision de administrare a contului curent prin care se face plata ratelor. Comisionul de administrare cont curent reprezintă costul cu întretinerea și administrarea contului dedicat operațiunilor de plata și tragere a sumelor din credit, precum și a altor servicii efectuate prin intermediul acestuia, dacă este cazul, valoarea acestuia fiind în prezent de 2.5RON (echivalentul în CHF)/lună.

În drept, susținerile din întâmpinare au fost întemeiate pe disp. art. 205 C.pr.civ.

La data de 10.07.2015, reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

În răspunsul la întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea excepțiilor invocate de către pârâtă și a apărărilor de fond. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor, reclamantul a arătat că în măsura constatării clauzelor reclamate ca fiind abuzive, sancțiunea care se impune este nulitatea absolută a clauzelor, astfel că acțiunea în constatarea nulității clauzelor abuzive este imprescriptibilă.

În ceea ce privește susținerile pârâtei cu privire la dobânda variabilă, reclamantul arată că nu a afirmat, astfel cum susține pârâta prin întâmpinare, că este abuzivă stabilirea unei dobânzi variabile, ci faptul că dobânda variabilă trebuie stabilită în conformitate cu cerințele legale(art. 14 din Lg. nr. 190/1999, art. 9³, art. 10 din Lg. nr. 21/1992) și totodată, că modificarea acesteia este peste nivelul de 5,35% pe an stabilit în contractul de credit.

În ceea ce privește posibilitatea reală a negocierii contractului de credit, reclamantul arată că susținerile pârâtei în sensul că acesta a avut posibilitatea cunoașterii reale și concrete a clauzelor contractului de credit, precum și posibilitatea de influențare a acestora prin negociere sunt neîntemeiate, iar obligația de a dovedi aceste susțineri incumbă profesionistului potrivit art. 81 din Lg. nr. 296/2004.

Cu privire la susținerile pârâtei în legătură cu modificarea formulei de calcul a rate dobânzii după . OUG nr. 50/2010, reclamantul a arătat că sunt neîntemeiate, pe de o parte pentru că nu i s-au comunicat aceste schimbări reflectate într-un act adițional, iar pe de altă parte, o astfel de modalitate de calcul nu are nicio fundamentare economică, întrucât OUG nr. 50/2010 a stabilit obligația desemnării dobânzii variabile ca suma dintre marja fixă a băncii și indicatorul internațional pentru moneda în care s-a acordat creditul.

La data de 26.09.2014, reclamantul a formulat cerere completatoare, f. 69-72, prin care a formulat noi capete de cerere, și anume, s-a solicitat instanței să constate caracterul abuziv și pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 1.1 și art. 5.1, în ceea ce privește exprimarea creditului în CHF(franci elvețieni) și obligarea împrumutatului la rambursarea ratelor în valuta în care s-a acordat creditul și pe cale de consecință, să dispună rambursarea ratelor de credit în lei și determinarea valorii creditului în lei prin raportare la cursul valutar de la data contractării creditului, respectiv 2,18 lei.

În motivare, reclamantul a redat disp. din Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, din Regulamentul BNR nr. 4/2005.

S-a arătat că reclamantul nu a solicitat acordarea creditului în franci elvețieni, veniturile sale anterioare și prezente fiind exprimate în lei.

De fiecare dată când plătește ratele acesta este obligat să schimbe banii din lei în franci.

Se consideră că prin stabilirea unui curs de conversie de 2,18 lei pentru 1 franc se impune în vederea respectării principiului echivalenței prestațiilor și pentru a evita îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei.

S-a arătat că deprecierea francului afectează numai împrumutatul. Banca este asigurată împotriva riscului valutar prin indexarea ratei dobânzii cu un indice de referință general acceptat.

Obligarea reclamantului la efectuarea plăților în moneda în care a fost acordat creditul a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului întrucât acesta este pus în situația de a plăti o valoare dublă a ratei în lei in raport de momentul încheierii contractului, ca urmare a diferenței de curs valutar. Consumatorul nu a putut prevedea creșterea majoră a cursului de schimb, fapt ce a determinat costul suplimentar al creditului, reprezentant de diferența de curs valutar.

La data de 10.11.2014, reclamantul a depus o cerere precizatoare ( f. 76-77) în cadrul căreia a evaluat obiectul capătului 3 al cererii de chemare în judecată la suma de 2.000 franci elvețieni; a precizat care sunt dispozițiile din art. 4 pe care le consideră abuzive și pentru solicită instanței constatarea nulității absolute:

- 4.1, „După această perioadă dobânda curentă se calculează în funcție de Indicele de referință stabilit de Bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF.”

- 4.2, „Nivelul dobânzii variabile este egal cu Indicele de referință al Băncii pentru creditul ipotecar acordat in CHF plus marja 0 puncte procentuale.”

- 4.3, „Pe parcursul derulării creditului, cu excepție perioadei menționate la art. 4.1., nivelul dobânzii curente se poate schimba in funcție de evoluția Indicelui de referință stabilit de Bancă.”

- 4.4, „Orice modificare a ratei dobânzii va fi comunicată Împrumutatului cel mai târziu la data aplicării noii rate.”

- 4.5, „ În cazul modificării nivelului ratei dobânzii, noua rată a dobânzii se va aplica automat la valoarea soldului creditului existent la data modificării acesteia.

- 4.6, „ În cazul în care urmare a comunicării noului nivel al dobânzii de către Bancă, Împrumutatul nu va rambursa din creditul angajat, comisionul de administrare și dobânzile aferente in termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că Împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii.”

- 4.7, Dobânda și comisionul de administrare se calculează și se încasează lunar la scadențele stabilite, odată cu rate de credit (principal), direct din contul curent al Împrumutatului.

La data de 21.11.2014, pârâta a depus precizarea ce i-a fost solicitată de instanță, în sensul că pârâta a înțeles să invoce excepția prescripției dreptului material la acțiune atât pe capătul de cerere privind constatarea clauzelor ca fiind abuzive cât și pe cererea de restituire a unor sume de bani, f. 79. și a fost depusă întâmpinare la modificarea acțiunii introductive (f. 80-83), prin care s-a arătat că solicitările reclamantului privind obligarea pârâtei la modificarea contractului prin convertirea creditului în lei, la valoarea CHF-leu raportat la data încheierii contractului, iar nu de la data plății, sunt inadmisibile.

În motivare, în esență, s-a arătat că soluțiile pe care le poate pronunța instanța sunt limitate la cele prevăzute la art. 14 din Legea nr. 193/2000.

Prin cererea formulată reclamantul solicită modificarea unui element esențial al contractului, adică a însuși obiectului actului juridic, respectiv suma de rambursat catre bancă.

La acest moment nu există nicio dispoziție legală care să îndreptățească instanța sp intervină in acordul de voință al părților, dimpotrivă disp. art. 969 C.civ se opun unei astfel de intervenții.

La termenul din 21.11.2014, instanța a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului de a solicita constatarea abuzivă a unor clauze și a unit cu fondul excepția prescripției dreptului de a cere restituirea unor sume de bani.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri și expertiză contabilă.

Referitor laexcepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune cu privire la cererea de restituire a sumelor de bani achitate în considerarea unor clauze abuzive, excepție invocată de pârâtă, instanta o apreciaza ca neîntemeiata pentru urmatoarele considerente:

Nu există dubii cu privire la împrejurarea că dreptul de a cere restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de comision de risc este prescriptibil.

Astfel, această solicitare este întemeiată pe ideea că acea clauză contractuală în temeiul căreia a fost plătit comisionul este una abuzivă, iar o astfel de constatare ar atrage înlăturarea ei din cuprinsul contractului. În consecință, și sumele plătite de-a lungul timpului în temeiul acelei clauze ar deveni fără temei, adică nedatorate.

Or, conform art. 8 alin.1 din Decretul 167/1958, prescripția dreptului la acțiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, incepe sa curga de la data cind pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca, atit paguba cit si pe cel care raspunde de ea, iar potrivit art. 8 alin.2, dispozitiile alineatului precedent se aplică prin asemanare si in cazul imbogatirii fara just temei.

Este fără dubiu că acest text se aplică și în cazul plății nedatorate, caz în care, în mod normal, termenul de prescripție ar curge de la momentul efectuării plății.

Cu toate acestea, instanța constată că în speță restituirea plăților nedatorate este în realitate doar o consecință a anulării clauzei abuzive. Or, nulitatea pe care o presupune caracterul abuziv al clauzei este una absolută, dat fiind interesul general (al consumatorilor, ca și categorie socială) protejat prin instituirea normelor în materie, după cum s-a arătat anterior.

Conform art. 2 din Decretul 167/1958, acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă. Or, această regulă ar fi aproape complet lipsită de efecte dacă s-ar considera că se poate cere anularea unei clauze indiferent de fi timpul care s-ar fi scurs de la încheierea ei, dar că solicitarea de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul acelei clauze nule este prescriptibilă în termenul general de prescripție.

Prin urmare, se impune interpretarea potrivit căreia, deși acțiunea în restituirea prestațiilor este prescriptibilă, termenul de prescripție începe să curgă abia de la momentul constatării acestei clauze ca fiind nulă (în speță, abuzivă), acesta fiind momentul nașterii dreptului la acțiune, în accepțiunea art.7 alin.1 din decretul 167/1958.

În aceste condiții, ori de câte ori o persoană solicită constatarea nulității absolute a unei clauze și, în subsidiar, restituirea prestațiilor efectuate în baza acesteia, nu se poate pune problema prescripției în ceea ce privește capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară.

După cum s-a precizat, această regulă se bazează pe principiul că o acțiune în constatarea nulității absolute ar fi, în caz contrar, una pur formală, superfluă, ori de câte ori ar fi promovată după împlinirea termenului general de prescripție. Acest lucru ar însemna ca regula instituită de decretul privind prescripția extinctivă să rămână fără efect în aproape toate situațiile de acest gen, știut fiind că printr-o acțiune în constatarea nulității absolute se urmărește, de fapt, de cele mai multe ori, restituirea prestațiilor executate, pe de o parte, și anularea obligației de a executa pe viitor propriile prestații, pe de altă parte.

Pentru motivele arătate, instanța va respinge ca neîntemeiată excepția prescripției, invocată de pârâtă, privind dreptul de a cere restituirea.

Analizând actele și lucrările dosarului, se rețin următoarele:

La data de 02.08.2007 între părți a fost încheiat contractul de credit ipotecar nr. HL12208, existent la dosar în copie conformă cu original (f. 22-40), având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 19.000,00 CHF în vederea cumpărării cotei parte dintr-un imobil. Creditul a fost acordat pe durata a 420 de luni.

Prin acțiunea care face obiectul prezentului dosar, reclamanții au solicitat constatarea caracterului abuziv al unor clauze ale acestui contract de credit, restituirea unei sume de bani, precum și dobânda legală aferentă, să se dispună rambursarea ratelor de credit în lei și determinarea valorii creditului în lei prin raportare la cursul valutar de la data contractării creditului.

Înainte de a analiza, pe rând, petitele formulate de reclamanți, pentru rațiuni ce țin de logica expunerii, instanța apreciază că se impune determinarea dispozițiilor legale aplicabile, a împrejurării dacă a fost modificat sau nu contractul de credit printr-un act adițional, dacă respectiva convenție a fost sau nu negociată.

Din această perspectivă, instanța constată că a fost învestită cu o acțiune în nulitatea absolută a unor clauze contractuale, fiind invocate prevederile Legii nr. 193/2000. Astfel cum s-a reținut în doctrină, nulitatea este sancțiunea de drept civil care lipsește actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Prin urmare, în analiza valabilității unor clauze contractuale este necesară raportarea la legislația în vigoare la momentul contractului.

Astfel, sunt aplicabile contractului încheiat la data de 02.08.2007 prevederile Legii nr. 193/2000 în varianta în vigoare la acea dată, precum și prevederile Codului civil de la 1864, în completare, având în vedere că, potrivit art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a arătat că de la data intrării in vigoare a dispozițiilor OUG nr. 50/2010 prevederile actului normativ au fost aplicate și contractului încheiat cu reclamantul, motiv pentru care dobânda variabilă s-a calculat in funcție de un indicator internațional Robor 3 luni, la care s-a adăugat o marjă fixă.

În răspunsul la întâmpinare reclamantul a negat că i s-ar fi comunicat o notificare din partea pârâtei cu privire la modificarea contractului în raport de disp. OUG nr.50/2010.

Reclamantul a arătat că modificarea contractului a fost făcută de către pârâtă fără să existe o negociere, precum și că schimbările nu i-au fost comunicate într-un act adițional.

Față de cele de mai sus, se impune a se determina în prezenta cauză în ce măsură contractul de credit a fost modificat ulterior prin încheierea unui act adițional, având în vedere că nu există consens între părți asupra acestui aspect.

Contractul de credit nr. HL12208 a fost încheiat la data de 02.08.2007.

La data de 11.06.2010 a intrat în vigoare OUG nr. 50/2010 care, la art. 95, prevedea următoarele: (1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență. (2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. (3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale. (4) Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept. (5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.

Din aceste dispoziții legale reiese cu claritate că modificarea contractelor de credit aflate în curs se realizează prin acte adiționale, iar banca are obligația de a asigura informarea consumatorilor cu privire la semnarea respectivelor acte adiționale. Cu alte cuvinte, pârâta din prezenta cauză trebuia să facă dovada că a comunicat reclamanților proiectul de act adițional, pe care aceștia fie l-au semnat, fie nu l-au refuzat în mod expres în termen de 60 de zile de la . Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea OUG nr. 50/2010 care, la art. II alin. 2 stipula că actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi

În prezenta cauză, la dosar nu a fost depus un proiect de act adițional.

De asemenea, nu s-a făcut dovada comunicării acestui act adițional către reclamant, după . OUG nr. 50/2010, astfel încât acesta să poată fi considerat acceptat tacit.

În opinia instanței, o astfel de acceptare tacită a actului adițional poate opera doar cu condiția comunicării în prealabil de către bancă a actului adițional la contract, nu și în lipsa unei asemenea măsuri. Nu se poate reține că toate contractele de credit au fost modificate prin simpla intrare în vigoare a OUG nr. 50/2010 sau prin emiterea unor acte adiționale care însă nu au fost aduse la cunoștința consumatorilor în termenul prevăzut de lege. Aceasta întrucât art. 95 din OUG nr. 50/2010 prevede că modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, iar creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale. Se poate reține o acceptare tacită doar în ipoteza în care consumatorul a avut posibilitatea de a semna actul adițional, fiindu-i adus la cunoștință de către bancă, însă a omis să procedeze astfel.

Prin urmare, atât timp cât reclamantul nu a semnat niciun act adițional și nu s-a făcut dovada comunicării acestuia în termenul prevăzut de OUG nr. 50/2010, instanța reține că nu a fost încheiat între părți un asemenea act.

Nu în ultimul rând, instanța apreciază că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale. Atunci când legiuitorul a reglementat condiția ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecției consumatorului în fața unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conținutul. Simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate și acceptate de către consumator. Negocierea presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului. Or, în prezenta cauză, nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000.

Pe de altă parte, pentru a aprecia un contract ca fiind negociat, este necesară existența unor negocieri efective, iar nu doar posibilitatea teoretică în acest sens. Prin urmare, susținerile pârâtei conform cărora era posibilă negocierea contractului nu pot înlătura aplicabilitatea prevederilor art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, care fac vorbire expresă de „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul”, iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul.

Odată stabilite dispozițiile legale aplicabile, forma contractului precum și caracterul nenegociat al acestuia, instanța va analiza, în cele ce urmează, pe rând, clauzele contractuale contestate și solicitările reclamanților.

1. În ce privește clauzele din contract ce reglementează modul de calcul al dobânzii, se rețin următoarele dispoziții contractuale:

- art. 4.1, „După această perioadă dobânda curentă se calculează în funcție de Indicele de referință stabilit de Bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF.”

- 4.2, „Nivelul dobânzii variabile este egal cu Indicele de referință al Băncii pentru creditul ipotecar acordat in CHF plus marja 0 puncte procentuale.”

- 4.3, „Pe parcursul derulării creditului, cu excepție perioadei menționate la art. 4.1., nivelul dobânzii curente se poate schimba in funcție de evoluția Indicelui de referință stabilit de Bancă.”

- 4.4, „Orice modificare a ratei dobânzii va fi comunicată Împrumutatului cel mai târziu la data aplicării noii rate.”

- 4.5, „ În cazul modificării nivelului ratei dobânzii, noua rată a dobânzii se va aplica automat la valoarea soldului creditului existent la data modificării acesteia.”

- 4.6, în ceea ce privește că „ În cazul în care urmare a comunicării noului nivel al dobânzii de către Bancă, Împrumutatul nu va rambursa din creditul angajat, comisionul de administrare și dobânzile aferente in termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că Împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii.”

Reclamantul a contestat clauzele mai sus indicate, în principal pe considerentul că prin calculul dobânzii în funcție de indicele de referință stabilit de către bancă, dobânda poate fi modificată în unilateral și netransparent de către pârâtă. De asemenea, s-a arătat și că prin aplicarea automată se produc același consecințe, respectiv modificarea unilaterală a contractului de către bancă.

Prin raportare la dispozițiile Legii nr. 193/2000, instanța reține că, potrivit art. 1 alin. 3 din acest act normativ, în varianta în vigoare la data încheierii contractului, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Art. 4 din același act normativ prevede următoarele: (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Din aceste dispoziții legale reies condițiile ce se cer a fi întrunite pentru a aprecia o clauză abuzivă: lipsa negocierii; crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.

Instanța apreciază că, clauzele stipulate la art. 4.1-4.6 din contractul de credit îndeplinesc condițiile mai sus menționate, în ceea ce privește caracterul variabil al Indicelui de referință al Băncii și al modului de aplicare la sold al cuantumului noii dobânzii (stabilite de către bancă ca urmare a valorificării dispozițiilor art. 4.1-4.3.).

Astfel, s-a reținut deja caracterul nenegociat al contractului. Se mai reține că, în relațiile cu consumatorii, comercianții au posibilitatea de a utiliza clauze preformulate, însă acestea trebuie să aibă un conținut clar și inteligibil și să nu creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Așadar, lipsa negocierii unei clauze nu este în sine abuzivă, ci reprezintă doar o condiție pentru constatarea caracterului abuziv.

Pe de altă parte, instanța apreciază îndeplinite și celelalte condiții impuse de lege. Astfel, prin clauzele contractuale contestate, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, nu doar în funcție de un indice obiectiv (LIBOR), ci și de un criteriu nedeterminat „Indicele de referință al Băncii”.

În contract nu este stipulat un criteriu verificabil în funcție de care poate indicele băncii, existând doar mențiunea că banca va acționa conform deciziei sale. În atare condiții, nici reclamantul, în calitate de consumator, și nici instanța de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca a modificat dobânda și nici nu se poate verifica dacă această modificare a fost oportună sau justificată. Prin urmare, s-a creat, contrar exigențelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța reține că, în mod evident, banca are dreptul de a stipula în contracte o dobândă variabilă, însă, în cadrul acestui demers, trebuie să respecte dispozițiile imperative din materia dreptului consumatorului. Or, stipularea unei dobânzi variabile, fără indicarea unui criteriu obiectiv și verificabil, nu îndeplinește exigențele dispozițiilor legale din materia dreptului consumatorului, față de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Împrejurarea că, în varianta în vigoare la data încheierii contractului, lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că sunt considerate abuzive clauzele contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia, nu este de natură a înlătura incidența celor mai sus expuse, având în vedere faptul că, pe de o parte, lista cuprinsă la Anexa Legii nr. 193/2000 este doar exemplificativă, iar pe de altă parte, chiar lit. a prevede necesitatea unui motiv specificat în contract. Or, aceasta presupune o detaliere suficientă, astfel încât consumatorul să cunoască încă de la momentul încheierii contractului condițiile concrete care se constituie într-un astfel de motiv care, pentru a nu crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, trebuie să fie verificabil atât pentru consumator, cât și pentru instanța de judecată. Or, se remarcă lipsa menționării oricăror criterii în funcție de care poate varia indicele de referință al băncii.

De altfel, chiar Curtea de Justiție a Uniunii Europene a menționat în cauza C-26/13 A. Kasler H. Rabai vs OTP Jelzalogbank Zrt că, pentru ca o clauză să fie considerată inteligibilă, este necesar ca în contract să se expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește. Prin urmare, este necesară explicarea mecanismului în funcție de care poate interveni modificarea indicelui de referință al băncii. În lipsa menționării în contract a unui astfel de mecanism, urmează a fi admisă acțiunea, constatându-se caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale din contractul de credit ipotecar nr. HL12208/02.08.2007:

-4.1, în ceea ce privește că „După această perioadă dobânda curentă se calculează în funcție de Indicele de referință stabilit de Bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF.”

-4.2, în ceea ce privește că „Nivelul dobânzii variabile este egal cu Indicele de referință al Băncii pentru creditul ipotecar acordat in CHF plus marja 0 puncte procentuale.”

-4.3, în ceea ce privește că „Pe parcursul derulării creditului, cu excepție perioadei menționate la art. 4.1., nivelul dobânzii curente se poate schimba in funcție de evoluția Indicelui de referință stabilit de Bancă.”

-4.4, în ceea ce privește că „Orice modificare a ratei dobânzii va fi comunicată Împrumutatului cel mai târziu la data aplicării noii rate.”

-4.5, în ceea ce privește că „ În cazul modificării nivelului ratei dobânzii, noua rată a dobânzii se va aplica automat la valoarea soldului creditului existent la data modificării acesteia.”

-4.6, în ceea ce privește că „ În cazul în care urmare a comunicării noului nivel al dobânzii de către Bancă, Împrumutatul nu va rambursa din creditul angajat, comisionul de administrare și dobânzile aferente in termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că Împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii.”

În ce privește cererea reclamantului de a se consta ca fiind abuzivă și clauza de la art. 4.7 din contract, instanța urmează respinge această cerere ca neîntemeiată.

Potrivit disp. art. 4.7, Dobânda și comisionul de administrare se calculează și se încasează lunar la scadențele stabilite, odată cu rate de credit (principal), direct din contul curent al Împrumutatului.

Se consideră că în măsura în care cuantumul dobânzii și al comisionului de administrare ar fi calculate corect, și aceste sume ar fi scadente, debitarea acestora, în mod direct din contul curent (odată cu rata de credit) nu reprezintă decât o modalitate de executare a obligației de plată a acestor sume, obligație ce îi revine reclamantului prin contractul încheiat cu pârâta.

Astfel, nici din susținerile reclamantului și nici din verificările efectuate de instanță, nu se poate reține că prin dispozițiile din contract ce permit debitarea directă din contul reclamantului a unor sume pe care acesta le datorează s-ar crea un dezechilibru în detrimentul consumatorului.

2.În ce privește cererea reclamantului de a se constata că rata dobânzii aplicabilă Contractului de credit ipotecar nr. HL12208 din 02.08.2007 este de 5,35% pe an potrivit art.4.2. din contract, de la data încheierii contractului de credit (02.08.2007) și până la data introducerii cererii de chemare în judecată, aceasta urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

În vederea pronunțării acestei soluții urmează a se reține că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului (cu daune-interese, dacă este cazul).

3.Față de cererea reclamantului de restituire a diferențelor de dobândă rezultate în urma nerespectării dispozițiilor contractuale referitoare la cuantumul ratei dobânzii înscrise la art. 4.2. din Contractul de credit ipotecar menționat precum și de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale asupra acestor sume, de la data încasării acestor sume până la plata lor, instanța a dispus efectuarea unei expertize contabile.

La data de 28.04.2014 reclamantul a depus note scrise privind obiectivele expertizei, f. 21, în cuprinsul cărora a indicat perioada pentru care înțelege să solicite diferența de dobândă ( 15.01._14).

Potrivit raportului de expertiză contabilă întocmită de expertul G. L., f. 116-124, s-a stabilit că de la data de 15.01.2008 și până la 15.04.2014, față de scadențarul aferent contractului de credit, reclamantul a achitat în plus cu titlu de dobândă suma de 1.458,82 CHF,

Contrar susținerilor pârâtei, instanța apreciază că se justifică obligarea sa la restituirea sumelor încasate în temeiul unei clauze abuzive. Aceasta întrucât efectul nulității absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să rețină sumele încasate în plus prin majorarea indicelui de referință. Pe de altă parte, această măsură se justifică și din prisma atingerii scopului legislației consumatorului, care este acela de a asigura repararea prejudiciului suferit de consumator, respectiv prevenirea inserării în continuare de către profesionist a clauzelor abuzive în contracte. De altfel, contractul de credit, fiind o specie a contractului de împrumut de consumație, este translativ de proprietate, astfel încât dreptul de proprietate asupra sumei acordate de bancă cu titlu de credit se transmite la împrumutat la momentul virării sale. Or, în atare condiții, nu este vorba de un contract cu executare succesivă, ci uno ictu.

Prin urmare, constatând că a dispărut temeiul care justifica reținerea de către pârâtă a sumelor încasate în plus ca urmare a majorării indicelui de referință al băncii, în temeiul art. 1092 din Codul civil de la 1864, instanța apreciază că se justifică obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a acestor sume.

Cât privește cuantumul lor, acesta este cel determinat prin ultima expertiză efectuată în cauză de către expertul contabil G. L..

În Anexa 1 la raport, expertul a prezentat în cadrul unei rubrici suma indicată cu titlu de dobânda, potrivit graficului de rambursare aferent contractului, și la altă rubrică a identificat dobânda efectiv achitată de reclamant.

Astfel se constată că suma cuvenită reclamantului este reprezentată de diferența dintre sumele efectiv achitate și cele care ar fi fost datorate în situația în care nu s-ar fi modificat indicele de referință al băncii, rezultând suma de 1.458,82 CHF, și care reprezentă contravaloarea dobânzii achitate în plus de către reclamant, în perioada 15.01._14.

Față de cele de mai sus, precum și dată fiind soluția pronunțată de instanță pe primul capăt de cerere, urmează a se dispune obligarea pârâtei să restituie reclamantului suma de 1.458,82 CHF, reprezentând contravaloarea dobânzii achitate în plus de către reclamant, în perioada 15.01._14.

De asemenea, se va dispune obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, conform art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, care prevede că rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale.

Cât privește momentul de la care sunt datorate aceste dobânzi, instanța reține că, în privința clauzelor declarate abuzive, pârâta a fost de rea-credință încă din momentul stipulării acestora. Fiind un profesionist în domeniu, pârâta cunoștea prevederile legale, inclusiv cele din materia protecției consumatorului. Cu bună-știință, a inserat în contract clauze abuzive, precum cea prin care și-a conferit dreptul de a majora indicele referință în mod unilateral, fără un criteriu obiectiv, verificabil. Ca atare, instanța apreciază că pârâta datorează dobândă legală aferentă sumelor încasate în plus, încă de la data încasării.

În raport de cele reținute mai sus, pârâta urmează a fi obligată să plătească reclamantului și contravaloarea dobânzii legale aferente sumelor lunare achitate în plus cu titlu de dobândă, față de sumele indicate cu titlu de dobândă în graficul de rambursare, astfel cum aceste sume în plus au fost identificate în raportul de expertiză contabilă întocmit de G. L., respectiv Anexa 1 la raport, dobândă legală datorată urmând a se calcula de la data încasărilor lunare, indicate în Anexa 3 la raport, și până la data plății de către pârâtă a debitelor la care se aplică dobânda legală.

4. Prin formularea capătului 4 al cererii reclamantul a solicitat constate ca fiind abuzive și pe cale de consecință nule absolut, clauzele înscrise la art.4.11lit.b și art.5.5. din Contractul de credit ipotecar nr. HL12208 din 02.08.2007, în ceea ce privește încasarea comisionului de administrare lunară a creditului de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului, și să se dispună restituirea sumelor încasate în baza acestei clauze, precum și plata dobânzii legale asupra acestor sume de la data încasării acestor sume și până la data plății lor.

Potrivit disp. art.4.11. lit. b din contract s-a stabilit că reclamantul în calitate de împrumutat va plăti un comision de administrare lunară a creditului de 0,10%, aplicat la valoarea soldului creditului.

Instanța constată că, la data încheierii contractului de credit, nici legislația națională și nici cea comunitară nu interzicea stipularea unui atare comision. Totodată, rațiunea perceperii lui este determinată un serviciu prestat de către pârâtă în vederea administrării creditului.

Deși nu s-a făcut dovada caracterul negociat al acestei clauze de către pârâtă, din modul în care a fost stabilit comisionul de administrare nu se poate reține că s-a crea un dezechilibru în detrimentul consumatorului.

Astfel, în ce privește cuantumul comisionul de administrare acesta este unul redus și prin contract s-a stabilit că acest comision se percepe la soldul creditului (suma rămasă de plătit din credit), ceea ce înseamnă că pe măsura achitării creditului valoarea comisionului de administrare va scădea. Modul în care a fost stabilit comisionul de administrare în prezentul dosar nu conduce la ideea că acesta ar putea fi considerat ca o fiind o taxă în plus ce ar fi suportată de către împrumutat, cum se întâmplă atunci când comisionul de administrare este calculat în raport de valoarea ce a fost acordată cu titlu de credit.

Prin urmare, în privința acestei clauze contractuale, instanța apreciază nefondată cererea reclamantului. În atare caz, urmează a se considera ca fiind neîntemeiate și cererile reclamantului de restituire a sumelor plătite cu titlu de comision de administrare și a dobânzilor legale aferente acestora.

5. Prin formularea capătului 5 al acțiunii, reclamantul a solicitat constate ca fiind abuzivă clauza și pe cale de consecință nulă absolut, înscrisă la art.4.1l.lit.c din Contractul de credit ipotecar nr. HL12208 din 02.08.2007 și să se dispună restituirea comisionului de evaluare a garanției în cuantum de 360 lei, precum și plata dobânzii legale asupra acestor sume de la data încasării acestor sume și până la data plății lor.

Potrivit disp. art.4.11. lit. c din contract s-a stabilit că reclamantul în calitate de împrumutat va plăti un comision de evaluare a garanției in suma de 360 lei.

Se va reține că potrivit dispozițiilor de la pct. 6 din contract, reclamantul a garantat restituirea creditului și plata dobânzilor și a comisioanelor prin instituirea unei ipoteci asupra imobilului finanțat, conform raportului de evaluare.

Din probele administrate nu rezultă că reclamantul ar fi suportat vreun cost cu evaluarea garanției aduse și că prin plata comisionului de evaluare împrumutatul ar trebui să suporte o cheltuială în plus pentru un serviciu ce nu a fost prestat de către pârâtă.

Instanța constată că, la data încheierii contractului de credit, nici legislația națională și nici cea comunitară nu interzicea stipularea unui atare comision. Totodată, rațiunea perceperii lui este determinată un serviciu prestat de către pârâtă în vederea evaluării bunului imobil cu care reclamantul a înțeles să garanteze executarea obligațiilor ce îi revin potrivit contractului.

Deși nu s-a făcut dovada caracterul negociat al acestei clauze de către pârâtă, din modul în care a fost stabilit comisionul de administrare nu se poate reține că s-a crea un dezechilibru în detrimentul consumatorului.

Prin urmare, în privința acestei clauze contractuale, instanța apreciază nefondată cererea reclamantului. În atare caz, urmează a se considera ca fiind neîntemeiate și cererile reclamantului de restituire a sumei plătite cu titlu de comision de evaluare a garanției și a dobânzilor legale aferente acesteia.

6. Prin formularea capătului 6 al acțiunii, reclamantul a solicitat să se constate ca fiind abuzivă și pe cale de consecință nulă absolut, clauza înscrisă la art. 4.1l. lit.d din Contractul de credit ipotecar nr. HL12208 din 02.08.2007, în ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată a creditului de 2,50% calculat la suma plătită anticipat care poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare.

Potrivit disp. art.4.11. lit. d din contract s-a stabilit că reclamantul în calitate de împrumutat va plăti un comision de rambursare anticipată de 2,5% calculat la suma plătită anticipat care poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare.

Legat de această clauză urmează a fi făcut o analiză a acesteia din punctul de vedere al stabilirii prin contract a unui comision de rambursare de 5% calculat la suma plătită anticipat și din punctul de vedere al posibilității băncii de a modifica oricând valoarea comisionului, pe întreaga perioadă de creditare.

În ce privește stabilirea prin contractul de credit a unui comision de rambursare ce se calculează la suma plătită anticipat se constată că la data încheierii contractului de credit, nici legislația națională și nici cea comunitară nu interzicea stipularea unui atare comision. Totodată, rațiunea perceperii lui este clar determinată în contract, și anume în cazul rambursării anticipate, fiind evident că, într-o atare situație, profitul estimat al băncii, rezultat din plata dobânzilor, este redus. Totodată, acest comision a fost clar determinat printr-o cotă procentuală aplicabilă la valoarea sumei rambursate, îndeplinind astfel condiția de a fi clar și inteligibil.

Prin urmare, în privința acestei clauze contractuale, instanța apreciază nefondată cererea reclamanților.

În ce privește însă dispoziția conform căreia „ (comisionul de rambursare anticipată) … poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare.”, se va reține că prin inserarea acestei clauze, pârâta și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral valoarea unui comision pe care reclamantul trebuie să-l plătească.

Se consideră că dispoziția contractuală de mai sus nu respectă disp. art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin raportare la disp. de la lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, motiv pentru care instanța va constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.11 lit. d), în ceea ce privește „ (comisionul de rambursare anticipată) …care poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare.”

7. Prin formularea capătului 7 al acțiunii, reclamantul a solicitat să se constate ca fiind abuzivă și, pe cale de consecință nulă absolut, clauza înscrisă la art. 4.11.lit.e din Contractul de credit ipotecar nr. HL12208/ 02.08.2007, în ceea ce privește obligația reclamantului de a plăti alte comisioane stabilite de către bancă pentru orice modificări ale condițiilor de creditare inițiale, solicitate de către client.

Potrivit disp. art.4.11. lit. e din contract s-a stabilit că reclamantul în calitate de împrumutat va plăti alte comisioane (decât cele enumerate) stabilite de către bancă pentru orice modificări ale condițiilor de creditare inițiale, solicitate de către client.

Cu privire la conținutul acestei clauze se constată că nu poate fi considerată abuzivă perceperea de către bancă a unui comision pentru o modificare ce i-ar fi solicitată de către reclamantul-împrumutat, în măsura în care ar presupune o activitate suplimentară care ar justifica prin ea însăși un cost.

Însă, din modul în care a fost redactată clauza de mai sus se constată că banca a stabilit ca valoarea comisionului să fie stabilită unilateral de către aceasta.

Astfel, se consideră că în lipsa niciunui criteriu de care reclamantul să aibă cunoștință anterior a solicita o modificare a condițiilor contractului, acesta ar putea fi descurajat în a formula o asemenea cerere tocmai pentru că banca ar putea impune o taxare ridicată a serviciului solicitat.

Se consideră că dispoziția contractuală de mai sus nu respectă disp. art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin raportare la disp. de la lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, motiv pentru care instanța va constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la 4.11 lit. e), în ceea ce privește că „ alte comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări ale condițiilor de creditare inițiale, solicitate de către client.”

8. Prin formularea capătului 8 al acțiunii, reclamantul a solicitat să se constate ca fiind abuzivă și, pe cale de consecință nulă absolut, clauza înscrisă la art.7.1. din Contractul de credit în ceea ce privește obligarea reclamantului la încheierea poliței de asigurare cu o societate de asigurări agreată de bancă și suma asigurată.

Potrivit disp. art. 2 lit. b) din Legea nr. 190/1999 (forma in vigoare la data încheierii contractului) s-a prevăzut că în înțelesul acestei legi, prin credit ipotecar pentru investiții imobiliare se înțelege creditul acordat cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

1. este acordat în scopul efectuării de investiții imobiliare cu destinație locativă sau cu altă destinație decât cea locativă ori în scopul rambursării unui credit ipotecar pentru investiții imobiliare contractat anterior;

2. acordarea creditului este garantată cel puțin cu ipoteca asupra imobilului care face obiectul investiției imobiliare pentru finanțarea căreia se acordă creditul, respectiv cu ipoteca asupra imobilului obiect al investiției imobiliare pentru finanțarea căreia a fost anterior acordat un credit ipotecar pentru investiții imobiliare, a cărui rambursare urmează a fi astfel finanțată.

La lit. g al aceluiași articol expresia „investiții imobiliare” se înțeleg „investițiile având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil prin acte juridice cu titlu oneros, amenajarea unui imobil, viabilizarea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea acestuia, dar fără a se limita la acestea.”

Raportând dispozițiile legale mai sus amintite la dispozițiile din contractul de credit, redate mai sus, și la cele ale contractului de ipotecă, instanța va reține că în concret, contractul încheiat de către reclamant și pârâtă întrunește toate condițiile pentru a fi considerat a fi un contract de credit ipotecar pentru investiții imobiliare.

Potrivit disp. art. 18 din Legea nr. 190/1999 (forma în vigoare la data încheierii contractului), „Contractele de asigurare prevăzute la art. 16 și 17 se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător.”

La art. 7.1 din contractul de credit ipotecar s-a stabilit că „ Asigurarea este acceptată de Bancă numai dacă se încheie cu o societate de asigurări agreată de Bancă”.

Date fiind dispozițiile de mai sus, se va reține că prin condiționarea acceptării asigurării de încheierea acesteia cu un asigurător agreat de bancă (fără a se indica vreun criteriu care să facă diferența între un asigurător agreat și altul care să nu fie agreat), pârâta și-a rezervat dreptul de a alege asigurătorul. Deși nu se prevede în mod expres că alegerea asigurătorului se face de către pârâtă, consecințele la care s-ar supune reclamantul în măsura în care ar încheia contractul de asigurarea cu un asigurător care nu ar fi agreat ar consta în aceea că bancă nu ar accepta asigurarea făcută, ceea ce ar echivala cu nerespectarea de către reclamant a obligației asumate contractual de a asigura imobilul.

Se consideră că dispoziția contractuală de mai sus nu respectă disp. art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin raportare la disp. art. 18 din Legea nr. 190/1999, motiv pentru care instanța va constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 7.1, în ceea ce privește că „ Asigurarea este acceptată de Bancă numai dacă se încheie cu o societate de asigurări agreată de Bancă”.

9. Prin cererea completatoare din data de 26.09.2014, reclamantul a solicitat instanței să constate caracterul abuziv și pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 1.1 și art. 5.1, în ceea ce privește exprimarea creditului în CHF(franci elvețieni) și obligarea împrumutatului la rambursarea ratelor în valuta în care s-a acordat creditul și pe cale de consecință, să dispună rambursarea ratelor de credit în lei și determinarea valorii creditului în lei prin raportare la cursul valutar de la data contractării creditului, respectiv 2,18 lei.

Instanța apreciază nefondat acest capăt de cerere.

Astfel, contractul de credit este o specie a contractului de împrumut de consumație, iar în cazul acestuia este aplicabil principiul nominalismului monetar, consacrat de prevederile art. 1578 din Codul civil de la 1864, care prevăd că Obligația ce rezultă din un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății.

Instanța mai reține că acordarea creditelor în valută a fost și este permisă de lege, împrumutații fiind cei care evaluează oportunitatea contractării unor astfel de credite și moneda în care să fie acordate.

În speța de față, reclamantul susține că nu a dorit contractarea unui credit în franci elvețieni, pentru că veniturile sale sunt obținute în lei. Această situație învederată de către reclamant nu poate determină caracterul abuziv al clauzei contractuale care stabilește moneda creditului. Dimpotrivă, reiese că aceasta a fost oferta băncii adresată reclamantului, care avea posibilitatea de a o refuza, în măsura în care nu servea intereselor sale. În mod evident, reclamantul nu a fost obligat de către pârâtă să contracteze creditul în franci, având deplina libertate de a încheia sau nu contractul de credit.

Prin urmare, acceptând oferta băncii, care implica acordarea creditului în franci elvețieni, reclamantul și-a asumat restituirea creditului în aceeași monedă, astfel încât nu mai poate solicita, ulterior, intervenția instanței pentru modificarea acestui element contractual. De altfel, moneda creditului este un aspect esențial al contractului de credit, cu consecințe directe asupra cuantumului și formulei de calcul a dobânzii. A accepta solicitarea reclamantului ar însemna ca instanța să modifice un contract în curs, cu privire la un element fundamental, fără ca vreo dispoziție legală să o îndrituiască să procedeze astfel. Nu în ultimul rând, s-ar rupe echilibrul contractual, întrucât, în mod evident, moneda creditului a determinat și modul de stabilire a dobânzii aplicabile, în condițiile în care cuantumul dobânzii diferă în cazul creditelor în lei, față de cel al creditelor în valută.

Instanța mai reține că riscul valutar este o noțiune general cunoscută. Orice consumator, chiar și cel mai puțin diligent, are cunoștință de faptul că este posibilă modificarea cursului valutar, iar în momentul contractării unui credit în valută, își asumă riscul aferent. Dacă, pe parcursul derulării contractului, modificările cursului valutar sunt atât de însemnate încât determină o sarcină excesiv de împovărătoare pentru împrumutat, acesta poate face uz de efectele teoriei impreviziunii în contracte. Clauza contractuală care reglementează moneda creditului nu poate fi considerată însă abuzivă, întrucât motivele de nulitate se raportează la momentul încheierii contractului, iar nu la elemente care survin pe parcursul derulării acestuia.

În același context, nu pot fi reținute nici apărările reclamanților vizând dispozițiile Regulamentului BNR nr. 4/2005, întrucât acestea reglementează regimul valutar din perspectiva rambursării creditelor și a împrumuturilor, astfel cum prevede în mod expres art. 1 lit. d din Anexa 1 la acest regulament. Or, în cauză, se pune problema caracterului abuziv al acordării creditului în franci elvețieni.

Nu în ultimul rând, dacă s-ar admite susținerile reclamantului, ar însemna că este interzisă acordarea oricărui credit în valută, deși astfel de credite sunt permise de lege și în mod frecvent contractate. Faptul că moneda contractului de credit dedus judecății este una aparținând unui stat care nu este membru al Uniunii Europene, nu are nicio relevanță, nefiind ilegală acordarea unui credit într-o astfel de monedă. Iar cât privește Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13 A. Kasler H. Rabai vs OTP Jelzalogbank Zrt, aceasta nu poate fi interpretată în sensul caracterului abuziv al acordării unui credit în valută. Această hotărâre vizează o altă situație, și anume aceea în care a fost acordat consumatorilor un împrumut în forinți maghiari, valoarea în valută a fost calculată la cursul de schimb la cumpărarea valutei aplicat de bancă la momentul deblocării fondurilor, însă în contract s-a stipulat că banca stabilește valoarea în forinți maghiari a fiecăreia dintre ratele lunare datorate pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei, aplicat de bancă în ziua anterioară scadenței. Astfel, în această ipoteză, consumatorii au fost puși în situația achitării unor sume rezultate din diferența de schimb valutar practicat de către bancă la cumpărare și la vânzare.

Concluzionând, instanța apreciază că nicio dispoziție legală internă sau de drept internațional aplicabilă nu interzice acordarea unui credit în valută, iar în măsura în care reclamantul a acceptat oferta băncii în acest sens, nu poate uza ulterior de forța coercitivă a unei instanțe judecătorești, pentru a determina modificarea acestui element esențial al contractului, impunându-și propria voință în detrimentul cocontractantului. Semnând contractul de credit în deplină cunoștință de cauză, reclamantul și-au asumat pe deplin consecințele contractării unui credit în franci elvețieni, iar evoluția ulterioară a acestei monede transpune problema pe planul teoriei impreviziunii, iar nu al clauzelor abuzive.

Pentru toate aceste considerente, instanța apreciază nefondat acest capăt de cerere.

10. Cu privire la cheltuielile de judecată:

Potrivit art. 453 alin. 1 NCPC, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

În prezenta cauză, instanța constată că ambele părți au căzut parțial în pretenții, cererea de chemare în judecată fiind admisă numai în parte. Astfel, sunt incidente prevederile art. 453 alin. 2 NCPC, conform cărora când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

Se va reține că în cauză reclamantul a suportat cheltuieli de judecată cu plata onorariului de expert in cuantum de 800 lei și plata onorariului de avocat in cuantum de 2.000 lei.

Dată fiind soluția de admitere în parte a acțiunii, proporțional cu pretențiile ce au fost admise, urmează ca pârâtă să fie obligată la plata către reclamat a cheltuielilor de judecată constând in suma de 1.500 lei cu titlu de onorariu avocat și in suma de 600 lei, cu titlu de onorariu de expert.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE :

Respinge, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de restituire a sumelor de bani achitate în considerarea unor clauze abuzive, invocată de către pârâtă.

Admite în parte acțiunea, astfel cum a fost modificată și precizată de reclamantul S. M. S.(CNP:_), domiciliat în București, ., nr. 44, ., ., sector 4 și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, sector 3, .. 7, ., parter, . cu pârâta B. SA, cu sediul în București, sector 2, .. 6A, identificată prin număr de înregistrare la Registrul Comerțului J_, CUI:_/1992.

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale din contractul de credit ipotecar nr. HL12208/02.08.2007:

-4.1, în ceea ce privește că „După această perioadă dobânda curentă se calculează în funcție de Indicele de referință stabilit de Bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF.”

-4.2, în ceea ce privește că „Nivelul dobânzii variabile este egal cu Indicele de referință al Băncii pentru creditul ipotecar acordat in CHF plus marja 0 puncte procentuale.”

-4.3, în ceea ce privește că „Pe parcursul derulării creditului, cu excepție perioadei menționate la art. 4.1., nivelul dobânzii curente se poate schimba in funcție de evoluția Indicelui de referință stabilit de Bancă.”

-4.4, în ceea ce privește că „Orice modificare a ratei dobânzii va fi comunicată Împrumutatului cel mai târziu la data aplicării noii rate.”

-4.5, în ceea ce privește că „ În cazul modificării nivelului ratei dobânzii, noua rată a dobânzii se va aplica automat la valoarea soldului creditului existent la data modificării acesteia.”

-4.6, în ceea ce privește că „ În cazul în care urmare a comunicării noului nivel al dobânzii de către Bancă, Împrumutatul nu va rambursa din creditul angajat, comisionul de administrare și dobânzile aferente in termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că Împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii.”

-4.11 lit. d), în ceea ce privește „ (comisionul de rambursare anticipată) …care poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare.”

-4.11 lit. e), în ceea ce privește că „ alte comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări ale condițiilor de creditare inițiale, solicitate de către client.”

-art. 7.1, în ceea ce privește că „ Asigurarea este acceptată de Bancă numai dacă se încheie cu o societate de asigurări agreată de Bancă”.

Obligă pârâta sa restituie reclamantului suma de 1.458,82 CHF, reprezentând contravaloarea dobânzii achitate în plus de către reclamant, în perioada 15.01._14.

Obligă pârâta să plătească contravaloarea dobânzii legale aferente sumelor lunare achitate în plus cu titlu de dobândă, față de sumele indicate cu titlu de dobândă în graficul de rambursare, astfel cum aceste sume în plus au fost identificate în raportul de expertiză contabilă întocmit de G. L., respectiv Anexa 1 la raport, dobândă legală ce se va calcula de la data încasărilor lunare și până la data plății de către pârâtă a debitelor la care se aplică dobânda legală.

Respinge în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Admite în parte cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în sensul că obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 1.500 lei cu titlu de onorariu avocat și suma de 600 lei, cu titlu de onorariu de expert.

Cu apel în termen de 30 zile de la comunicare care se va depune la Judecătoria Sectorului 3 București.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30.04.2015.

P., Grefier,

S. L. M. P.

← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 4910/2015. Judecătoria...		Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 6284/2015. Judecătoria... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Contestaţie la executare. Sentința nr. 5689/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2879/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 2872/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 4910/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 6284/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 6218/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Sentința nr. 10/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Succesiune. Sentința nr. 23/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI