Anulare act. Sentința nr. 9813/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9813/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 10-07-2015 în dosarul nr. 9813/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 3 BUCUREȘTI
SECTIA CIVILA
SENTINȚA CIVILĂ NR. 9813
Ședința publică din data de 10.07.2015
Instanța constituita din:
PREȘEDINTE – L. C.
GREFIER – L. G. P.
Pe rol soluționarea cauzei civile având ca obiect constatare nulitate act juridic si pretentii privind pe reclamantii M. A. L. si M. M. D. și pe parata B. C. R. SA
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică de la 25.06.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrală din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru 10.07.2015, cand în aceeași compunere, a hotarat urmatoarele:
INSTANTA,
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 22.09.2014 sub nr._, reclamantii M. A. L. si M. M. D. au solicitat instantei in contradictoriu cu parata B. CONERCIALA R. SA, sa constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit nr._ prevăzute la art.9 lit.e, referitor la comisionul de risc de 216,43 lei/luna si la art. 9 lit.a, referitor la comisionul de acordare credit de 3%; sa dispuna nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior; obligarea pârâtei la recalcularea graficului de rambursare aferent convenției în raport de anularea clauzei privind comisionul de risc; obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei în cuantum de_,43 lei, cu titlu de comision de risc nedatorat pe perioada 13.08._14, precum si a dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate pana la data plătii efective a acestui debit; obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei în cuantum de 1.855,11 lei, cu titlu de comision de acordare credit nedatorat, precum si a dobânzii legale calculata de la data achitării sumei nedatorate pana la data plătii efective a acestui debit; obligarea paratei la plata sumei de 2000 lei cu titlu de daune morale, in conformitate cu art. 998-999 Cod Civil; cu cheltuieli de judecata.
In motivarea cererii reclamantii au aratat ca, la data de 14.07.2009 au încheiat cu B.C.R. S.A. Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._, prin care pârâta i-a acordat un credit în valoare de 61.837 lei pe o perioadă de 10 ani.
De asemenea, au mai aratat ca potrivit punctului 9 lit. e din contractul de credit bancar, banca percepe pentru creditul pus la dispoziție comision de urmărire riscuri de 216,43 lei lunar, reprezentând un procent de 0,35% din valoarea creditului contractat."
Face precizarea că nici în contractul de credit si nici în anexa la acesta - Condiții generale de creditare nu este definita noțiunea comision de urmărire riscuri si care este scopul perceperii acestuia.
Considera că atât în contractul de credit inițial cât si în condițiile de creditare-anexa, clauza privind comisionul de risc este o clauza abuziva, ce nu a fost negociata cu ei si care le prejudiciază, perceperea unor astfel de comisioane nefiind justificată în cazul concret constituind un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, astfel fiind lovite de nulitate absolută.
Totodata, au mai aratat ca acest comision, calculat si perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului în condițiile în care potrivit contractului de credit acestea s-au calculat procentual la valoarea inițială a creditului iar nu la soldul acestuia.
Prin perceperea acestui comision se creează un dezechilibru contractual, ei fiind în mod cert dezavantajați mai ales că lunar trebuie să achite un comision de risc ce nu reprezintă un cost actual al creditului ci, reprezintă o asigurare pe care banca si-o ia împotriva riscului intrării subsemnaților în incapacitate de plată.
Prin urmare, acest cost este unul eventual si nu unul actual (cert).
Cu toata aceasta incertitudine, banca îl încasează lunar si nu îl returnează la finalizarea contractului si astfel, în favoarea băncii va opera o îmbogățire fără justă cauză, în defavoarea lor care, cu toate că si-au îndeplinit obligațiile contractuale, vor fi plătit lunar un comision de urmărire a riscului, fără ca riscul să se fi materializat.
Riscul de piață trebuie să fie asumat în egală măsură de ambele părți, atât de bancă, cât si de consumator.
Comisionul de urmărire a riscului este perceput de bancă pentru a-si acoperi propriul risc. Așadar, pe lângă faptul ca un consumator trebuie să suporte propriul risc (deteriorarea cursului de schimb, diminuarea veniturilor), este obligat prin această clauză abuzivă să suporte si riscul băncii.
Disproporția dintre drepturile si obligațiile contractuale ale părților este evidentă întrucât, până la acest moment, reclamanții au suportat toate riscurile fiind creat astfel un dezechilibru contractual.
Mai mult decat atat, pârâta nu a renunțat la perceperea comisionului de risc nici după . OUG nr. 50/2010..
Contractul de credit bancar încheiat între părți intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât ei aveau calitatea de consumator, iar banca pe aceea de comerciant.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților".
Astfel cum au arătat, achitarea de către ei la sfârșitul perioadei contractuale a unei sume de 25.971,6 lei, reprezentând comision de risc este nejustificată si nu este corelativă unei obligații asumate de bancă, ceea ce creează un dezechilibru între drepturile si obligațiile părților.
Cu privire la clauza stipulate la art 9 lit. A (comisionul de acordare a creditului).
Aceasta clauza incalca la rândul sau o . prevederi legale. In speța art. 15din Legea 90/1999, care indica in mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie sa le suporte consumatorul dintr-un credit imobiliar/ipotecar in sarcina împrumutatului, respective vor fi puse numai cheltuieli aferente documentației de credit, constituirii ipotecii si garanțiilor aferente.
Prin urmare, orice alt cost in plus in sarcina lor, inclusiv comisionul de acordare a creditului este interzisa de legislația in vogiare, deci si aceasta este o clauza abuziva si nelegala.
In drept, au fost invocate prevederile Legii 193/2000, ale OUG 50/2010.
In dovedire, au solicitat proba cu înscrisuri (filele 7-25).
La data de 07.01.2015 parata B. C. R. SA a formulat intampinare la cererea de chemare in judecata formulata de catre reclamanti, solicitand respingerea cererii ca efect al admiterii urmatoarelor exceptii procesuale, ordonate in continuare in conformitate cu disp. art.248 alin.1 C.pr.civ.; exceptia prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor pretins abuzive menționate în cererea de chemare în judecată și restituirea sumelor încasate de către ea în temeiul respectivelor clauze; excepția netimbrării capătului 6 al cererii de chemare în judecată; pe fond, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanți; in subsidiar, în măsura în care instanța va trece peste toate excepțiile și apărările invocate de ea prin întâmpinare, formuleaza în temeiul art. 209 C. proc.civ., cerere reconventionala.
Prin cererea reconventionala, parata-reclamanta solicita instantei să adapteze contractul dedus judecății în sensul luării în considerare a contrapropunerii ei, în sensul: menținerii comisionului de urmărire riscuri la valoarea de 0,35%, dar calculată la valoarea soldului creditului de la data formulării prezentei acțiuni introductive și în viitor, până la momentul achitării integrale a împrumutului acordat prin Contractul de credit nr._ f14.oy.200g; obligarea reclamanților, în temeiul art. 451 și art. 453 C.proc.civ., la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.
In motivare, arata că la data de 14.07.2009, între ea, în calitate de împrumutător, și reclamanți, în calitate de împrumutați, s-a încheiat Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/14.07.2009 (în continuare, "Contractul de credit"). In temeiul acestuia, pârâta a acordat reclamanților un credit în valoare totală de 61.837,00 de Ron, stipulându-se o durată de rambursare de 120 de luni.
Potrivit prevederilor Contractului de credit, reclamanții s-au obligat, printr-o manifestare de voință liberă și neviciată, în deplină cunoștință de cauză, să plătească pe lângă dobândă curentă de 16,5% pe an, un comision de acordare (plătit la data încheierii contractului) și a unui comision de urmărire riscuri, percepute în schimbul creditului pus la dispoziția acestuia.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au înțeles să solicite instanței, în mod nefondat, constatarea pretinsului caracter abuziv al clauzelor menționate din Contractul de credit. Trecând peste netemeinicia întregului lor demers judiciar, aceștia au procedat la formularea în mod tardiv a acțiunii ce formează obiectul prezentei cauze.
Astfel, literatura de specialitate este unanimă în a aprecia că sancțiunea care intervine în cazul admiterii cererii prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști este nulitatea relativă.
O asemenea soluție este firească dacă se ține seama de însăși rațiunea reglementării privind clauzele abuzive, și anume, protecția intereselor economice ale consumatorului, privit în mod individual, în cadrul relațiilor contractuale la care participă, ocrotindu-se doar în mod tangențial climatul de concurență corectă .
Nulitatea relativă este acea sancțiune prevăzută pentru încălcarea prevederilor legale de ordine privată, edictate pentru protejarea unor interese particulare. OR, în materia dreptului consumului, nu există o sferă de ordine publică, ci exclusiv raporturi juridice individuale între consumatori și cocontractanții acestora, care apar în ipostaza de profesioniști.
Absența unui interes obștesc care să transpară din ansamblul dispozițiilor Legii nr. 193/2000 este de natură să excludă incidența sancțiunii nulității absolute în această materie, în prim plan fiind protecția consumatorului singular, în contextul relaționării sale cu profesionistul.
Pe cale de consecință, perioada de timp în care persoana interesată poate formula o acțiune prin care se urmărește constatarea caracterului abuziv al clauzelor dintr-un contract încheiat între un consumator și un profesionist este de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958privitor la prescripția extinctivă (în continuare, "Decretul nr. 167/1958"), act normativ aplicabil în temeiul dispozițiilor art. 6 alin. (4) din Codul civil .
Față de aceste argumente, se constată că, în cauza de față, Contractul de credit a fost încheiat la data de 14.07.2009. termenul de prescripție a acțiunii în constatarea pretinsului caracterului abuziv al clauzelor acestuia, împlinindu-se, pe cale de consecință, la data de 14.07.2012.
Or, acțiunea intentată de către reclamanți a fost formulată la data de 18.09.2014. la mai bine de 2 ani de la momentul împlinirii termenului de prescripție incident. Prin urmare, acțiunea formulată de către reclamanți este prescrisă, impunându-se a fi respinsă ca atare de către instanța de judecată.
Invedereaza instanței că soluția împlinirii termenului de prescripție se impune a fi reținută inclusiv în ceea ce privește capătul 2 de cerere privind restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor pretins abuzive.
Astfel, în privința acestor cereri, incidența termenului de prescripție de 3 ani este și mai evidentă, fiind vorba despre pretenții prin care se tinde la obligarea ei la executarea unor prestații cu caracter bănesc.
Prin urmare, drept consecință a aplicării sancțiunii prescripției extinctive, nu vor putea fi restituite reclamanților acele sume de bani care au fost achitate ei cu mai mult de 3 ani anterior formulării prezentei acțiuni, respectiv, anterior datei de 18.09.2011.
Privitor la excepția netimbrării capătului 6 al cererii de chemare în judecată în ceea ce privește obligarea ei la plata de daune morale, arata ca;
Acțiunile și cererile introduse de consumatori sunt scutite de plata taxei de timbru numai atunci când acestea sunt întemeiate pe dispoziții de drept din materia dreptului consumerismului, iar nu și atunci când sunt întemeiate pe dispoziții de drept civil propriu-zis (răspundere civilă delictuală, nulitatea relativă a contractelor și efectul acesteia de repunere în situația anterioară).
Așadar, ori de câte ori, reclamanții consumatori introduc acțiuni în pretenții întemeiate pe dispoziții de drept civil propriu-zis în temeiul altor dispoziții legale, aceste acțiuni nu sunt scutite de la plata taxei de timbru.
Mentioneaza ca, este și cazul prezentei acțiuni în raport de petitul nr. 6 al cererii acțiunii în sensul obligării ei la plata daunelor morale, pretenție întemeiată, după cum se precizează, pe dispozițiile art. 998 - 999 Codul Civil.
Or, aceasta scoate petitul 6 de sub incidența art. 29 alin. 1 lit. f) din OUG nr. 80/2013 si îl plasează în sfera de aplicare a art. 3 alin. 1 din OUG nr. 80/2013.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 1 și 3 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, solicită instanței să pună în vedere reclamanților să plătească taxa de timbru aferentă pretențiilor pecuniare solicitate de aceștia prin acțiunea formulată sub sancțiunea nulității cererii prevăzută de art. 197 Cod proc. civ.
Cu privire la excepția nulității capătului 6 de cerere în ceea ce privește obligarea ei la plata de daune morale, ținând cont de prevederile art. 194 lit. d) Cod proc. civ. coroborat cu art. 196 alin. (1) Cod proc. civ., se arata ca;
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea ei la plata sumei de 2000 lei cu titlu de daune morale, neindicând niciunde în cuprinsul acțiunii care sunt motivele de fapt concrete pe care își întemeiază această solicitare.
Or, conform art. 194 lit. d) Cod proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă: "arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea".
Neprecizarea acestor elemente obligatorii ale cererii de chemare în judecată atrage nulitatea absolută a acesteia, în temeiul art. 196 C. pr. civ., aspect confirmat de doctrina recentă în materie .
Reclamanții nu au înțeles să precizeze niciunde în cuprinsul cererii de chemare în judecată în concret, împrejurările de fapt și de drept pentru care solicită obligarea ei la plata daunelor morale, în cuprinsul acțiunii regăsindu-se numai susțineri cu privire la desființarea clauzelor 9 lit. a) și e) din Contractul de credit.
Pe cale de consecință, întrucât reclamanții nu au respectat dispozițiile art. 194 în ceea ce privește conținutul cererii de chemare în judecată și în baza prevederilor art. 196 Cod proc. civ., solicită instanței să constate nulitatea capătului 6 de cerere.
Mentioneaza ca, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți este neîntemeiată, clauzele contestate neavând un caracter abuziv.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții susțin, fără temei, caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la 9 lit. a) și e) din Contractul de credit, acestea referindu-se, în esență, la comisionul de risc și comisionul de acordare credit.
In drept, reclamanții au înțeles să își fundamenteze pretențiile pe prevederile Legii nr. 193/2000, procedând, însă, la o interpretare vădit abuzivă a acestora, deturnând dispozițiile legale de la adevărata lor rațiune.
Astfel cum s-a arătat în cele ce precedă, niciuna dintre condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 - existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, absența bunei-credințe, lipsa negocierii și neasocierea cu definirea obiectului principal al contractului - nu este îndeplinită în ceea ce privește clauzele atacate.
Or, neîndeplinirea unei singure condiții dintre cele enumerate împiedică de plano constatarea caracterului abuziv al unei stipulații contractuale. Față de această împrejurare, se impune respingerea acțiunii formulate de către reclamanți ca neîntemeiată.
Clauzele contestate de către reclamanți sunt exceptate, prin însăși voința legii, de la controlul judiciar al caracterului abuziv întrucât se asociază cu obiectul principal al Contractului de credit
Clauzele contractuale contestate se asociază cu obiectul principal al contractului în litigiu, respectiv prețul creditului.
Invedereaza faptul ca, la o simplă lectură a cererii de chemare în judecată formulate de către reclamanți, se constată faptul că folosul practic urmărit de către acesta, reprezentând însuși scopul acțiunii, este micșorarea prețului creditului. Această împrejurare este firească întrucât prețul contractului reprezintă acea sarcină care incumbă împrumutatului în schimbul creditului acordat, fiind principalul element pe care un consumator îl analizează anterior încheierii unui contract.
Prețul constituie, astfel, obiectul contractului de credit, avut în vedere de către ambele părți la formarea acestuia.
Or, printre condițiile pe care Legea nr. 193/2000 le prevede în mod expres pentru ca o clauză să poată fi analizată sub aspectul caracterului său abuziv, se numără și aceea potrivit căreia aceasta să nu se refere la conținutul obiectului propriu-zis al contractului, adică la prețul său.
Astfel, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000: "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată (subl.n.), pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."
Mai mult decat atat, Legea nr. 193/2000 reprezintă transpunerea în dreptul român a Directivei 93/13/CEE și se impune a fi interpretată în deplin acord cu prevederile acesteia de către judecătorul național, chemat să se pronunțe asupra aspectelor ce intră sub incidența sa, având în vedere calitatea acestuia de prim judecător de drept comunitar.
Or, Directiva 93/13/CEE prevede această interdicție de apreciere a clauzelor sub aspectul caracterului abuziv de o manieră și mai tranșantă. Astfel, conform art. 4 alin. (2) al acesteia: "Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației (subl.n.), pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil."
Restricția menționată este detaliată prin Considerentul nr. 19 al Directivei 93/13/CEE, potrivit căruia: "(...) în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului (subl.n.), nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; întrucât obiectul principal al contractului și raportul calitate-preț, poate fi cu toate acestea, luate în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze (...)".
Astfel, atât dispozițiile Legii nr. 193/2000 cât și cele ale Directivei 93/13/CEE, pe care o transpune în ordinea juridică națională, interzic instanței de judecată să procedeze la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor care se asociază cu obiectul principal al contractului, reprezentat, în cauză, de prețul creditului acordat reclamanților.
Imprejurarea că cele două comisioane agreate prin Contractul de credit, în mod neîntemeiat contestate, constituie obiect principal al acestuia este demonstrată și de prevederile art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48/CE din data de 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului5, care definesc dobânda anuală efectivă, reprezentând costul total al creditului, fiind alcătuită din "(...) toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele (subl.n.), taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor, cu excepția taxelor notariale (...)".
Mai mult, în acest sens este și jurisprudența constantă a înaltei Curți de Casație și Justiție, care s-a aliniat soluțiilor pronunțate de către toate instanțele naționale ale statelor Uniunii Europene: "Prin urmare, atât comisionul de risc, cât și dobânda, ca și componentă a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului sunt exceptate, în speță, de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare (subl.n.), sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorilor nu le-a fost ascunsă.
In sprijinul acestor afirmații este și jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene (în continuare, "C.J.U.E."), aceasta pronunțându-se, în sensul tezei enunțate anterior, în cauza C-26/13 - Ârpâd Kâsler și H. Kâslerne Râbai împotriva OTP Jelzâlogbank Zrt. în conformitate cu această hotărâre:
■clauzele privind comisioanele contractuale se încadrează în "obiectul principal al contractului" întrucât acestea sunt "cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care ca atare, îl caracterizează" (a se vedea paragraful nr. 50 din hotărârea menționată);
■în plus, comisioanele contestate sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, pentru că sunt percepute în contrapartida unor servicii reale efectuate de către Subscrisa, plățile realizate cu acest titlu având caracterul unor "remunerații" pentru serviciile prestate;
■clauzele din contractul încheiat cu reclamanții care consacră comisioanele în mod netemeinic criticate, cuprind "remunerații" al căror caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unor prestații efectuate de împrumutător, "nu poate face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuziv în temeiul articolului 4 alin. 2 din Directiva 93/13". (a se vedea paragraful nr. 58 din hotărârea menționată).
Prin urmare, clauzele privind comisioanele practicate se încadrează, în conformitate cu criteriul obiectiv consacrat de către C.J.U.E., în obiectul principal al Contractului de credit în considerarea faptului că acestea fac parte, în mod intrinsec, dintre prestațiile care definesc contractul. In lipsa comisioanelor, Contractul de credit și-ar pierde caracteristici fundamentale, care disting subclasa contractelor de credit bancar, față de cele de împrumut, în care împrumutător nu este o instituție de credit.
Intrucât, în prezenta cauză, analiza instanței de judecată va purta asupra unui contract de credit "bancar", nefiind vorba de un simplu contract de împrumut încheiat între particulari, prestarea serviciilor concrete aferente comisioanelor reprezintă o necesitate și, totodată, o caracteristică fundamentală a acestui tip de convenție.
Astfel, din moment ce clauza comisionul de acordare și comisionul de urmărire riscuri contestate stabilesc prestațiile esențiale ale Contractului de credit și reprezintă remunerații ale unor servicii determinate prestate de către Subscrisa, este evident că din perspectiva jurisprudenței recente C.J.U.E., acestea constituie o parte din obiectul principal al contractului și nu pot face, pe cale de consecință, obiectul cercetării caracterului abuziv de către instanța de judecată.
Față de aspectele relevate anterior, se impune concluzia potrivit căreia instanța de judecată nu poate proceda la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate de către reclamanți întrucât acestea se asociază cu obiectul principal al Contractului de credit, fiind exprimate, totodată, într-un limbaj ușor inteligibil, astfel cum urmează a se demonstra în continuare.
Invedereaza faptul ca, clauzele contractuale contestate sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, pentru înțelegerea căruia nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Mai mult, arata ca ea si-a îndeplinit, în mod corespunzător, obligația de transparență, stipulând prețul contractului într-un mod simplu, "într-un limbaj ușor inteligibil", potrivit imperativelor legii naționale, precum și "în mod clar și inteligibil", astfel cum stabilește reglementarea echivalentă la nivel european.
Caracterul clar și inteligibil al stipulațiilor contestate de către reclamanți rezultă și din împrejurarea că clauzele privind comisionul de acordare și de urmărire riscuri agreate este exprimat inclusiv prin procente matematice, de o manieră simplă, fiind evidențiate și explicitate, în egală măsură, întreg costul stabilit. Fiind utilizate, astfel, prevederi clare și transparente, reclamanții au înțeles care sunt obligațiile sale de plată.
Clauzele contestate de către reclamanți au fost negociate, în contextul în care oricare dintre prevederile cuprinse în Contractul de credit puteau fi negociate de către un consumator diligent
Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000: "O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei (subl.n.), cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".
In conformitate cu dispoziția menționată, poate fi reținută lipsa negocierii exclusiv în acele situații în care o clauză contractuală a fost inserată în contract fără a fi existat vreo posibilitate pentru consumator de a îi influența conținutul.
Din această reglementare, rezultă că, în aprecierea îndeplinirii condiției absenței negocierii, instanța de judecată trebuie să ia în considerare și necesitatea existenței unui minim de diligentă din partea consumatorului, suficient pentru a înțelege dispozițiile contractuale pe care intenționează să și le asume și pentru a încerca influențarea lor.
In acest sens s-au exprimat și autori de prestigiu din literatura de specialitate, care au trasat limitele obligației pozitive de transparență și a obligației negative de a nu prevedea clauze abuzive: "Un potențial client al băncii, depunând diligente minime impuse într-un asemenea caz, va accesa condițiile generale de bancă, va lua cunoștință de conținutul lor, și eventual va solicita băncii informațiile suplimentare, explicațiile și clarificările pe care le consideră necesare, astfel încât să cunoască și să înțeleagă regulile ce vor guverna noul contract (subl.n.) (...) Obligația (de informare a clientului - n.n.) trebuie îndeplinită prin urmare prin remiterea către client a unui document scris, care cuprinde informațiile relevante, sau prin punerea lor la dispoziția clientului în alt mod, într-o manieră suficient de accesibilă (afișare la sediul băncii, postare pe web etc.f°".
Faptul că, în marea majoritate a cazurilor, contractele de credit conțin clauze standard sau preformulate nu poate conduce la concluzia că, indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut și înțeles condițiile de creditare, având în vedere faptul că acestea au fost prevăzute și explicate. In niciun caz nu se poate susține că, într-o asemenea ipoteză, consumatorul nu ar putea să influențeze și să modifice conținutul clauzelor propuse.
Mentioneaza ca, in cauza de față, reclamanții au obținut toate informațiile necesare pentru înțelegerea clauzelor Contractului de credit și au beneficiat de posibilitatea de negociere și de influențare a acestora, conform propriilor interese.
Mai mult, se impune menționat faptul că dată fiind natura profesiei acestora, aceea de avocați, aceștia au înțeles foarte bine obligațiile pe care și le-au asumat prin contractul de credit.
Astfel, băncile pot încheia, cu titlu de exemplu: contracte de credit cu dobândă fixă ori cu dobândă variabilă; contracte de credit în care se prevăd mai multe sau mai puține comisioane ori cuantum diferit al acestora.
Dintre toate produsele bancare, prezentate reclamanților din prezenta cauză, aceștia au optat pentru un credit cu dobândă fixă și la care se adaugă un comision de urmărire riscuri și de acordare credit.
Dispozițiile contractuale au fost configurate în funcție de solicitările exprese ale reclamanților, aceștia exprimându-și acordul pentru clauzele propuse, în condițiile în care beneficiau de posibilitatea reală de a le influența.
Totodata, arata ca ea nu a avut nici posibilitatea și nici interesul de a-i forța pe reclamanți să încheie Contractul de credit în condiții impuse, neacceptate de către aceștia. O asemenea abordare ar constitui un non-sens în condițiile în care reclamanții au comparat ofertele ei cu cele ale altor instituții de credit, au analizat beneficiile și avantajele fiecăreia, au stabilit puncte de reper în negocierea clauzelor contractuale, luând, în cele din urmă, o hotărâre în deplină cunoștință de cauză și în urma unui proces liber și susținut de deliberare.
Condiția referitoare la lipsa bunei - credințe în stabilirea clauzelor contractuale nu este îndeplinită în prezenta cauză, astfel încât stipulațiile contestate de către reclamanți nu prezintă un caracter abuziv.
Noțiunea de bună - credință, în ceea ce privește raporturile stabilite între consumatori și profesioniști, se impune a fi interpretată prin raportare la prevederile Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor (în continuare, "Legea nr. 363/2007")".
Clauzele contestate de către reclamanți nu creează, în detrimentul acestuia, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante
Din simpla lectură a prevederilor incluse în Contractul de credit se constată faptul că clauzele criticate de către reclamanți nu produc un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, nefiind îndeplinită nici această condiție prevăzută de Legea nr. 193/2000 pentru reținerea caracterului abuziv al unor stipulații contractuale.
Literatura de specialitate este unanimă în a aprecia că dezechilibrul semnificativ poate fi reținut numai în situația absenței unor prestații echivalente ca urmare a executării obligațiilor de către una dintre părțile contractuale"3. De asemenea, pornind de la prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și de la cele ale Directivei 93/13/CEE, doctrina a definit contractul semnificativ dezechilibrat drept acel contract care și-a pierdut utilitatea socială și personală.
Astfel cum s-a statuat în jurisprudența franceză: "Simplul fapt că o clauză figurează într-un contract de adeziune nu este suficientă pentru a demonstra că ea fusese impusă printr-un abuz de putere economică" .
Eliminarea clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de acordare înseamnă lăsarea Contractului de credit fără obiect, lipsindu-1 de contraprestațiile corespunzătoare, adică obligarea Subscrisei la realizarea de acte de comerț în pierdere, spre beneficiul reclamanților. Tocmai în această ipoteză s-ar putea pune problema unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, care ar fi de natură să provoace prejudicii certe și substanțiale Subscrisei.
Avându-se în vedere argumentele invocate și dezvoltate mai sus, se impune concluzia potrivit căreia niciuna dintre condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 - dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, lipsa bunei-credințe, absența negocierii și neasocierea cu definirea obiectului principal al contractului - nu este îndeplinită în cauză, împrejurare față de care solicităm instanței respingerea cererii ca nefondată.
Clauza prevăzută la art. g Ut. a) din Contractul de credit privitoare la comisionul de acordare nu este abuzivă.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au înțeles să solicite, în mod neîntemeiat, constatarea nulității clauzei pretins abuzive prevăzute la art. 9 lit. a) din Contractul de credit, referitoare la comisionul de acordare credit
O asemenea cerere este vădit neîntemeiată, astfel cum urmează a se dovedi, reclamanții ignorând existența unei categorii distincte de prestații desfășurate de către Subscrisa, ale căror costuri aferente sunt acoperite exclusiv prin perceperea comisionului în discuție.
Potrivit contractului, comisionul de acordare credit s-a perceput o singură dată, la acordarea creditului contractului, într-un anumit cuantum clar determinat în contract, mai mult așa cum rezultă din dispozițiile art. 9 lit. a) din Contractul de credit.
Astfel, comisionul de acordare reprezintă una dintre spezele contractuale aferente creditului.
Comisionul de acordare, parte a prețului contractului, exprimat clar și inteligibil la art. 9 lit. a) din contract "comision de acordare credit de 3%" se percepe pentru toate operațiunile de bancă care țin de momentul inițial al acordării creditului, cum ar fi deschiderea contului de credit, punerea la dispoziția clientului a graficului de rambursare, ca și efectuarea transferului inter/intra bancar, în cazul creditelor refinanțate sau a creditelor cu destinație.
Comisionul de acordare acoperă, în concret, costurile Subscrisei generate de analiza temeinică a dosarului clientului, de verificarea bonității acestuia, de eventualele comisioane acordate unor intermediari etc.
Totodată, nivelul comisionului este determinat ca procent din valoarea creditului acordat tocmai pentru a se asigura un echilibru just între prestația Subscrisei și aceea a clientului.
Clauza privitoare la comisionul de acordare a fost stabilită de către Subscrisa în acord cu reclamanții, în urma procesului prealabil de negociere desfășurat cu aceasta, contrar susținerilor neîntemeiate ale acestora.
Pentru toate aceste argumente, se impune concluzia potrivit căreia clauza prevăzută la art. 9 lit. a) din Contractul de credit cu privire la comisionul de acordare nu este abuzivă, cu consecința respingerii cererii ca neîntemeiată.
Clauzele prevăzute la art. 9 lit. e) din Contractul de credit privitoare la comisionul de urmărire riscuri nu sunt abuzive
Prin cererea introductivă de instanță, reclamanții au înțeles să conteste, în mod neîntemeiat, clauza prevăzută la art. 9 lit. e) din Contractul de credit referitoare la comisionul de urmărire riscuri.
In primul rând, cu privire la susținerile acestor prin raportare la dispozițiile OUG 50/2010 facem precizarea că acestea sunt neîntemeiate și se impun a fi înlăturate având în vedere că acest act normativ nu este aplicabil în speță, în acest sens relevante fiind dispozițiile art. oș din OUG nr. 50/2010.
In al doilea rând, față de susținerile reclamanților în sensul că acest comision ar fi de fapt o dobânda mascată și că pentru acesta nu ar exista din partea Subscrisei o contraprestație aferentă, solicităm ca acestea să fie înlăturate față de argumentele pe care urmează să le prezentăm în continuare.
Astfel, comisionul de urmărire riscuri are drept contraprestație obligația Subscrisei de a proceda la analiza economico - financiară a solicitantului de credit, precum și a solidității garanțiilor propuse, reale ori personale, împrejurări diferite de la un client la altul.
Riscul de credit este asumat de către ea tocmai ca urmare a acestei activități susținute, B. fiind obligată să stabilească nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare al fiecărui client, diferențiate pe categorii de clientelă, în funcție de destinația creditului (de exemplu, credit de consum sau ipotecar), de tipul dobânzii (fixă ori variabilă), de termenul de rambursare, de comportamentul împrumutatului în legătură cu onorarea serviciului datoriei determinat de calitatea garanției etc.
Mai mult, Băncii incumbă obligația legală de a se asigura că, pe întreaga perioadă de executare a contractelor de credit, gradul total de îndatorare a solicitantului este inferior nivelului maxim admis aplicabil acestuia. Or, tuturor acestor prestații îndeplinite de către Bancă, în mod firesc, trebuie să corespundă o contraprestație pecuniară din partea beneficiarului creditului.
Perceperea comisionului de urmărire riscuri nu este de natură să creeze un dezechilibru contractual între drepturile și obligațiile părților contractuale. Astfel, condiția dezechilibrului nu se poate raporta la un criteriu matematic de analiză, de ordin tehnic, ci, dimpotrivă, aceasta se impune a fi analizată dintr-o perspectivă logico - juridică, fiind vorba de punerea în balanță a implicațiilor juridice ale contractării creditului.
De asemenea, fără temei arată reclamanții că prin perceperea acestui comision s-ar transfera riscul în sarcina sa, că s-ar crea o îmbogățire fără justă cauză prin raportare la îndeplinirea obligațiilor de plată fără a se ridica "vreo suspiciune", precum și că s-ar acoperi costurile neexecutării de către alți clienți. în realitate, prin acest comision reprezintă un echivalent al prestației realizate de către Subscrisa, în baza unor dispoziții legale obligatorii, de analiză și prognoză a situației financiare a reclamanților, la a cărui plată aceștia s-au obligat în mod liber și neviciat.
Mai mult, asemenea servicii concrete prestate de către Subscrisa sunt benefice însuși reclamanților prin capacitatea lor de preîntâmpina dificultăți de plată. Printre acestea se numără, astfel, analiza economico - financiară a solicitantului de credit, precum și a solidității garanțiilor propuse, reale ori personale, nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare al fiecărui client, urmărirea evoluției riscului creditului (din punct de vedere al corectării prompte a incidentelor intervenite) etc.
Consumatorii au ales să contracteze un contract de credit fără garanții - credit mai scump, dar mai ușor de contractat, au înțeles ce au contractat și costul produsului contractat.
Alegerea acestui produs de creditare aparține în totalitate reclamanților - potrivit nevoilor lor, care la acel moment nu permiteau aducerea de garanții - și s-a făcut dintr-o marjă largă de produse, aflate în oferta băncii de la acel moment.
In același sens este și opinia Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor (a se vedea adresa ANPC nr. 1455 emisă la data de 31.07.2013 depusă la dosarul cauzei), organul abilitat potrivit Legii 193/2000 să sesizeze instanța de judecată în cazul în care constată caracterul abuziv al unor clauze din contractele încheiate de consumatori cu comercianți, și anume:
"Produsul credit de nevoi personale negarantat este un produs scump rata dobânzii fiind net superioară creditelor cu garanție reală imobiliară. Obligațiile de plată ce se materializează în convenția legal încheiată trebuie achitată (comisionul de risc nu poate fi clauză abuzivă într-un contract negarantat)."
Cu privire la netemeincia capătului de cerere privind restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de urmărire riscuri și comision de acordare credit, arata ca;
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat restituirea sumelor plătite către în temeiul clauzelor pretins abuzive din Contractul de credit.
Astfel cum, ea, urmează să demonstreze, o asemenea cerere este netemeinică atât prin raportare la caracterul prestațiilor decurgând dintr-un contract de credit, cât și prin raportare sancțiunea juridică ce poate opera în eventualitatea constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale.
Anularea ori modificarea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive
Doctrina civilistă este unanimă în a caracteriza convenția de credit drept un contract cu titlu oneros, unilateral și cu executare succesivă, din care izvorăsc obligațiile împrumutaților de a restitui suma acordată cu titlu de credit și de a plăti dobânda și costurile creditului.
Aceste obligații, prin însăși natura lor, se execută în mod succesiv, prin plata ratelor, în condițiile agreate de către părți.
Astfel, potrivit literaturii de specialitate în domeniu:
"Contractele cu executare succesivă sunt contractele din care se naște obligația părților contractante sau, cel puțin, a uneia dintre ele, de a executa prestațiile pe care le datorează într-o perioadă de timp; prestațiile trebuie executate continuu, adică fără întrerupere, pe toată durata contractului, sau la anumite intervale de timp -săptămânal, decadal, lunar, trimestrial, anual (...) ".
Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea sau modificarea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive.
De asemenea, potrivit art. 1.588 din Codul civil de la 1864 (în continuare, "Cciv."), referitor la contractul de împrumut de folosință, dobânzile plătite, chiar nedatorate ori plătite în temeiul unei clauze nule, nu se mai restituie .
Față de aceste împrejurări, învedereaza instanței că cererea reclamanților de restituire a sumelor încasate de către ea cu titlu de comisioane, în temeiul dispozițiilor cuprinse în Contractul de credit, este netemenică, acesta fiind un contract cu executare succesivă, incompatibil cu teza restituirii prestațiilor deja efectuate.
Soluția este firească și se fundamentează pe imposibilitatea obiectivă a împrumutaților de a returna împrumutătorului folosința asigurată pe perioada desfășurării relațiilor contractuale.
Pornind de la această imposibilitate, s-a considerat, în mod justificat, că aplicarea cu strictețe a principiului retroactivității efectelor nulității ar fi de natură să prejudicieze în mod inacceptabil pe împrumutător, cauzându-se o îmbogățire fără justă cauză a cocontractantului său.
Astfel, deși împrumutătorul s-ar vedea în situația de a restitui sumele percepute cu titlu de împrumut, împrumutații nu ar putea să execute o prestație similară, fiind imposibilă returnarea a însăși folosinței capitalului o anumită perioadă de timp.
Pe cale de consecință, excepția de la principiul retroactivității efectelor nulității, aplicabilă în materia contractelor cu executare succesivă, răspunde unei cerințe de echitate în materie obligațională.
Ca efect al acestei excepții, efectele produse ale unui contract cu executare succesivă declarat nul se mențin pentru trecut.
Or, este de netăgăduit că aceeași trebuie să fie soluția inclusiv în prezentul litigiu, Contractul de credit constituind, prin excelență, un contract cu executare succesivă a cărui eventuală nulitate nu poate produce efecte de natură retroactivă.
Ținându-se seama de ansamblul argumentelor invocate și dezvoltate anterior, solicităm instanței admiterea excepției inadmisibilității invocată de către ea, cu consecința respingerii ca atare a capătului de cerere privind obligarea ei la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzei privind comisionul de urmărire riscuri.
Sancțiunea care poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una «sui generis», respectiv, încetarea producerii efectelor respectivelor clauze pentru viitor, fără a se putea pune în discuție prestațiile deja executate în temeiul lor
Astfel cum ea urmează să arate în continuare, cererea formulată de către reclamanți privind restituirea prestațiilor percepute în baza clauzelor pretins abuzive privitoare la comisioane este inadmisibilă inclusiv prin raportare la dispozițiile cuprinse în actele normative adoptate în materie la nivel european.
Actul normativ care consacră soluția expusă este Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (în continuare, "Directiva nr. 93/13/CEE"), astfel cum aceasta a fost modificată prin dispozițiile Directivei 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului, din data de 25.10.2011, privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului (în continuare, "Directiva nr. 2011/83/UE"), interpretată în lumina considerentelor nr. 20 și 23 din preambulul său.
Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) din actul normativ menționat:
"Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive (subl.n.)".
De asemenea, conform art. 7 alin. (2) din aceeași directivă:
"Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare."
Aceste prevederi trebuie interpretate prin prisma considerentelor expuse în preambulul Directivei nr. 93/13/CEE. Astfel, conform considerentului nr. 20:
"(…) întrucât statele membre ar trebui să se asigure că nu se includ clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către un vânzător sau furnizor și că, în cazul în care, cu toate acestea, se includ astfel de clauze, acestea nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să creeze obligații pentru părți prin acele clauze, în cazul în care poate continua să existe fără dispoziții abuzive (subl.n.)
In egală măsură, potrivit considerentului nr. 23 din același act normativ european:
"(...) întrucât autoritățile judiciare sau administrative din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (subl.n.)".
Toate aceste reglementări se impun a fi analizate prin raportare la prevederile art. 4 din Directiva nr. 2011/83/UE, referitoare la nivelul de armonizare:
"Dacă nu se prevede altfel în prezenta directivă, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor intern dispoziții diferite de cele stabilite în prezenta directivă, inclusiv dispoziții mai mult sau mai puțin stricte, pentru a asigura un nivel diferit de protecție a consumatorilor (subl.n.)".
Interpretarea coroborată a tuturor acestor prevederi conduce la concluzia potrivit căreia sancțiunea specifică, sui generis, a constatării caracterului abuziv al unor clauze stipulate în contracte încheiate între consumatori și profesioniști este lipsirea acestora de efecte juridice, neputând fi dispusă, pe cale de consecință, restituirea prestațiilor deja efectuate.
Astfel, întreg edificiul normativ european în materie este construit pe fundamentul păstrării unui echilibru de natură juridică între consumator, pe de-o parte, și profesionist, pe de altă parte.
Un asemenea obiectiv poate fi atins prin instituirea unei sancțiuni specifice, aplicabile ori de câte ori se reține existența unor clauze abuzive, respectiv, lipsirea pentru viitor a acestor clauze de efectele scontate.
Insăși această finalitate atrage netemeinicia cererii de restituire a prestațiilor efectuate în baza unor clauze constatate a fi abuzive, întrucât, într-o asemenea ipoteză, s-ar crea o situație vădit inechitabilă profesionistului, constrâns la restituirea unor prestații fără a beneficia de un echivalent din partea cocontractantului său.
Avându-se în vedere toate aceste argumente, precum și faptul că normele juridice de sorginte europeană se bucură de forță juridică superioară oricăror norme de drept intern"8, se impune concluzia potrivit căreia capătul de cerere formulat de către reclamanți privind restituirea sumelor achitate ei cu titlu de comision de urmărire riscuri și comision de acordare credit, în temeiul Contractului de credit, este netemeinic, urmând a fi respins ca atare.
Se arata ca, voința părților este suverană și nicio putere a statului nu se poate substitui consimțământului liber exprimat al părților. Nimeni și nimic nu poate interveni în sensul alterării acestei voințe, în caz contrar ajungându-se la situația în care persoanele ar fi captive într-o relație contractuală la care nu au convenit.
Contractul este legea părților, obligativitatea respectării acestei legi operând nu numai în persoana partenerilor contractuali, ci și în privința instanțelor de judecată, care numai în mod excepțional pot interveni în raporturile juridice dintre părți.
Situațiile în care judecătorul poate interveni în sensul suplinirii voinței părților sunt expres și limitativ prevăzute de lege. Astfel, legea recunoaște această posibilitate, spre exemplu, în cazul în care în speță ar fi incidente dispozițiile cu privire la teoria impreviziunii, sau în situația în care între părți ar fi intervenit un antecontract, pe care ulterior una dintre ele nu mai dorește să îl respecte. Totuși, chiar și în aceste situații, roaga instanța să observe că, în fapt, părțile își exprimaseră deja voința, rolul instanței fiind doar acela de a veghea la respectarea acordului inițial exprimat.
In dovedire, a solicitat proba cu inscrisuri, interogatoriul reclamantilor (mijloc de probă ce va releva în ce măsură reclamanții au inițiat negocierea contractului, iar B. a refuzat această diligentă; reclamanții au cunoscut și au înțeles atât la data încheierii contractului de credit cât și pe perioada de derulare a acestuia, tipul de produs contractat, costurile aferente precum și condițiile aplicabile acestui tip de produs de creditare) - motiv pentru care vă solicită citarea acestora cu mențiunea de a se prezenta personal la interogatoriu.
La dosar au fost depuse inscrisuri (filele 61-147).
La data de 09.02.2015 reclamantii M. A. L. si M. M. D. au formulat intampinare la cererea reconventionala formulate de catre parata B. C. R. SA Societate Administrata in Sistem Dualist, solicitand respingerea cererii reconventionale avându-se in vedere faptul ca prin acțiunea introduciva a solicitat constatarea nulității absolute a art. 9 lit e din contractul de credit.
Roaga instant sa observe ca tocmai prin formularea acestei cereri reconventionale parata-reclamanta recunoste faptul ca reprezintă o problema modul in care procentul de 0,35%(comision de risc) se raportează pe toata perioada derulării contractului de credit-10 ani, la valoarea inițiala a creditului acordat si nu la soldul creditului, banca incasand la finalul contractului un comision de risc de de 25.971,6 lei, reprezentând aproape jumătate din dobânda.
De asemenea menționeaza faptul ca inainte de a depune cererea de chemare in judecata la instanța au incercat rezolvarea acestor probleme pe cale amiabila, notificând si invitând parata la mediere.
La data de 09.02.2015 reclamanții au formulat întâmpinare la cererea reconvențională, prin care au solicitat respingerea cererii reconvenționale.
Solicita respingerea acestei excepții avându-se in vedere faptul ca acțiunea in restituirea prestațiilor întemeiata pe plata nedatorata este asimilabila, din punctul de vedere al începutului prescripției extinctîve, cu acțiunea în răspundere civila delictuala, fiind incidente disp. art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel incat termenul de prescripție al dreptului de a solicita restituirea sumelor incepe sa curgă din momentul constatării caracterului abuziv al clauzelor si, implicit, al declarării nulității absolute al acestora prin hotărâre judecatoresasca definitiva, neincepand ca atare sa curgă in prezent, operand din punctul nostru de vedere o distincție intre restituirea prestațiilor ca urmare a desființării actului juridic si executarea prestațiilor in temeiul acestuia.
Cu privire la clasificarea de catre parata prin întâmpinare a nulității clauzelor contractuale ca o nulitate relativa si nu absoluta, în aceste condiții acțiunea s-ar prescrie in termen de trei ani de la data semnării contractului de credit ce face obiectul prezentului dosar, menționeaza următoarele:
Este absoluta acea nulitate care sancționează nerespectarea, la încheierea actului judiric a unei norme care ocrotește nu interes general obștesc,
Este relativa acea nulitate care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil a unei norme care ocrotește un interes particular, individual ori personal.
Inalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, deși Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute. Astfel, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective. înalta Curte a mai precizat că, în ceea ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară. în acest sens, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziții, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, sunt de ordine publică. în consecință, neputând fi vorba de o nulitate relativă, ci de nulitate absolută, care poate fi invocată oricând, dreptul la acțiune al reclamanților nu poate fi apreciat ca prescris. (Decizia nr. 686 din data de 21 februarie 2013 pronunțată în recurs de Sectio a II-a civilă a înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect constatarea nulității absolute a unor clauze dintr-un contract de credit bancar).
Cu privire la excepția netimbrarii capătului 6 al cererii de chemare in judecata in ceea ce privește obligarea paratei la plata daunelor morale, menționeaza ca:
In primul rand face precizarea ca aceasta reprezintă capătul 5 si nu 6 al cererii de chemare in judecata, iar timbrajul a fost realizat in termenul indicat de instanța.
Cu privire la excepția nulității capătului de cerere privind obligarea parate la plata daunelor morale:
Solicita respingerea excepției având in vedere faptul ca prin inserarea in contractul de credit a unor clauze abuzive, respectiv perceperea unor comisioane abuzive, patrimoniul lor s-a diminuat cauzandu-le, pe langa prejudicii materiale si consecințe negative pe plan emoțional, avându-se in vedere faptul ca prin aplicarea acestui comision valoarea ratei lunare a lor a crescut considerabil, fiind intrunite conditiile raspunderii civile delictuale prev. de art. 998, 999 C.civ.
In ceea ce privește apărările formulate pe fondul cauzei, roaga instant sa le respinga observând ca, desi parata susține contrariul, contractul de credit incheiat cu aceasta nu a fost supus negocierii, rămânând un contract de adeziune unde pregătirea reclamanților-avocați -nu prezintă nici o relevanta.
Susținerile paratei privind claritatea si transparent clauzelor prevăzute in contractul de credit, desi sunt adevărate, nu inlatura caracterul abuziv al acestor clauze pentru simplul motiv al clarității. Astfel aprecieaza, cum de altfel si instanțele judecătorești au apreciat ca, o clauza poate fi in același timp atat clara si transparenta cat si abuziva.
Cu privire la asa-zisa negociere a clauzelor contractuale intre parti, precizam faptul ca, asa cum de altfel am precizat si in acțiunea introductiva, clauzelor prezentului contract de credit nu au fost in realitate negociate acest contract ,fiind de fapt un contract de adeziune, fiind redactat in întregime numai de către una din părțile contractante, respectiv parata din prezenta cauza, cocontractantiî neavand posibilitatea de mofidicare a acestor clauze ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.
Critica referitoare la faptul ca respectivele clauze nu pot fi considerate ca abuzive cat timp se refera la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru prestarea serviciului, deoarece acestea sunt clar definite, atat dobânda cat si celelalte comisioane facand parte din prețul contractului,nu poate fi primita deoarece prețul contractului este acela prevăzut la art.1 din Convenția de credit, si anume valoarea creditului ce urmează a fi restituit, or, clauzele considerate de noi ca abuzive se refera la perceperea comisionului de risc si comisionului de acordare credit.
In drept, au fost invocate disp.art. 205 NCPC.
Instanța a administrat în cauză proba cu înscrisuri și interogatoriul reclamanților.
Cererea reconvențională a fost disjunsă, formându-se un alt dosar cu nr._/301/2015, suspendat în temeiul art.242 C.proc.civ. prin încheierea de ședință din 25.06.2015.
La termenul de judecată din 30.04.2015, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiunea, iar în privința excepției netimbrării, pârâta a înțeles să nu mai susțină această excepție.
Analizând actele si lucrarile dosarului, instanta reține următoarele:
În fapt, la data de 14.07.2009 între B. Comercială Română, în calitate de bancă și pârâții M. A. L. și M. M. D. a fost încheiat contractul de credit bancar nr._, pentru suma de_ lei pentru o perioadă de 120 luni, care se calculează de la data primei trageri din credit.
Pentru creditul pus la dispoziție banca a perceput următoarele comisioane: art. 9 lit.a-comision de acordare credit de 3,00% flat și art.9 lit.e- comision de urmărire riscuri de 216,43 lei lunar, reprezentând un procent de 0,35% din valoarea creditului contractat.
În ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a prevederilor Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, instanța reține că acest act normativ transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, directivă al cărei scop a fost acela de a apropia actele cu putere de lege și actele administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între vânzător sau un furnizor și consumator.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 193/2000 prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale industriale sau de producție, artizanale sau liberale conform alineatului 2 al aceluiași articol prin comerciant (profesionist) se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori literale, cât și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acestuia”.
Raportat la definiția termenilor ,, consumator’’ și ,, comerciant’’ consacrată de textul de lege menționat anterior, instanța reține că dispozițiile Legii nr. 193/2000 sunt pe deplin aplicabile speței de față întrucât pe de o parte, reclamantul a acționat în contractul încheiat cu pârâta în scopuri personale, exterioare oricărei activități comerciale iar pârâta are calitatea de comerciant în sensul art. 7 Cod comercial (aplicabil față de data încheierii contractului de credit ), fiind o persoană juridică autorizată care în temeiul unor contracte ce intră sub incidența legilor privind protecția consumatorilor acționează în cadrul activității sale comerciale.
Pentru a verifica temeinicia susținerilor reclamantei în sensul că în contractul de credit încheiat cu pârâta au fost inserate clauze abuzive, instanța urmează să aibă în vedere prevederile art. 4 Legea 193/2000 conform cărora o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Prin urmare, acest text stabilește cu caracter general condițiile cumulative care trebuie întrunite pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă: clauza să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dezechilibrul să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.
Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; toți factorii care au determinat încheierea contractului; alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
În privința comisionului de acordare credit, instanța reține că potrivit art. 9 lit.a din contractul de credit, pentru creditul pus la dispoziție banca percepe acest comision de 3,00% flat.
Potrivit art.3.1 din condițiile generale ale contractului de credit-fila 13, comisionul de acordare credit se plătește la prim tragere a creditului și se calculează la valoarea creditului prevăzută în contract.
Pârâta a susținut că acest comision, de acordare a creditului este parte a contractului, este exprimat clar ș inteligibil și se percepe pentru toate operațiunile de bancă care țin de momentul inițial al acordării creditului, cum ar fi deschiderea contului de credit, punerea la dispoziție clientului a graficului de rambursare, ca și efectuarea transferului inter/intra bancar, în cazul creditelor refinanțate sau a creditelor cu destinație.
Pârâta a susținut totodsată că această clauzaă a fost stabilită în acord cu reclamanții, în urma procesului prealabil de negociere desfășurat cu aceștia.
Contrar celor susținute de pârâtă, instanța apreciază că din răspunsurile reclamanților la interogatoriu nu rezultă faptul că acest comision de acordare a creditului ar fi supus negocierii părților.
Justificarea pârâtei cu privire la existența unui asemenea comision determinat în esență de prestarea unor acitvități gen deschiderea contului de credit, punerea la dispoziție clientului a graficului de rambursare, ca și efectuarea transferului inter/intra bancar, în cazul creditelor refinanțate sau a creditelor cu destinație, este apreciată neîntemeiată, întrucât aceste activități sunt unele premergătoare contractului, deci exced noțiunii de preț al contractului, și reprezintă în fapt, operațiuni cu privire la care clienții nu au nicio prefigurare mentală.
Prestațiile băncii sunt anterioare întrunirii acordului de voință, consimțământul consumatorului fiind exprimat după efectuarea acestora. Totodată, instanța reține că acest cost este suportat exclusiv de către persoanele care obțin creditul solicitat, deși există posibilitatea ca unele persoane să solicite informații prealabile băncii, fără a fi obligați la un cost aferent.
În concluzie, instanța apreciază că suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului și în afara exprimării consimțământului, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar exigențele bunei-credințe nu sunt respectate, motiv pentru care va constata caracterul abuziv al clauzei nr.9 lit.a din contractul de credit nr._/14.07.2009 privind perceperea unui comision de acordare a creditului în cuantum de 3 % flat.
Referitor la clauza cuprinsă la art. 9 lit. e din condițiile speciale, instanța reține că pentru creditul pus la dispoziție banca percepe un comision de urmărire riscuri de 216,43 lei lunar, reprezentând un procent de 0,35 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1. Acest text trebuie corelat cu prevederile art. 3.8 din condițiile generale conform cărora comisionul de urmărire riscuri se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat de la pct.1 din contract. Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de urmărire riscuri se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună.
Analizând clauza mai sus menționată din perspectiva prevederilor art. 4 alin. 6 Legea nr. 193/2000, instanța reține că aceasta nu este redactată . și inteligibil, simpla menționare a denumirii și a cuantumului comisionul nefiind in măsură să satisfacă această exigență. Reclamanții, deși se prezumă că a cunoscut încă de la momentul încheierii contractului valoarea comisionului de risc, nu a avut nici o posibilitate de a-l modifica sau de a-l exclude din contractul de credit. Mai mult, riscul acoperit prin perceperea acestui comision nu este definit și nici explicat in cuprinsul convenției cu toate că suma percepută este una semnificativă, având o valoare raportată la intregul credit, plătibilă lunar, pe toată durata derulării contractului.
Noțiunea de comision de risc, nu este descrisă nici în cuprinsul condițiilor generale și nici în cuprinsul condițiilor speciale ale convenției de credit încheiate de părțile în litigiu, astfel încât reclamanta să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute sume cu titlu de comision de risc. Or, clauza contractuală ar trebui să configureze o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște, încă de la debutul perioadei contractuale, în ce condiții datorează comisionul de risc. Totodată, condițiile perceperii comisionului de risc trebuie să fie suficient de clar arătate și determinate, astfel încât, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, care atrage perceperea comisionului de risc, s-a produs. Cerințele arătate nu sunt îndeplinite în speță, câtă vreme sintagma comision de risc nu a fost raportată la elemente precise și individualizate.
Totodată, instanța trebuie să aibă în vedere conform art. 4 alin. 5 Legea nr. 193/2000 natura serviciilor prestate de pârâtă- instituție bancară, factorii care au determinat încheierea contractului, starea de nevoie a consumatorului care a solicitat suma de bani precum și celelalte clauze ale contractului. Având in vedere aceste elemente instanța constată că pârâta a majorat costul contractului făcând obligația consumatorului mai oneroasă, de natură a crea un dezechilibru semnificativ intre obligațiile părților, clauza servind exclusiv intereselor băncii fără a da posibilitatea imprumutatilor de a verifica dacă s-a produs riscul, care este natura acestuia, dacă suma solicitată este proporțională și necesară cu riscul acoperit și dacă acesta nu putea fi acoperit prin celelalte sume plătite de consumator in temeiul contractului (dobânzi, comisioane, etc).
În susținerea considerentelor expuse anterior, trebuie reținute și prevederile art. 36 OUG 50/2010, în cuprinsul cărora nu este enumerat și comisionul de risc. Chiar dacă acest act normativ nu se aplică și contractelor în curs de executare, voința legiuitorului in sensul eliminării unei astfel de clauze poate constitui un indiciu in sensul caracterului abuziv al acesteia.
Instanța apreciază că inserarea clauzei privind comisionul de risc în scopul exclusiv de a spori costul creditului și a institui o dobândă deghizată, în absența unei contraprestatii reale pentru consumator și în absența unui veritabil risc contractual care să fie acoperit prin acest comision.
Susținerea pârâtei in sensul că nu este posibilă anularea /eliminarea clauzelor reglementând elemente ale prețului contractului de credit nu este întemeiată. .. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Reglementarea din dreptul național este în consens cu cea din dreptul european, art. 4 alin (2) din Directiva nr. 13/93 stabilind că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Conform celor statuate de CJUE in cauza C-26/13 A. Kaesler vs OTP Jelzalogbank ZRT, întrucât articolul 4 alineatul 2 al Directivei 93/13 prevede o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă. Clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii ,, obiectul principal al contractului,, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează.
Cerința existentei unei redactări clare si inteligibile se aplică în orice caz, inclusiv în cazul in care o clauză intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul 2 din Directiva 93/13 și este exclusă, prin urmare, de la aprecierea caracterului său abuziv vizată la articolul 3 alineatul 1 din această directivă. Cerinta privind transparenta clauzelor contractuale prevăzută de directivă nu poate fi redusă asadar numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical ci având in vedere că sistemul de protectie pus in aplicare de Directiva 93/13 se intemeiază pe ideea că in ceea ce priveste nivelul de informare, consumatorul se află într-o situatie de inferioritate față de vânzător sau furnizor, această cerință privind transparenta trebuie înțeleasă în mod extensiv.
Curtea a statuat că prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerintei privind transparenta aspectul daca în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine precum și relația dintre acest mecanism si cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului astfel încât consumatorul să poată să porevadă pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.
Ori, în prezenta cauză, instanța apreciază că având în vedere ansamblul elementelor de fapt respectiv informatiile furnizate de bancă consumatorului in cadrul negocierii contractului, clauzele solicitate a fi constatate abuzive nu au fost redactate in mod clar si inteligibil, termenii nu au fost definiti și nici nu s-a indicat motivul perceperii unor comisioane astfel incât un consumator mediu, normal informat și suficient de atent nu putea să evalueze consecintele economice, semnificative, ale perceperii acestora și prin urmare costul total al imprumutului său.
Pârâta a justifica existența comisionului de urmărire riscuri de obligația băncii de a proceda la analiza economico-financiară a solicitantului de credit, precum și a solidității garanțiilor propuse, reale și personale, împrejurăi diferite de la un client la altul.
Cu privire la acest aspect, instanța apreciază că banca, în urma analizei dosarului fiecărui client în parte, este suverană în a aprecia asupra posibilităților reale de rambursare a creditului solicitat.
Perceperea unui comision de urmărire riscuri, pentru o împrejurare eventuală și care nu s-ar putea produce, crează evident un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților din contract, întrucât în fapt se percep anumite costuri pentru care banca nu efectuează vreun serviciu, căci clienții respectă graficul de rambursare, sunt solvabili, deci nu prezintă vreun risc pentru bancă.
Astfel, dacă la momentul încheierii contractului de credit, banca, în calitate de prestator de servicii a apreciat asupra solvabilității reale a clienților și a aprobat creditul, riscurile viitoare nu pot fi puse în sarcina reclamanților, cu atât mai mult cât nu există date reale și concrete că acestea se pot produce.
În concluzie, instanța reține că nu este suficientă stabilirea exactă a cuantumului, aceasta fiind într-adevăr clar exprimată, ci esențial este explicarea scopului pentru perceperea unui astfel de comision pentru a crea clientului o prefigurare mentală clară asupra costurilor.
Urmare a constatării abuzive a a acestui comision din contractul de credit, B. urmează să întocmează un nou grafic de rambursare.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de restituire a sumelor achitate în temeiul clauzelor abuzive, instanța reține că unul dintre principiile consecințelor juridice ale aplicării sancțiunii nulității îl reprezintă principiul retroactivității efectelor nulității ceea ce presupune ca nulitatea să producă efecte nu numai pentru viitor ci și pentru trecut, pe toată perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului și anularea acestuia. Din acest principiu decurge un altul respectiv cel al restabilirii situației anterioare conform căruia tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care actul nu ar fi fost încheiat.
Instanța reține că aceste principii sunt aplicabile în speță întrucât contractul de credit nu este un act juridic cu executare succesivă ci uno ictu din moment ce prestația la care s-a obligat pârâta respectiv acordarea sumei de bani a fost executată dintr-o dată, astfel că solicitarea pârâtei de respingere ca inadmisibilă a acestui capăt de cerere nu este fondată.
Prin urmare, instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamanți 1855,11 lei cu titlu de comision de acordare a creditului.
În privința comisionului de urmărire riscuri, instanța va admite în parte capătul de cerere privind restituirea și va obliga pârâta la restituirea sumei de _,23 lei reprezentând comision de urmărire riscuri calculat pentru perioada 13.08._14.
La determinarea acestei suma instanța va avea în vedere, perioada pentru care se solicită restituirea, 61 luni X 216,43 lei.
Referitor la dobânda legală, conform art. 2 din OG nr.13/2011 în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
Pentru lipsa de folosință a sumelor de bani datorate, pârâta va fi obligată la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărui comision lunar până la data plății efective.
În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, din prisma dispozițiilor art.998-999 C.civ. de la 1864 se constată că pentru angajarea răspunderii civil delictuale a pârâtei trebuie întrunite în mod cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența vinovăției pârâtei și a legăturii de cauzalitate întra faptă și prejudiciu.
Dacă în privința faptei ilicite aceasta este dovedită prin faptul inserării unor clauze abuzive în contractul de credit, nu aceeași concluzie subzistă și pentru existența prejudiciului moral care ar rezultă ca o consecință a faptei ilicite.
Astfel, prin acordarea dobânzii legale, instanța a acoperit prejudiciul material suferit- contravaloarea lipsei de folosință a sumelor percepute abuziv de bancă, însă prejudiciul moral nu a fost dovedit sub nici un aspect în cauză.
Probele administrate în cauză nu dovedesc vreo suferință de ordin afectiv trăită de către reclamanți ca urmare a plății lunare a celor două comisioane, plăți care de altfel au fost plătite benevol și care nu le-au afectat substanțial nivelul de trai.
Prin urmare, instanța va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 2000 lei daune morale, ca neîntemeiată
În conformitate cu prevederile art. 453 alin. 1 C.proc.civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Pârâta, fiind partea căzută în pretenții, va fi obligată să plătească reclamanților suma de 1400 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, conform chitanțelor nr.107/16.06.2014 și nr.143 din 03.01.2015.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTARASTE:
Admite în parte cererea principală privind pe reclamantii M. A. L. CNP_ si M. M. D., CNP_, ambii cu domiciliul ales în București, ., ., . și pe parata B. C. R. SA, inregistrata la Oficiul Registrului Comertului sub nr. J_, CUI_, cu sediul ales la SCA N. N. D. KINGSTON PETERSEN în București, . BUCHAREST BUSINESS, nr. 1A, . Sector 1.
Constată caracterul abuziv al clauzei nr.9 lit.a din contractul de credit nr._/14.07.2009 privind perceperea unui comision de acordare a creditului în cuantum de 3 % flat.
Constată caracterul abuziv al clauzei nr.9 lit.e din contractul de credit nr._/14.07.2009 privind perceperea unui comision de urmărire riscuri de 216,43 lei lunar, reprezentând un procent de 0,35% din valoarea creditului contractat.
Constată nulitatea absolută a clauzelor nr.9 lit. a și e din contractul de credit nr._/14.07.2009.
Obligă pârâta la recalcularea graficului de rambursare în raport de anularea clauzei privind comisionul de urmărire riscuri.
Obligă pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1855,11 lei cu titlu de comision de acordare a creditului, precum și a dobânzii legale aferente de la data achitării acestei sume până la data plății efective.
Obligă pârâta la plata către reclamanți a sumei de_,23 lei reprezentând comision de urmărire riscuri calculat pentru perioada 13.08._14, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărui comision lunar până la data plății efective.
Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 2000 lei daune morale, ca neîntemeiată.
Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 1400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare care se depune la Judecătoria Sectorului 3 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.07.2015.
P., GREFIER,
L. C. L. G. P.
LC 5 ex.28.10.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 8174/2015. Judecătoria... | Succesiune. Sentința nr. 9815/2015. Judecătoria SECTORUL 3... → |
|---|
